Interese dispersate

Mă interesează atît de multe lucruri încît simt că mă împrăștii într-atît de multe direcții și nu mai înaintez nicăieri, cu alte cuvinte staționez în viață sau în cel mai bun caz bîjbîi și mă învîrt într-un labirint de pasiuni temporare, multe din ele fiind la nivel de concepte intelectuale, nu activități și în nici un caz materializate fizic. Oare asta e viața, un labirint? Nu ajung să mă specializez în ceva, să aprofundez sau să transform acel ceva într-un hobby al meu, care să mă definească, fiindcă imediat un alt curent mă atrage spre altceva, mă poartă în altă parte și o vreme dispar din vechiul loc, ca-n desenele animate în care personajul fuge atît de repede din scenă încît îi rămîne pălăria pe loc și abia mai apoi i se vede mîna prin cadru înșfăcînd-o. Trec des de la o pasiune la alta, de la un domeniu la altul, dintr-o cameră mentală la alta, deși în fiecare zi citesc cîte ceva din toate celălalte domenii. Nu știu ce mă face să comut așa de la un subiect la altul. Poate un articol mai consistent, un film sau cel mai des, cred, o carte. Viața e prea scurtă ca să cuprinzi toate subiectele care te pasionează și simt că timpul fuge prea repede, lucru universal acceptat în zilele noastre la toate vîrstele. O listă: cărți, scris, literatură, filme franțuzești, filozofie, Franța, Paris (în special Parisul de odinioară), utopie, benzi desenate, urbex (urban explorer), diorame, pictura impresionistă, folozofia antică, cărți, mașini vechi, anii cincizeci, șaizeci și șaptezeci în Europa de Vest, urbanism, planificare urbană, science-fiction, cultura pop, trenuri, yacht-uri, țărmul mării, insule, civilizația franceză și engleză, epoca jazz-ului, hippie, timpul, începuturile creștinismului, ezoterism (creștinism interior, sufi, etc.), fizica atomică, echipamentele NASA și ESA, haiku, spectacolele burlesque, jazz, campionatul european și mondial de raliuri, rally raid-uri, cursa de la Le Mans, reviste color cu articole lungi care suprind spiritul timpului, librării, vinuri, avioane mici, Italia și Anglia rurală și a micilor orășele, faruri, telescoape, hărți. Unii spun că dacă-ți vei așterne pasiunile, intersele, hobby-urile, obsesile pe hîrtie (hîrtie, nu electronic) și le unești vei observa un sens, o logică. Dar în cazul meu totul mi se pare prea dispersat, sau... hm, de fapt nu știu, trebuie să le trec întîi pe hîrtie.

Complexe lingvistice

Este într-adevăr engleza o limbă mai flexibilă, s-a dezvoltat mai mult de-a lungul timpului, a devenit mai bogată din cauza folosirii ei la scară universală și a multitudinii de afluențe, sau e doar o părere, o impresie a mea, falsă? Asta e o întrebare pe care mi-o pun uneori, cînd văd ușurința cu care se exprimă scriitorii de limbă engleză. În ultimul timp, din cauză că-n general cărțile care mă interesează nu le găsesc și în traducere și în plus toate site-urile românești sînt ultra-catastrofal de proaste, citesc mai mult în engleză decît în română. A, și în franceză, desigur. Și de fiecare dată cînd încerc să traduc mental ceva din engleză, caut mai degrabă echivalentul în franceză, unde parcă sună mai bine. La fel de ciudat e cînd vezi cîte cuvinte seamănă în franceză și engleză! Totuși există cuvinte, expresii care-mi par intraductibile (outdoorsy, care mă obsedează) pierzîndu-și un pic din sens prin traducere. Din nou mă întreb, nu cumva asta-i părerea mea, vina mea de fapt, fiindcă nu găsesc cuvîntul corespondent, le mot juste în română. Engleza, cu multele ei verbe cu particulă adverbială, cu multele ei cuvinte compuse, îmi pare totuși mai naturală, mai fluidă. Construcțiile ei gramaticale îmi par că se mulează pe o arhitectură mai simplă, dar în același timp mai flexibilă. Evit de fiecare dată englezismele, am văzut ce caraghioasă era o colegă care le folosea pe scară largă, folosind desigur expresii luate din filme ("I mean, come on, guys!"). Dar trebuie să recunosc că unele expresii sună mai bine în engleză, sau, altfel spus, în română sună prozaic. Deși în fond am auzit destule englezisme și-n Franța (cool).

Apropo, deși sînt francofil, limba mea preferată e italiana. E atît de melodioasă! Cînd ascult piese în italiană, canțonete, festivalul de la San Remo, ah, simt că mă ung la inimă, deși nu înțeleg toate cuvintele, doar pe ici pe colo. Cînd îmi arunc o privire pe un text în italiană, îi remarc imediat muzicalitatea, iar textul parcă-l percep, îl înțeleg la un nivel subliminal, nu știu cum să spun, de parcă îl știu de undeva (altă viață?) și pare codificat cu un cod simplu, dar pe care momentan nu mi-l amintesc. Dac-aș avea timp aș învăța italiana. De fapt poate voi avea timp, dacă firma la care lucrez va da chix, cum tot zic unii că se va întîmpla, și voi ajunge în șomaj. În fond e singura limbă în care nu cred c-aș avea accent, și nu s-ar mai uita ciudat oamenii la mine în Occident dac-aș vorbi italiană. I-am spus că sînt din Italia unei vînzătoare surîzătoare de la BHV, care m-a întrebat din ce țară sînt (mi-am cumpărat un carnețel - notebook, vezi?, sună mai bine în engleză) (da, bine că nu m-a întrebat mai multe, m-am prefăcut grăbit și era aglomerație). Sînt convins că ar fi avut altă reacție dacă i-aș fi spus că-s român. Deși nu par român. Fizic, mă integrez bine în peisaj în Occident. În aeroporturile din România, lumea mi se adresează în engleză by default. În fine. M-am gîndit deseori să-mi creez o identitate falsă. Și să mă stabilesc în Occident, departe de țara asta (am ochit cîteva locuri, spot-uri). Și nu numai asta. Chiar și începînd de acum. Ce-ar fi să spun noilor cunoștințe că-s divorțat de exemplu? Avînd vîrsta mea și fiind neînsurat pe deasupra, îți poți atrage ușor oprobiul social. Așa că m-am gîndit c-ar suna mai bine.

