Fară concentrare

Pierd timpul îngrozitor, în loc să fac ceva, să lucrez sau să-mi planific concediul. De fapt marea problemă este că mă concentrez extrem de greu, iar în cele mai multe cazuri nu reușesc deloc să mă concentrez. Nu știu dacă e din cauza stresului (incertitudinea de la început de an cu locul de muncă de exemplu) sau din alte cauze (știrile îngrozitoare din canalele media), și poate unor posibile probleme de sănătate.

La servici sînt întrerupt mereu de cineva, și mă enervez că trebuie să-mi mut focus-ul spre o altă problemă care intervine, prin zecile chiar sutele de emailuri și prin mesageria instant, iar asta se întîmplă de cîteva ori pe zi, pînă obosesc și simt că nu mai pot contiua, și-mi spun că mai bine o las pe a doua zi, dar a doua zi e la fel, ceea ce nu mă miră, deși nu știu de ce tot continui să sper altceva. Am primit un proiect la care mă tot gîndesc și nu mă încumet să mă apuc efectiv de el, pentru că chiar nu am absolut nici o soluție optimă. Nu înțeleg de ce nu fac ceva, măcar să încerc, să văd ce-o ieși, poate astfel îmi vine o idee, pe care, dacă apoi nu se dovedește bună, o voi putea ulterior modifica, în loc să am planificat absolut totul întîi în cap, și să încerc să-mi imaginez obstacolele, ceea ce îmi paralizează voința efectiv. Și treaba asta se întîmplă de vreo două săptămîni încoace. De fapt am mai avut destule astfel de proiecte la care am lucrat, și în care problema a fost la fel, în ultimii ani. Iar cînd vreau să mă distanțez puțin, prefer să citesc cîteva pagini sau cîteva capitole dintr-o carte, ceea ce de asemenea îmi necesită un efort de voință, pe care uneori nu-l reușesc să-l execut. Și cînd văd alți colegi de-ai mei la birou ce le merge mintea, ce învîrt fraze, și eu stau împotmolit aici și-mi vine efectiv să-mi dau cu capul de pereți, deși treaba mea e clar mai grea, dar de asta sînt pe un post de senior.

Mă gîndesc unde să-mi fac concediul, pentru că aș vrea totuși să plec undeva, maxim o săptămînă, iar în săptămîna a doua să stau acasă. Dar unde, cînd sînt atîtea și atîtea opțiuni? Nu mă pot hotărî și nici gîndi ca lumea, pentru că mintea îmi patinează înainte și înapoi spre problemele de la servici de care nu mă pot desprinde. Și nici n-aș vrea să cheltui prea mult și nici nu mai sînt dispus să fiu plecat atît de mult, ca-n anii precedenți, nu prea înțeleg exact de ce. Nu cred că m-am săturat de a călători, doar mă uit pe YouTube la atîtea walking tour-uri, și citesc, dar oboseala acumulată joacă un cuvînt greu aici. Să plec pentru mai măcar pentru mai puțin timp față de anii anteriori însă da, chiar trebuie, pentru că atunci cînd călătoresc văd atît de multe, trăirile sînt mai intense și mereu am amintiri interesante fie de pe drum fie din locurile pe unde merg, ceea ce-mi adîncește înțelegerea a ceea ce trăiesc și astfel cred că pot face față mai bine și la servici și viața devine parcă mai suportabilă. Deși pe de altă parte îmi place ideea asta de a sta acasă, dar parcă o poți savura mai bine abia după ce te întorci cu bine. M-aș duce într-un loc unde-am mai fost, să nu simt nevoia să mă plimb atît de mult prin locuri necunoscute, să fiu tensionat dacă ratez un obiectiv sau că m-aș pierde, Doamne ferește. Deci și pe asta o văd tot ca pe o problemă de concentrare, în fond. Există o legătură între cele două, în orice caz.

Non-rezoluții

Nu mi-am mai stabilit noi rezoluții. Sînt aceleași ca cele de acum doi ani, care la rîndul lor sînt aceleași ca cele de acum patru ani, ș.a.m.d. Timpul trece, fuge parcă din ce în ce mai repede și parcă-mi scapă din ce-n ce mai mult printre degete. Sînt atît de multe lucruri pe care le-aș face și nu mă pot hotărî să mă aplec mai mult asupra niciunuia. Și mă concentrez greu chiar și asupra unui articol mai lung din The Guardian sau LitHub. De fapt nu știu ce anume efectiv mă împiedică să-mi realizez obiectivele. Poate aceleași lucruri ca și ceilalți oameni, rutina serviciului, oboseala acumulată, de care cred că în fond nu ai cum să scapi cu totul, se tot acumulează, se depune în straturi pe creier ca zăpada de-a lungul mileniilor la Polul Nord. Poate de asta și am sistemul imunitar scăzut și o răceală mă ține atît de mult. Sînt prea obosit și ca să mai merg undeva să mă relaxez. Nu cred că voi mai pleca undeva anul acesta în concediu, cred că am să stau acasă vara care vine, am să mănînc pepeni în pat și am să mă revăd pe dvd concertele care-mi plac.

