Momentele de dinainte

Aproape orice lucru mai importat aș dori să-l întreprind, simt că mai întîi de toate trebuie să mă gîndesc mult, să mă concentrez întîi enorm, să proiectez bine de tot desfășurarea acțiunii care urmează, să iau în cont toate riscurile, și așa mai departe, pînă în cele mai mici detalii, în care apoi, desigur, ajung să mă pierd. Asta poate și datorită job-ului meu în care totul trebuie întîi să fie minuțios planificat. Încerc să fiu altfel decît la servici, decît îmi cere job-ul: atent, cartezian, lucru pe care, în viața privată, îl consider a fi împotriva firii, androidizant. Nu o dată m-am întrebat, ca Rick Deckard, dacă nu cumva am ajuns și eu la fel, contaminîndu-mă într-o clădire infestată cu androizi. Sînt întotdeauna foarte atent cînd văd prin filme sau pe la tv cum arată, cum se comportă și cum se concentrează un atlet sau un pilot înaintea cursei, ori un cosmonaut înainte de lansare, un chirurg înaintea operației, un muzician înainte de-a intra pe scenă, un candidat înainte de-a ține maselor un discurs populist, un scriitor în fața unei foi albe, un pictor înaintea pînzei, un karateka înaintea unei cărămizi ce trebuie spartă. De fapt, ce mai, îmi închipui că toată lumea se focusează mai bine ca mine. Și atunci, cînd mi se pare c-a ajuns și eu la un astfel de moment, inițial mă complexez, apoi amîn, și iar amîn, pînă ajung să nu mai fac deloc acel ceva. Adeseori mi se instalează reveria, care treptat preia controlul, și astfel mi se răsfiră toată concentrarea, ca și cînd m-aș uita la nori. Nu știu de ce nu reușesc să mă las dus de val, de curent, să am suficientă încredere în mine însumi, în instinct, de ce mi-e mereu teamă că n-o să reușesc, că n-o să duc la capăt, că n-o să mă țină cureaua. Am rămas cu vechile complexe adolescentine, de care majoritatea au scăpat. Ce se întîmplă în acele momente de dinainte, ce-i face pe unii oameni să abandoneze și pe alții să meargă mai departe? Sau ce se întîmplă cu mine, de vină o fi oboseala asta cronicizată sau firea mea prea visătoare, sau lipsa încrederii în mine însumi datorită expunerii îndelungi la un mediu nemeritocratic, sau ce altceva? De fapt poate toate la un loc.

Întreruperi, timp și blocaje

Am mereu impresia că pentru a putea realiza ceva ca lumea, trebuie mai întîi să-mi rezerv o perioadă de timp suficient de mare, să simt încă de la început că am suficient de mult timp înaintea mea, un ocean de timp, preferabil nelimitat, să conștientizez că nu am un interval limită, fix, de lucru, o barieră, oricît de îndepărtată, și, mai ales, că nu voi fi întrerupt. Numai simpla eventualitate că aș putea fi întrerupt în viitorul apropiat îmi taie macaroana. Ori aici nu știu cum să procedez, eu, ca majoritatea oamenilor cu un servici regulat, mă gîndesc, avînd disponibile doar cîteva ore, seara, fiind plecat cel puțin vreo zece ore de acasă. Chiar nu înțeleg cum fac unii scriitori care spun că pot scrie oriunde. Uite, Margaret Atwood de exemplu – cel puțin asta reiese din interviurile ei, sau din cartea ei despre scris și chiar din romanele ei, că putea lucra la roman chiar și în locuri aglomerate.  Îmi pare o femeie cu o capacitate de focusare absolut excepțională. Ce mi-aș dori să am și eu o asemenea putere de polarizare a atenției! Într-una din cărțile ei, Cat's Eye, o jurnalistă tînără o întreabă pe o artistă cum e să faci parte din generația născută înainte de război. Și ea răspunde, printre altele, că se poate concentra un timp mai îndelungat. Într-un interviu pe BigThink spune că pentru a te pune să scrii literatură îți trebuie întîi inspirație. Dar alți scriitori spun că inspirația este pentru amatori, că vine scriind și trebuie s-o provoci (asta a cam ajuns un clișeu). Nu-i înțeleg nici cei care spun că n-au avut niciodată un blocaj, că ei nu cred în blocaje, ca Woody Allen. Pe de altă parte, mă gîndesc la casele de creație de dinainte de '89 de la noi. Din cîte-am dedus, era un hotel special unde scriitorii, artiștii (și exclusiv ei) veneau pentru a-și găsi liniștea interioară și a scrie. Nu știu însă dacă-și plăteau cazarea din buzunarul lor, adică, hm, nu prea cred. Mda, ce viață, nu? Păcat însă că-n perioada aceea în tot blocul estic nu s-a prea creat nimic valoros, așa că nu putem determina cu certitudine dac-ar fi fost pînă la urmă un succes sau nu. Și atunci, cum să procedez? Da, OK, am citit despre atîția oameni cu vieți cu mult mai pline și mai ocupate ca a mea, care spun, de exemplu, că ei scriu dimineața cîte două ore, înainte de a pleca la servici, dar eu unul cred că aș pica de somn dup-aia. Nu-s deloc o persoană matinală, abia mă scol să plec la lucru. Ah, trebuie să sparg cumva bariera asta!