Vîrste

Totul a început odată cu terminarea facultății. Deodată, mi-am dat seama că nu mai am nici un cunoscut de vîrsta mea în jurul meu. Unde naiba s-au volatilizat cu toții, și-au găsit fiecare servicii pe undeva, (și unde, în România ultimei părți a anilor nouăzeci, că doar nu s-or fi făcut cu toții profesori?), sau chiar au plecat cu toții în străinătate? În schimb la toate job-urile pe care care le-am avut am întîlnit în general oameni mai tineri ca mine, doar rareori cîte unul mai puțin mai în vîrstă care de regulă pleca foarte repede dincolo, cîștigător al unei loterii a vizelor sau al unei burse ori cu "chemare" de la un prieten mai mare sau o rudă. De fapt exista un curent puternic de opinie privința asta. "Cum, tu nu ți-ai depus încă actele?" - m-a întrebat o fostă colegă cînd m-am întîlnit cu ea la facultă, venind să-și ia diploma. Era o situație de neimaginat, înțelegi. Scopul era să te cari naibii din țară, și asta cu cît mai repede, cu atît mai bine. Și astfel din toată Universitatea aia plină ochi, supra-aglomerată, cu ciorchini de studenți pe coridoare, în sălile de curs și de lectură, și pe trepte, am rămas puțini de tot. Poate din comoditate, din teamă, din complexe că nu sîntem pregătiți, din faptul că mai aveam aici ceva, totuși, sau poate că din optimism, în fond, să recunoaștem, nu era chiar rău. Astfel, prin acest exod s-a creat un gol generațional sau măcar semi-generațional. Apoi distanța asta dintre vîrste a tot crescut. În loc de un an-doi diferență între mine și colegi a ajuns de trei, patru ani la primul job mai serios, și tot continuă să crească, iar acum am chiar colegi de servici care s-au născut după nouăzeci. Și nu numai atît. La televizor și la radio începea să apară muzica aia proastă, diferită de șlagărele abstracte cu care se confunda muzica românească de pînă atunci, cîntată de tot felul de personaje mai tinere, din ce în ce mai tinere. La început nu-mi venea să cred cînd am văzut colegi ascultînd la căști porcăriile alea, dar puțin mai tîrziu nu m-a mai deranjat , ba chiar am descoperit cîteva hit-uri acceptabile (departe totuși de jazz-ul meu din suflet, dar cine mai asculta atunci jazz?). Terasele, pizzeriile, magazinele, tramvaiele, răsunau peste tot de astfel de muzică, ca și MTV-ul local. (Apropo, întotdeauna am preferat VH1 în detrimentul MTV-ului.) Așa că întotdeauna numărul celor născuți după mine mi s-a părut că a fost (și chiar este) covîrșitor mai mare. Pentru că nu prea mai văd oameni de vîrsta mea împrejurul meu. Cred (deși nu am date statistice) că numărul celor născuți după mine este covîrșitor mai mare. În fond baby-boomer-ii au apărut în România mai tîrziu decît în Occident, așa că X-erii au apărut și mai încolo, abia la finele anilor șaptezeci și-n anii optzeci. Mama îmi spunea că pe atunci lumea nu se prea grăbea să facă copii. Dar eu unul nu mă consider X-er. Nu mi se aplică nici una din caracteristicile X-erilor, ci mai mult cele din Generația Y. Așa că, deși mereu am avut (și încă mai am, recunosc) impresia că-s imatur, că arăt și gîndesc imatur pentru vîrsta pe care o am, și că arăt mai tînăr, iată că am trăit în general într-o societate cu oameni mult mai tineri ca mine. Toți cunoscuții cu care mă mai întîlnesc din cînd în cînd mi se par că arată acum prea îmbătrîniți, mult prea îmbătrîniți pentru vîrsta lor: fete cu labe de gîscă la ochi, cu ochii uscați, băieți cu părul albit. Iar acum văd mereu în jurul meu tineri care se descurcă mai bine decît mă descurcam eu la vîrsta lor. E și normal, există mai multe job-uri, există și Net-ul care informează. Din fericire, între mine și ei, nu există prăpastia asta psihologică, de tipul care există față de mai mari cu cinci, zece ani mai mari ca mine. Deși am dezvoltat chiar complexe. În general mă cam feresc să-mi spun vîrsta. La început din cauză că mă consideram prea tînăr, acum că-s prea mare ca vîrstă față de cei din jur. Astfel niciodată n-am fost la locul meu, în mediul meu. Am dezvoltat și un alt tip complex: după ce mă uit la un film și caut pe imdb actorii și văd că erau mai tineri ca mine, mă cuprinde de-a dreptul o depresie. Sau cînd aflu că actorii din filmele preferate aveau la momentul filmării aceeași vîrstă pe care-o am acum, sau chiar mai tineri. La fel cu scriitorii care-au debutat de tineri (de fapt toți au debutat de tineri). Parcă mai demult oamenii se maturizau mai repede. În fond, cînd se spune că "the thirties are the new twenties" nu la asta se referă? Asta e și o chestie personală, o problemă psihologică, nu generațională, dar în fond ăsta e un blog personal.

Momentele de dinainte

Aproape orice lucru mai importat aș dori să-l întreprind, simt că mai întîi de toate trebuie să mă gîndesc mult, să mă concentrez întîi enorm, să proiectez bine de tot desfășurarea acțiunii care urmează, să iau în cont toate riscurile, și așa mai departe, pînă în cele mai mici detalii, în care apoi, desigur, ajung să mă pierd. Asta poate și datorită job-ului meu în care totul trebuie întîi să fie minuțios planificat. Încerc să fiu altfel decît la servici, decît îmi cere job-ul: atent, cartezian, lucru pe care, în viața privată, îl consider a fi împotriva firii, androidizant. Nu o dată m-am întrebat, ca Rick Deckard, dacă nu cumva am ajuns și eu la fel, contaminîndu-mă într-o clădire infestată cu androizi. Sînt întotdeauna foarte atent cînd văd prin filme sau pe la tv cum arată, cum se comportă și cum se concentrează un atlet sau un pilot înaintea cursei, ori un cosmonaut înainte de lansare, un chirurg înaintea operației, un muzician înainte de-a intra pe scenă, un candidat înainte de-a ține maselor un discurs populist, un scriitor în fața unei foi albe, un pictor înaintea pînzei, un karateka înaintea unei cărămizi ce trebuie spartă. De fapt, ce mai, îmi închipui că toată lumea se focusează mai bine ca mine. Și atunci, cînd mi se pare c-a ajuns și eu la un astfel de moment, inițial mă complexez, apoi amîn, și iar amîn, pînă ajung să nu mai fac deloc acel ceva. Adeseori mi se instalează reveria, care treptat preia controlul, și astfel mi se răsfiră toată concentrarea, ca și cînd m-aș uita la nori. Nu știu de ce nu reușesc să mă las dus de val, de curent, să am suficientă încredere în mine însumi, în instinct, de ce mi-e mereu teamă că n-o să reușesc, că n-o să duc la capăt, că n-o să mă țină cureaua. Am rămas cu vechile complexe adolescentine, de care majoritatea au scăpat. Ce se întîmplă în acele momente de dinainte, ce-i face pe unii oameni să abandoneze și pe alții să meargă mai departe? Sau ce se întîmplă cu mine, de vină o fi oboseala asta cronicizată sau firea mea prea visătoare, sau lipsa încrederii în mine însumi datorită expunerii îndelungi la un mediu nemeritocratic, sau ce altceva? De fapt poate toate la un loc.