De fapt am observat cei care-și țin rezoluțiile personale cu îndîrjire sînt niște obsedați de ordine, androizi, sau chiar psihopați și în nici un caz n-aș vrea să ajung ca ei. Poate că în final reușesc ei cumva, dar ajung cu spiritul modificat sau chiar mutilat pentru că își pierd o parte din umanism. Dar nu toți, majoritatea, pentru că atunci cînd se vorbește despre oameni, nu-i așa?, se vorbește cu în general, se spune de exemplu nu toți, majoritatea, chiar dacă asta scade din claritate și din impact și e și o dovadă a lipsei de siguranță și poate și de caracter. De exemplu mi se pare evident că majoritatea oamenilor din această țară sînt proști, dar e suficient să nimerești unul singur adevărat ca să te gîndești că s-a meritat. La fel cu cei apropiați, de exemplu cu colegii de servici, care n-au nici o altă pasiune în afară de umplerea burdihanelor, frecarea tabletelor și filmele cu explozii în HD (impropriu zis filme, corect ar fi: producții cinematografice de serie). De ce mă afectează? Pentru că mi-e clar că statul lîngă ei mă afectează cumva, ca un virus care parcă-mi bruiază gîndurile, deși n-are nici o logică să se întîmple asta. Poate totul e doar în capul meu.

Nu mă simt bine la servici, simt că pierd o mulțime de timp aiurea pe-acolo și că-mi tocesc spiritul. Nu-l consider o a doua familie. Abia aștept să ies, cît mai devreme posibil, ca și cum fiecare clipă ruptă de acolo contează într-un fel de clasament general. Cînd șeful are o zi liberă, lucru din păcate rar, pentru că e workaholic, plec mai repede și stau mai mult în pauză, fără nici o jenă. Colegii însă se simt bine. Chiar dacă se văicăresc că n-au ultima generație de gadget-uri de frecat de la Apple, chiar dacă se bîrfesc, chiar dacă nu se ascultă niciodată unul pe altul atunci cînd vorbesc și încontinuu se întrerup unul pe altul în timp ce vorbesc tot ce le trece prin cap, fără discernămînt, ei formează totuși un fel de organism, cu o gîndire de stup de albine, care depind unii de alții. Cred că ar colapsa dacă ar lucra singuri, se sperie să rămînă singuri cu propriile gînduri. Poate e o deformație profesională, poate un rezultat al îndoctrinării corporatiste, care din fericire (zic eu) că nu m-a atins. Însă toți recunosc că la servici este prea multă gălăgie care-i împiedică să lucreze eficient, curenți subterani care pun frînă ideilor. Cei mai workaholici lucrează și de-acasă, în week-end-uri, ba chiar își iau concediu, din zilele de concediu alocate lor anual, ca să poată lucra mai în liniște. Nu știu ce-aș face dacă firma ar da chix și aș primi cîteva salarii compensatorii, adică dacă mi-aș căuta imediat un alt job sau mi-aș lua un an sabatic de la influența vibrațiile negative de la servici.

Uneori, am unele satori-uri, bruște momente revelatoare cînd mă gîndesc că lucrurile sînt de fapt mai simple. Iei o decizie în deplină conștiință, de exemplu, ok, acum sînt la servici, acum acasă, acum la cumpărături, acum scriu, acum citesc o carte, acum un articol, acum studiez. Stai acolo și te concentrezi. În teorie e simplu să delimitezi, să-ți compartimentezi viața. Dar în practică, ceva mă împiedică să mă cufund mai adînc în ceea ce fac pe moment, sau chiar mă împiedică să mă apuc de ceva. Nu știu de ce, ori mă intimidează volumul de muncă, ori e teama de a nu pierde ceva, de exemplu la servici o ocazie sau o vorbă care s-ar dovedi importantă. Și gîndesc lateral, voința nu mă propulsează înainte, mintea-mi urmează meandre și nu ajung nicăieri, la nici o concluzie. Și amîn să fac ceva sau să m-apuc de ceva, mereu amîn, chiar și cel mai mărunt lucru. De luni mă apuc. De miercuri, nu de luni. A, mai bine las pe săptămîna viitoare, poate-mi trece oboseala asta. Am citit o carte pe tema asta, dar n-am rămas cu nimic după, poate cu groaza unor măsuri excesiv de exigente, inumane, sau din contră, cu vechiul îndem latin de a trăi în momentul prezent, carpe diem, atît de ușor de zis. După atîția ani, nici o concluzie, am aceleași obsesii peste care nu reușesc să trec și probleme rămase nerezolvate, ceva nu e-n regulă.

Planuri în ruină

Sîntem la sfîrșitul lunii mai, afară e deja foarte cald, mă gîndesc, ca toată lumea, absolut toată lumea, ce repede trece timpul, uite că aproape a venit vara și sînt literalmente asaltat zi și noapte de amintirile din locurile în care-am fost în ultimii doi ani. Am atîtea flashback-uri cu Italia, cu piețele populate de oameni relaxați care parcă tocmai au făcut dragoste, străzile cu prăvălii și localuri mici și simple, muzeele cu tablouri ca niște ferestre în timp, și mai ales cu chipurile de oameni pe care i-am întîlnit, mai mult în fugă, turiști și localnici, oameni pe care mai mult ca sigur nu-i voi mai revedea niciodată, încît îmi zic că mor, explodez dacă nu plec din nou undeva anul ăsta. Din păcate la servici sînt super ocupat, lucrez la două proiecte, pe unul din ele îl externalizez, altul e nou în companie și e de prioritate zero, sînt cu el abia în fază de schiță, nici măcar design, și în plus sînt umplut de ședințe neprezăvute încît nu știu ce-o să fac mîine, darmite să-mi fac planuri pentru cîteva săptămîni în avans. Planurile cu cartea de povestiri le-am cam abandonat și pe ele din cauza oboselii, stresului. Așa că nu știu dac-o s-ajung să mai plec undeva, poate la sfîrșitul verii, deși nu sînt sigur. Și mai aveam printre planuri, în secret: să merg la unul din concertele lui Springsteen, care e în turneu în Europa, la oricare dintre ele. Merită să-mi distrug așa planurile mele frumoase? În virtutea cărei legi a firii accept să fac asta?

