La ce m-am gîndit azi

Astăzi n-am făcut mare lucru, doar mi-am lăsat gîndurile să plutească liber. M-am gîndit cum ar fi dac-aș fi un fluture și aș avea de trăit doar o singură zi. Toată viața de pîn-atunci aș fi trăit învelit într-un cocon și la final, m-aș fi trezit transformat într-un fluture și aș zbura din floare-n floare. Poate aș fi prins o zi senină și atunci aș fi crezut că toate zilele sînt așa, însorite sau poate c-aș fi prins o zi ploioasă și m-aș fi bucurat de strălucirea stropilor de ploaie, sau aș fi prins o zi nici însorită nici ploioasă, dar tot m-aș fi bucurat de ea. Și atunci m-am gîndit că de fapt, poate că sînt fluture. Cine spune că ziua de mîine există și nu ne naștem de fapt în fiecare zi din nou.

Și apoi, plimbîndu-mă, m-am gîndit că parcă totuși orașul arată mai bine ca acum douăzeci de ani, totul, și copacii, și tramvaiele și spațiile verzi plantate cu atîtea flori și chiar și oamenii. Și ce mult mă chinuiam mai demult ca să face ceva, orice și că eram atît de prins de viața mea măruntă, atît de înfășurat în mantia-mi singurătății, atît de plin de griji despre viitor, și nu eram atent la lume, la prezent, la natură și toate acestea au trecut pe lîngă mine, în viteză și n-am văzut nimic din frumusețile lumii. M-am plimbat pe străzi, pe bulevarde, prin parcuri m-am uitat la oameni, la flori, și în loc să mă-ntreb ce caut eu de fapt aici pe o zi frumoasă ca asta, cum făceam mai demult, m-am gîndit: hei!, ce bine că sînt aici! M-am plimbat pînă n-am mai știut cît este ceasul și mi-am imaginat că am lîngă mine foști prieteni, cu care azi am pierdut legătura și am încercat să port discuții în gînd cu ei. Cu fosta mea prietenă cu care mă plimbam mai demult prin tot orașul, cu un fost coleg de facultă sau cu un coleg bun de servici care azi sînt cu toții departe dar toți m-au asigurat că sînt bine și m-am bucurat pentru ei. Și apoi m-am gîndit că trebuie să fac și eu ceva în viață. Dar ce? Și că-mi trebuie timp, mult timp ca să gîndesc mai bine la toate astea. Și m-am mai gîndit la oameni în general, la ce viață au oamenii normali, care merg la servici, vin acasă, se bucură de familie, de copii, pleacă în concediu, își fac planuri de viitor, cu siguranță visează și ei cu ochii deschiși, poate chiar mai mult ca mine. Mă întreb dacă am petrecut cu bine ziua sau dacă am făcut ceva ce mi-a plăcut. Dar mi-am dat seama că asta nu e important de fapt.

Și m-am mai gîndit că mă uit în fiecare zi la fețele oamenilor necunoscuți de pe stradă dar niciodată nu-i recunosc. Mereu diferiți, niciodată aceiași. O lume nouă în fiecare zi, o lume nouă care și-a pierdut legăturile cu trecutul, pe care l-a uitat. Ce e timpul? E o iluzie? Iar scrisul nu este o metodă de a-ți aduce aminte? Ar trebui ca toți să ne păstrăm toate amintirile undeva, pe un suport de rezervă, ca să nu le uităm. Și m-am mai gîndit cum ar fi arătat viața mea acum dacă aș fi făcut alte alegeri, sau dacă lucrurile s-ar fi desfășurat după un alt fir narativ. Aș fi fost mai fericit? Aș fi putut oferi mai mult? Oricum, iată-mă aici, neștiind încotro să mă-ndrept, dar meditînd la toate astea.