Recuperări

Discutam cu toții în birou despre actori și filme. Deseori se nasc la servici astfel de discuții, din aluzii oarecare, din lipsa de chef de muncă sau de concentrare. Unul dintre colegii mei, nou angajat, care-a terminat facultatea acum vreo doi ani, a spus că el n-a vazut Forrest Gump, și, mai mult, nici n-a auzit de el. A cautat imediat pe Net si cînd a vazut anul, 1994, s-a mirat foarte. A zis: “aaa, pai eu aveam doar noua ani pe-atunci!” Lucrul acesta m-a intrigat totuși, deși cunosc profilul, tipologia, și am vrut sa-i zic "și ce dacă?" dar el a adăugat imediat că nu se prea uită la filme. Dar ok, în fond asta nu-i chiar un lucru rău, iar tipul nu-i unul din ăia cu creierul prăjit, ci e genul interesat mai de știință, de matematică în special. Asta în timpul liber, de care se plînge la fel ca noi toti. Serios, chiar i-un tip ca lumea.

Cei care ma enereveaza insa sint aceia care se uita numai la filme proaste, si asta nu de azi de ieri, ci de citiva ani buni, de cind o bagat eredeesu si upeceul net pe banda larga la tot poporul, adica de prin vreo 2004-5 și au dat liber la torenti. La ei, nu am observat absolut nici un progres, nici o dezvoltare, rafinare a gusturilor și îmi imaginez că și peste vreo zece ani vor consuma acelasi tip de junk-uri. Sau cel putin, poate totuși trebuie asteptat mai mult, trebuie avut răbdare, poate,... zece ani, deși un om cu creierul prajit, ramîne cu el prajit, nu cred ca ai ce să-i mai faci, neuronii nu se mai refac. Un coleg, unul din aia prosti, imi spunea despre un serial la care se uita ca nu-i cu pac-pac ci cu vaduvele personajelor din alt serial care-au fost,..., ahem, ma rog, stii, pac-pac-uite. Ce vreau eu sa spun este ca nu mai prea mai cred in progresul uman, sau cel putin il pun serios sub semnul intrebarii.

Întotdeauna am simțit nevoia sa recuperez ceva pe lîngă care am trecut prea în viteză fiind ocupat mereu ba cu facultatea, ba cu job-ul și întotdeauna am amînat multe lucruri importante pentru cînd oi avea mai mult timp. Am impresia că parcă niciodată nu mi-am folosit timpul ca lumea. Pînă prin 2004-5, cînd am cam inceput s-avem toti prin casa Internet am tot cautat si iar cautat informatie pe unde-am putut. Îmi amintesc ce greu găseam de exemplu reviste de știință pe la sfîrșitul anilor optzeci, trebuia sa merg la enșpe chioșcuri prin tot orașul, sau reviste de benzi desenate, prin diverse piețe, fiindcă nu se mai găseau, așa cum nu se găseau nici cărți dar din fericire părinții au avut grijă să-mi facă rost de unde puteau și ei: prieteni, colegi de servici, atenții la vreo vînzătoare. Apoi, imediat după Revolutie, am citit ca nebunul orice ziar si orice revista îmi încăpea în mîna. Mama-mi cumpăra și reviste din Franța, se găseau pe la librării, cu cîteva numere în urmă, chiar juma' de an, dar erau bune. Și mă uitam mult, foarte mult la televizor, ca toată lumea de atunci de altfel. Pe-atunci televiziunea difuza multe filme vechi, dar bune, multe alb negru. Mai apoi a apărut cablul, apoi televiziunile comerciale, si atunci am început să vad pe banda rulanta seriale (două-trei episoade pe zi), filme, tot ce însemna cultură pop, să recuperez decenii de istorie contemporană, de filme clasice, desene animate, MTV (care pe vremea aceea se numea Mtv Europe si atît, nu shit-uri românesti de azi), am recuperat mult cu VH1, urmăream emisiuni culturale în care profesori pompoși ne recomandau cărți. Ascultam la radio emisiunile muzicale de și cu puținii mei bani de buzunar dați de părinți și primiți ca bursă (job-uri nu prea se găseau la sfîrșitul secolului trecut) îmi luam și cîteva reviste, unele pulp, altele color, care apăreau și dispăreau repede. Trăgeam casete audio de unde puteam, cumparam copii pirat – și cît umblam după ele! Nu prea se găseau multe cărți bune în primii ani, dar devoram orice găseam – în general SF (care pe atunci mă pasiona) și de aventuri, abia mai încolo au început sa apară și literatură contemporană en gros, în special cu apariția colecției ”Biblioteca Polirom”. Si uite că nici pîn-acum nu s-au tradus in românește toate cărțile importante ale lumii dar cu siguranță sigur sînt în curs de traducere in urmatorii ani. Ce diferență aici față de Occident, unde omul a găsit mereu și găsește peste tot orice cărți. Oricum, eu n-am avut și nu am răbdare. Am comandat și continui să comand cărți de pe Net din străinătate. Adevăratul boom a fost cu Internetul. O avalanșă de informații la care aveam acces cu țîrîita mai demult mi-au devenit dintr-o data accesibile la un click – știu că-i un clișeu, dar aici chiar e potrivit. Mp3-uri, filme (deși încă mai sînt unele pe care tot nu le găsesc), imdb, youtube, torente (în Franța sînt banate). Folosesc FB nu ca să socializez, ci fiindcă acolo pot să mă abonez la site-uri cu știri din domeniu. Continui să citesc multe cărți, romane în special, chiar unele clasice, de secol XIX, sau chiar moderniste, deși acestea din urmă alunecă mult mai greu decît cele postmoderne (spiritul vremii). Și mereu simt că nu am citit destul, ca sînt în urmă. Mi se pare că un occidental are o cultură mult mai largă. Citeam undeva, nu-mi amintesc exact unde, că în State, la terminarea facultății, un absolvent bun trebuie să fi citit cam o mie de cărți. Eu încă n-am ajuns la numarul acela, și sînt foarte sigur de asta. Cît despre cea de-a șaptea artă, continui să vad multe filme mai vechi, pot spune ca mi-am facut oarece cultură cinematografică (deși nu urmăresc asta) și chiar am si citit cărți din domeniu, iar după ce mă uit la un film, urmăresc imediat și comentariile lui pe diverse site-uri, samd. Iar la tv nu prea mă mai uit, doar poate la un TV5 Monde, ca s-aud franceză, la Eurosport-uri și VH1. Nu prea-i cred pe cei care spun că nu se uită chiar deloc, mi se pare o lăudăroșenie. Sau ar trebui să renunț total? În privința radioului, acum am 215 canale de jazz in iTunes. Ce să ascult? Angoasa alegerii. Nu mă consider un information junkie, nici măcar un art junkie. A, și mai trebuie să merg și la servici între timp, să-mi cîștig pîinea, că altfel e mai greu. Deși tocmai asta e. Muzica, filmele, cărțile sînt ca un drog. Mi-au creat o dependență. Dacă nu ascult muzică cîteva zile, simt că nu mai sînt eu. Iar tot citind cărți, mi-am format gusturi, sper să nu mi le stric, se poate întîmpla asta oare? Iar în privința filmelor, văd din ce-n ce mai puține filme bune în ultimul timp. Sper că nu-i un semn că nu mai am mintea flexibilă. Mă gîndesc c-aș face mai bine dac-aș revedea filmele care mi-au plăcut și să recitesc cărți, mă inspiră mai mult la scris. Greșesc? Sînt complexat, sau o folosesc ca o scuză ca să nu mai scriu? Povestea Paul Auster într-un roman de-al său, Palatul Lunii parcă, despre un tînăr care a moștenit peste o mie de cărți și le-a citit pe toate iar la sfîrșit, ca să facă rost de bani, le-a vîndut pe toate unui anticar. O metaforă a necesității renunțării la un moment dat la modele și a alegerii unui drum propriu. Sau a ne-materialismului.

