Timp neliber

Cred c-ar fi frumos din partea mea să continui cu impresiile din călătoriile în Italia și Canada, dar nu știu de ce, parcă n-am nici un chef să mă întorc cu mintea acolo. Și adevăru-i că sînt și obosit. Faptul că la servici trebuie atît să outsoursez proiectul vechi cît și să lucrez, în paralel, la cel nou, mă cam stoarce de energie. Plus faptul că, lucrînd cu colegi de peste ocean, din cauza diferenței de fus orar, am observat o tendință de a rămîne peste program, mult după șase-șapte seara, (recunosc că am intuit cumva asta la început) lucru cu care nu numai că nu-s de acord, dar care, în eventualitatea că se va generaliza, mă face să mă gîndesc serios să plec de aici din vară. Și cred că aș avea unde, sînt cîteva oportunități în companie, deși nu mă consider un oportunist, avînd chiar oroare de schimbări. Nu eram nici entuziast nici prea convins cînd am m-am decis să vin aici. Am ales ceea ce mi s-a părut a fi răul cel mai mic. Hm, poate excursia în Canada are un preț prea mare.

Dacă la începutul anului aveam insomnii, acum parcă aș dormi întruna. Nu am profitat îndeajuns de perioada destul de lejeră din prima parte a anului, cînd încărcarea la servici nu era așa de mare (sau poate că eram eu atît de experimentat în proiect încît rezolvam ultra-rapid orice problemă). De fapt cred că niciodată nu am profitat la maxim de nimic. Nu știu dacă e o chestie care se întîmplă des oamenilor, ori am eu o problemă.

Gîndurile-mi sar de colo-colo prin toate ungherele minții și nu reușesc să le prind, să le aștern (era să zic pe hîrtie) în cuvinte. Mă mir că mă mai pot concentra la servici, dar acolo acționez mai mult din instinct, ca un sportiv, fără timp de reflecție, ca un tenismen care primește mingi de la un automat și le dă înapoi. Înainte de a pleca la servici, cînd nu uit, încerc să mă concentrez, să mă motivez, uitîndu-mă fix în oglinda din baie. Am observat că ajută.

Știu că nu e bine să-ți dorești să treacă timpul, să nu împingi mental ceasul înainte. Simt nevoia să trăiesc din plin fiecare moment, să nu mai irosesc nici o secundă, fiindcă am irosit deja prea multe, dar cînd mă aflu la servici, în noul birou, abia aștept să ajung acasă. Am impresia că de acasă aș putea lucra mai bine (lucru normal, ne mai fiind întrerupt). Însă odată ajuns acasă, mă cuprinde așa o toropeală, că dorm vreo trei sferturi de oră și apoi îmi spun că mai bine încerc să mă adun pentru a doua zi, să dau randament maxim la servici, să nu încerc deloc să lucrez de acasă. Deși am observat, cel puțin aici, în compania în care lucrez, că toate lucrurile complicate s-au făcut în extra-time, în afara orelor de program, seara sau în week-end-uri, ori lucrînd de acasă. Și așa se procedează și acum.

Și în final, cînd presiunea e maximă vine și week-end-ul. Mă desprind foarte greu de grijile de la servici, am nevoie de o plimbare lungă, de cumpărături, de un film. Ah, senzația vineri seara și sîmbătă seara, cu un film bun la dvd player, cu o cană de ceai alături! Gîndul să serviciul e departe, că mai am două zile libere în față! Apoi după-amiezele, stînd pe pat, prea obosit să mai citesc, uitîndu-mă la cer, adormind... Nu știu de ce continui sa-mi iau uneori laptop-ul de servici acasă peste week-end cînd știu clar că nu voi avea nici cea mai vagă umbră de chef să lucrez. Și duminica e parcă doar o seară oarecare a săptămînii, doar un pic mai lungă.

Cîteva frîne și bruiaje

Există atîtea lucruri interesante pe care oamenii ar dori să le facă și pe care totuși nu le duc pînă la capăt, de care se plictisesc pe parcurs, ba uneori chiar nici nu mai ajung să se apuce bine de ele, că le și abandonează. Ceva parcă le bruiază mințile, le pune frînă voinței. Nu pretind c-am identificat toate motivele, dar încerc să analizez puțin unele dintre ele. Am observat patru cauze mari, generale: lenea, dispersia atenției, incapacitatea autodeterminării, oboseala fizică. Și altele.

