Citadinul în impas

Deși dintotdeauna m-am considerat un citadin, un adept ferm al traiului la oraș, de preferință cît mai mare, în ultimii ani, treptat, am început să-mi schimb punctul de vedere. Cred că totul a început cu acea conștientizare a zgomotului de fond, mergînd pe un bulevard parizian, seara, ieșind de la servici, într-un început de week-end. Deși îndrăgostit la nebunie de Paris, parcă nu reușeam să mai găsesc un ritm în freamătul din jur, în mulțimile care treceau pe lîngă mine, în mașinile care rulau fiecare pe tonul său, ca o orchestră prost dirijată. Muzica străzii, poezia străzii s-a transformat într-o masă de sunete distonante. Mi-am zis că poate-mi va trece. Și da, pe moment mi-a trecut, dar ulterior, în timp, a început să-mi revină, ca o boală pe care n-am tratat-o la momentul potrivit și care avansează, încet și treptat. Am început să am nevoie de mai mult spațiu, de aer, de liniște, din ce-n ce mai multă liniște. Marile orașe sînt bolnave. Se fac atîtea pentru mentenanța lor, dar materialul uman nu evoluează, sau parcă devine din ce-n ce mai subțiat. Asta în ciuda librăriilor, a bibliotecilor, muzeelor, expozițiilor, vernisajelor, concertelor, cinematografelor, tîrgurilor în aer liber, a cafenelelor și cluburilor. "Știința" urbanismului, dacă se poate numi știință, e în impas, n-a evoluat pe cît s-au dezvoltat orașele, nu s-a găsit o formulă scalabilă, ca să zic așa. Uită-te de exemplu la așa numita "Franță profundă", la "America profundă", cu valorile lor tradiționale, toate se găsesc în micile orașe. Ele au ajuns să ne reprezinte acum civilizația. Dacă nu-mi tratez maladia, va evolua (și am uneori asemenea vise) de la un oraș mic, înspre unul și mai mic, sau o stațiune (la malul mării), apoi un sat, un cătun în Africa cu prietenii elefanți, sau o insulă, oricum undeva cît mai departe de lumea dezlănțuită.

An sabatic, pro si contra

Ma tot gîndesc de ceva timp sa ma las de servici, sa-mi iau un an sabatic si sa plec o vreme la Paris si sa scriu. Sa scriu ... trei romane! Ideea mi-a venit treptat, citind atîtea si atîtea carti, în special literatura în care scriitorii inserau pasaje autobiografice despre cum anume scriu – procedeu literar numit metafictiune – si de care eram, si înca sînt, fascinat la culme, pasaje în care înca ma mai blochez ca un adolescent care citeste chestii erotice. Ideea aceasta a-nceput sa mi se para din ce în ce mai fireasca de-a lungul ultimilor ani în care-am tras tot tras la servici ca boul la jug, si, pe masura ce ma extenuam din ce în ce mai tare, ea tot începea sa mi se contureze in memorie, la început vag, iar apoi într-o forma din ce în ce mai clara, tot dezvoltîndu-se pîna a ajuns la nivelul de decizie, care mi-a venit anul trecut, cam pe la mijlocul lui august, dupa vacanta de o luna de zile în care n-am fost plecat niciunde, in care-am stat în casa, în apartamentul meu fara aer conditionat, la 35 de grade ziua, nefacînd nimic altceva decît odihnindu-ma, facînd dusuri, mîncînd ca spartul, si abia reusind sa citesc cîteva carticele, si sa ma uit cîteva la filme, încercînd să uit de fata pe care-am pierdut-o, un concediu după care, evident, nereusind sa evadez din mediul meu obisnuit, nu m-am simțit refăcut. Nu ca-n ultimii doi ani facusem ceva deosebit. M-am hotarît atunci asa: sa mai stau un an aici, la servici, sa strîng niste banuti cu care as putea dup-aia sta liber un an de zile, sa merg la Paris, unde sa nu ma stie nimeni, sa locuiesc într-o mansarda, în marea de acoperisuri, în care noaptea sa scriu, nederanjat de nimic iar ziua sa ma plimb pe strazi. Si totusi, acum, cînd as mai avea vreo trei luni jumate din acest plan, am început sa cam pierd aburi cum se spune. Trebuie sa-mi clarific gîndurile si sa cîntaresc oarecum rational decizia. De fapt nu prea este nimic rational în treaba asta, ci mai degraba instinctual ("Inima are ratiunile ei pe care mintea nu le cunoaste", cum spunea Pascal). Simt nevoia s-o iau mai ușor, sa meditez, sa ma întorc înspre mine însumi, sa cumpanesc cumva lucurile, în pro si contra. Tot cam asa am procedat si mai demult, înainte de a ma decide daca sa ma angajez la firma unde acum lucrez. De fapt atunci mi-am facut si o lista cu avantaje si dezavantaje, si cam asa as vrea să încerc să fac si acum, aici.

