Nostalgii pop din anii 90

Există atîtea lucruri care par la prima vedere nesemnificative dar care ne influențează personalitatea, chiar ne ajută s-o dezvoltăm. Mă gîndesc la cultura pop, la filmele și serialele preferate pe care le-am urmărit de-a lungul timpului, la muzică, la diversele mode ale timpului. Îmi amintesc de exemplu cum ascultam la radio o emisiune pe la începutul anilor '90, Vineri noaptea în direct. Ah, muzică bună, moderatori de bun gust! Ce vremuri! Nu exista internet, dar totuși parcă ne bucuram mai mult cînd se difuza o melodie preferată, savuram, nu ca acum cînd găsești pe YouTube și derulezi imediat și n-ai răbdare s-o asculți pînă la capăt că treci la altă piesă. Și la Radio Timișoara erau dimineața emisiuni de cultură muzicală, dar nu mai știu numele lor. Apoi, în facultate, am început să mă uit la MTV - pe vremea aceea chiar însemna ceva, cu VJ-ii Ray Cokes, care mă distra de la pupitrul lui MTV's Most Wanted, Paul King și alții, am uitat cum îi cheamă. Și Top 20: era un eveniment! Videoclipurile celebre de atunci, pe vremea cînd reprezentau o artă aparte: REM Everybody Hurts, Losing My Religion, Shiny Happy People, Bruce Springsteen Streets of Philadelphia, Human Touch, Hungry Heart, George Michael Freedom, Beastie Boys Sabotage, Sinéad O'Connor Nothing Compares 2U, Alanis Morissette Hand in My Pocket, Sheryl Crow All I Wanna Do, If It Makes You Happy, Beck Loser, Chris Isaak Wicked Game, Pulp Common People, Disco 2000,  U2 One (mai multe versiuni), Hold Me Thrill Me, Stay (Faraway So Close), If God Will Send His Angels, Björk Big Time Sensuality, Joan Osborne What If God Was One of Us, Bon Jovi Keep the Faith, Blaze of Glory, The Cranberries Zombie, Hanson MMMbop, The Cure Friday I'm In Love, Massive Attack Unfinished Sympathy, Eagle-Eye Cherry Save Tonight, Natalie Imbruglia Torn, Bryan Adams (Everything I Do) I Do It For You, Roxette - Joyride, It Must Have Been Love, Madonna Vogue, Justify My Love, Take A Bow, Frozen, Nick Cave & Kylie Minogue Where The Wild Roses Grow, Chris Rea Looking For The Summer, The Cardigans My Favorite Game, Lovefool, Aqua Dr Jones, The Connells '74-'75, Enigma Return to Innocence, Aerosmith Crazy, Garbage Only Happy When It Rains, Stupid Girl, The Marvericks Dance The Night Away, Spin Doctors Two Princes, C+C Music Factory Things That Make You Go Hmmm, Des'ree Life, You Gotta Be, Daft Punk Around The World, Da Funk, Tom Petty Learning To Fly, William Orbit Water From A Vine Leaf, Robert Miles Children, The Chemical Brothers Let Forever Be, și multe altele. Multe spuneau o poveste și toate erau atît de de expresive, nu ca cele de acum. Și formații care din păcate azi nu mai există, melodiile care-mi vin deseori în cap și le fredonez. De fapt pt. mine perioada de aur a videoclipurilor e cea între 1984 și 1998, apoi nu știu ce s-a întîmplat (apariția mp3-urilor, Napster-ul, răspîndirea World Wide Web-ului, sau prea mult hip hop sau o criză creativă).