Multe cauze sînt mascate sau ascunse în spatele lenei. O zicală proastă spune că dacă lenea ar durea lumea ar urla mereu, pe străzi, peste tot. Dar are și ea unele avantaje. În ultimul timp se vorbește din ce în ce mai des de exemplu despre importanța siestei. E necesar uneori și acel ”dolce far niente” cînd iți lași mintea să zboare liber, cînd te uiți la nori sau privești o frunză alunecînd pe apă, sau asculți foșnetul copacilor. Hei, eu zic că mai bine ești aerian decît subteran! Trebuie să poți să te distanțezi uneori, știi?

Dispersia atenției are și ea diverse cauze. Stresul, bombardamentul informațional, generat în primul rînd de televiziuni. Observ de exemplu că majoritatea colegilor mei se uită un mare număr de ore pe zi la televizor. Ce-ar fi dacă toate transmisiile teve din lume s-ar opri? Să existe ziua mondială liberă de teve? Eh, s-ar găsi și atunci alte alternative de îngrășare a creierului: surfing-ul pe Net de exemplu! Am mulți colegi de servici, unii destul de buni profesioniști, a căror principal subiect de conversație sînt programele de teve. Adică: reclame (cu sînt mai porcoase, cu atît mai bine; nu am văzut în Occident reclame de prost gust!), show-uri cu invitați tîmpiți, fotbal, filme cu "whammy". Apoi politica. Era un cîntec a lui Gyuri Pascu, parcă așa: ”Cînd politica-i în trombă, dragostele se sucombă!”. Într-un stat normal sistemul funcționează și oamenii sînt lăsați liberi să se exprime, să întreprindă ce vor, ba chiar sînt încurajați. Aici sînt împiedicați, încă din școală li se inoculează complexe de inferioritate, pe care apoi încearcă toată viața să le exorcizeze. Dacă pui botul, devii un ratat. Mi se pare evident că trăim aici într-o stare de nesiguranță generalizată, și, cred, dirijată. Televiziunile abat atenția oamenilor, radioul și ziarele la fel, caută scandaluri cu lumînarea. Da, sînt ferm convins că fac înadins asta, ca să țină minea populației ocupată. Și la noi la servici e cam la fel, sistemul funcționează după același stil: sîntem amenințați ca s-ar putea întîmpla mereu ceva rău, dar, cumva, lucrurile se rezolvă pîn' la urmă. Și asta de atîția ani de cînd lucrez aici.

A, și o mare cauză a frînelor o reprezintă serviciul, deseori extenuant. Și, desigur, unii colegi proști de acolo. Dar ce poți să le ceri unor absolvenți de Poli din provincie sau de Info? Cînd pe ei nu-i mai pasionează nimic, se gîndesc numai la bani, imobiliare, mașini, eventual gadget-uri, citesc gossip, admiră escrocii care apar la televizor, comentează fazele de la meciuri, au atenția fragmentată, nu se pot concentra la un subiect mai mult de un minut, nu pot citi literatură fiindcă nu pot face interpretări, citesc doar știri gata digerate, compilate pentru același tip de audiență, gîndesc binar, plafonat și nu care cumva să le vorbești despre idealurile tale că-ți rîd în nas și te trag imediat înapoi! Ia ieși la o terasă numai cu oameni din ăștia, cu mentalități de provinciali semi-intelectuali, sferto-docți! Și ei reprezintă majoritatea! Nu toți, evident, dar majoritatea. Chestia este că lipsește din țară aproape o generație, cei care au azi cam între treizeci și patruzecișicinci de ani, emigranții economici care își storc creierele sau se ratează prin diverse firme din Vest. Iar despre majoritatea dintre cei care au rămas în țară pot să zic doar: vai-și-amar! Materia cenușie e foarte subțiată.

Autodeterminarea presupune în primul rînd existența unui hobby. Io zic: vai de oamenii care nu au un hobby! Cred că pe un CV rubrica hobby ar trebuie să reprezinte 50% din importanță. Ești caracterizat nu doar de ceea ce faci la lucru, de persona, ci și de ceea ce nu arăți în fiecare zi. Înseamnă personalitate. Nu ai hobby, nu ai personalitate, ergo: du-te naibii de aici! Heraclit spunea că natura lucrurilor constă în caracterul lor ascuns. De aici și importanța subtextului unui film sau a unei cărți. E mai important uneori ce nu se spune, ce nu se arată, ce se intuiește decît ce se vede direct. Ca un rîu subteran sau ca partea nevăzută a unui aisberg. Cînd văd de exemplu ce multă pasiune se pune în fotbal, mă gîndesc: ce-ar fi dacă toate aceste energii, pasiuni ar fi direcționate înspre altfel de lucruri: în știință, tehnologie, literatură, artă! Am eradica bolile de pe Pămînt, apoi am cuceri spațiul cosmic, cum își imaginau oamenii acum vreo 50 de ani citind science-fiction. Și uite unde s-a ajuns: războaie regionale, naționalism, crize economice, amenințarea pandemiei.