Sa-ncep cu job-ul. Pe scurt, lucrez in IT, ca software developer. Mai exact și mai pe românește, analist-programator. Nu este un servici prea greu, comparativ cu nivelul dracesc la care se munceste in Occident, dar, oricum, este mereu o presiune și un stres. De exemplu pot veni in orice moment (si chiar vin) probleme presante de la client si atunci sa te tii galagie, nervi, nu stii de unde sa apuci investigatia, problema. De fapt galagie este mereu in birouri, dar despre asta mai incolo. Plus ca mai trebuie si sa lucrezi, sa ajungi sa scrii cod, ca asta e de baza in fisa postului. Mă simt prins ca-ntr-o menghină între testori, șefi și clienți. Dar cel mai mult ma enervează că sînt încontinuu întrerupt. Orice m-apuc fac, abolut orice, sînt întrerupt si asta ma afecteaza în primul rînd ca om. Simt ca am probleme cu concentrarea - iar colegi mei au probleme si mai grave. Se cunoaste de multi ani nivelul înalt al stress-ului la cei care lucreaza în IT. Oboseala cronica, si alte probleme care pot degenera si mai urit. Ori eu sint in domeniul asta de vreo 11-12 ani. M-am zis ca e timpul sa ma opresc putin, e timpul pentru un moment de reflectie. Omul este ca pamîntul, are nevoie de un an de odihnă, în care sa nu mai cultivi nimic pe el, ca sa poata fi dup-aia fertil. Pe de alta parte, cum spuneam mai adineauri, față de Occident, din ce am auzit de la zeci si zeci de foști colegi care-au plecat pe "dincolo" si care-s munciti, stresati, storși, aici e mai lejer. Si deci n-as spune ca-mi dispretuiesc serviciul. Îmi place și faptul ca e aproape de casă, facînd cam 20 de minute de mers lejer, și că nu se uită nimeni la ceas cînd sosești sau cînd pleci, și-n plus îți ramîne și un timp de cam o ora pe zi, uneori mai mult, sa citesti ceva pe calculator sau sa te dai pe Net. A și ca e aproape de centru si de Unirii, o zonă a orașului unde îmi place sa ma plimb în pauza de masă (care tine peste o ora, din nou fara comentarii), am unde să ies la o terasa, la o cafenea, sau sa merg prin librarii (desi tot seara, dupa program, e mai fain, fiindca vezi lume mai buna, fete, etc.). În ceea ce priveste partea materiala, tinînd cont ca e totusi o perioada de criza si ca nu se gasesc multe locuri de munca bune in oras, si ca nu e Bucuresti, salariul e destul de ok. Nu îndeajuns încît sa-mi pot lua o casa, sau macar un teren, fara sa ma-nham la un credit pentru care sa trag iarasi zeci de ani, pîna m-as îmbolnăvi, ca sa-ajung sa ma bucur abia la pensie, (ah, ce nu-mi place acest cuvînt), asta dac-o mai apuc. La fel, n-am nici masina.

Nu înțeleg cum vine treaba aia din Biblie cu să dai Cezarului ce-i al Cezarului. Poate mi-o explică și mie cineva. Sau cum unii scriitori la început aveau și un job din care sa se întrețină. Poate nu aveau un job stresant, nu existau calculatoare pe vremea aia, sau aveau insomnii ori erau dintr-ăia carora le ajung cinci ore de somn pe noapte, sau au un metabolism special, sau, de ce nu, poate apeleaza la stimulente, metamfetamine sau la iarbă, ceea ce eu unul nu vreau, cel puțin nu încă. Într-o vreme am inventat o teorie a switch-ului, că poți fără probleme să faci switch între job și pasiune, am inventat chiar o urare: "Happy switching!", dar după un an mi-am dat seama că nu prea ține. Personal îmi place mai mult, mi se potrivește mai bine să mă focusez total pe ceva, chiar dacă asta ar însemna să efectuez un salt acrobatic fară plasă, de genul în care vreau să fac acum. Plus că trebuie să-mi iau o oarecare distanță față de lume, sa văd lucrurile mai în perspectivă.

Societatea. Tot pe scurt. Nu sînt mizantrop si ma consider un om tolerant si deschis la minte, dar, în general, cu puține excepții, nu-mi plac nici colegii de servici si, aproape în totalitate, nici concetatenii mei. Doamne, cîta prostie aud mereu în jurul meu! OK, nu sînt eu un tip foarte sociabil, dar nici nu pot si nici nu vreau sa fiu sociabil cu niste idioti. De exemplu la mine în birou toti vorbesc încontinuu si tare, și o fac ca țațele și maneliștii. (Am uitat să spun ca stau într-un birou mare, de zece persoane.) Am avut o prietena care a trait mult timp in State, a facut chiar facultatea acolo, cu care am fost la o terasa impreuna cu colegii de servici si careia nu i-a venit sa creada cînd a vazut ce nivel intelectual ultra-scazut au colegilor mei! Ea credea ca aici sînt numai oameni deosebiti, numai unul si unul, genii. În loc de asta, ei comenteaza emisiuni la televizor, citesc agregatoare de stiri, își povestesc obsesiile neexorcizate din copilarie si, la fel de enervant, discuta nonsalant despre apartamente, case, terenuri si bani, aceasta constituind pasiunea si in acelasi timp o sursa de nefericire a lor. De fapt, pronuntia cu voce tare a sumelor de bani am auzit-o numai in România: peste tot, in restaurante, pe strada, oamenii vorbesc despre bani. Se spune ca "tinerii sînt speranta". Asta nu numai ca-i un cliseu local, dar e și fals! Poate speranta Occidentului, desi, la cît de dobitoci sînt unii, mira-m-as. Ma gîndeam la un moment dat ca poate numai cei prosti au ramas aici, iar cei buni s-au tirat deja! Aiurea! De fapt, n-am vazut pe niciunul din fostii colegi care-au plecat in Vest sau in State sa fie adaptat tarii in care se gaseste. Bravo lor ca lucreaza acolo, stiu ca e greu, dar de comportat se comporta cam la fel ca in tara, e drept, putin mai civilizat, însă în general n-au scapat de obiceiurile urîte de aici, le fel, vorbesc despre bani (ca orice emigrant), citesc presa din Ro (o presa ultra-super-proasta), ori asta înseamna, îmi pare sincer rau s-o zic aici, dar asta înseamna inadaptare. Te simt imediat occidentalii ca nu esti unul de-al lor. Si, nu stiu daca e demonstrat statistic, dar din ce-am auzit niciunul nu citeste literatură. Deci, ca sa ma-ntorc la subiectul acestui post, nu-mi place nici societatea, românii în general, vulgari, stresati (mereu au o grimasa pe fata, ma stresez numai cind îi vad), materialisti (imobiliare, bani, masini), inculti (doar filme pentru ado, cartile sint pentru snobi), cu creierul prajit de tembelizor (e o tara campioana mondiala a uitatului la tv), cu attention-spanul de nivelul milisecundelor, cu gîndire binara, fara nici un fel de nuanta si deci si intoleranti si ma opresc aici fiindca deja mi se face greata. Presa culturala este politizata pîna-n vîrful unghiilor iar jurnalistii lor sînt în cautarea identității (cica) specific romanesti, desi aș zice că mai degraba a identității lor proprii. Si astfel, izoleaza. Poate ca artistii americani nu au ei atîtea reviste (pseudo)culturale nici macar un post tv cultural, dar ce le pasa, ei sînt creativi, nu se blocheaza în tot felul de complexe, si nu lasa arta pe mîna profesorilor universitari. (Daca pasarile ar vorbi, n-ar mai putea zbura.) În concluzie, ca sa punctez, si din pdv social, n-am ce cauta aici.