Rupt între două armonii

Sînt rupt între două lucruri, două dorințe mai exact. Pe de o parte am obsesia aceasta, a vieții într-un oraș mare, a culturii citadine, și pe de alta, a izolării, a fugii de lume. În ambele cazuri – să mă pierd. Pe de o parte îmi plac marile orașe. Cele civilizate doar. Să mă identific, ca-n "City of Glass", romanul lui Paul Auster, cu zidurile, să desenez traiectorii pe străzile pe unde umblu, fără să mă cunoască nimeni. Cafenele, librării, magazine mari și mici, prăvălii de cartier, cafenele, braserii, restaurante de tot felul, chiar și fast food-uri, bulevarde încadrate de copaci sau străduțe pietonale, pavate cu piatră cubică, parcuri, cu oameni relaxați, așezați pe bănci, în preajma unei fîntîni sau a unui iaz, care citesc sau discută, sau fac jogging, sau se joacă, bucurîndu-se de vreme, rîzînd, muzicanți stradali, sau oameni grăbiți prinși cu treburi sau aflați în pauză, forfotă, vibrație, viață, mașini, traficul dimineții și al după-amiezii și al serii, întîlniri cu prietenii, cu colegii, după servici sau la prînz, sau în week-end, cinematografe, concerte, teatru, fete, femei frumoase, farmecul anotimpurilor, căldurile toride de vară, (și am petrecut doar majoritatea vacanțelor în oraș și știu bine cum e), mirosul de tei primăvara, cînd natura se trezește la viață, toamna cu mirosul de frunze și reîntoarcerea la lucru cu forțe proaspete, iarna cu perioada sărbătorilor. Aș scrie despre asta, în mijlocul orașului. Pe de altă parte, uneori toate lucrurile astea mă obosesc, simt că orașul mă sufocă, aerul mi se pare otrăvit, oamenii devin mai răi și atunci visez să evadez, să ajung altundeva, departe de lumea dezlănțuită, să trăiesc o viață simplă, într-un sat, de orice fel, aflat oriunde la cîmpie sau chiar la deal, sau pe malul mării, dar unul civilizat, și, deși nu am trăit niciodată la țară, în natură, îmi pot imagina, destul de ușor aș zice, cum ar fi să fii înconjurat de miresme de copaci, de liniște, și de calm, fără ca nimic să-ți distragă atenția, sau să te streseze faptul că trebuie să mergi la servici, sau că vezi ceva în vitrină și trebuie neapărat să-l cumperi. Doar eu, și soția/prietena, eventual cu mica mea comunitate, cîțiva prieteni pe aproape. Nu, nu singur, e normal. Aș sta în grădină, aș citi – da, aș avea timp berechet, aș asculta muzică, cred că aș vedea filmele în cu totul alt mod, cu o altă perspectivă, mai în detaliu, mai în adîncime. Și plimbările prin împrejurimi, iar noaptea privind la stele. Și, la fel, aș scrie. Asta ar fi punctul comun al celor două "lumi" ca să zic așa, ale mele.

Legume

Cînd nu plouă o perioadă de timp, se încruntă, și, uitîndu-se pe geam, nemulțumit, spune: ”Hm! N-o să se facă legumele anul ăsta!”. Cînd plouă, dă din cap, se încruntă, oftează un pic și apoi exclamă: ”Ț! Prea mult! Sper să nu se strice legumele!” Acuma, mă-ntreb, de unde această grijă tocmai pentru legume? Doar nu ești cultivator, nu ești țăran, nu ai nici casă, stai la bloc, într-un apartament mic, cu două-trei camere, într-un cartier de blocuri asemănătoare, îți cumperi mîncare din supermarket, viața ta se desfășoară în oraș, lucrezi în IT, de unde și pînă unde îngrijorarea asta? E o moștenire ancestrală de la părinții care au stat la sat? Sau doar le place să fie tot timpul nemulțumiți? Să pară și ei interesați de ceva, într-un domeniu? Apoi mă gîndesc: este existența lor atît de golită de conținut, sînt oare atît de storși, secătuiți, goliți chiar, de sentimente, de spirit încît au ajuns să empatizeze cu legumele? Sînt morcovii, guliile, de sub pămînt, un simbol al dorinței de odihnă? Munca de uzură, oboseala, supraîncărcarea cu informații, stresul cotidian sînt contrabalansate pe plan interior de nevoia de a-și relua legătura cu natura, cu pămîntul? De sacralizare? Este un link slăbit în creierul lor ars? Un downshifting inconștient? Poate puțin din fiecare astea. Eliade spunea în ”Solilocvii” că ”Păcatul cel mai greu e de a se refuza armoniei, a trăi incoerent, bicisnic, abstract, ireal.” Am observat din ce în ce mai des în jurul meu, cum un intelectual, sau un inginer, sau chiar artist, un interpret de muzică clasică, de exemplu Ș., ajunge să-și piardă interesul pentru lucrurile spirituale, sau pentru citit, cultură, film (zero) exclusiv în favoarea celor strict materiale. Practic nu ai ce altceva să comunici cu astfel de oameni, sînt niște filistini, iar cînd se apucă să vorbească, o fac ca un jurnal de actualități, sec, fără suflet. Și mă gîndesc și că această mutație, de la natural la artificial, îi afectează puțin și pe cei din jurul lor și deci și societatea noastră.