Blocaje și cuplaje

Nu pot sa scriu. Incerc, uite, incerc sa scriu, ma strofoc si nu reusesc, nu-mi iasa nimic. Mi-am propus ca in fiecare seara sa stau cel putin o ora in fata laptopului si sa scriu cite ceva. Nu conteaza ce. Doar sa scriu. Sa scriu si atit. Sa las cuvintele sa curga, sa nu tin cont de nimic, sa nu ma gandesc la altceva, la nimic, nimic, nimic decit sa fiu aici, prezent, singur, in liniste, sa ma focusez doar asupra paginii, asupra monitorului, adica exclusiv asupra a ceea ce trebuie, a ceea ce este strict esential, fara sa las alt lucru sa-mi distraga atentia. Si planul ar fi sa umplu o pagina A4. E un plan ambitios sau lenes? Nu stiu. Asa cum nu stiu nici de ce vreau sa scriu, dar asta nu ma intereseaza, asa cum nu ma intereseaza relatiile de tip cauza-efect, ci momentele aleatoare, intimplarile care rasar ca de nicaieri, ca un gind care-ti strafulgereaza mintea brusc, ca un satori sau un haiku. As putea scrie atitea si atitea! Am si citeva subiecte de fapt. Nu stiu de unde mi-au venit. De fapt nu, nu sint chiar subiecte, e prea mult spus. Mai exact frinturi de subiecte, idei razlete pe care le pierd imediat. Degeaba incerc sa la notez intr-un carnetel, ca tot nu stiu dupa aia cum le-as putea eventual expanda, cum as putea face din ele ceea ce vreau, adica literatura, i.e. Arta. De-as putea sa le unesc, sa formez din ele o constelatie, dar par atit de distante, atit de reci, desi incerc si tot incerc sa ma apropii de un subiect. Parca se indeparteaza si mai tare. Si ma simt ca si cum in capul meu ar fi o ceata, o picla, ca-n castelul elfilor din Lord of the Rings, din care pot rasari oricind un personaj, o idee, dar cumva, poate ca sint si prea lucid, prea, hm, reluctant, neincrezator sau doar timid. Problema nu este de blocaj, nu cred ca am writers block, ma consider ca am imaginatie destula, in fond am citit o gramada de carti, si inca mai citesc, am vazut destule filme, si inca ma mai uit, asa ca pot afirma ca mi-am format gusturile, stiu cu alte cuvinte ce caut, ce-mi place si deci, in mare, ce vreau, ce astept. Am si o idee, in mare, despre cartea pe care vreau s-o scriu, s-o incep in primul rind, fiindca aici e problema mea, inceputul. Problema cea mare, cred eu, este in primul rind de cuplaj mai degraba, ca la activarea ambreiajului unui motor. Ca un mecanism de trecere dintr-o treapta de existenta banala, cotidiana intr-una superioara, cea pe care-o vedem in filme, sau in carti. Sau ca la efectul Laser, in care electronii excitati cu fotoni, trec pe o orbita superioara. Prea multa tehnica, nu? Incep sa nu ma inteleg nici eu. Sa incerc altfel. Nu stiu cum sa transpun ce gindesc, imaginile, proiectiile mentale, frinturile, cum am spus, de idei, licuricii, fotonii din intunericul capului meu in ceva coerent, sau nu neparat coerent, dar ceva care sa poata fi considerata totusi literatura. In fond, cum spuneam, am de ales intre atitea modele in viata, as putea chiar afirma, ca am idoli, printre scriitori, muzicieni. Am citit si vazut atitea intreviuri cu ei, am aflat cum compun, in fond pare simplu, scrie despre ceea ce stii, lasa totul sa curga, lasa-te dus de curent, de flux, ca o frunza purtata de apa. Sau ca si cum ai fi intr-o canoe pe un riu si as visli, ai visli si te-ai feri de pietre, de virtejuri, alegind drumul care-ti place dar in principal tot te lasi purtat de riu, n-are rost sa te opui curentului. Asa e si viata, asa e si timpul, ca o apa care curge. Desi unii spun ca e ca un ciclu, ca o roata care se invirte. Dar cine stie? Si totusi, revin la problema mea: cum sa-mi transform, sa-mi distilez ceea ce simt, ceea ce percep, vad, aud, emotiile, ma rog, totul, in cuvinte? Cum altii reusesc, totusi, desi scriu atit de prost? Si totusi, scriu. Au o experienta de viata mai bogata? Au calatorit mai mult? Pascal spunea ca omului tot raul i se trage de la faptul ca nu poate sa stea linistit intr-o camera. Kafka spunea ca daca stai suficient de mult intr-o camera si te concentrezi, totul ti se va desfasura inainte. Poate ca nu sint destul de calm, sint prea agitat. In fond, serviciul... Dar nu, hai sa nu vorbesc de servici! Nu. Deci exista si o problema de concentrare, in plus, de dispersie a atentiei. Desi aici, acum, nu are nimic ce sa-mi distraga atentia. Sau nu prea mult. Uneori e mai galagie, dar acum, nu. Un televizor care biziie in departare, dar nu ma deranjeaza. Inainte de-a ma apuca sa scriu asta, am facut un dus. Apoi, in timp ce scriam am facut o pauza si m-am dus sa-mi fac un ceai de tei. Daca nici asta nu-i relaxare, apai atunci chiar ca nu stiu ce e. Insa ce scriu eu acum tot nu este literatura. Asa ca n-a iesit ce voiam. E jurnal, e blog, e ce vrei sa-i zici, dar nu e literatura. Nu flux narativ, nici subtext, nu are personaje. Sint scriitori pe care-i admir care spun ca stau pina la opt ore pe zi doar la o pagina, doua, deci cam cit incerc sa fac eu acuma, dar ei fac asta regulat, zi de zi. Un job. Si au scris romane! Eu tot caut si nu gasesc un canal de comunicatie, o translatie intre minte si mina. Se spune ca inspiratia este pentru amatori, si ca de fapt trebuie s-o provoci. Pe de alta parte, poate ca trebuie sa astepti ca sa ti se releve, macar putin, si sa fii deschis s-o primesti. Undeva, acel ceva, je ne sais quoi, se pierde. Se pierde si totusi il simt ca e acolo, in subconstient. Nu ajunge in emisfera cerebrala dreapta, rationala? Simt ca eu sint totusi responsabil ca nu dau friu liber energiei, ca n-o canalizez, ca nu-i fac drum, nu o prelucrez, mapez, traduc, nu fac contact.