Nu stiu dac-as gasi pe cineva pe aceasi lungime de unda cu mine dincolo. Poate ca nu. Poate voi fi singur, ca tot sînt atras in ultimul timp de caractere de recluzati: de la Iona, la Thoreau, Van Gogh, Kerouac. Dar nici nu conteaza. Ca sa te gasesti, trebuie întîi sa te pierzi, nu? E nevoie de iluzie pentru a întelege realitatea. As vrea sa simt ca traiesc într-un mediu sanatos, normal, și-n loc de asta fac parte dintr-un mediu îmbîcsit, chiar toxic. Cînd eram student, mă imaginam în viață frecventînd un mediu intelectual, eu jucînd rolul unui intelectual-artist, ca-n filmele lui Woody Allen. Iar în concediu, poate ca-n filmul ăla, "Les randonneurs". Asta mi se părea normalitatea. În loc de asta mă simt din ce-n ce mai mult ca "Un Yankeu la curtea regelui Arthur". Sau, în cel mai bun caz ca Sting în "I'm an alien/I'm a legal alien, I'm an Englishmen in NY" (în NY-ul mizerabil al anilor 80, nu la cel de-acum, gerintrificat). Fiind hipersensibil, mediul ma influenteaza foarte mult, as afirma chiar ca este esential, as putea spune chiar vital, ca aerul, ca apa. Îmi filtrez sentimentele prin mediu, ca impresioniștii. Nu ma refer (doar) la sufletul pereche. Ci la locul meu în societate. În fapt, ce-am facut pîn-acum în viata? Mai nimic. Viața a trecut pe lîngă mine și n-am avut fortitudinea s-o prind de coarne. Casă nu am, doar un apartament micuț, eh! Unii din colegii mei, asa dobitoci cum sînt, au si cîte doi copii (din pacate pentru omenire). Nu-s insurat înca nici la vîrsta asta si cred ca ajung sa nu mai cred in povesti de dragoste. Cariera e destul sigura pentru cîțiva ani de-acum înainte, dar nu multi. Dupa o vîrsta nu te mai angajeaza nimeni si bani pusi deoparte nu vad cum as pune si n-am nici o idee de cum as putea-o face. De fapt nici nu mă văd făcînd tot aceeași meserie și peste zece ani, așa c-ar cam trebui neapărat să-ncerc altceva. Pentru că dacă mai continui aici tot asa, cred c-as ajunge o leguma flescaita, lipsita de energie, cu idei la fel de idioate ca ale colegilor. Hei, poate-as ajunge sa ma uit la tembelizor! Pe de alta parte, mi-ar placea sa am familie, o sotie si copii, (ma uit dupa bebelusi ca Tina Fey in „Baby Mama”), sa ies în week-end-uri la un gratar la iarba verde, cu masina, desi prea nu reusesc sa ma vad in viitor în aceasta postura. Asa ca, nu stiu. Trebuie sa ma gîndesc, să mă găsesc, sa-mi iau un an sabatic cum am spus. E ciudat că toată lumea mă-ntreabă: bun, și ce-ai sa faci după? Dar nici unul nu crede în mine, c-aș reusi, c-aș fi bun și de altceva...

Poate-mi fac eu prea multe griji. Poate că totul e mult mai simplu. Două dileme care par simple:

(a) În fond, ce mare lucru? Mă las de servici și gata, pornesc în împlinirea visului meu de-o viață. Viața nu este o stare permanentă de reinvenție? Dacă nu voi face asta acum, poate că voi regreta toată viața (de fapt mai mult ca sigur). În loc să pierd tot timpul la servici, voi lucra tot opt ore pe zi, și chiar îmi voi propune să-mi păstrez acest ritm, ritmul este foarte important, dacă ți-l pierzi, am observat, a doua zi va trebui să muncești de două ori mai mult, ca să recuperezi. Și, oricum, fără colegi proști imprejur, fără șefi și șefuleți care să mă întrerupă la orice pas, care să mă frîneze, lăsînd la o parte orice fel de balast, să fiu cu adevărat independent, să nu mai simt presiunea unui proiect prost și apăsarea unei firme comuniste. Și, desigur, performînd un alt fel de muncă. Cu alte cuvinte, să-mi recîștig controlul creativ. Să mai schimb aerul, oricum simt că mă sufoc aici, și că nu am loc să respir. Să dobîndesc o nouă perspectivă. Numai să nu mă moleșesc, să nu transform anul sabatic într-un an de odihnă, să devin prea laid-back. Oricum, măcar îmi voi rehidrata sufletul, îmi voi reface legătura cu natura, cu oamenii, asta e la fel de important, fiindcă, oricum, acum eu nu simt că trăiesc. Simt că am pierdut Calea. Cum își începe Dante Divina Comedie: "Pe cînd e omu-n miezul vieții lui,/m-aflam într-o pădure-ntunecată/căci dreapta mea cărare mi-o pierdui". Și mi-ar plăcea să găsesc în pădure personajele din "Visul unei nopți de vară"...