Rezoluții

De obicei nu sînt atît de deschis, dar am băut din șampania (ok, vinul spumant) ce-a mai rămas de noaptea trecută, și, fiind de altfel și începutul de an, cînd oamenii își stabilesc obiective ferme pentru următoarele 365 de zile, obiective pe care însă le cam uită și nu le prea îndeplinesc, mi-am zis să-mi scriu aici rezoluțiile pentru noul an, cam aceleași rezoluții de altfel pe care de altfel le-am stabilit și-n anii anteriori, (nu, nu pe blog) însă, recunosc, nu m-am prea ținut de ele nici eu, din motive pe care nu mi le explic. Nu-mi place deloc să-mi fac planuri, am de-a face cu destule planificări la servici, mereu mi-am zis că măcar în viața personală să fiu liber. În fond concentrarea pe planificare diminuează sau chiar anulează plăcerea. Sîntem oameni, nu androizi! Dar pe de altă parte mă gîndesc că poate rezoluțiile astea sînt o chestie a oamenilor maturi, care constituie un club în care eu nu am intrat nici pîn-acum.

Întîi și întîi, asta e, cred că trebuie să-mi găsesc o logodnică. Consider că a cam venit vremea, fiindcă vreau să am copii și ceasul biologic începe să ticăie. Ok, asta mi-am stabilit în fiecare an, cum ziceam, dar nici nu m-am prea străduit prea tare pentru a dezvolta o relație stabilă. Acesta este obiectivul meu prioritar.

Doi. Vreau să-mi termin de scris cartea. În fond e vorba de niște povestiri doar, am cîteva subiecte clare, doar să am determinarea de a pune ideile cap la cap, să găsesc timp măcar jumătate de oră pe zi, să scriu o pagină, să le dezvolt. Scarlett Thomas în "Maimuțe cu mașini de scris" spune că poți scrie oriunde și oricînd, chiar cînd ai doar zece minute libere. Mie nu prea-mi iese. Oboseala de cu seară cînd ajung acasă cu mintea agitată, problemele pe care mi le mai aduc uneori și acasă. Și totuși simt că se poate cumva. Și poate dacă-mi găsesc cadența, ritmul interior, acesta poate fi folosit și în stabilirea primului obiectiv. Cred că cele două rezoluții sînt legate între ele, cumva îmi pare că se pot realiza doar împreună.

Să plec în concediu în străinătate. Ideal ar fi de două ori, din care măcar o dată, minim opt zile, în Italia. Aș prefera cred la Roma, în primul rînd, și apoi și în altă regiune a Italiei în care n-am mai fost, sau dacă voi fi prea obosit pentru turism cultural, atunci în Franța, undeva, să mă odihnesc. Sînt destule locuri frumoase. Omul caută permanent în viață să găsească dacă nu Paradisul, măcar ceva care să-i semene, măcar un loc ideal. (Ideea asta trebuie s-o dezvolt odată. Oricum, am început să citesc de ceva vreme cărți legate de asta.)

Să beau săptămînal trei ceaiuri. Dar nu ceai negru, ci mentă, mușețel, tei sau ceai verde. Să-mi dezintoxic organismul. Ăsta mi se pare obiectivul cel mai simplu de îndeplinit.

Să mănînc mai sănătos și să-i fac și pe ai mei să mănînce mai sănătos. Fiindcă nu mi se pare că mîncăm foarte sănătos. Nu prea știu exact cum.

Să fiu mai deschis cu lumea, chiar atunci cînd sînt ocupat sau cînd știu sigur că ceilalți sînt mai proști. O atitudine esențială pentru a supraviețui în societate și în carieră, adică în lumea materială.

Să-mi schimb ochelarii. Port aceiași ochelari de unșpe ani, cred că doar Woody Allen mai mare ochelari mai vechi ca ai mei. Și sînt cam de toată jena, atunci mi i-am luat pe nu fiindcă erau ieftini (deși așa erau) ci deoarece îmi păreau cei mai potriviți. Nu știu însă acum ce tip de ramă mi s-ar potrivi.

OK, cred c-ajunge. M-am mai gîndit și la alte obiective, dar nu cred că-și mai găsesc locul. Le amintesc totuși aici, mai jos, încercînd să explic și motivele pentru care le-am scos.
– Să exersez minim o oră pe săptămînă la franceză. Of, cînd s-o mai fac și pe asta, și cum? Am o carte de franceză practică, dar este oare suficient? În fond, știu franceză. Și nu ar fi oare italiana mai interesantă, acum, cînd se pare că mi-am găsit o nouă dragoste, cea pentru Italia? Aceleași probleme. Și totuși, știu din facultă că pt. a învăța un lucru, nu ajungi nicăieri fără un plan.
– Să merg minim o dată pe săptămînă într-o cafenea sau bar. Asta e ceva natural, dar... M-e greu să găsesc liniște și concentrare într-un local de la nou, cînd sînt atîția împrejur. Cînd voi fi în străinătate însă, oricum voi merge zilnic, așa că... În fine.
– Să citesc minim 36 de cărți. Știu, e cam puțin, anul trecut am citit vreo 45, iar în penultimul an, aproape 60. Cifrele sînt în scădere, și trebuie să fie în scădere, deoarece acum am lucruri mult mai importante de făcut (așa am zis și anul trecut). Plus că am prea multe voci în cap, care mă pot bruia la scris. Mai e ceva: una e să citești un Umberto Eco de peste 500 de pagini, pentru care trebuie să-ți masezi creierul fiindcă te solicită total și alta e să citești un roman de Modiano, pe care-l termini în cîteva ore.
– Să văd 60-75 de filme. Asta după ce anul trecut am văzut peste 100, iar în unii din anii precedenți din ultimii zece ani, de cînd am net, am văzut în unii ani chiar și 200. De fapt poate și 75 e mult, deși filmele sînt entertainment (tradus inexact ca divertisment), ceea ce mă ajută enorm să lupt împotriva stresului de la servici.
Dar de fapt toate aceste cifre mi se par aiurea, ca și ideea în sine de-a număra cărțile și filmele. Astea-s mai mult un fel de rezoluții-consolatoare, pentru a mai compensa puțin nerealizarea celor importante. Și-n fond, e o prostie, nu-mi trebuie să-mi stabilesc un plan pentru a citi cărți sau, mai ales, a vedea filme.