Literature development

Nu există reguli pentru a scrie un roman. Jack Kerouac spunea în "On the Road" că trebuie doar să te ții de treaba asta ca un toxicoman. În rest poți face cam ce vrei. În literatură există o libertate mai mare decît în orice altă formă de artă. Nu trebuie să-i dai o formă anume, nu trebuie să respecți reguli, ca în pictură, sculptură, teatru sau film. Romanul se poate eschiva de la toate acestea. În fond, cine vrea să scrie trebuie să se pună în fața unui ecran gol, sau în fața unei foi goale de hîrtie, sau să dicteaze într-un reportofon, și să creeze, din nimic, ceva.

Fac aici un dump de memorie, cum se spune în IT, adică voi scrie tot ce-mi trece prin cap, fără nici o ordine, fără nici o regulă și fără să-mi pese ce va ieși – oricum numai eu voi citi după aia. Am deseori senzația că fiecare cuvînt pe care-l scriu este înconjurat de o mare de liniște și că înaintez prea încet, că nu știu unde să pun următorul pas, cînd există atîtea opțiuni. Am citit o mulțime de cărți și mi-am făcut o constelație de scriitori preferați, fiecare avînd stilul său propriu, inconfundabil. Și cu siguranță mai există și alții, pe care nu i-am descoperit încă. Însă mă-ntreb dacă nu cumva citind atîția scriitori, cu atîtea stiluri diferite, nu-mi dispersez cumva atenția, nu-mi diluez viziunea, sau, dimpotrivă, asta mă ajută să învăț, mă inspiră, iar acest amestec, amalgam de stiluri nu poate fi decît fecund. Cei mai mulți scriitori spun că nu știu dinainte unde vor ajunge. Mergi pe un drum și lași drumul să te conducă iar el va avea grijă să te ducă undeva. Cred că trebuie întîi încercat să copiez maeștrii, pentru ca mai apoi să mă desprind. Pentru mine, cel mai important lucru, în orice formă de artă, este fluiditatea. Trebuie și poate să existe fluiditate și în postmodernism, în ciuda fragmentării texului. De fapt acesta este lucrul pe care-l admir cel mai mult. Și spre care tind. Dar nu mi-am definitivat încă stilul. Nu mi-am găsit vocea interioară, cum se spune. Nu prea am nici teme, doar licăiri de idei care se pierd, dacă nu le notez imediat, în ceața sau în întunericul din creier. Se spune că temele te găsesc, nu trebuie să le găsești tu, și în nici un caz nu trebuiesc impuse. Aici mi-am intrat în mînă. Pentru mine story-ul primează. O carte care nu are un story, un plot, e doar o masturbare. Sînt și excepții notabile de la această regulă, Henry Miller de exemplu. Iar stilul – hm, în general, prefer un stil mai clar, mai limpede în exprimare unuia mai sinuos. Îl prefer pe Paul Auster și mai puțin Salman Rushdie. Și în nici un caz autorii care te aburesc, te amețesc, te îneacă în cuvinte. Detest estetismul (filocalia). Trebuie știut să dezvolți atît story-ul, cît și fraza, să le construiești pe rînd, să le galvanizezi. Să iei o bucată de realitate și să-ncepi s-o mesteci. Uneori mă gîndesc că magicul poate fi un deus ex machina al contemporaneității. Se cam abuzează de el, dar nu este viața însăși magică? Evadat din cotidian. Mă interesează literatura americană. Viguroasă, realistă. Scriitori care se exprimă liber. Simți că scriitorii au ceva de spus. Am folosit adjective, ori mie nu-mi plac deloc adjectivele. E foarte important ca ritmul să nu se rupă, dar să