(b) Continui ca și pîn-acum, iar de scris voi scrie constant serile. În fond, toată lumea trebuie să muncească pe lumea asta, iar jobul e stabil, cel puțin în următorii cîțiva ani bunicei (după aia, nu, dar pîn-atunci mai vedem noi). Ce atîtea mofturi. Mai am 37 (treizeci și șapte, nu-i nicio greșeală) de zile de concediu din anul acesta, poate mă voi relaxa, voi merge pe Coastă și la Paris. În rest, voi sta în casă, mostly în pat, citind o carte bună, uitîndu-mă la un film bun pe player, poate francez, sau cu siguranță francez, iar la servici voi continua, ascultînd muzică la căști, încercînd să nu mă ambalez, chiar fiind porc cu cei care merită, chiar chiulind uneori ca să merg pe dincolo, în fond ce mare lucru un concediu micuț fără plată de o săptămînă acolo, și cultivînd prietenii cu cei care-mi plac (sînt destui oameni ok), și fiind un exemplu. Poate voi cunoaște undeva și o fată neafectată, necontaminată de starea de fapt din țara asta. Iar de scris, well, Kafka (și alții) scria că omul nu-i musai să călătorească, trebuie doar să stea liniștit, calm, în casa lui, în fața mașinii de scris. Dar eu ar trebui să am deja scrise fragmente, povestiri, să le pun cap la cap, să încerc să le public întîi într-o revistă, chiar și online, apoi poate sa obțin o bursă sau o sponsorizare, deși nu cred, că în țara asta totu-i pe pile, dar oricum, ideea ar fi să am ceva cu care să mă prezint, o încercare consistentă, coerentă, ca-n Poetica lui Aristotel, sau ca-n scenariul meu, ceva cu început, mijloc, sfîrșit.

Încotro?

A trecut deja o treime din acest an. Și ce mă-ngrijorează cel mai tare este că ultimii ani seamănă prea mult unul cu altul. Ca niște linii paralele pe care le trag, ca să-i număr. Ce am făcut practic de la începutul anului? Foarte puțin. OK, am scris o chestie ceva mai bună, (despre care-am povestit în postul precedent). Și care mă tem că va avea aceeași soartă ca la concursul de data trecută. De ce nu? După ceea ce s-a întîmplat nici nu știu nici măcar dacă mi-a fost înregistrat în concurs. Și mă gîndesc că și anul trecut s-a întîmplat la fel. Dar voi fi mult, mult mai deprimat. Un prieten îmi spunea pe Net odată, hei, relax, vezi că au trecut abia cîteva luni. Mai ai timp să-ți îndeplinești planurile. Dar nu prea fac nimic deosebit. Îmi revin greu după servici, care mă extra solicită. Abia am timp să mai citesc cîte-o carte. Lucruri mici: am citit vreo zece cărți, dar de luat, mi-am luat, evident, de zece ori mai multe. Am văzut peste 60 de filme. Multe thriller-e, ca subiect pentru scenariu. Apoi vreo duzină de Nouvelle Vague, de care-am făcut rost cu greu. Apoi m-a amuzat chestia cu vulcanul care are un nume ciudat și cu anularea zborurilor. Și m-au amuzat pupincurișii care erau în misiuni în Franța și care au fost nevoiți să mai rămînă pe-acolo. Dar s-au simțit bine. Dacă prind vreo ofertă mă gîndeam să merg și eu la Paris. Cinstit, pe banii mei adică, nu cu firma asta de piloși. Dar mi-e să nu mai erupă odată, sau să izbucnească celălalt, care-i cică mai mare. A, m-am întîlnit cu doi foși colegi care lucrează în Finlanda. Și m-am bucurat că-i văd. Ce oameni de calitate am pierdut! Mă uit la cantina firmei – calitatea oamenilor este din ce în ce mai subțire, ca șnițelul de porc de acolo, gătit prost, cu mult ulei. Toți rupții în fund, jegoșii, toți amărîții. Ce-i asta, America? Îndemnul de pe Statuia Libertății? Așa s-a ajuns. Și nu e nici un semn de ameliorare. Nici la lucru, nici în țară, nici cu viața mea, care stagnează. Ce aștept? Un miracol, ca-n piesa lui Leonard Cohen? Ce să fac? Au francezii un proverb: 'qui ne fais rien, fais mal'. Și nu mai vine odată primăvara asta cu adevărat! Încă mai trebuie să pornesc căldura la calorifer, și mai e o zi pînă Întîi Mai. Păcat că e sîmbătă și aici de punți nu s-a auzit, sau se fac că n-au auzit.