Încă ceva. Să recitesc periodic aceste rezoluții, atunci cînd lucrurile îmi par că nu înaintează așa cum vreau.

An sabatic, pro si contra

Ma tot gîndesc de ceva timp sa ma las de servici, sa-mi iau un an sabatic si sa plec o vreme la Paris si sa scriu. Sa scriu ... trei romane! Ideea mi-a venit treptat, citind atîtea si atîtea carti, în special literatura în care scriitorii inserau pasaje autobiografice despre cum anume scriu – procedeu literar numit metafictiune – si de care eram, si înca sînt, fascinat la culme, pasaje în care înca ma mai blochez ca un adolescent care citeste chestii erotice. Ideea aceasta a-nceput sa mi se para din ce în ce mai fireasca de-a lungul ultimilor ani în care-am tras tot tras la servici ca boul la jug, si, pe masura ce ma extenuam din ce în ce mai tare, ea tot începea sa mi se contureze in memorie, la început vag, iar apoi într-o forma din ce în ce mai clara, tot dezvoltîndu-se pîna a ajuns la nivelul de decizie, care mi-a venit anul trecut, cam pe la mijlocul lui august, dupa vacanta de o luna de zile în care n-am fost plecat niciunde, in care-am stat în casa, în apartamentul meu fara aer conditionat, la 35 de grade ziua, nefacînd nimic altceva decît odihnindu-ma, facînd dusuri, mîncînd ca spartul, si abia reusind sa citesc cîteva carticele, si sa ma uit cîteva la filme, încercînd să uit de fata pe care-am pierdut-o, un concediu după care, evident, nereusind sa evadez din mediul meu obisnuit, nu m-am simțit refăcut. Nu ca-n ultimii doi ani facusem ceva deosebit. M-am hotarît atunci asa: sa mai stau un an aici, la servici, sa strîng niste banuti cu care as putea dup-aia sta liber un an de zile, sa merg la Paris, unde sa nu ma stie nimeni, sa locuiesc într-o mansarda, în marea de acoperisuri, în care noaptea sa scriu, nederanjat de nimic iar ziua sa ma plimb pe strazi. Si totusi, acum, cînd as mai avea vreo trei luni jumate din acest plan, am început sa cam pierd aburi cum se spune. Trebuie sa-mi clarific gîndurile si sa cîntaresc oarecum rational decizia. De fapt nu prea este nimic rational în treaba asta, ci mai degraba instinctual ("Inima are ratiunile ei pe care mintea nu le cunoaste", cum spunea Pascal). Simt nevoia s-o iau mai ușor, sa meditez, sa ma întorc înspre mine însumi, sa cumpanesc cumva lucurile, în pro si contra. Tot cam asa am procedat si mai demult, înainte de a ma decide daca sa ma angajez la firma unde acum lucrez. De fapt atunci mi-am facut si o lista cu avantaje si dezavantaje, si cam asa as vrea să încerc să fac si acum, aici.

Sa-ncep cu job-ul. Pe scurt, lucrez in IT, ca software developer. Mai exact și mai pe românește, analist-programator. Nu este un servici prea greu, comparativ cu nivelul dracesc la care se munceste in Occident, dar, oricum, este mereu o presiune și un stres. De exemplu pot veni in orice moment (si chiar vin) probleme presante de la client si atunci sa te tii galagie, nervi, nu stii de unde sa apuci investigatia, problema. De fapt galagie este mereu in birouri, dar despre asta mai incolo. Plus ca mai trebuie si sa lucrezi, sa ajungi sa scrii cod, ca asta e de baza in fisa postului. Mă simt prins ca-ntr-o menghină între testori, șefi și clienți. Dar cel mai mult ma enervează că sînt încontinuu întrerupt. Orice m-apuc fac, abolut orice, sînt întrerupt si asta ma afecteaza în primul rînd ca om. Simt ca am probleme cu concentrarea - iar colegi mei au probleme si mai grave. Se cunoaste de multi ani nivelul înalt al stress-ului la cei care lucreaza în IT. Oboseala cronica, si alte probleme care pot degenera si mai urit. Ori eu sint in domeniul asta de vreo 11-12 ani. M-am zis ca e timpul sa ma opresc putin, e timpul pentru un moment de reflectie. Omul este ca pamîntul, are nevoie de un an de odihnă, în care sa nu mai cultivi nimic pe el, ca sa poata fi dup-aia fertil. Pe de alta parte, cum spuneam mai adineauri, față de Occident, din ce am auzit de la zeci si zeci de foști colegi care-au plecat pe "dincolo" si care-s munciti, stresati, storși, aici e mai lejer. Si deci n-as spune ca-mi dispretuiesc serviciul. Îmi place și faptul ca e aproape de casă, facînd cam 20 de minute de mers lejer, și că nu se uită nimeni la ceas cînd sosești sau cînd pleci, și-n plus îți ramîne și un timp de cam o ora pe zi, uneori mai mult, sa citesti ceva pe calculator sau sa te dai pe Net. A și ca e aproape de centru si de Unirii, o zonă a orașului unde îmi place sa ma plimb în pauza de masă (care tine peste o ora, din nou fara comentarii), am unde să ies la o terasa, la o cafenea, sau sa merg prin librarii (desi tot seara, dupa program, e mai fain, fiindca vezi lume mai buna, fete, etc.). În ceea ce priveste partea materiala, tinînd cont ca e totusi o perioada de criza si ca nu se gasesc multe locuri de munca bune in oras, si ca nu e Bucuresti, salariul e destul de ok. Nu îndeajuns încît sa-mi pot lua o casa, sau macar un teren, fara sa ma-nham la un credit pentru care sa trag iarasi zeci de ani, pîna m-as îmbolnăvi, ca sa-ajung sa ma bucur abia la pensie, (ah, ce nu-mi place acest cuvînt), asta dac-o mai apuc. La fel, n-am nici masina.