fie drămuit, pentru a nu sufoca textul și a nu rămîne repede out-of-steam. Trebuie ales momentul potrivit pentru a băga cărbuni. Trebuie un ritm, cu eventuale pauze dar și acțiune progresivă. Merge și acțiunea pură, dar n-o poți ține tot așa pînă la final, altfel treaba tinde să devină aridă. Trebuie și "vegetație". Haruki Murakami folosește din plin tot felul de acțiuni personale: gătit, mîncat, servici, mers cu metroul, etc. Dar nimic nu trebuie să frîneze desfășurarea acțiunii, nici tranzițiile între scene, nimic. De evitat metaforele, sau descrierile poetice de peisaje, sau despre vreme, de care făcea mișto Mark Twain. Pentru asta există film, nu mai trebuiesc exprimate în cuvinte. Sau, eventual, gen haiku. Dar în rest, trebuie evitat minimalismul. Dat adîncime personajelor, tridimensionalitate, nu doar contururi cu sau fără fond. Frazarea trebuie șlefuită continuu pînă cînd ”ceva” îți spune că ai ajuns la un punct de la care orice altă variantă de modificare strică. Trebuie lucrat mult ca să faci texul să pară simplu, natural, fluid. Arta care ascunde arta. Pentru asta, de jucat cu cuvintele pe ecran pînă iasă ceva. Uneori trebuie rescrisă întreaga pagină, sau întreg capitolul. Regîndit totul. Să scrii înseamnă să rescrii, spunea Hemingway. Trebuie să fii cinstit, să-ți sondezi adînc propriul eu și să-l confrunți cu curaj. Tradiții sau negarea lor? Caracterul universal care se naște din cel național. Noul se naște din vechi, prin fuziune? Sau te poți dispensa de tradiție? Căutat să pară veridic. Lungimea – nu mai mare de 300 de pagini. A, și metascrierea, neapărat – îmi provoacă extaz! Umbra personajului, persona. Subconștientul colectiv al lui Jung. Chiar nu trebuie să te atașezi de personaje. E o dramă, doar nu despre viața ta e vorba. Epic, acțiunea trebuie să se întindă pe decenii sau doar pe două zile. Merge oricum. Postmodernism, imersiuni în biografii de personaje, care pot fi mai importante decît acțiunea în sine. Acțiunea principală poate fi ramificată, firele să aibă alți protagoniști principali, gen poveste-în-poveste, dar să fie în armonie cu întregul, într-un acord, ca și corzile unei chitări. Căutarea extraordinarului în ordinar, ca la Truffaut. Totuși, realitatea trebuie reinventată, să nu pară reportaj. Ruperea de banalul cotidian. Să conțină referințe la sex. Poți să te cufunzi în marea de cuvinte, dar să poți respira pe sub apă, ca la Saramago. Coincidențe credibile. Foarte puțin foreshadowing, ca-n filme, dar nu prea mult, că altfel se zaharisește. Iar pentru mine o carte bună este aceea pe care vrei s-o recitești over and over again, și să-i descoperi înțelesuri noi la fiecare relectură. Relații între sexe. Mai multă acțiune decît interpretare, deși hm, cam discutabil. Chestii contemporane, cultură pop. Muzică serioasă, nu hituri. De evitat alunecarea spre kitch, pulp. Proza trebuie să degaje energie, vitalitate. Să simți că-ți crește pofta de viață cînd citești. Evitat să spui un lucru de mai multe ori, eventual făcut comparații, sau, mai bine, prin imagini comparative. Personaj prins între cîteva obsesii. Căutări, tot felul de căutări, pe străzi, pe Internet, la capătul lumii. O călătorie, un drum, neapărat. Și, mai ales, un caracter unitar.