La servici treaba s-a împuțit. Încă din decembrie mă gîndeam să merg la un proiect mai nou. Dar tocmai am aflat săptămîna asta că proiectul la care lucrăm acum a devenit brusc (ciudat?) mai prioritar. Și deci sîntem blocați pe post. Mai exact, expresia care s-a folosit este: nu vă puteți transfera. De plecat puteți pleca doar dacă vă dați demisia. Ăsta-i stilu' de management românesc! Deci tot GSM. Shit. Urăsc proiectul ăsta! Adevărul că oricum n-am experiență pe partea proiectelor astea cu hard-ul. Ei și ce? Oricum aș fi vrut să învăț. N-are cum să fie așa greu. Plus că se făcea training în Franța mea dragă, dar, nefiind nici băgăcios, nici prieten cu șefii, nici pupincurist, oricum, nu cred c-aș fi reușit să ajung. Și ne-am și împuținat. Grați a plecat. Mă simt f. prost din cauza asta! Stăteam fain acolo în birou, noi doi, spate la spate. Uneori mergeam la masă sau discutam despre filme. Sau prin oraș, la o librărie. Dar știu. Nu m-am purtat prea atent cu ea. Eu îs mai sălbatic, recunosc, deseori prea adîncit, scufundat în propriile gînduri. Uneori treceau zile fără să schimbăm mai mult de cîteva vorbe. Dar oricum, eram uniți ca prin niște fire nevăzute. Dar astea nu prea țin. Și nu mă așteptam să plece. E drăguță. Energică, cum îmi place mie. Înaltă. Hm, nu prea găsești fete înalte pe aici. Puțin cam miștocară, ca orice timișoreancă, dar bună la suflet. Cam imatură în unele lucruri, dar, fiind sociabilă, se vede că se pricepe la caractere. Plus intuiția feminină. Păcat că-i măritată. De fapt, nu știu, e ciudat că uneori îmi lăsa impresia că nu este, sau că s-ar fi despărțit. Poate așa o și fost, dar apoi s-a împăcat, dar nu mai scriu acum lucrurile care m-au făcut să cred asta. Ce mai e și viața! Unii vor ceva, dar își dau seama că n-au curaj și revin, anchilozați sub atingerea baghetei conveniențelor. Alții rămîn doar cu o impresie. Așa a fost și plecarea ei din proiect. Spunea că a luat o decizie fără să se gîndească prea mult. Așa sînt unii. În fine. Faptul e că din zece negri mititei, cîți eram la început, zece code monkey, am rămas patru și trebuie să ducem la sfîrșit o porcărie de proiect, fiind bruiați zilnic de tot felul de oameni din Franța, și pe care trebuie să-i servim, fiindcă aici imaginea în exterior este ceea ce contează în primul și-n primul rînd. Mă gîndesc că nu sîntem o echipă normală, și că lumea fuge de noi. Ăsta-i alt lucru care mă pune pe gînduri. Nu ne suportă nimeni. Și nici pe mine poate. Mă întreb ce părere au ceilalți din celelalte echipe de lîngă noi, despre mine. Ei, care-s atît de sociabili, expansivi, exuberanți, gălăgioși, vorbăreți - chiar excesiv. Și mă concentrez din ce în ce mai greu la servici. Uite un exemplu de activitate pe care-o fac. Zilele trecute îmi trimite unu din Franța un set de log-uri cu toate actvitatea binarelor noastre pe ultima săptămînă, în full traffic, și-mi cere să mă uit peste ele și să-i zic dacă mi se pare ceva suspect. Fuck, man! Și dă-i cu grepuri, zipgrepuri, vezi cînd s-au făcut takeovere, de ce. Nu mai rezist, man! Spunea un coleg că se simte obosit tot timpul. Altul, mult mai tînăr, îi împărtășea sentimentul, ca să zic așa. Nasol, man! La alte firme se trage și mai greu, știu asta, că am mai lucrat și prin alte părți. Dar nu știu cît voi mai sta aici. Într-o zi îmi voi da demisia. Sper cît mai curînd. Și m-am săturat de țara asta. Și mă voi duce la Paris. Voi închiria o mansardă, cît mai sărăcăcioasă și mai ieftină, dar trebuie neapărat să fie o mansardă, cu vederea asupra mării de acoperișuri. Preferabil și cu o mică grădiniță deasupra. Și într-un imobil cu oameni simpatici, cam ca-n 'Baisers volés'. Am să stau la o măsuță și am să scriu la laptop, știi? Am să scriu trei romane! Dintr-o răsuflare, fără pauze, un an întreg. Am să încep poate cu o culegere de povestiri, ca antrenament, și apoi – trei romane. Postmodernist, dar fluid, cum îmi place. Cred că, dacă ar fi să spun într-un cuvînt care e cel mai important lucru în artă, l-aș spune pe acesta: fluiditate. A, și aș scrie încă un scenariu de film, că acum am experiență, poate pot să-l vînd undeva. Și poate îmi voi găsi o consoartă, scriitoare sau artistă. O fată deschisă, cu bun gust și bun simț, cu care să am un copil. Și chiar dacă nu voi fi publicat, măcar să le scriu. Nu-mi pasă. Și, dacă nu-mi merge la Paris, poate că mă voi duce mai departe, la New York, dacă acolo chiar este capitala culturală a lumii. Măcar să încerc. Asta pînă la patruzeci de ani. Oricum nu mai am mult pînă la middle age, pînă devin un quadragenar. După aia – nici nu-mi pasă ce se va alege de mine. Poate voi muri sărac. Nu voi avea niciodată bani ca mulți dintre colegii mei. Dar voi fi mai fericit și mai împlinit. Și mai uman.