Ce mă sîcîie e că eu credeam că toți au făcut sau fac așa, ca mine, dar am observat că lucrurile stau altfel. Și nu mă gîndesc aici doar la colegul meu despre care vorbeam la început. În general oamenii citesc și se uită știri, se umflă cu știri și nu mai pot interpreta, și cam de asta nu citesc literatură. Reperele culturale le rămîn în continuare necunoscute, ca și cum istoria s-ar fi șters, sau nici n-ar fi existat, ca și cum ar trăi într-un continuu prezent, sau sînt prinși în istoria vieții lor personale pe care n-o pot transcede. Plus deficitul de atenție, dar deja asta-i altă problemă. Simt că la noi în țară oamenii parcă vor fi mereu înapoiați cultural față de Occident, și nu înțeleg exact de ce am presimțirea asta.

Clienți și ghișee

Intru atît de des prin anumite magazine încît agenții comerciali de acolo au ajuns să mă cunoască, să mă salute, sau uneori chiar să-mi știe obiceiurile (de exemplu, dacă plătesc cu cardul, sau că nu cumpăr și o plasă odată cu cartea ci o duc în geantă ori în buzunar). Îmi place mult să merg prin librării, să mă uit la îndelung la cărți și, din cînd în cînd, să-mi cumpăr cîte una. Știu pe de rost cum sînt aranjate cărțile în fiecare librărie din oraș, ordonate pe genuri, pe autori sau pe edituri și locația unde se află ele. Am memorie foarte bună zic eu pentru așa ceva. Mi-ar plăcea să fiu librar, asta dacă vor mai exista cărți în viitor. Pînă atunci, cred că-i o meserie ușoară, sînt clienți puțini și civilizați. Dar nu-mi place să fiu recunoscut. Prefer anonimatul. Nu intru-n vorbă cu librarii. Nici nu prea am timp (în general merg în pauza de masă) dar și din cauză că așa sînt eu, mai retras, solitar. Totuși, cum spuneam, librarii mă recunosc. Mă refer la cei care stau mai mult în același post, puțini, fiindcă și aici schimbarea personalului e la fel de frecventă ca-n firma unde lucrez. Mi-am comandat cărți via Internet, care-mi vin la Poștă. Evident că și operatoarele de acolo mă recunosc, nici nu-mi mai cer cartea de identitate. Poate sînt singurul care comanda de la bookdepository.co.uk sau Amazon ori anticariate online. Stau oare într-un cartier de inculți? Sau poate am eu o față ușor recognoscibilă. Aveam un prof la facultă care i-a spus unui coleg că nu l-a prea văzut la cursuri și cînd colegul i-a spus că a fost, profu s-a uitat pe tabelul de prezență și a văzut că așa e și i-a zis: ”Mă, tu ai fi bun de spion!”. Ei bine, eu nu sînt bun de spion, deși, cum am spus, îmi place să trec neobservat, cel puțin uneori. Nu și cînd e vorba de fete. De exemplu anul acesta, la Paris, am intrat într-una din librării de trei ori și deja vînzătorii mă salutau, dădeau din cap cînd mă vedeau (”A, bonjour monsieur!”). Ok, acolo aveam un motiv în plus să nu mă simt în largul meu, știi cum se uită francezii la cei care au alt accent. Așa că murmur, un ”merci”, ”bonjour”, și ”au revoir” și mă grăbesc spre ieșire. Iar dacă, la supermarket sau la casă la patiserie mă întrebau ceva mai complex, rapid (ce fel de tartă cu mere vreu, alsaciană sau de cealaltă sau să-i dau adresa ca să-mi facă un cupon de reducere la promoția de săptămîna viitoare, mă pierdeam, mă bîlbîiam și abia-mi mai găseam cuvintele). Așa-s eu. La Sephora de exemplu, știi cum e, toți vin să-ți ofere mostre să le miroși, să te ajute să alegi printre zecile de mii de sticluțe, vorbind încontinuu, mitraliat. La magazinul de electronice, există un agent care te ajută, alegi, efectiv te ajută. Nu vii ca țăranul est european și-i ceri exact modelul și submodelul de aparat foto. Nu-i politicos. Trebuie să conversezi. Apoi, se spune că la ei chelnerii sînt nepoliticoși. Dacă-i privești în ochi și dialoghezi cu ei, și nu să te duci la tersasa de la colț ca la supermarket, atunci te respectă. Oricum, acolo trebuie întîi să saluți vînzătorii, să-i privești în ochi, să le zîmbești chiar, nu ca la noi. Țin minte, cînd m-am întors în țară după prima mea ieșire în Franța, acum vreo zece ani, că am venit cu aceste obiceiuri și mi s-a părut că vînzătorii păreau suprinși, dar totuși răspundeau pe același ton, politicos. Relațiile cu oamenii de la ghișeu erau dure în ”L'ancien régime”. Eram doar un copil pe atunci. Tin minte că oamenii trebuiau să-i zîmbească măcelarului ca să le pună o bucată de carne mai fără grăsime. Sau să-și încerce norocul cerîndu-i aprozaristului un kg de banane-n plus, fiindcă se dădea doar două kile la fiecare om de la coada de o sută de metri. Pe atunci vînzătorul de la casă era rege. La clienții mai în vîrstă mentalitatea asta nu s-a schimbat, încă mai observ astfel de instincte. Oameni care cînd merg la poștă le tremură mîna cînd întind o foaie cu un mandat tipei de la ghișeu sau persoane care, după ce efectuează o operațiune la o bancă particulară (particulară!), simt nevoia să lingușească pe tipa de acolo, să-i spună că e foarte mulțumită de serviciile băncii și alte lucruri de genul ăsta. Oricum, eu unul niciodată nu m-am simțit bine cînd a trebuit să mă așez în fața unui ghișeu. Poate din cauza timidității mele, poate din cauză că funcționarii sau agenții de vînzări păreau că nu mă plac, sau că, văzîndu-mă cinstit sau naiv (în românește-s sinonime) li se părea că-s o victimă sigură, un debușeu pe care să-ți verse frustrările. Situația s-a mai schimbat, desigur, între timp, de cînd m-am mai maturizat și de cînd a început să mi se rărească părul și de cînd ochii-mi sînt mai obosiți și de cînd arăt sau chiar sînt mai deprimat. Le-o fi teamă sau oamenii s-au mai civilizat pe ici pe colo. Herta Müller spunea într-un interviu cu Liiceanu că în anii optzeci i se părea nu doar că regimul era ostil, dar și că oamenii erau ostili între ei și înrăiți. În ziua de azi în unele instituții ale statului (la buletine, la oficiul de cadastru, în spitale, la vamă etc.) aceste obiceiuri rezistă. În Franța nu am avut treabă cu funcționari ai statului, așa că-n privința asta nu prea pot să mă pronunț.