Nu înțeleg cum vine treaba aia din Biblie cu să dai Cezarului ce-i al Cezarului. Poate mi-o explică și mie cineva. Sau cum unii scriitori la început aveau și un job din care sa se întrețină. Poate nu aveau un job stresant, nu existau calculatoare pe vremea aia, sau aveau insomnii ori erau dintr-ăia carora le ajung cinci ore de somn pe noapte, sau au un metabolism special, sau, de ce nu, poate apeleaza la stimulente, metamfetamine sau la iarbă, ceea ce eu unul nu vreau, cel puțin nu încă. Într-o vreme am inventat o teorie a switch-ului, că poți fără probleme să faci switch între job și pasiune, am inventat chiar o urare: "Happy switching!", dar după un an mi-am dat seama că nu prea ține. Personal îmi place mai mult, mi se potrivește mai bine să mă focusez total pe ceva, chiar dacă asta ar însemna să efectuez un salt acrobatic fară plasă, de genul în care vreau să fac acum. Plus că trebuie să-mi iau o oarecare distanță față de lume, sa văd lucrurile mai în perspectivă.

Societatea. Tot pe scurt. Nu sînt mizantrop si ma consider un om tolerant si deschis la minte, dar, în general, cu puține excepții, nu-mi plac nici colegii de servici si, aproape în totalitate, nici concetatenii mei. Doamne, cîta prostie aud mereu în jurul meu! OK, nu sînt eu un tip foarte sociabil, dar nici nu pot si nici nu vreau sa fiu sociabil cu niste idioti. De exemplu la mine în birou toti vorbesc încontinuu si tare, și o fac ca țațele și maneliștii. (Am uitat să spun ca stau într-un birou mare, de zece persoane.) Am avut o prietena care a trait mult timp in State, a facut chiar facultatea acolo, cu care am fost la o terasa impreuna cu colegii de servici si careia nu i-a venit sa creada cînd a vazut ce nivel intelectual ultra-scazut au colegilor mei! Ea credea ca aici sînt numai oameni deosebiti, numai unul si unul, genii. În loc de asta, ei comenteaza emisiuni la televizor, citesc agregatoare de stiri, își povestesc obsesiile neexorcizate din copilarie si, la fel de enervant, discuta nonsalant despre apartamente, case, terenuri si bani, aceasta constituind pasiunea si in acelasi timp o sursa de nefericire a lor. De fapt, pronuntia cu voce tare a sumelor de bani am auzit-o numai in România: peste tot, in restaurante, pe strada, oamenii vorbesc despre bani. Se spune ca "tinerii sînt speranta". Asta nu numai ca-i un cliseu local, dar e și fals! Poate speranta Occidentului, desi, la cît de dobitoci sînt unii, mira-m-as. Ma gîndeam la un moment dat ca poate numai cei prosti au ramas aici, iar cei buni s-au tirat deja! Aiurea! De fapt, n-am vazut pe niciunul din fostii colegi care-au plecat in Vest sau in State sa fie adaptat tarii in care se gaseste. Bravo lor ca lucreaza acolo, stiu ca e greu, dar de comportat se comporta cam la fel ca in tara, e drept, putin mai civilizat, însă în general n-au scapat de obiceiurile urîte de aici, le fel, vorbesc despre bani (ca orice emigrant), citesc presa din Ro (o presa ultra-super-proasta), ori asta înseamna, îmi pare sincer rau s-o zic aici, dar asta înseamna inadaptare. Te simt imediat occidentalii ca nu esti unul de-al lor. Si, nu stiu daca e demonstrat statistic, dar din ce-am auzit niciunul nu citeste literatură. Deci, ca sa ma-ntorc la subiectul acestui post, nu-mi place nici societatea, românii în general, vulgari, stresati (mereu au o grimasa pe fata, ma stresez numai cind îi vad), materialisti (imobiliare, bani, masini), inculti (doar filme pentru ado, cartile sint pentru snobi), cu creierul prajit de tembelizor (e o tara campioana mondiala a uitatului la tv), cu attention-spanul de nivelul milisecundelor, cu gîndire binara, fara nici un fel de nuanta si deci si intoleranti si ma opresc aici fiindca deja mi se face greata. Presa culturala este politizata pîna-n vîrful unghiilor iar jurnalistii lor sînt în cautarea identității (cica) specific romanesti, desi aș zice că mai degraba a identității lor proprii. Si astfel, izoleaza. Poate ca artistii americani nu au ei atîtea reviste (pseudo)culturale nici macar un post tv cultural, dar ce le pasa, ei sînt creativi, nu se blocheaza în tot felul de complexe, si nu lasa arta pe mîna profesorilor universitari. (Daca pasarile ar vorbi, n-ar mai putea zbura.) În concluzie, ca sa punctez, si din pdv social, n-am ce cauta aici.