De Sărbători, cu nori

Uneori îmi pot da seama în ce perioadă a anului sîntem doar privind cerul, urmărind norii. Ca-n aceste zile de exemplu, cînd stăteam în pat, odihnindu-mă, așteptînd să mi se risipească oboseala acumulată în ultimele luni, și priveam pe geam, de aici de sus, de la etajul nouă. Dinspre stînga, de unde bate vîntul, începe să se-nsenineze, se văd cîteva spărturi printre nori, prin care se întrezărește un cer de-un albastru deschis, albastru-gălbui chiar, înconjurat de cîțiva nori albi, în contrast cu majoritatea, cenușii, alungiți, grei, de ploaie, care parcă se grăbesc, alungați, înspre dreapta. "Simt" că este finalul anului, nu știu de ce. Cred că într-adevăr e ceva în aer, cum se spune. De fapt îmi place această perioadă a anului în primul rînd pentru că lumea e liberă, în general, și mult mai relaxată, mai deschisă – m-am întîlnit prin oraș cu mulți colegi înainte de Sărbători. E o perioadă a concediilor, atît de așteptată de toți și atît de mediatizată. Am deschis puțin geamul – afară nu-i frig deloc, cîteva grade, bune, peste zero. Ieri a și plouat, după care a bătut vîntul. La teve nu e nimic interesant: sporturi de iarnă și multe filme cu Moș Crăciun. Îmi doresc să revăd un serial din anii nouăzeci, Northern Exposure - mi-a plăcut așa de mult! Am găsit majoritatea episoadelor pe Net dar nu mă uit în HD full screen cu flash player-u' pen' că ventilatoarele încep dup-aia să-mi hîrîie. Mi-am promis că dac-o să am bani, vreodată, o să-mi cumpăr toată seria. În casă e cald, centrala merge, e dată prea tare cred, dar nu mă mai scol s-o fixez. Oricum sînt într-un tricou gros. Frigiderul și balconul sînt pline cu mîncare. A luat Mama atîtea provizii și a gătit atîtea feluri de sărbători de parcă ne pregătim să mergem într-o expediție în jurul lumii. Și mîinile îmi miros a clementine – un miros care persistă mult timp și nu iasă ușor, după o simplă spălare cu săpun. În cealaltă cameră, în bibliotecă, mă așteaptă o duzină de cărți bune pe care-ar trebui să le citesc, dar nu acum, îmi zic, acum mă simt prea obosit. Îmi revin din ce în ce mai greu după efort cu fiecare an ce trece. Încă nu pot spune că-s refăcut nici după cinci zile libere. Dorm puțin doar. Mi-e somn, dar nu pot dormi mult, mi-e teamă să pierd cît mai puțin din acest timp, magic. Pentru ce? Nu știu exact. Noaptea stau cît pot de mult, fie cu o carte, fie cu laptop-ul, în pat, scriind sau navigînd pe Net, eventual uitîndu-mă la teve, sau privind luminile orașului, încercînd să mă simt cît pot de bine în aceste zile, zile la care mă gîndesc din cînd în cînd în decursul anului, ca la o perioadă de maxim răsfăț, binemeritat și izbăvitor. Acum timpul e cumva suspendat, și, oarecum, îmi place astfel. Aș vrea să rămînă așa, nemișcat, ca-n pictura cu ceasurile moi ale lui Dali. Și atmosfera de afară e liniștită, pe străzi e aproape pustiu, doar din cînd în cînd mai trece cîte-o mașină. Parc-aș fi în anii optzeci. Da, mereu mă gîndesc, îmi imaginez că aș fi ori în alt timp, ori în altă parte, niciodată aici și acum. Am avut parte de o astfel de vreme și la Paris, în aproape toate iarna pe care-am petrecut-o odată acolo – același aer limpede și umed. Dar atunci mi-era atît de dor! Sau, mă imaginez uneori într-o casă, într-un sătuc cochet, pe undeva – poate e o viziune a viitorului, poate o proiecție a unor poezii idilice, în genul pastelurilor lui Alecsandri. Sau să fiu într-un avion, deasupra norilor. Îmi pare rău uneori că nu sînt și eu ca și ceilalți, ca majoritatea middle-class-ului de la noi, cu toate defectele, mai prost dar mai fericit, cu nevastă și copii, cu mașină, și planuri, petrecîndu-mi timpul liber la mall sau în excursii în străinătate, deloc preocupat de filme și literatură, doar de televizor și ieșiri cu colegii. Poate că nu-s făcut pentru viața de aici, sau societatea de aici a involuat prea mult, sub pragul meu de tolerare. Mă gîndesc că pentru a-mi face o familie, așa cum îmi doresc, poate ar trebui într-adevăr să plec din țară, undeva într-un loc civilizat, altfel îmi irosesc viața aici. Și-mi doresc mult de tot să am un copil, al meu, cu o soție drăguță și cu cu gusturi bune! Anul trecut mi-am făcut o listă cu principalele lucruri pe care ar fi trebuit să le fac anul ăsta și m-a cuprins deprimarea cînd am văzut ce puține am realizat! Sînt leneș că mi-am făcut planurile mărețe? Dar și prea multă muncă te face să-ți dezhidratezi sufletul. Omul are nevoie de un echilibru în viață, dar nu de staționare. De fapt pentru mine ultimii ani doi au fost cam identici. Păcat însă că timpul ăsta trece atît de repede. Și nu doar acum, de Sărbătorile de Iarnă.