Îmi amintesc cum mă uitam la serialele polițiste de sîmbătă seara, Străzile din San Francisco, Moonlighting (Maddie și David), Midnight Caller, Colombo, Jake și grăsanul. Apariția companiilor de cablu, a Pro Tv-ului, cu căciulile cu sigla postului, ce nebunie, a venit cu rubrici sport extinse, talk show-uri ca Profesiunea mea cultura, cu Nicolae Manolescu, Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu, Seratele muzicale ale lui Iosif Sava (fără să fi devenit vreodată un fan al lor). Tot acolo am văzut serialele influente Northern Exposure (care e serialul meu favorit al tuturor timpurilor), Xena, Hercules, Dr Quinn, sit-com-urile: Mash, Taxi, Three's Company, Evening Shades, Cheers (da, unele din anii 70, 80 dar noi le-am descoperit abia după un deceniu sau chiar două), A treia planetă de la soare, Love Boat (de pe Tele 7abc), Mad About You, News Radio, Hélène et les Garçons, și multe altele. Altele, deși au avut succes, nu mi-au plăcut, ca Twin Peaks de exemplu, pe care nu l-am înțeles sau chiar Beverly Hills. Filmele reper (Basic Instinct, Total Recall, Forrest Gump, Jerry Maguire, It Could Happen To You - acesta din urmă l-am văzut la cinema, în cele trei-patru rînduri, nu mai multe, cînd am fost la un film în perioada facultății, poate și de asta mi l-am procurat și pe DVD și mă uit și acum cel puțin o dată pe an la el). Toate astea m-au influențat într-un fel, cred dacă le-aș revedea aș retrăi momentele din trecut, cînd, deși n-aș putea spune că eram mai fericit sau mai nefericit, aveam totuși perspective mai optimiste asupra viitorului meu.

O relație specială o am cu filmele franceze. Am văzut atîtea filme, din toate perioadele de fapt, încît aș putea afirma că mi-am format o imagine ca dintr-un puzzle a culturii pop a Franței. Însă nu le-am văzut atunci, ci în ultimii 15 ani (Les randonneurs e filmul meu preferat al tuturor timpurilor). Nu știu exact ce influență mai au filmele acela, eu sper că totuși mai au pentru că amintirea acelor actori carismatici pare vie, asta am observat de pe forumuri sau din presă. Îmi place foarte mult, atunci cînd mă uit la filmele din acei ani, să observ cîte un colț de stradă, sigla unui magazin, o cafenea, un restaurant, bar, să recunosc cîte o clădire, să mă uit la modă, la mașini, aeroporturi, la cum vorbeau oamenii la un telefon public. Și găsesc similitudini cu vremurile de la noi. Și simt ca și cum aș fi trăit și eu de fapt acolo, atunci.

Îmi imaginez un american care a trăit în ultimii cîțiva zeci de ani, patruzeci, șaizeci sau mai mult. La ce cultură a fost expus și în ce măsură! Nici nu mă mir că s-a mutat în suburbii, e copleșit. (acum însă oamenii reîncep să se mute în centru din nou, dar asta e altă poveste). Comics, muzică country, jocuri video, filme, cinema drive-in, The Tonight Show, concerte, hippy, perioada cînd NASA trimitea oameni pe Lună, criza petrolului din 73, apariția Sillicon Valley, walkman-urilor, videocasetelor, castelor audio, a CD-urilor. Cred că poate afirma că a trăit vremuri mai bune atunci.

Nostalgia e un sentiment foarte puternic. Nu e de neglijat, nici de disprețuit. Și ce dacă cred că în trecut era mai bine? Poate e adevărat, cine știe? Celor care spun că nu poți trăi uitîndu-te doar în trecut le reamintesc să se uite la perioada Renașterii, cînd au fost redescopriți clasicii antichității. Poate că acum trăim într-un fel de ev mediu și o soluție de a ieși e să revalorificăm trecutul. S-a trecut prea în viteză peste anii 90, și peisajul curent actual nu e prea divers, ca un teren care a fost cultivat îndelung și are nevoie de o perioadă de pauză ca să se refacă. Poate și noi avem nevoie de așa ceva după lupta asta continuă pe care o ducem cu răutatea umană, cu serviciul, care ne uzează. Cum anume - întorcîndu-ne în trecut, căutînd unele modele pe care le-am pierdut sau descoperind greșeli. Toate astea fac parte din inconștienul colectiv al unui popor, comunități, nu știu dacă e mai e cineva care să simtă la fel sau care să fi fost influențat de toate aceste lucruri. Zilele trecute am citit că The Big Bang Theory se va opri după sezonul 12, adică anul ăsta, și asta m-a întristat. Pentru că nici un serial n-a mai redemarat vreodată, odată încheiat, poate cu puține excepții și nu de lungă durată.