Nu stiu dac-as gasi pe cineva pe aceasi lungime de unda cu mine dincolo. Poate ca nu. Poate voi fi singur, ca tot sînt atras in ultimul timp de caractere de recluzati: de la Iona, la Thoreau, Van Gogh, Kerouac. Dar nici nu conteaza. Ca sa te gasesti, trebuie întîi sa te pierzi, nu? E nevoie de iluzie pentru a întelege realitatea. As vrea sa simt ca traiesc într-un mediu sanatos, normal, și-n loc de asta fac parte dintr-un mediu îmbîcsit, chiar toxic. Cînd eram student, mă imaginam în viață frecventînd un mediu intelectual, eu jucînd rolul unui intelectual-artist, ca-n filmele lui Woody Allen. Iar în concediu, poate ca-n filmul ăla, "Les randonneurs". Asta mi se părea normalitatea. În loc de asta mă simt din ce-n ce mai mult ca "Un Yankeu la curtea regelui Arthur". Sau, în cel mai bun caz ca Sting în "I'm an alien/I'm a legal alien, I'm an Englishmen in NY" (în NY-ul mizerabil al anilor 80, nu la cel de-acum, gerintrificat). Fiind hipersensibil, mediul ma influenteaza foarte mult, as afirma chiar ca este esential, as putea spune chiar vital, ca aerul, ca apa. Îmi filtrez sentimentele prin mediu, ca impresioniștii. Nu ma refer (doar) la sufletul pereche. Ci la locul meu în societate. În fapt, ce-am facut pîn-acum în viata? Mai nimic. Viața a trecut pe lîngă mine și n-am avut fortitudinea s-o prind de coarne. Casă nu am, doar un apartament micuț, eh! Unii din colegii mei, asa dobitoci cum sînt, au si cîte doi copii (din pacate pentru omenire). Nu-s insurat înca nici la vîrsta asta si cred ca ajung sa nu mai cred in povesti de dragoste. Cariera e destul sigura pentru cîțiva ani de-acum înainte, dar nu multi. Dupa o vîrsta nu te mai angajeaza nimeni si bani pusi deoparte nu vad cum as pune si n-am nici o idee de cum as putea-o face. De fapt nici nu mă văd făcînd tot aceeași meserie și peste zece ani, așa c-ar cam trebui neapărat să-ncerc altceva. Pentru că dacă mai continui aici tot asa, cred c-as ajunge o leguma flescaita, lipsita de energie, cu idei la fel de idioate ca ale colegilor. Hei, poate-as ajunge sa ma uit la tembelizor! Pe de alta parte, mi-ar placea sa am familie, o sotie si copii, (ma uit dupa bebelusi ca Tina Fey in „Baby Mama”), sa ies în week-end-uri la un gratar la iarba verde, cu masina, desi prea nu reusesc sa ma vad in viitor în aceasta postura. Asa ca, nu stiu. Trebuie sa ma gîndesc, să mă găsesc, sa-mi iau un an sabatic cum am spus. E ciudat că toată lumea mă-ntreabă: bun, și ce-ai sa faci după? Dar nici unul nu crede în mine, c-aș reusi, c-aș fi bun și de altceva...

Poate-mi fac eu prea multe griji. Poate că totul e mult mai simplu. Două dileme care par simple:

(a) În fond, ce mare lucru? Mă las de servici și gata, pornesc în împlinirea visului meu de-o viață. Viața nu este o stare permanentă de reinvenție? Dacă nu voi face asta acum, poate că voi regreta toată viața (de fapt mai mult ca sigur). În loc să pierd tot timpul la servici, voi lucra tot opt ore pe zi, și chiar îmi voi propune să-mi păstrez acest ritm, ritmul este foarte important, dacă ți-l pierzi, am observat, a doua zi va trebui să muncești de două ori mai mult, ca să recuperezi. Și, oricum, fără colegi proști imprejur, fără șefi și șefuleți care să mă întrerupă la orice pas, care să mă frîneze, lăsînd la o parte orice fel de balast, să fiu cu adevărat independent, să nu mai simt presiunea unui proiect prost și apăsarea unei firme comuniste. Și, desigur, performînd un alt fel de muncă. Cu alte cuvinte, să-mi recîștig controlul creativ. Să mai schimb aerul, oricum simt că mă sufoc aici, și că nu am loc să respir. Să dobîndesc o nouă perspectivă. Numai să nu mă moleșesc, să nu transform anul sabatic într-un an de odihnă, să devin prea laid-back. Oricum, măcar îmi voi rehidrata sufletul, îmi voi reface legătura cu natura, cu oamenii, asta e la fel de important, fiindcă, oricum, acum eu nu simt că trăiesc. Simt că am pierdut Calea. Cum își începe Dante Divina Comedie: "Pe cînd e omu-n miezul vieții lui,/m-aflam într-o pădure-ntunecată/căci dreapta mea cărare mi-o pierdui". Și mi-ar plăcea să găsesc în pădure personajele din "Visul unei nopți de vară"...

(b) Continui ca și pîn-acum, iar de scris voi scrie constant serile. În fond, toată lumea trebuie să muncească pe lumea asta, iar jobul e stabil, cel puțin în următorii cîțiva ani bunicei (după aia, nu, dar pîn-atunci mai vedem noi). Ce atîtea mofturi. Mai am 37 (treizeci și șapte, nu-i nicio greșeală) de zile de concediu din anul acesta, poate mă voi relaxa, voi merge pe Coastă și la Paris. În rest, voi sta în casă, mostly în pat, citind o carte bună, uitîndu-mă la un film bun pe player, poate francez, sau cu siguranță francez, iar la servici voi continua, ascultînd muzică la căști, încercînd să nu mă ambalez, chiar fiind porc cu cei care merită, chiar chiulind uneori ca să merg pe dincolo, în fond ce mare lucru un concediu micuț fără plată de o săptămînă acolo, și cultivînd prietenii cu cei care-mi plac (sînt destui oameni ok), și fiind un exemplu. Poate voi cunoaște undeva și o fată neafectată, necontaminată de starea de fapt din țara asta. Iar de scris, well, Kafka (și alții) scria că omul nu-i musai să călătorească, trebuie doar să stea liniștit, calm, în casa lui, în fața mașinii de scris. Dar eu ar trebui să am deja scrise fragmente, povestiri, să le pun cap la cap, să încerc să le public întîi într-o revistă, chiar și online, apoi poate sa obțin o bursă sau o sponsorizare, deși nu cred, că în țara asta totu-i pe pile, dar oricum, ideea ar fi să am ceva cu care să mă prezint, o încercare consistentă, coerentă, ca-n Poetica lui Aristotel, sau ca-n scenariul meu, ceva cu început, mijloc, sfîrșit.