Nevoia de a zbura

Sînt două lucruri care efectiv mă obsedează acum. Unu – să scriu. Și doi – să-mi iau o lună și apoi chiar un an sabatic. Ambele subiecte sînt neexplorate pe net-ul și în presa din țara asta. Nu prea știu nici cum aș putea îndeplini măcar unul dintre ele. Cu cît mă gîndesc și analizez mai mult un lucru, am observat, cu atît devine mai improbabil, și chiar mi se va părea apoi imposibil din pdv logic să se întîmple. Și devine din ce în ce mai complex și mai desirabil în același timp. Cam ca-n "Through the Looking Glass", cînd Alice, de fiecare dată cînd se uita mai atent la unul dintre rafturi ca sa vadă ce conține, acel raft părea gol în timp ce, împrejur, celălalte păreau mereu pline cu cîte ceva. "Things flow about so here!", exclamă ea.

Mă gîndesc din ce în ce mai serios să-mi iau un an sabatic. Deocamdată, îmi voi lua o lună sabatică, dacă se poate numi așa, deși știu că nu-i nici pe departe același lucru. Nu, nu vreau să mă gîndesc încă la ce voi face. Dar sper să iasă bine. N-aș vrea să rămîn tot în oraș, ca-n majoritatea anilor precedenți, să mă coc în apartament. Nu că n-aș fi tentat sau că treaba asta n-ar avea vreun farmec, ca-n povestirile lui O. Henry (deși nu pot compara Tm cu NY-ul). Aș citi, m-aș uita la filme și, mai ales, aș scrie ceva. Dar simt nevoia să zbor, să mă sui neapărat într-un avion, să stau suspendat desupra norilor, și apoi să mă ducă într-un loc civilizat. Pe de altă parte, parcă-s prea obosit, ca să mai merg pe undeva pe-afară. Dar dacă nu ies, știu sigur c-o să mă apuce regretele mai tîrziu. Sîntem în ultimele zile ale lunii iunie și eu încă n-am planificat nimic, nimic! Mă tem să nu pățesc ca anul trecut cînd am fost prea obosit. Deși, dacă mă gîndesc bine, anul acesta, pîn-acum, cam seamănă cu anul precedent. Cum s-ar rezuma anul acesta pîn' acum? Am avut o iarnă lungă și grea, cu amenințarea gripei porcine, am revăzut tot "Northern Exposure" pe dvd-uri, m-am uitat la rezumatele raliului Dakar pe Eurosport, am petrecut două luni scriind un scenariu dar n-am primit niciun răspuns de la juriu (sper să nu mi-l plagieze cineva de acolo) am citit peste 25 de cărți, în special opera lui Paul Auster, m-am uitat la peste 90 de filme, o parte însemnată reprezentînd Novelle Vague, dar și filme clasice, și peste o duzină apărute anul trecut, apoi a venit o primăvară ploioasă și rece, am avut și avem parte de măsuri de austeritate luate de guvern, inflație și căderea leului, acum cîteva luni proiectul de la servici a devenit brusc prioritar în cadrul firmei, același proiect de trei ani, aceeași echipă, același mediu toxic de acolo, frecat menta pe facebook, pe net, cu același laptop, rapoartele nenumărate pentru Tata la serviciul lui, tot aceeași muzică ascultată, nimic nou, aproape o sută de cărți cumpărate, CM de fotbal, va urma Turul Franței... Fuck! Nu, nu asta voiam să se întîmple din nou anul acesta! Nu asta mă gîndeam că e va-ntîmpla cu viața mea. I'm stuck here. Lucrurile zboară împrejurul meu iar eu sînt blocat aici.

Am încercat și încă mai încerc uneori să scriu, asta în puținul timp liber pe care-l am, dar n-am ajuns la acea voce interioară, cel puțin nu încă. Mai mult, n-am dus la capăt nimic, doar scenariul acela de film, evident, de la care n-am primit nici un feedback. În ultimii ani am citit multă, sau să zicem destul de multă literatură și am văzut o droaie de filme. Dar – nu știu... Îmi trebuie un timp anume, rezervat special și un tempo mai susținut. Sînt prea obosit serile și în week-end-uri. Nu știu dacă există un secret al scrisului, o alchimie specială sau e vorba doar de întîmplare. Cum îți găsești subiecte dacă nu ai trăit mare lucru? Cum capeți autenticitatea? Focus-ul îmi zboară des. Cum știi că ai ales cuvîntul potrivit? Cum poți să-ți dai drumul la imaginație, s-o faci să zboare? Uneori mi se pare că vreau să opresc timpul, că viața și oamenii trec pe lîngă mine și simt nevoia să consemn treaba asta, să surprind însăși zborul.