Acum nu știu dacă am fost influențat mai mult de ceea ce am trăit efectiv sau de ceea ce am trăit prin filme, seriale sau ascultînd muzică, sau în ce măsură. Laturi ale personalității mele sînt cu siguranță marcate de cultura pop. Poate și de asta e așa dificil să emigrezi - îți pierzi reperele și pînă să ți le găsești, să le decoperi, au trecut ani buni, pierzi poate decenii. Unii oameni sînt supuși unei singure culturi pop, mainstream, dominată de filmele americane și emisiunile tv din țara lor. Eu însă mă consider într-o mare măsură influențat și de cea franceză. Nu știu dacă mai există cineva care să rezoneze la asta.

La ce m-am gîndit azi

Astăzi n-am făcut mare lucru, doar mi-am lăsat gîndurile să plutească liber. M-am gîndit cum ar fi dac-aș fi un fluture și aș avea de trăit doar o singură zi. Toată viața de pîn-atunci aș fi trăit învelit într-un cocon și la final, m-aș fi trezit transformat într-un fluture și aș zbura din floare-n floare. Poate aș fi prins o zi senină și atunci aș fi crezut că toate zilele sînt așa, însorite sau poate c-aș fi prins o zi ploioasă și m-aș fi bucurat de strălucirea stropilor de ploaie, sau aș fi prins o zi nici însorită nici ploioasă, dar tot m-aș fi bucurat de ea. Și atunci m-am gîndit că de fapt, poate că sînt fluture. Cine spune că ziua de mîine există și nu ne naștem de fapt în fiecare zi din nou.

Și apoi, plimbîndu-mă, m-am gîndit că parcă totuși orașul arată mai bine ca acum douăzeci de ani, totul, și copacii, și tramvaiele și spațiile verzi plantate cu atîtea flori și chiar și oamenii. Și ce mult mă chinuiam mai demult ca să face ceva, orice și că eram atît de prins de viața mea măruntă, atît de înfășurat în mantia-mi singurătății, atît de plin de griji despre viitor, și nu eram atent la lume, la prezent, la natură și toate acestea au trecut pe lîngă mine, în viteză și n-am văzut nimic din frumusețile lumii. M-am plimbat pe străzi, pe bulevarde, prin parcuri m-am uitat la oameni, la flori, și în loc să mă-ntreb ce caut eu de fapt aici pe o zi frumoasă ca asta, cum făceam mai demult, m-am gîndit: hei!, ce bine că sînt aici! M-am plimbat pînă n-am mai știut cît este ceasul și mi-am imaginat că am lîngă mine foști prieteni, cu care azi am pierdut legătura și am încercat să port discuții în gînd cu ei. Cu fosta mea prietenă cu care mă plimbam mai demult prin tot orașul, cu un fost coleg de facultă sau cu un coleg bun de servici care azi sînt cu toții departe dar toți m-au asigurat că sînt bine și m-am bucurat pentru ei. Și apoi m-am gîndit că trebuie să fac și eu ceva în viață. Dar ce? Și că-mi trebuie timp, mult timp ca să gîndesc mai bine la toate astea. Și m-am mai gîndit la oameni în general, la ce viață au oamenii normali, care merg la servici, vin acasă, se bucură de familie, de copii, pleacă în concediu, își fac planuri de viitor, cu siguranță visează și ei cu ochii deschiși, poate chiar mai mult ca mine. Mă întreb dacă am petrecut cu bine ziua sau dacă am făcut ceva ce mi-a plăcut. Dar mi-am dat seama că asta nu e important de fapt.

Și m-am mai gîndit că mă uit în fiecare zi la fețele oamenilor necunoscuți de pe stradă dar niciodată nu-i recunosc. Mereu diferiți, niciodată aceiași. O lume nouă în fiecare zi, o lume nouă care și-a pierdut legăturile cu trecutul, pe care l-a uitat. Ce e timpul? E o iluzie? Iar scrisul nu este o metodă de a-ți aduce aminte? Ar trebui ca toți să ne păstrăm toate amintirile undeva, pe un suport de rezervă, ca să nu le uităm. Și m-am mai gîndit cum ar fi arătat viața mea acum dacă aș fi făcut alte alegeri, sau dacă lucrurile s-ar fi desfășurat după un alt fir narativ. Aș fi fost mai fericit? Aș fi putut oferi mai mult? Oricum, iată-mă aici, neștiind încotro să mă-ndrept, dar meditînd la toate astea.