Cu oboseala fizică nu prea poți lupta. Omul are nevoie de odihnă. Vine însă un moment, cînd nu-ți mai ajunge week-end-ul pentru refacere. Nici un concediu nu mai e suficient. E greu de imaginat cum se lucrează la MS, cu doar 14 zile de concediu pe an. Așa o fi peste tot în America? Eu am 24 și tot mi se pare extrem de puțin, față de Germania sau Franța. Uneori simt că nu mai rezist. Simt nevoia să mă opresc, să îmi iau liber o lună, fără plată, un an, doi, să călătoresc undeva sau să mă ocup de mine însumi... Dar asta am mai spus-o și altă dată. Și evident, nu întreprind încă nimic în privința asta. Mă întreb și eu ce naiba aștept? Să dea compania chix? Tocmai s-a anunțat sosirea în curînd a unor noi activități.

Ceea ce îmi pune cel mai mult frînă este faptul că încerc să teoretizez, să conștientizez prea mult ceea ce fac. Așa eram, dacă mă gîndesc, și în facultă, și în liceu, cînd eram complexat înainte de a mă apuca de un proiect, încît simțeam că nu-s încă pregătit, că n-ar fi încă momentul potrivit să mă apuc de o treabă pînă nu mă documentam temeinic, pînă nu citeam întîi enșpe cărți în domeniu. Și, după ce le terminam, decopeream că mai apărea încă una. În ultimul an am citit foarte mult în domeniul acesta care mă interesează, al filmului și în special al scenaristicii. Primul scenariu l-am scris după ce am citit doar o carte de specialitate, și chiar l-am terminat, însă apoi, în loc să continui să scriu și altele, m-am oprit ca să studiez, și tot am citit și studiat, cîteva cărți, în total vreo două mii de pagini. Acuma... sînt mulți care scriu spun că asta nu se învață, ci totul vine doar din instinct. Plus alte cărți pe care mi le iau și nu apuc să le citesc, le răsfoiesc doar și le pun în bibliotecă, pe raft. Ca să nu mai vorbesc de cîte resurse găsesc pe Net, o Niagară de informații, blog-uri, site-uri care par interesante, dar ... în fond, îmi ia din timpul pe care altfel l-aș putea folosi într-un mod creativ. Stînd în acest concediu în ”peștera” mea, în fața bibliotecii personale, nu prea mare, dar cu multe cărți bune, unde de altfel îmi petrec cam toate week-endurile, și toate serile, am luat o decizie: mi-am propus ca pentru următoarele luni să nu mai citesc decît scriitorii care chiar mă pasionează, sau chiar să-i recitesc, și, ocazional, dar doar ocazional, ca să nu zic rar, și cei care mă interesează puțin mai puțin. Iar despre cărți de tehnici literare să nu mai aud!

Nu mă plîng prea mult de accesul la informație de la noi, de faptul că prețurile la cărți, cd-uri și dvd-uri, este la fel și chiar uneori mai mare ca-n Occident, și că nu există o politică de fidelizare a cumpărătorilor, cum am văzut la Fnac în Paris, de exemplu, unde ai reduceri semnificative dacă achiziționezi produse în valoare de n euro pe lună. În fond, le poți lua de pe Net de dincolo, bine că se expediază și aici! Se spune că americanii sînt anti-intelectuali, dar asta nu înseamnă că nu citesc! Pe naiba nu! Se investește atît în bibliotecile publice, nu degeaba se spune că sînt cel mai bine aprovizionate din lume, și în plus, frații mei!, sînt cu acces gratuit! Gratuit în America! Asta investiție în cultură! Cornul abundenței, cred, pe bune, se află în America! Nu-i înțeleg pe românii care se plîng de America din motive intelectuale, că nu le plac oamenii de acolo, că cică-s inculți și de-aia vor ei să vină-n Europa. A, că vor să fie mai aproape de casă, asta da, mă rog! Eliade a scris o carte despre asta, ”La nostalgie des origines”. În fine. Dar este evident că există infinit mai multe posibilități de exprimare în Occident, în State. O varietate mai mare de job-uri, (doar sănătos să fii), sau, ca să mă refer de exemplu la ce mă interesează, concursuri literare, case de film, reviste, etc. Aici este cam unul pe an, și ăla, evident, dubios, mă refer la concursul HBO, unde anul ăsta a cîștigat cel care a fost nominalizat și anul trecut cu același titlu, și căruia i se juca deja o piesă de teatru (evident, tot cu același titlu), și, mai mult, i se mai jucase un film, deși regulamentul interzicea clar lucrurile astea. Spunea cineva că în România nu există regulamente, că sînt făcute doar pentru proști. Ei, asta da frînă!