Înainte și după concurs

Am lucrat cam două luni la el, și am cam dat tot ce am putut din mine. Serios. Consider și acum, cu o detașare dată de trecerea aproape a unei luni întregi, că subiectul e interesant, cu acțiune, cu subtext și chiar și dialogurile, în general, sînt destul de OK. Am scris aproape în fiecare seară la el, mă rog, cu unele pauze, timp în care m-am mai documentat, am văzut și revăzut cîteva zeci de filme de gen – thrillere, dar nu numai. În tot acel timp nu mi-am luat liber de la servici decît două zile. Consideram că-mi ajung serile și week-end-urile. A, și la servici îmi mai notam cîteva idei într-un carnețel roșu, cu spirală, pe care mi l-a dat Grați, și pe care-l purtam tot timpul cu mine. În ultimele două săptămîni însă simțeam că 'I loose steam' – asta poate și din cauză c-am uitat un lucru esențial, o regulă care spune că nu trebuie să uiți să te simți tu însuți bine în timp ce scrii. Ori asta se vede, cred, mai ales în ultima parte, cînd mă simțeam obosit, și am scris greu, 'cu sînge', cum se spune. De fapt acolo era și climax-ul, pe care l-am visat chiar cînd eram pe la început. Am început să scriu de mînă, într-un caiet, cu caracterizarea personajului principal, apoi a celor secundare, apoi am schițat plotul și am început să scriu synopsis-ul iar apoi am trecut la treatment. După prima parte, îmi ardeau deja mîinile să m-apuc să scriu pe calculator, așa c-am început să scriu mai devreme de-a avea foarte clar în minte toate detaliile. Apoi, cam după primul sfert, m-am oprit. M-am blocat. Nu mai știam la un moment dat cum să scot personajul principal dintr-o încurcătură. Dar asta am rezolvat-o după ce am discutat puțin cu un prieten pe Net – de fapt ideea mi-a venit în timp ce formulam emailul. Chiar și cu doar cîteva zile înainte de predare mi-am zis hai să umplu un gol aici, era vorba de un detaliu al unei evadări, care era lăsat în parte la îndemîna imaginației, poate neesențial. Dar mi-a venit o idee. În minte nu-mi suna ca fiind cine știe ce, dar pusă pe hîrtie, zău că m-a dat și pe mine pe spate! În fine. La început mi se părea că pot umple lejer 120 de pagini, sau că nici nu mi-ar ajunge pe cît aș avea, dar în final n-am depășit decît cu foarte puțin o sută. Asta scris cu paragraf 1.5, conform regulilor lor, și cu Times New Roman 12 (care arată ca porcu' – nu știu de ce nu se cerea Courier, dar mă rog.) Dar cumva, nu știu cum, simțeam la un moment dat ca totul, dar absolut totul, întregul Univers îmi era împotrivă, știi? Aglomerarea de lucruri la servici, probleme acasă, gălăgie de toate felurile împrejur, o mică răceală, și așa mai departe. M-am simțit extenuat, am resimțit efortul chiar la o săptămînă după ce l-am uploadat. Da, aici o altă greșeală, de notat, aceea că nu știu să-mi dozez efortul, să-mi revin repede de la servici, și să fac un switch rapid de context, ca să mă exprim ca-n IT. Și mi s-a întîmplat cel mai rău coșmar, de care mă feream și mă feresc tot timpul. Acela că upload-ul a eșuat la început, deși știu bine că i-am permis folosirea cookie-urilor și a java script-ului. A trebuit să pun securitatea sistemului de operare pe minim, dar pe minim!, și apoi să aștept un timp, și abia la a nu știu cîta încercare, mi-a apărut mesajul de succes. Am fost dărîmat la început. Acuma, ce să mai cred? O fi fost bine? Cine poate ști? Răspunsul e vînare de vînt. Deși, dacă o apărut mesajul la final înseamnă că o fi reușit, nu? Ce naiba, doar nu... Pe de altă parte am lucrat și eu la programarea de aplicații Web, e drept, mai demult, acum zece ani, dar continui să nu mai am încredere în niciun fel de soft. Și ăștia, ce naiba nu trimit un mesaj de confirmare – îți dai seama ce mai soft au! Am mai întrebat pe forum și cică nu se trimite. Și nici juriul nu-mi place, în general. Un cineast de mîna a șaptea, o scriitoare de mîna a șaptea, un critic conformist aproape de pensie, tot de mîna a șaptea, și încă doi mai tineri, care, mda, mă rog, văd lucrurile mai în spațiu, deși nu prea știu cît se pricep ei la scenaristică și cît sînt de răbdători. Și dacă citește cineva cu adevărat, și prinde simbolurile și înțelesurile. Pentru că eu presupun întotdeauna că cititorul e inteligent. Enfin.