Blocaje și cuplaje

Nu pot sa scriu. Incerc, uite, incerc sa scriu, ma strofoc si nu reusesc, nu-mi iasa nimic. Mi-am propus ca in fiecare seara sa stau cel putin o ora in fata laptopului si sa scriu cite ceva. Nu conteaza ce. Doar sa scriu. Sa scriu si atit. Sa las cuvintele sa curga, sa nu tin cont de nimic, sa nu ma gandesc la altceva, la nimic, nimic, nimic decit sa fiu aici, prezent, singur, in liniste, sa ma focusez doar asupra paginii, asupra monitorului, adica exclusiv asupra a ceea ce trebuie, a ceea ce este strict esential, fara sa las alt lucru sa-mi distraga atentia. Si planul ar fi sa umplu o pagina A4. E un plan ambitios sau lenes? Nu stiu. Asa cum nu stiu nici de ce vreau sa scriu, dar asta nu ma intereseaza, asa cum nu ma intereseaza relatiile de tip cauza-efect, ci momentele aleatoare, intimplarile care rasar ca de nicaieri, ca un gind care-ti strafulgereaza mintea brusc, ca un satori sau un haiku. As putea scrie atitea si atitea! Am si citeva subiecte de fapt. Nu stiu de unde mi-au venit. De fapt nu, nu sint chiar subiecte, e prea mult spus. Mai exact frinturi de subiecte, idei razlete pe care le pierd imediat. Degeaba incerc sa la notez intr-un carnetel, ca tot nu stiu dupa aia cum le-as putea eventual expanda, cum as putea face din ele ceea ce vreau, adica literatura, i.e. Arta. De-as putea sa le unesc, sa formez din ele o constelatie, dar par atit de distante, atit de reci, desi incerc si tot incerc sa ma apropii de un subiect. Parca se indeparteaza si mai tare. Si ma simt ca si cum in capul meu ar fi o ceata, o picla, ca-n castelul elfilor din Lord of the Rings, din care pot rasari oricind un personaj, o idee, dar cumva, poate ca sint si prea lucid, prea, hm, reluctant, neincrezator sau doar timid. Problema nu este de blocaj, nu cred ca am writers block, ma consider ca am imaginatie destula, in fond am citit o gramada de carti, si inca mai citesc, am vazut destule filme, si inca ma mai uit, asa ca pot afirma ca mi-am format gusturile, stiu cu alte cuvinte ce caut, ce-mi place si deci, in mare, ce vreau, ce astept. Am si o idee, in mare, despre cartea pe care vreau s-o scriu, s-o incep in primul rind, fiindca aici e problema mea, inceputul. Problema cea mare, cred eu, este in primul rind de cuplaj mai degraba, ca la activarea ambreiajului unui motor. Ca un mecanism de trecere dintr-o treapta de existenta banala, cotidiana intr-una superioara, cea pe care-o vedem in filme, sau in carti. Sau ca la efectul Laser, in care electronii excitati cu fotoni, trec pe o orbita superioara. Prea multa tehnica, nu? Incep sa nu ma inteleg nici eu. Sa incerc altfel. Nu stiu cum sa transpun ce gindesc, imaginile, proiectiile mentale, frinturile, cum am spus, de idei, licuricii, fotonii din intunericul capului meu in ceva coerent, sau nu neparat coerent, dar ceva care sa poata fi considerata totusi literatura. In fond, cum spuneam, am de ales intre atitea modele in viata, as putea chiar afirma, ca am idoli, printre scriitori, muzicieni. Am citit si vazut atitea intreviuri cu ei, am aflat cum compun, in fond pare simplu, scrie despre ceea ce stii, lasa totul sa curga, lasa-te dus de curent, de flux, ca o frunza purtata de apa. Sau ca si cum ai fi intr-o canoe pe un riu si as visli, ai visli si te-ai feri de pietre, de virtejuri, alegind drumul care-ti place dar in principal tot te lasi purtat de riu, n-are rost sa te opui curentului. Asa e si viata, asa e si timpul, ca o apa care curge. Desi unii spun ca e ca un ciclu, ca o roata care se invirte. Dar cine stie? Si totusi, revin la problema mea: cum sa-mi transform, sa-mi distilez ceea ce simt, ceea ce percep, vad, aud, emotiile, ma rog, totul, in cuvinte? Cum altii reusesc, totusi, desi scriu atit de prost? Si totusi, scriu. Au o experienta de viata mai bogata? Au calatorit mai mult? Pascal spunea ca omului tot raul i se trage de la faptul ca nu poate sa stea linistit intr-o camera. Kafka spunea ca daca stai suficient de mult intr-o camera si te concentrezi, totul ti se va desfasura inainte. Poate ca nu sint destul de calm, sint prea agitat. In fond, serviciul... Dar nu, hai sa nu vorbesc de servici! Nu. Deci exista si o problema de concentrare, in plus, de dispersie a atentiei. Desi aici, acum, nu are nimic ce sa-mi distraga atentia. Sau nu prea mult. Uneori e mai galagie, dar acum, nu. Un televizor care biziie in departare, dar nu ma deranjeaza. Inainte de-a ma apuca sa scriu asta, am facut un dus. Apoi, in timp ce scriam am facut o pauza si m-am dus sa-mi fac un ceai de tei. Daca nici asta nu-i relaxare, apai atunci chiar ca nu stiu ce e. Insa ce scriu eu acum tot nu este literatura. Asa ca n-a iesit ce voiam. E jurnal, e blog, e ce vrei sa-i zici, dar nu e literatura. Nu flux narativ, nici subtext, nu are personaje. Sint scriitori pe care-i admir care spun ca stau pina la opt ore pe zi doar la o pagina, doua, deci cam cit incerc sa fac eu acuma, dar ei fac asta regulat, zi de zi. Un job. Si au scris romane! Eu tot caut si nu gasesc un canal de comunicatie, o translatie intre minte si mina. Se spune ca inspiratia este pentru amatori, si ca de fapt trebuie s-o provoci. Pe de alta parte, poate ca trebuie sa astepti ca sa ti se releve, macar putin, si sa fii deschis s-o primesti. Undeva, acel ceva, je ne sais quoi, se pierde. Se pierde si totusi il simt ca e acolo, in subconstient. Nu ajunge in emisfera cerebrala dreapta, rationala? Simt ca eu sint totusi responsabil ca nu dau friu liber energiei, ca n-o canalizez, ca nu-i fac drum, nu o prelucrez, mapez, traduc, nu fac contact.