Anii pierduți

A existat o perioadă de timp, de vreo doi ani și jumătate, din viața mea, din care nu-mi prea amintesc multe lucruri. De fapt nu că nu-mi prea amintesc, dar nici nu prea am ce să-mi amintesc. A-nceput cam imediat după ce m-am angajat și a ținut pînă-n primăvara lui 2001, cînd am început parcă și eu, odată cu clima, să mă dezgheț, să mă trezesc. Duceam o viață goală, aridă chiar. Mă gîndesc la acea perioadă ca la un fel de ev mediu personal, din care am, cum spuneam, puține amintiri. Nu, nu eram drogat, nu beam. Încerc să desfășor, să escavez aici cîteva frînturi din epoca aceea. Cea mai parte a timpului mi-o petreceam muncind și odihnindu-mă. Primul meu servici, din care nu am nici o amintire plăcută, apoi al doilea. Plecam dimineața de acasă spre sediul situat într-o casă dintr-o zonă destul de nasoală a orașului, spre Gara de Est. Iernile, cînd ieșeam de acolo pe întuneric și treceam pasarela, așteptarea tramvaiului, schimbarea tramvaiului, mîncarea pe care mi-o aduceam la servici în caserolele pe care mai apoi le aduceam acasă, asta pîn-am găsit o firmă de catering. Alteori plecam în sens opus, pe jos, pe lîngă traseiste, pe lîngă magaziul Terra, Euro, Kappa, cîini vagabonzi, cimitir. În felul acesta era mai aproape, dar îmi părea mai groaznic. Deseori mergeam cu taxiul, fiindcă niciodată-n viață n-am reușit să fiu matinal. Cînd lucram la o problemă care mă sîcîia, sau clientul neamț cu care corespondam avea nevoie urgentă de ceva pe a doua zi și nu-mi ieșea, atunci stăteam pînă noaptea tîrziu (nu eram singurul) și veneam tot cu un taxi. Și-i lua ceva timp pînă să vină pînă acolo, noroc că operatoarele ne știau firma. Am cheltuit destul de mult pe taxiuri. În rest, cum spuneam, toată ziua o petreceam la birou, atît verile caniculare, cînd transpiram în fața monitorului cu tub catodic, iernile cu zile în șir fără încălzire, fiindcă centrala era stricată. Învățam să devin un bun profesionist și strîngeam bani cu gîndul că poate voi putea să-mi cumpăr un apartament fără credit, ceea n-am reușit, fiindcă-i cheltuiam ba pe o combină stereo, pe CD-uri (încă mai existau casete) și pe PC, evident. Bine, cine n-a trăit atunci pe-aici și-ar putea pune întrebarea, bine, dar de ce nu ți-ai făcut o firmă, ca idolii din Silicon Valley, la care visam cu toții? Dar ce, parcă știam cum? Nu știam economie, nici cum aș putea contacta pe cineva de dincolo în vederea începerii unui proiect. Pe scurt, am luat-o pe direcția muncii asidue, înarmat doar cu răbdare și optimism. Și îmi și era prea foame și după sărăcia din facultă, eram bucuros că aveam ceva bănuți din salariul pe care-l primeam o parte legal (minimum pe economie) și altă parte (destul de consistentă, cîteva sute de mărci) la negru. Îmi plăcea sentimentul de-a mă plimba printr-un hyper-market și simți că mi-aș putea cumpăra orice obiect de acolo, deși n-o făceam întotdeauna. Nu existau multe firme de profil în oraș. Firma era în expansiune, proiectele veneau. Un coleg mi-a spus, după cîțiva ani, că în oraș existau doar vreo două, trei sute de specialiști la vremea aia. Mulți au plecat în Vest, cu tupeu, (deși erau slabi profesioniști) dar eu nu mă simțeam (încă) destul de pregătit pentru a face pasul. Și nici nu eram prea motivat să plec din țară, eram optimist. Din viața mea personală de atunci nu-mi amintesc, cum spuneam, prea multe. Concediile (două săptămîni, vara) mi le petreceam acasă, citind, lucrînd la comp, ori învățînd. Cumpărăturile în Ociko și la Terra sau Kappa cu Mama