Și acum? Aștept pînă-n 20 mai pînă se anunță eventual ceva, sau pînă la-nceputul lui iunie, cînd se desfășoară Tiff-ul? Deși dacă nu te anunță pînă-n mai, e evident că șansele-s zero. Mda, dacă pînă-n 20 tot nu primesc nimic, e clar că ori nu le-a plăcut, ori nu l-au citit ori ... nu a ajuns (coșmar). Anul trecut am avut un bad feeling despre asta. Cu o zi-două înainte de a se publica anunțul pe pagina lor de web am visat că tot ce scrisesem eu într-un carnețel s-a șters. Chiar cred în lucruri din astea. Și așa s-a și întîmplat. Inițial nu a fost un mare șoc atunci cînd nu mi-am văzut numele pe lista finaliștilor, dar apoi, încet, încet, m-a cuprins o depresie. De atunci însă, între timp, în ultimul an, am studiat serios filmele, am citit cărți, manuale de specialitate, am citit scenarii și, desigur, am văzut o droaie de filme bune. N-am prea pierdut timpul prea mult în privința asta. Oricum, știam că scenariul de anul trecut era prost. Dar anul ăsta chiar m-am străduit. Și chiar am găsit un subiect, nou, original, pe care l-am dezvoltat ca lumea. Și aș mai putea încă să-l mai șlefuiesc, să-l mai cizelez, mai am cîteva idei cu el, dar ... nu știu, acum nu-mi prea mai vine. În fond, cum altfel poți să-ți dai seama că e gata, decît din instinct? Mă gîndesc să vorbesc cu cineva de pe forum, să mă îndrume, dar parcă poți să ai încredere? Mi-e să nu mi-l fure, ca orice lucru din țara asta. Sînt destui indivizi dubioși pe-acolo. Și mulți sînt genul de oameni cărora le plac filme din astea proaste, în genul minimalismului românesc, cu acțiune atît de dezvoltată încît abia face valuri într-un pahar cu apă. Era un articol acum vreo lună în Adevărul Literar și Artistic, despre faptul că așa zisul nou val minimalist românesc (cum sună!) și-a atins limitele și trebuie depășit. Și e scris de critici ca lumea, de Anca Grădinariu de exemplu (preferata mea! - apropo, o urmăresc pe Twitter), nu de babalîcii ăia pupincuriști cărora le plac filmele cu adjective, avortoane, fluiere, șaorme, fasoane etc. De fapt articolul e cam ca un pumn în plexul pseudo cineaștilor din Ro din ultimul deceniu, prea mult ridicați în slăvi, extra premiați, și ale căror filme nu-s vizionate de nimeni. Ce m-am mai răcorit citindu-l! Mi-am zis: Uau, man! Uite, nu-s chiar singurul om care gîndește așa!

Mă întreb dacă mai are rost să continui cu scrierea de scenarii. Măcar așa, pentru portofoliu. M-am tot gîndit și gîndit. Șansele de a reuși ceva care să se și materializeze într-un film sînt mici, indiferent de valoarea scenariului. Cauzele sînt multe – mediul corupt, extrem de corupt, în primul rînd, apoi lipsa unei industrii adevărate, etc. Plus că – asta e, mulți se consideră auteur-i. De fapt, apropo, tocmai am citit cartea lui Michel Marie despre noul val francez. Eu cred că afirmația lui Truffaut privind cinemaul de autor este una entuziastă, adesea scoasă din context, și în același timp este una de orgoliu, făcută la începutul carierei, cînd căuta să-și facă un nume, și deci înainte de a face lung-metraje. De atunci însă a trecut mai bine de o jumătate de secol. Lucrurile s-au mai schimbat. Cinematograful a evoluat. Nici ei nu erau pe deplin auteur-i, în fond. Aveau scenariștii lor, plus cei care le scriau dialogurile, etc. Regizorul e directorul filmului, evident că-și pune amprenta peste tot, dar – dar! – filmul se face în echipă, iar el nu are cum să le facă pe toate. No way, sir! C'est n'est pas comme ca! Dar, ca să revin la ideea principală. Urmăresc forumuri pe Net, nu doar aiureli românești, sînt abonat la grupuri, bloguri și reviste online de specialitate, dar cam degeaba. Dar ca tu, de aici, din fundătura de țară în care te afli, să ajungi să scrii pentru 'dincolo', este ... oricît de optimist ai fi, doar un vis. Nu, nu cred că poți ajunge undeva în lumea asta a filmului doar de unul singur. Mai demult credeam asta, acum însă... De fapt ... dar nu, nu văd cum.