Meserii pentru downshifting

Discutam de curînd cu unii colegi despre ce am fi făcut fiecare dacă n-ar fi existat calculatoare, dacă am fi trăit de exemplu prin anii 60 sau 70. Unii, ingineri totali, au spus că ar fi lucrat în electronică. Dar am auzit din fericire și răspunsuri faine, ca fotograf, pictor sau muzician. Cred că toți am fost influențați mai demult, în alegerea noastră, și de factori negativi, de situația catastrofală din țară, de amenințările insecurităților de tot felul din toate părțile, de lipsa de viziune occidentală. Eu îmi amintesc de perioada aceea, în anii după Revoluție, cînd mergeam cu doi colegi, după ore, la toate expozițiile de calculatoare care apăreau în oraș, căscînd ochii la monitoarele color, care mi se păreau atît de inaccesibile și fascinante. PC-urile nu erau deloc răspîndite pe vremea aceea și evident că alegerea a venit și de aici. Și totuși acum vreau altceva. Nu zic că nu îmi place job-ul. Uneori, nu de puține ori, este lejer, alteori obositor. Dar, hei, trebuie să trăiesc și eu! În comparație cu altele, cu majoritatea m-aș hazarda să spun, este chiar ușor: stai jos și gîndești, studiezi, discuți, scrii cod, fără prea mari responsabilități. Mai ales că am mai lucrat și pe la alte firme înainte și am mai și auzit despre altele. Sîntem însă destui care am dori să facem altceva. Poate că așa este firesc, în toate meseriile sau poate că nu am avut satisfacțiile pe care le așteptam. Sau nevoia de contrabalansare într-un domeniu opus, datorită ego-ului rămas nesatisfăcut. Pe băncile facultății visam la un servici interesant, pasionant și fără probleme. Mă imaginam atunci lucrînd zi și noapte într-o clădire de birouri, privind luminile orașului, programînd tot felul de chestii interesante. Ce naiv! Nu mă gîndeam deloc la aspectul social, de exemplu la chestia că pot avea tot felul de tipologii de colegi, nu puțini tîmpiți, sau la faptul că job-urile nu-s deloc stabile. La faptul că banii îmi vor fi insuficienți pentru ceea ce vreau să fac. Mă gîndeam că aș putea întrerupe și relua oricînd, dacă aș vrea, știu și eu, să călătoresc de exemplu. La început îmi plăcea aici, la servici. Era interesant, firmă mare, mulți colegi, organizare beton. Treptat însă lucrurile s-au degradat: de la valoarea oamenilor, mulți dintre ei plecînd, iar cei care-au rămas nu-s toți caractere cu care să vrei sa-ți petreci 8h-9h pe zi. Apoi unirea cu altă companie, apoi outsourcing-ul, urmat acum de angoasele existențiale pe care le aud împrejur, scîrbit, în fiecare zi, deși managementul încearcă să liniștească spiritele. Și chestia e că nu prea ai alternative în Timișoara, așa că în caz de ceva cred că voi fi nevoit să plec, undeva, în Vest. Sau poate-mi voi lua un an sabatic să mă ocup de mine însumi, deși, financiar, nu știu cum aș scoate-o la capăt. Am mai citit pe net de developeri care au făcut asta, dar în Occident poate și-au asigurat financiar un status ok, nu ca aici. Și meseria asta: sînt unii care spun că o faci pînă la o anumită vîrstă, după care nu mai poți. Dar eu nu cred asta. E un domeniu nou, în fond limbajul C și Unix-ul, deci chestiile adevărate, au apărut abia pe la-nceputul anilor 70, iar Windows-ul și interfețele grafice la mijlocul anilor 80, iar primele promoții de facultăți de specialitate cam tot pe-atunci, așa că evident că n-ai unde să vezi acum developeri trecuți a doua tinerețe. M-aș vedea totuși lucrînd la o firmă cu puțini angajați, în care lumea să se cunoască bine, (de presupus să existe și caractere adevărate, ceea ce în Timișoara nu prea găsești), ca o a doua familie. Proiecte au fost și vor mai veni, așa că, teoretic, în mod normal, într-o firmă normală de exemplu, n-ar fi diferență în privința stabilității. Trec destul de des prin zona din jurul străzii Paris, unde există tot felul de firmulițe de apartament, de bloc, sau în case cu etaj, cu oameni calmi, serioși, care fumează pe balcon, cu o cafea în față, discutînd despre lucrul lor, tot felul de cabinete, birouri de arhitecți, avocați, economiști, naiba știe ce-s. Nu cred că au acolo atîtea reguli de corporate și angoase existențiale. Și de ce n-ar avea și o atmosferă plăcută? Uneori mă simt așa de sătul și de obosit că-mi vine să fug și să devin complet independent, să mă retrag undeva, să fiu librar de exemplu, da, la asta m-aș pricepe. Aici am observat că agenții de vînzări sînt tineri și tinere, foarte entuziaști, și se vede că le place job-ul. Nu am văzut pe nimeni care să stea mai mult timp, cîteva luni doar, angajați temporar, doar pentru experiență, și niște banuți în plus, cred. Sau mai visez uneori să devin independent, să lucrez de acasă la proiecte, poate mai învăț și ceva hard la servici pînă atunci. Sau să am propriul magazin, propria librărie, în genul boem, ca Shekespeare & Co din cartierul Latin, cu dormitor cu tot, pe care să-l deschid cînd am chef. Sau, de ce nu, un magazin alimentar, un butique, deși la asta nu mă pricep mai deloc dar se poate învăța, pe care să-l admistrez sută la sută. Sau, ceea ce am spus eu în discuția cu colegii de care pomeneam la-nceput, doresc să scriu, full-time, deconectat de lumea dezlănțuită. Writing for living, why not? Am citit opt-nouă cărți anul acesta despre tot felul de tehnici, dar cred că mai mult m-au zăpăcit. Nu prea-mi iasă cum trebuie. Îmi trebuie o constanță, să-mi fac un ritm, cred. În fine. Însă voi continua.