Blocajul

Nu știu. Cred că mă las. Și de scris și de ideea de a mai scrie vreodată. Mi-e greu. Și-n plus nu știu ce-i cu mine în ultimul timp. Sînt obosit, iar după zece ore petrecute la servici, mă simt atît de stors încît nu mai am puterea, voința, capacitatea de concentrare, pentru a sta și a scrie, nici de a-mi imagina măcar. Și mi se face somn. De fapt treaba asta nu-i pentru mine, dacă stau să mă gîndesc. Scenaristica. Plus că trebuie să ai un mediu, să ai un grup de oameni în jurul tău care-ți împărtășesc pasiunea pentru film, pentru cărți, pentru cultură în general, ori eu sînt izolat, ca un Robinson pe o insulă deșertică populată cu idioți. Poate că nici nu se poate de fapt. Unul din preferații mei, Truffaut, a introdus de fapt noțiunea de film de autor, ie un film în care regizorul este și scenarist, deși unele din filmele sale sînt adaptări. Dar oricum. Un alt scenarist spunea că a primit deseori comenzi de a rescrie filme scrise prost de alții, pentru că el știe să scrie ca un pro, stăpînește structura, principiile, are stilul format. Și ideile se fură, asta e, chiar și dincolo, darămite aici în țară. De fapt se copyrightează modalitatea, forma de expresie, nu doar ideea. Pentru că idei poate avea oricine. Dar de la idee la produsul finit, opera artistică, e o cale lungă, lungă de tot.

Am un termen, un deadline, pînă la concurs mai am cinci săptămîni și două zile, iar în ultimele trei mi-am tot stors mintea să-mi imaginez structura, am scris un aproape un caiet întreg cu structura de bază, caracterizarea personajelor, plot point-uri, adică blueprint-ul, arhitectura, scheletul. Mă gîndesc la subiect și în timpul liber la servici, îmi iau carnețelul cu mine la bufet și încerc să schițez ceva dar tot nu iasă nimic. De fapt stilul meu este acesta, ca și la lucru, să amîn ce am de făcut cît mai mult, pînă intru în criză de timp, apoi să mă stresez, și să intru în febra creației. Nu-s deloc conștiincios, mai degrabă dezordonat. Structura mea are probleme: plot point-ul unu este cam tras de păr, actul doi lîncezește, e cam subțire, mai trebuiesc cîteva scene tari, și care să aducă o tensiune progresivă plotului, și nu știu cu ce să-l mai umplu, iar finalul mi-e neclar, și nu mi-e format în minte, de fapt ar fi dar ar ieși ca un clișeu. O regulă spune că trebuie să dai la final spectatorului ceea ce așteaptă, dar într-un mod în care nu se așteaptă (William Golding). Inițial m-am gîndit la alt subiect, dar am luat-o pe arătură, și nu știam să scot drama de acolo, iar pesonajul meu principal începea să se simtă bine; de fapt acesta și era scopul, dar abia la final, nu în primul act. Apoi m-am gîndit să scriu despre ceva care, cît de cît, cunosc, și îmi și place. N-are rost să spun despre ce, deși știu că paginile astea nu le citește nimeni dar abosolut nimeni. Inițial ideea ar fi mers, asta pînă la finele actului întîi. Dar acum și acela mi se pare atît de departe de realizat, imposibil practic, încît mă gîndesc cum naiba am crezut vreodată c-o să pot face asta.

Mă panichez în fața ecranului alb. Apoi mă duc să scriu în caiet ceva, și tot mîzgălesc pagină după pagină, dar tot ce fac de fapt este să mă tot învîrt în jurul ideii și nu reușesc să ajung la un punct, la o formă finală, la ceva care să pare credibil și matur în același timp. Unii spun că n-au avut niciodată un writer's block, dar eu nu-i cred. Cred că bravează. Sau sînt niște genii. În cărți și pe forumuri se spune că trebuie să scrii în fiecare zi, să-ți intri în ritm, și că inevitabil soluția ți se va arăta. Și cînd văd poze cu scriitori lucrînd la mașina de scris! Oh, mă-ntreb: cum naiba reușesc ? Am văzut atîtea filme, și pare așa simplu! Și iar revin la motivele pe care le-am spus la-nceput. De fapt poate că problema este în mine însumi. Că nu am suficientă experiență de viață, și că nu știu să-mi dozez energia, sau să mă concentrez, că nu am curaj să cobor adînc, în propriul subconștient. Și am citit atîta teorie și nu știu la ce mi-a folosit! Van Gogh spunea în scrisorile sale că dacă auzi o voce care-ți spune că nu poți să pictezi, atunci, prin toate forțele, pictează! E frumos spus și sună bine, dar în realitate, pff!, nu știu dacă merge.

Cred că mă voi mărgini de acum încolo în viață să fiu neoriginal, să fiu doar un consumator de artă, să trăiesc între cărțile mele, filmele mele, ca și pînă acum, și poate că voi fi mai fericit așa, fără angoase și căutări artistice. Hei, e și asta o viață, nu oricine poate să scrie, să cînte, să picteze. Îți trebuie talent, pe care ori îl ai ori nu. Și determinare. Se pare că mie-mi lipsesc.

Cîteva frîne și bruiaje

Există atîtea lucruri interesante pe care oamenii ar dori să le facă și pe care totuși nu le duc pînă la capăt, de care se plictisesc pe parcurs, ba uneori chiar nici nu mai ajung să se apuce bine de ele, că le și abandonează. Ceva parcă le bruiază mințile, le pune frînă voinței. Nu pretind c-am identificat toate motivele, dar încerc să analizez puțin unele dintre ele. Am observat patru cauze mari, generale: lenea, dispersia atenției, incapacitatea autodeterminării, oboseala fizică. Și altele.

Multe cauze sînt mascate sau ascunse în spatele lenei. O zicală proastă spune că dacă lenea ar durea lumea ar urla mereu, pe străzi, peste tot. Dar are și ea unele avantaje. În ultimul timp se vorbește din ce în ce mai des de exemplu despre importanța siestei. E necesar uneori și acel ”dolce far niente” cînd iți lași mintea să zboare liber, cînd te uiți la nori sau privești o frunză alunecînd pe apă, sau asculți foșnetul copacilor. Hei, eu zic că mai bine ești aerian decît subteran! Trebuie să poți să te distanțezi uneori, știi?