Ziceam că m-am tot gîndit și m-am gîndit. Vreau să scriu, asta-i clar. Trebuie s-o fac, altfel simt că explodez. Dar nu, nu scenarii. Adică ... nu știu, nu cred. Mai bine ficțiune. Un roman, sau povestiri. Acolo ai o libertate deplină de exprimare, nu trebuie să respecți o structură, nu trebuie să-l faci 'accesibil' (se știe, oamenii proști nu citesc cărți). Poți fi independent, lucru care, zic eu, mi se potrivește. Chiar dacă nu se prea citește în măsura în care se văd filme, măcar poți ajunge să fii publicat. Da, mi-ar plăcea să pot trăi numai din scris, chiar dacă aș cîștiga mai puțin la început. Poate că se va putea, poate că se poate. De altfel cred că sînt puține locuri în lumea asta în care poți să te descurci doar din asta. New York, Paris, Berkeley, Londra, nu mai știu, eventual, poate, Barcelona, sau altundeva, cîteva puncte în Europa, unde statul mai bagă ceva bani și oamenii-s mai destupați, i.e. mai civilizați și deschiși. Dar, cine știe? Să vedem.

Blocajul

Nu știu. Cred că mă las. Și de scris și de ideea de a mai scrie vreodată. Mi-e greu. Și-n plus nu știu ce-i cu mine în ultimul timp. Sînt obosit, iar după zece ore petrecute la servici, mă simt atît de stors încît nu mai am puterea, voința, capacitatea de concentrare, pentru a sta și a scrie, nici de a-mi imagina măcar. Și mi se face somn. De fapt treaba asta nu-i pentru mine, dacă stau să mă gîndesc. Scenaristica. Plus că trebuie să ai un mediu, să ai un grup de oameni în jurul tău care-ți împărtășesc pasiunea pentru film, pentru cărți, pentru cultură în general, ori eu sînt izolat, ca un Robinson pe o insulă deșertică populată cu idioți. Poate că nici nu se poate de fapt. Unul din preferații mei, Truffaut, a introdus de fapt noțiunea de film de autor, ie un film în care regizorul este și scenarist, deși unele din filmele sale sînt adaptări. Dar oricum. Un alt scenarist spunea că a primit deseori comenzi de a rescrie filme scrise prost de alții, pentru că el știe să scrie ca un pro, stăpînește structura, principiile, are stilul format. Și ideile se fură, asta e, chiar și dincolo, darămite aici în țară. De fapt se copyrightează modalitatea, forma de expresie, nu doar ideea. Pentru că idei poate avea oricine. Dar de la idee la produsul finit, opera artistică, e o cale lungă, lungă de tot.

Am un termen, un deadline, pînă la concurs mai am cinci săptămîni și două zile, iar în ultimele trei mi-am tot stors mintea să-mi imaginez structura, am scris un aproape un caiet întreg cu structura de bază, caracterizarea personajelor, plot point-uri, adică blueprint-ul, arhitectura, scheletul. Mă gîndesc la subiect și în timpul liber la servici, îmi iau carnețelul cu mine la bufet și încerc să schițez ceva dar tot nu iasă nimic. De fapt stilul meu este acesta, ca și la lucru, să amîn ce am de făcut cît mai mult, pînă intru în criză de timp, apoi să mă stresez, și să intru în febra creației. Nu-s deloc conștiincios, mai degrabă dezordonat. Structura mea are probleme: plot point-ul unu este cam tras de păr, actul doi lîncezește, e cam subțire, mai trebuiesc cîteva scene tari, și care să aducă o tensiune progresivă plotului, și nu știu cu ce să-l mai umplu, iar finalul mi-e neclar, și nu mi-e format în minte, de fapt ar fi dar ar ieși ca un clișeu. O regulă spune că trebuie să dai la final spectatorului ceea ce așteaptă, dar într-un mod în care nu se așteaptă (William Golding). Inițial m-am gîndit la alt subiect, dar am luat-o pe arătură, și nu știam să scot drama de acolo, iar pesonajul meu principal începea să se simtă bine; de fapt acesta și era scopul, dar abia la final, nu în primul act. Apoi m-am gîndit să scriu despre ceva care, cît de cît, cunosc, și îmi și place. N-are rost să spun despre ce, deși știu că paginile astea nu le citește nimeni dar abosolut nimeni. Inițial ideea ar fi mers, asta pînă la finele actului întîi. Dar acum și acela mi se pare atît de departe de realizat, imposibil practic, încît mă gîndesc cum naiba am crezut vreodată c-o să pot face asta.