sîmbăta – da, acestea le țin minte, dar nu era nimic deosebit în ele. Mă uitam la televizor. Mersul serile în localuri de genul combinație de bar plus internet café. Îmi plăcea atmosfera, muzica, mirosul fin de țigară amestecat cu parfum, capuccino-urile băute, femeile frumoase la care mă uitam pe furiș, sau cu vederea periferică. Fiind timid, n-aș fi intrat niciodată acolo singur, dacă n-ar fi funcționat și ca internet café. Corespondențele cu fete găsite pe site-urile de socializare. Cîteva blind-date-uri, toate deprimante. Muzica românească proastă care începea să se impună la televizor și la radio. Primul celular cumpărat, un Nokia 5110. Eclipsa totală din 99, la servici cu colegii, la o bere. Campionatul European de Fotbal 2000 (plictisitor) văzut la un tv în curtea firmei, cu colegii. Team-building-ul (interesant) de la Buziaș. N-aveam nici un prieten. Tipologiile colegilor includeau în general tineri (în majoritate mai tineri ca mine, unii studenți), foarte copilăroși (ca să nu zic infantili), robotizați sau/și vulgari. A, mai erau și unii interesanți, inteligenți, desigur, dar cum începeam să ne cunoaștem mai bine, să strîngem puțin legăturile, cum părăseau și ei firma. Discuțiile purtate la servici aveau în general ca subiect planurile de viitor, despre ce vom face cînd vom avea mulți bani. Toți ne gîndeam ce bine-ar fi să ne vină o idee pe care s-o punem în practică (dar rapid, fără efort) și să devenim imediat milionari și să stăm în Bahamas într-un hamac. Ideea cu hamacul era recurentă și reprezenta punctul final, climactic al tuturor viselor noastre. Mmmm, în hamac! Toți visam să emigrăm la un moment dat în State, cînd ne vom simți pregătiți. De citit, citeam puțin, foarte puțin, nu știu dacă ajungeam să citesc patru cărți pe an. Am abandonat sf-ul. Însă țin minte foarte bine cînd mi-am cumpărat „On the Road”-ul lui Kerouac și m-am apucat să-l citesc în tramvai. Am ascultat pentru prima oară J.J. Cale (mi-am cumpărat albumul din piață). A, știu că ascultam multă muzică, atît acasă, tolănit în pat, cît și la servici, la căști. Și-n rest, din toată perioada asta ... oboseala. Parcă eram halucinat. Veneam acasă frînt, iar în week-end zăceam pur și simplu ca un vierme, în pat sau la televizor. Mă uitam la colegii care plecau din firmă unul cîte unul, la cei care vin și apoi pleacă și ei, alții pe dincolo și tot ciclul se repeta. Depresia în care-am intrat cînd am aflat că fosta mea prietenă din facultă, pe care înc-o mai iubeam în secret și cu care speram că voi fi împreună într-o zi, s-a măritat. Apoi, la începutul lui 2001 am cunoscut o fată (nu, nu pe Internet) și am început să ies cu ea prin oraș, serile. Fast fooduri, baruri, concerte de jazz, filme. Simțeam că intru cumva în spiritul vremii, că încep să mă adaptez. Din păcate firma a intrat într-un un proces de declin și a ținut-o pe panta asta pîn-a dat chix, pe la sfîrșitul primăverii (ceea ce n-aș fi crezut, deși semnele erau, și alții ne avertizau, atît de optimist și naiv eram). Astea două lucruri, prietena și unemployment-ul care-a urmat, au început sau au coincis sau poate au declanșat „trezirea”, ieșirea din hibernare, maturizarea mea tîrzie. Așa că atunci cînd m-am angajat la o firmă serioasă, după cîteva luni, și am ajuns întîi la București (unde-am gustat puțin din viața de noapte) și apoi la Paris, direct în Défense, a fost destul de amețitor. Acum mă gîndesc cumva nostalgic la acea perioadă, deși nu înțeleg cum pot fi nostalgic după ceva ce nu se poate numi chiar viață?