Dispersia atenției are și ea diverse cauze. Stresul, bombardamentul informațional, generat în primul rînd de televiziuni. Observ de exemplu că majoritatea colegilor mei se uită un mare număr de ore pe zi la televizor. Ce-ar fi dacă toate transmisiile teve din lume s-ar opri? Să existe ziua mondială liberă de teve? Eh, s-ar găsi și atunci alte alternative de îngrășare a creierului: surfing-ul pe Net de exemplu! Am mulți colegi de servici, unii destul de buni profesioniști, a căror principal subiect de conversație sînt programele de teve. Adică: reclame (cu sînt mai porcoase, cu atît mai bine; nu am văzut în Occident reclame de prost gust!), show-uri cu invitați tîmpiți, fotbal, filme cu "whammy". Apoi politica. Era un cîntec a lui Gyuri Pascu, parcă așa: ”Cînd politica-i în trombă, dragostele se sucombă!”. Într-un stat normal sistemul funcționează și oamenii sînt lăsați liberi să se exprime, să întreprindă ce vor, ba chiar sînt încurajați. Aici sînt împiedicați, încă din școală li se inoculează complexe de inferioritate, pe care apoi încearcă toată viața să le exorcizeze. Dacă pui botul, devii un ratat. Mi se pare evident că trăim aici într-o stare de nesiguranță generalizată, și, cred, dirijată. Televiziunile abat atenția oamenilor, radioul și ziarele la fel, caută scandaluri cu lumînarea. Da, sînt ferm convins că fac înadins asta, ca să țină minea populației ocupată. Și la noi la servici e cam la fel, sistemul funcționează după același stil: sîntem amenințați ca s-ar putea întîmpla mereu ceva rău, dar, cumva, lucrurile se rezolvă pîn' la urmă. Și asta de atîția ani de cînd lucrez aici.

A, și o mare cauză a frînelor o reprezintă serviciul, deseori extenuant. Și, desigur, unii colegi proști de acolo. Dar ce poți să le ceri unor absolvenți de Poli din provincie sau de Info? Cînd pe ei nu-i mai pasionează nimic, se gîndesc numai la bani, imobiliare, mașini, eventual gadget-uri, citesc gossip, admiră escrocii care apar la televizor, comentează fazele de la meciuri, au atenția fragmentată, nu se pot concentra la un subiect mai mult de un minut, nu pot citi literatură fiindcă nu pot face interpretări, citesc doar știri gata digerate, compilate pentru același tip de audiență, gîndesc binar, plafonat și nu care cumva să le vorbești despre idealurile tale că-ți rîd în nas și te trag imediat înapoi! Ia ieși la o terasă numai cu oameni din ăștia, cu mentalități de provinciali semi-intelectuali, sferto-docți! Și ei reprezintă majoritatea! Nu toți, evident, dar majoritatea. Chestia este că lipsește din țară aproape o generație, cei care au azi cam între treizeci și patruzecișicinci de ani, emigranții economici care își storc creierele sau se ratează prin diverse firme din Vest. Iar despre majoritatea dintre cei care au rămas în țară pot să zic doar: vai-și-amar! Materia cenușie e foarte subțiată.

Autodeterminarea presupune în primul rînd existența unui hobby. Io zic: vai de oamenii care nu au un hobby! Cred că pe un CV rubrica hobby ar trebuie să reprezinte 50% din importanță. Ești caracterizat nu doar de ceea ce faci la lucru, de persona, ci și de ceea ce nu arăți în fiecare zi. Înseamnă personalitate. Nu ai hobby, nu ai personalitate, ergo: du-te naibii de aici! Heraclit spunea că natura lucrurilor constă în caracterul lor ascuns. De aici și importanța subtextului unui film sau a unei cărți. E mai important uneori ce nu se spune, ce nu se arată, ce se intuiește decît ce se vede direct. Ca un rîu subteran sau ca partea nevăzută a unui aisberg. Cînd văd de exemplu ce multă pasiune se pune în fotbal, mă gîndesc: ce-ar fi dacă toate aceste energii, pasiuni ar fi direcționate înspre altfel de lucruri: în știință, tehnologie, literatură, artă! Am eradica bolile de pe Pămînt, apoi am cuceri spațiul cosmic, cum își imaginau oamenii acum vreo 50 de ani citind science-fiction. Și uite unde s-a ajuns: războaie regionale, naționalism, crize economice, amenințarea pandemiei.

Cu oboseala fizică nu prea poți lupta. Omul are nevoie de odihnă. Vine însă un moment, cînd nu-ți mai ajunge week-end-ul pentru refacere. Nici un concediu nu mai e suficient. E greu de imaginat cum se lucrează la MS, cu doar 14 zile de concediu pe an. Așa o fi peste tot în America? Eu am 24 și tot mi se pare extrem de puțin, față de Germania sau Franța. Uneori simt că nu mai rezist. Simt nevoia să mă opresc, să îmi iau liber o lună, fără plată, un an, doi, să călătoresc undeva sau să mă ocup de mine însumi... Dar asta am mai spus-o și altă dată. Și evident, nu întreprind încă nimic în privința asta. Mă întreb și eu ce naiba aștept? Să dea compania chix? Tocmai s-a anunțat sosirea în curînd a unor noi activități.

Ceea ce îmi pune cel mai mult frînă este faptul că încerc să teoretizez, să conștientizez prea mult ceea ce fac. Așa eram, dacă mă gîndesc, și în facultă, și în liceu, cînd eram complexat înainte de a mă apuca de un proiect, încît simțeam că nu-s încă pregătit, că n-ar fi încă momentul potrivit să mă apuc de o treabă pînă nu mă documentam temeinic, pînă nu citeam întîi enșpe cărți în domeniu. Și, după ce le terminam, decopeream că mai apărea încă una. În ultimul an am citit foarte mult în domeniul acesta care mă interesează, al filmului și în special al scenaristicii. Primul scenariu l-am scris după ce am citit doar o carte de specialitate, și chiar l-am terminat, însă apoi, în loc să continui să scriu și altele, m-am oprit ca să studiez, și tot am citit și studiat, cîteva cărți, în total vreo două mii de pagini. Acuma... sînt mulți care scriu spun că asta nu se învață, ci totul vine doar din instinct. Plus alte cărți pe care mi le iau și nu apuc să le citesc, le răsfoiesc doar și le pun în bibliotecă, pe raft. Ca să nu mai vorbesc de cîte resurse găsesc pe Net, o Niagară de informații, blog-uri, site-uri care par interesante, dar ... în fond, îmi ia din timpul pe care altfel l-aș putea folosi într-un mod creativ. Stînd în acest concediu în ”peștera” mea, în fața bibliotecii personale, nu prea mare, dar cu multe cărți bune, unde de altfel îmi petrec cam toate week-endurile, și toate serile, am luat o decizie: mi-am propus ca pentru următoarele luni să nu mai citesc decît scriitorii care chiar mă pasionează, sau chiar să-i recitesc, și, ocazional, dar doar ocazional, ca să nu zic rar, și cei care mă interesează puțin mai puțin. Iar despre cărți de tehnici literare să nu mai aud!