Mă panichez în fața ecranului alb. Apoi mă duc să scriu în caiet ceva, și tot mîzgălesc pagină după pagină, dar tot ce fac de fapt este să mă tot învîrt în jurul ideii și nu reușesc să ajung la un punct, la o formă finală, la ceva care să pare credibil și matur în același timp. Unii spun că n-au avut niciodată un writer's block, dar eu nu-i cred. Cred că bravează. Sau sînt niște genii. În cărți și pe forumuri se spune că trebuie să scrii în fiecare zi, să-ți intri în ritm, și că inevitabil soluția ți se va arăta. Și cînd văd poze cu scriitori lucrînd la mașina de scris! Oh, mă-ntreb: cum naiba reușesc ? Am văzut atîtea filme, și pare așa simplu! Și iar revin la motivele pe care le-am spus la-nceput. De fapt poate că problema este în mine însumi. Că nu am suficientă experiență de viață, și că nu știu să-mi dozez energia, sau să mă concentrez, că nu am curaj să cobor adînc, în propriul subconștient. Și am citit atîta teorie și nu știu la ce mi-a folosit! Van Gogh spunea în scrisorile sale că dacă auzi o voce care-ți spune că nu poți să pictezi, atunci, prin toate forțele, pictează! E frumos spus și sună bine, dar în realitate, pff!, nu știu dacă merge.

Cred că mă voi mărgini de acum încolo în viață să fiu neoriginal, să fiu doar un consumator de artă, să trăiesc între cărțile mele, filmele mele, ca și pînă acum, și poate că voi fi mai fericit așa, fără angoase și căutări artistice. Hei, e și asta o viață, nu oricine poate să scrie, să cînte, să picteze. Îți trebuie talent, pe care ori îl ai ori nu. Și determinare. Se pare că mie-mi lipsesc.

Creație

Dintotdeauna am fost fascinat de scriitori, și în general de artiști, de felul în care creează: ce obiceiuri au, ce tabieturi îi caracterizează sau ce metode folosesc. Unii au scris articole sau chiar cărți despre asta, sau le-au explicat în (auto)biografii sau le-au expus în interviuri. Alții lasă ca aceste lucruri să transpară în opera lor, ca la postmoderniști de exemplu, sau cum am văzut în unele filme, în așa numitele filme-despre-cum-se-fac-filmele. Iar alții, care nu-s deloc buni artiști, scriu cărți în care explică sau chiar oferă sfaturi despre acest mit al creației. Există și teoreticieni ai scrisului, ficțiunii, de la structura lui Aristotel în „Poetica” sa și pînă la Joseph Campbell care coboară adînc, la rădăcina miturilor, în „The Hero with a Thousand Faces”. Dar, ca mă rezum la scris aici. Unii scriu doar atunci cînd le vine inspirația, cînd le începe dictarea interioară. Alții fac din scris o activitate zilnică, day-to-day și spun că mediul în care lucrează îi face să intre în ritm, care e foarte important pentru că inspirația se provoacă, nu se așteaptă. Dar, indiferent de stil, această stare nu este una continuă. Mă gîndesc, dac-ar fi, deci dacă majoritatea oamenilor ar crea ceva, dacă să zicem toată lumea fie ar scrie literatură, fie ar compune muzică, sau ar picta, etc. și am fi și mai inundați de pseudo artă, atunci și selecția valorilor s-ar face poate și mai greu, iar alții n-ar mai face nimic altceva decît ar consuma artă. Deși poate n-ar fi rău, poate oamenii ar fi mai fericiți, mai liberi, mai conectați la subconștient, n-ar mai avea nevoie de persona. Însă, pe de altă parte, n-ar mai exista un alt progres în alt domeniu, în știință, medicină, de exemplu. Sau nu, nu, din contră, arta este un catalizator pentru aceste lucruri! Uite, și acum, aici, deși sîntem înconjurați de Artă, de peste tot, și în toate formele, film, cărți, muzică, oamenii în general fie nu se uită la ea, fie nu au totuși cumva acces la ea, ca și cum ar fi doar într-o vitrină, și trăiesc tot într-o lume a gunoaielor kitch-ioase. Mergînd mai departe, aș spune că poate starea de creație este săpată în pattern-ul uman, în subconștientul colectiv de care spunea Jung. Deși poate nu în forma a ceea ce numim curent creație artistică. Programarea calculatoarelor este o artă, după cum spune Knuth în cartea sa. Numim maestru un depanator sau un mecanic priceput, sau un medic care ne-a tratat. Și multe alte domenii, de la cum își aranjează un om spațiul de locuit, pînă la stilul vestimentar, sau petrecerea timpului, de la hobby-uri pînă la stilul personal în care-și îndeplinește task-urile la servici. Toți simțim nevoia să creăm pînă la urmă cîte ceva. Și nemulțumirile noastre apar atunci cînd (și din cauză că) nu ne putem exprima, sau cînd avem blocaje. Pînă la urmă poate că nu contează ce modalitate de exprimare îți alegi. Important e doar să te îmbarci la un drum.