Mă gîndesc la cartea lui A&B Strugațki, ”Un miliard de ani pînă la sfîrșitul lumii” în care cîțiva oameni de știință, din diverse institute, întreprind niște cercetări și pe măsură ce ajung în pragul unui rezultat îndelung căutat, încep să li se întîmple tot felul de lucruri neobișnuite, regizate parcă de forțe superioare, necunoscute. Parcă cineva ar avea interesul de a-i face să abandoneze. Poate o civilizație extraterestră. Poate rezistența naturii.

O seară caldă de primăvară în Centru

Din Unirii pînă în Piața Operei, via Libertății. Peste tot oameni drăguți începîndu-și week-end-ul, bucurîndu-se de seara caldă de primăvară. Orașul arată foarte occidental. Fațadele clădirilor sînt aproape toate refăcute, mașinile se strecoară încet pe străzile înguste, în aer se simte un amestec de fum de țigări cu parfum sau miresme de mîncare. Și de copaci înfloriți. Văd numai oameni cu fețe relaxate. Cupluri îndreptîndu-se spre localuri, terase, cafenele. Trec pe lîngă fete frumoase, îmbrăcate elegant, schimbăm priviri. Sufletul îmi vibrează de poezie și cîntec. În aer plutește o muzică de jazz și lounge de la barurile dimprejur. Pe Alba Iulia multe din magazine erau deschise iar vînzătorii stăteau în prag, sau pe trepte, și priveau lumea care trecea, forfota străzii. De fapt toți se priveau unii pe alții. La Operă era un spectacol, oamenii ieșiseră în pauză și priveau de pe balcon. În Centru s-au montat căsuțe, unde se vînd produse artizanale. Am stat la o terasă și am privit oamenii care se plimbau. Grupuri de cîte două fete. Sau fete îmbrăcate provocator; sau vorbind la celular. Fete cu privire melancolică. Atît de diferit de ce văd zilnic la servici! Soți ieșind cu bebele în cărucior. Am văzut o negresă cu o cheie în mînă, vorbind cu cineva înainte de a deschide o ușă de fier și de-a intra într-una din clădirile din Centru. Interesant, oare sînt și acolo apartamente, sau doar firme? Din cînd în cînd vedeam tipe intrînd sau ieșind dintr-un magazin pentru femei. La o masă discutau doi oameni mai în etate, cu păr lung și cu priviri de artiști. La alta s-a așezat un el și o ea, comandînd de mîncare. La o alta cîteva femei căsătorite, venite singure. Cum se ridicau unii, veneau alții. Chelnerița era rumenă și rubensiană, dar foarte sexy. Cînd m-am întors se făcuse deja noapte, am trecut pe lîngă cîteva librării, care erau încă deschise. O tînără aranja ceva pe rafturi. În Piața Unirii, pe băncile de piatră erau grupuri de fete, la fel de drăguțe, cu chef și priviri șăgalnice. Am trecut pe lîngă Parcul Botanic. În paralel - un șir de mașini întinzîndu-se de la sensul giratoriu pînă la interecția de la Mall. După viaduct, un vehicul turna asfalt cu toate luminile de semnalizare aprinse. Magazinele de la parterul blocurilor erau luminate și încă deschise. Totul pare așa de obișnuit. Și totuși, deși sînt în propriul oraș, mă simt, într-un fel, ca un turist care redescoperă niște locuri în care n-a mai fost demult. Poate din cauză că n-am mai ieșit de ceva vreme. În general obișnuiesc să vin direct acasă. Se spune că uneori omul simte nevoia să se întoarcă la rădăcini, la locul de unde a plecat. Ori eu am acces, sau pot avea acces, de fiecare dată, la spațiul natal. Deși acum îmi apare altfel, într-un mod pe care îl înțeleg mai bine, îl simt, însă nu-l pot exprima. Face parte din mine.