De Sărbători, cu nori

Uneori îmi pot da seama în ce perioadă a anului sîntem doar privind cerul, urmărind norii. Ca-n aceste zile de exemplu, cînd stăteam în pat, odihnindu-mă, așteptînd să mi se risipească oboseala acumulată în ultimele luni, și priveam pe geam, de aici de sus, de la etajul nouă. Dinspre stînga, de unde bate vîntul, începe să se-nsenineze, se văd cîteva spărturi printre nori, prin care se întrezărește un cer de-un albastru deschis, albastru-gălbui chiar, înconjurat de cîțiva nori albi, în contrast cu majoritatea, cenușii, alungiți, grei, de ploaie, care parcă se grăbesc, alungați, înspre dreapta. "Simt" că este finalul anului, nu știu de ce. Cred că într-adevăr e ceva în aer, cum se spune. De fapt îmi place această perioadă a anului în primul rînd pentru că lumea e liberă, în general, și mult mai relaxată, mai deschisă – m-am întîlnit prin oraș cu mulți colegi înainte de Sărbători. E o perioadă a concediilor, atît de așteptată de toți și atît de mediatizată. Am deschis puțin geamul – afară nu-i frig deloc, cîteva grade, bune, peste zero. Ieri a și plouat, după care a bătut vîntul. La teve nu e nimic interesant: sporturi de iarnă și multe filme cu Moș Crăciun. Îmi doresc să revăd un serial din anii nouăzeci, Northern Exposure - mi-a plăcut așa de mult! Am găsit majoritatea episoadelor pe Net dar nu mă uit în HD full screen cu flash player-u' pen' că ventilatoarele încep dup-aia să-mi hîrîie. Mi-am promis că dac-o să am bani, vreodată, o să-mi cumpăr toată seria. În casă e cald, centrala merge, e dată prea tare cred, dar nu mă mai scol s-o fixez. Oricum sînt într-un tricou gros. Frigiderul și balconul sînt pline cu mîncare. A luat Mama atîtea provizii și a gătit atîtea feluri de sărbători de parcă ne pregătim să mergem într-o expediție în jurul lumii. Și mîinile îmi miros a clementine – un miros care persistă mult timp și nu iasă ușor, după o simplă spălare cu săpun. În cealaltă cameră, în bibliotecă, mă așteaptă o duzină de cărți bune pe care-ar trebui să le citesc, dar nu acum, îmi zic, acum mă simt prea obosit. Îmi revin din ce în ce mai greu după efort cu fiecare an ce trece. Încă nu pot spune că-s refăcut nici după cinci zile libere. Dorm puțin doar. Mi-e somn, dar nu pot dormi mult, mi-e teamă să pierd cît mai puțin din acest timp, magic. Pentru ce? Nu știu exact. Noaptea stau cît pot de mult, fie cu o carte, fie cu laptop-ul, în pat, scriind sau navigînd pe Net, eventual uitîndu-mă la teve, sau privind luminile orașului, încercînd să mă simt cît pot de bine în aceste zile, zile la care mă gîndesc din cînd în cînd în decursul anului, ca la o perioadă de maxim răsfăț, binemeritat și izbăvitor. Acum timpul e cumva suspendat, și, oarecum, îmi place astfel. Aș vrea să rămînă așa, nemișcat, ca-n pictura cu ceasurile moi ale lui Dali. Și atmosfera de afară e liniștită, pe străzi e aproape pustiu, doar din cînd în cînd mai trece cîte-o mașină. Parc-aș fi în anii optzeci. Da, mereu mă gîndesc, îmi imaginez că aș fi ori în alt timp, ori în altă parte, niciodată aici și acum. Am avut parte de o astfel de vreme și la Paris, în aproape toate iarna pe care-am petrecut-o odată acolo – același aer limpede și umed. Dar atunci mi-era atît de dor! Sau, mă imaginez uneori într-o casă, într-un sătuc cochet, pe undeva – poate e o viziune a viitorului, poate o proiecție a unor poezii idilice, în genul pastelurilor lui Alecsandri. Sau să fiu într-un avion, deasupra norilor. Îmi pare rău uneori că nu sînt și eu ca și ceilalți, ca majoritatea middle-class-ului de la noi, cu toate defectele, mai prost dar mai fericit, cu nevastă și copii, cu mașină, și planuri, petrecîndu-mi timpul liber la mall sau în excursii în străinătate, deloc preocupat de filme și literatură, doar de televizor și ieșiri cu colegii. Poate că nu-s făcut pentru viața de aici, sau societatea de aici a involuat prea mult, sub pragul meu de tolerare. Mă gîndesc că pentru a-mi face o familie, așa cum îmi doresc, poate ar trebui într-adevăr să plec din țară, undeva într-un loc civilizat, altfel îmi irosesc viața aici. Și-mi doresc mult de tot să am un copil, al meu, cu o soție drăguță și cu cu gusturi bune! Anul trecut mi-am făcut o listă cu principalele lucruri pe care ar fi trebuit să le fac anul ăsta și m-a cuprins deprimarea cînd am văzut ce puține am realizat! Sînt leneș că mi-am făcut planurile mărețe? Dar și prea multă muncă te face să-ți dezhidratezi sufletul. Omul are nevoie de un echilibru în viață, dar nu de staționare. De fapt pentru mine ultimii ani doi au fost cam identici. Păcat însă că timpul ăsta trece atît de repede. Și nu doar acum, de Sărbătorile de Iarnă.