Nu mă plîng prea mult de accesul la informație de la noi, de faptul că prețurile la cărți, cd-uri și dvd-uri, este la fel și chiar uneori mai mare ca-n Occident, și că nu există o politică de fidelizare a cumpărătorilor, cum am văzut la Fnac în Paris, de exemplu, unde ai reduceri semnificative dacă achiziționezi produse în valoare de n euro pe lună. În fond, le poți lua de pe Net de dincolo, bine că se expediază și aici! Se spune că americanii sînt anti-intelectuali, dar asta nu înseamnă că nu citesc! Pe naiba nu! Se investește atît în bibliotecile publice, nu degeaba se spune că sînt cel mai bine aprovizionate din lume, și în plus, frații mei!, sînt cu acces gratuit! Gratuit în America! Asta investiție în cultură! Cornul abundenței, cred, pe bune, se află în America! Nu-i înțeleg pe românii care se plîng de America din motive intelectuale, că nu le plac oamenii de acolo, că cică-s inculți și de-aia vor ei să vină-n Europa. A, că vor să fie mai aproape de casă, asta da, mă rog! Eliade a scris o carte despre asta, ”La nostalgie des origines”. În fine. Dar este evident că există infinit mai multe posibilități de exprimare în Occident, în State. O varietate mai mare de job-uri, (doar sănătos să fii), sau, ca să mă refer de exemplu la ce mă interesează, concursuri literare, case de film, reviste, etc. Aici este cam unul pe an, și ăla, evident, dubios, mă refer la concursul HBO, unde anul ăsta a cîștigat cel care a fost nominalizat și anul trecut cu același titlu, și căruia i se juca deja o piesă de teatru (evident, tot cu același titlu), și, mai mult, i se mai jucase un film, deși regulamentul interzicea clar lucrurile astea. Spunea cineva că în România nu există regulamente, că sînt făcute doar pentru proști. Ei, asta da frînă!

Mă gîndesc la cartea lui A&B Strugațki, ”Un miliard de ani pînă la sfîrșitul lumii” în care cîțiva oameni de știință, din diverse institute, întreprind niște cercetări și pe măsură ce ajung în pragul unui rezultat îndelung căutat, încep să li se întîmple tot felul de lucruri neobișnuite, regizate parcă de forțe superioare, necunoscute. Parcă cineva ar avea interesul de a-i face să abandoneze. Poate o civilizație extraterestră. Poate rezistența naturii.

În 21 de zile

  Cărțile de tip "teach yourself in 21 days" au în primul rînd avantajul major că-ți dau încredere în tine însuți. Îmi amintesc că, mai demult, pe la-nceputul carierei, mi-am luat și eu o astfel de carte; era despre SQL; urma să mă angajez la o altă firmă unde auzisem că se cereau (și) baze de date și voiam o documentație care să acopere cît mai multe, iar Net-ul nu era așa răspîndit (hei, nepoții mei chiar mă vor crede anacronic rău!). Nu am citit decît unele pasaje, în rest am răsfoit-o doar - aveam deja o oarecare experiență, lucrasem în domeniu - și pot spune că mi-a folosit în sensul că mi-am dat seama că știam de fapt domeniul de bază, trebuia doar structurat puțin, și aveam nevoie doar de siguranță și încredere (o problemă mai veche de-a mea). Plus că avea o copertă foarte atrăgătoare iar în interior era bine structurată în capitole, subcapitole, paragrafe, casete, tabele și era în general bine aerisită, plăcută la privit. Acum îmi pot da seama de gradul de profesionism al unui developer, sau programator cum se spunea în general mai demult (acum termenii sînt foarte distincți) după cum spune că a citit sau după cum vorbește depre o carte de specialitate, tehnică, pe care-a citit-o sau a frunzărit-o măcar. Nici un profesionist nu citește totul, de la prefață (pagina i) și începutul capitolelor pînă la final, ci își ia doar informația care-i trebuie, fiindcă are deja o bază, și astfel știe să-și structureze el însuși fluxul informațional, își cunoaște slăbiciunile și știe să-și umple găurile din experiență. Cei superficiali, ca majoritatea din cei pe care-i cunosc, nu numai că se blochează/obosesc în prima treime citită dar apoi își dezvoltă complexe de inferioritate, care se acumulează și se extrapolează la nivelul întregului caracter. Bine, e și destul de greu de a citi o carte cuprinzătoare din prima - pentru majoritatea oamenilor poate fi o nucă tare (o lege a lui Murphy spune că dacă întîlnești într-un text tehnic un termen pe care nu-l înțelegi, treci fără grijă mai departe, că va fi inteligibil și fără el, sau se va auto-explica el mai încolo). Ori o carte de tip „21 de zile” exact de asta te poate scăpa, mai ales dacă e presărată cu încurajări din partea autorului, dar și cu îndrumări, referințe de a citi și studia și alte cărți, după ce ți-ai format deja bazele. La fel zic, trebuie procedat, în general, și înaintea urmării unui curs, adică nu te duci acolo ca picat din cer. După aceea, normal că trebuie să studiezi serios, să intri în milioanele de detalii de documentație, de linkuri, altfel rămîi la nivelul de diletant. Și astfel de cărți există în toate domeniile, de dietă de exemplu, sau cred că au și cum să conduci o navetă spațială în 21 de zile, etc.

  Mă gîndesc că românii sînt în general niște oameni foarte complexați (ăsta nu singurul defect, desigur). Sistemul educațional, și cel de acasă și din școli, facultăți, din cărțile din programă, mass-media, filme, le-a inoculat faptul că nu pot face un lucru bun și că întotdeauna alții, din alte țări, vor fi superiori. Asta n-ar fi atît de rău dacă nu s-ar transforma într-un dispreț atît față de ei înșiși (o cauză a alcoolismului de exemplu, unde sînt pe primele locuri în Europa) și față de cei din jurul lor, colegi (bășcălie). Și astfel auzim bășcălie de la emisiunile de dimineață, de la tv la cele de radio, pe care le ascultă șoferii români, pînă la emisiunile vulgare de divertisment de seară. Nu mă regăsesc deloc în aceste caracterizări, și sper, chiar cred, că acestea vor dispărea, deși nu știu cît de curînd. Am observat din ce-n ce mai mulți tineri, mult mai tineri ca mine, noncomformiști, care nu mai sînt interesați de bani, proprietăți, de exemplu, ci de ceea ce este frumos, de calitatea vieții, muzică, arte, life-style, literatură. Mă înțeleg mult mai bine și intru mai ușor în discuție cu ei decît cu cei din generația mea, care-mi par bătuți în cap, zombi îndoctrinați să asculte și să nu comenteze, închiși în carapacea complexelor, anchilozați de atingerea magică a baghetei conveniențelor.