Nevoia de vacanță

A trecut și luna mai și încă nu mi-am făcut niciun plan concret de plecat în vacanță. Și simt o enormă dorință, o chemare irezistibilă de a pleca undeva! Iarăși mi se pare că timpul ăsta trece prea repede și mă gîndesc că, din decembrie încoace, n-am făcut nimic interesant. Am citit cîteva cărți, am văzut cîteva filme, cam puține. Am scris un scenariu, mda, asta e ceva, deși nu a fost prea reușit. Cam atît. În continuare există riscul de-a trăi cam la fel. Și simt că înnebunesc. În occident tinerii, în general, după terminarea facultății, călătoresc pe undeva, sau, eventual, își continuă studiile în altă parte. Adică nu se angajează imediat. De asta o parte din proaspeții absolvenți nu-și găsesc job-uri imediat după absolvire. Se intuiește în ei o dorință de plecare, de explorare a altor zări, nu sînt văzuți ca investiție pe termen lung. La noi nu era așa. Poate că începe să fie, acum, dar atunci nu era așa. Pe atunci concediul era considerat un lux sau o fiță ne-necesară. Scopul era să intri cît mai repede în pîine, să-ți faci o carieră (calculatorul era cel mai important lucru din lume) să strîngi ceva bani, să ai casă, mașină și abia apoi, mai tîrziu să-ți permiți poate să pleci undeva. Nu știu pe nimeni care să fi obținut vreo satisfacție în asta. De fapt nu știu pe nimeni care să fi realizat asta pe cont propriu, fără ajutorul rudelor. Nu luam în calcul pe atunci oboseala, epuizarea de după o săptămînă de lucru, problemele de zi cu zi. La servici mă tot bate ANE la cap să-i trimit un mail cu perioada în care-mi iau concediu. Am tot amînat-o pînă acum de vreo două ori. Pentru că sincer nu știu. Visez uneori să fac o călătorie, spirituală, prin Europa, fără un plan precis, călătorind cu autobuzul, cu trenul, căutînd cazare în oficiile de turism sau dormind în tren. Și să-mi notez impresiile într-un jurnal de călătorie. Să intru în vorbă cu oamenii, să vizitez nu doar marile orașe ci să gust și din La vie paysanne, la cîmpie sau la munte. A, și neapărat la malul unei mări, într-un port, fie și turistic! Să citesc și să mă concentrez adînc asupra unor lecturi pe care le tratez altfel superficial. Îmi place combinația de literatură, jurnal de călătorie și meditații filozofice, mă gîndesc la road-novel-urile lui Jack Kerouac și la scrierile lui Mircea Eliade despre călătoriile în India, în ale căror cărți mă cufund în ultima vreme. Ca punct final aș alege Lisabona sau Atlantic-ul și ca puncte de pauză Madrid-ul și, evident, Parisul, unde-aș zăbovi mai mult, mai ales în împrejurimi, la Versailles. Alteori mă gîndesc să merg la mare, în Grecia, să stau într-un hamac, sub o umbrelă și să mă uit la în zare. ”Am nevoie de mare ca să privesc în depărtare”, cîntă Manu Chao. I don't know. Mi-ar trebui pentru asta cam o lună de zile, minim. A, și mai vreau și în toamnă un concediu, (fără plată, fiindcă alte zile nu mai am) de vreo 3 săptămîni, pentru a mai scrie ceva. Mă gîndesc ce mutră vor face cînd voi cere un concediu pentru septembrie sau octombrie. Nu știu cum să le cer, ce motiv să inventez! Dar, hei, nu toată lumea se plînge că nu are timp și că timpul trece repede și că nu au nici o soluție? Dar nici nu fac nimic pentru asta! Pentru majoritatea, totuși, banii sînt mai importanți decît viața personală. Sînt prea speriați de viitor, angoasați de incertitudine. În fine. Sper să nu interpreteze asta ca o ”trădare”, ca o fugă de la îndatoriile de la servici. Asta e. Mă rog, întîi trebuie să mă hotărăsc cam pe unde voi merge. Sînt foarte prost la făcut planuri. Adevărul este că mă simt cam surmenat, după atîția ani de muncă, nu că job-ul actual ar fi mai greu, dar doar și simpla rutină zilnică de servici-acasă mă seacă spiritual. Mi-s sătul de munca asta și de societatea din acest oraș. Mă deranjează tot mai mult zgomotele străzii, mașinile, aglomerația, vocile oamenilor, devin repede irascibil, bine că reușesc să mă stăpînesc. Iubesc liniștea și calmul nopții, dar din păcate nu rezist tîrziu nici măcar în week-end. Vreau să fug undeva, departe, să iau o pauză cît mai lungă, o lună, două, un an sabatic! Recunosc în adîncul sufletului că dacă se va adînci criza financiară și voi rămîne fără job nu îmi va părea prea rău. Poate atunci mă voi putea apuca mai serios de literatură, de scenaristică. Am văzut undeva scris: ”am avut odată sentimente, dar am renunțat la ele fiindcă mi-a fost teamă c-o să devin sărac”. Și nu vreau să devin asemenea multor oameni pe care-i văd în jurul meu, zombi, îndobidocit de muncă, cu creierul nivelat de conformitățile de la televizor și din presă. Cum să dau cezarului ce-i al cezarului și să fiu împăcat cu mine însumi în același timp?