Evadări

Scriam în post-ul meu anterior despre downshifting. De fapt cred că ceea ce caut eu de fapt este un stil de viață burghez; cred că ăsta-i idealul și convergența tuturor viselor mele dintotdeauna. Caut o schimbare în primul rînd. Nu chiar ca Thoreau, care a ales să trăiască numai în natură - el este mai mult un simbol, și nici nu mi-ar plăcea, cred, să stau departe de oameni, ca Robinson Crusoe. Știu că o întreabare clasică este ”ce cărți sau ce filme ai lua cu tine pe o insulă pustie?”. Păi nu știu, foarte multe cărți, cred, și chiar din cele pe care nu le-am citit și poate nu le voi citi niciodată, că n-o să am timp. Iar filme? Dacă insula e pustie și se strică ceva sau se ia curentul? Am văzut niște fotografii cu insulele din Pacific, de exemplu insula Moorea din Polinezia Franceză, paradisul terestru, de altfel, ce mai: neatins de industria turismului, fără hoteluri sau blocuri, doar sat și colibe; deși cred c-aș prefera insula de lîngă, mai populată. M-aș duce acolo, dac-aș avea bani, dar mulți bani, c-am auzit că un cockteil numai costă vreo cincizeci de euro, dar, după cum zice reclama aceea la cardul bancar, senzația e neprețuită. Din acest concediu, și dacă-mi duc aminte și din cel de anul trecut, în prima săptămînă n-am făcut altceva decît am stat prin casă, și am zăcut, la propriu, în pat, fără aer condiționat, doar uitîndu-mă din cînd în cînd la vreun film, sau citind sporadic dintr-o carte. Ca o convalescență de după o boală, de după stresul și agitația de la lucru. Am citit mai demult, în studenție, un roman bazat pe viața lui Gauguin, ”The Moon and Sixpence” și de atunci, din cînd în cînd, mă tot gîndesc la ea. Gauguin a ales să-și părăsească slujba, să evadeze din anostul cotidian, din Parisul sfîrșitului de secol XIX și să-și urmeze pasiunea, pictura. A ajuns și s-a stabilit chiar acolo, în Tahiti, unde a stat pînă la finalul vieții, pictînd. Deși nu mi-e clar din ce trăia, poate din economiile făcute înainte, că doar nu l-o fi pus cineva să meargă cu piroga să pescuiască sau să împletească nuiele sau să culeagă nuci de cocos. Hehe! Serios vorbind acuma. Problema este mai veche. Rousseau a fost primul cred, încă înainte de Revoluția Franceză, care a pus în discuție civilizația noastră, prizonieră a zidurilor. Ideile lui sînt protestul unui suflet sensibil împotriva brutalei rupturi între noi și natură: prețul plătit mitului modern al progresului la care ne condamnă mentalitatea noastră. Truffaut a făcut un film ”L'enfant sauvage” despre un copil sălbatic, găsit în pădure, tot cam în acele vremuri, prezentat, nu ca Mowgli al victorianului Kipling, ci foarte realist, în toată sălbăticia lui. Deși fără romantism, există totuși un fel de nostalgie care acolo în film este transferată profesorului care se ocupă de el, nu asupra copilului naturii, care pur și simplu privește altfel acum, gînditor, cerul, pajiștea din fața casei. Poate că omul simte nevoia de exotism, ca Mircea Eliade în cărțile sale despre India. O altă evadare la care mă gîndesc este cea descrisă de Peter Mayle în romanele sale începînd cu ”A Year in Provence” - la fel, un englez, foarte gurmand, își cumpără o casă într-un sat din sudul Franței, unde începe o nouă viață, aproape de natură. Apropiat de ce simt eu, de stresul și oboseala omului contemporan, postmodern, am întîlnit-o în ”Big Sur”-ul lui Jack Kerouac și Henry Miller. O zonă întinsă, împădurită, în California, aproape de țărmul Pacificului, loc de refugiu prelungit din oraș pentru scriitori care au hoinărit primele patru decenii ale vieții lor, veniți să-și refacă legătura ruptă cu natura.

Un fel de downshifting

Pînă acum vreo doi ani eram fascinat de marile orașe. Îmi plăcea să mă plimb îndelung pe străzi, să ascult forfota bulevardelor, să simt agitația locurilor publice; zgomotul mașinilor de tot felul îl asemănam cu șuvoiul unul rîu... Îmi plăcea să privesc oamenii, stînd la terase, mergînd în pauzele de masă, îmi făcea plăcere chiar și shopping-ul prin supermarketuri și Mall. Găseam un farmec în oraș în fiecare anotimp. Primăvara, cînd zăpada se topește și natura revine la viață iar terasele din piețele centrale încep să se umple. Moleșeala verii, cînd orașul se cam golește iar activitățile sînt suspendate sau merg au relanti. Toamna, cu oamenii proaspăt întorși din concediu, fiecare cu povești de spus, gata să-și reia proiectele sau să-și înceapă altele noi. Iarna, cu noaptea care vine din ce în ce mai repede, cu vitrine iluminate, felinare, anotimp împărțit în două de sărbătorile de iarnă. Consideram că adevărata viață se află aici, în oraș, mai aproape de centru, nu în periferie, nici în casele din suburbii, pe care le vedeam ca dormitoare ale spiritului, și așa le consider și acum. Mă bucuram că am zilnic ocazia să urmăresc această viață mai îndeaproape, deși, cumva, nu prea luam parte la ea – doar o observam și o admiram. Acum, mă gîndesc, viziunea mea s-a cam schimbat, cred. Idealul meu a devenit mai apropiat de un peisaj idilic, de a sta la țară (nu în România, evident), să am liniște, să fiu înconjurat de verdeață, cu o grădină spațioasă în spate, cu o masă de lemn la care să stau, cu un coș de fructe, un vin, sau să mă întind la umbra unui copac, să miros iarba, să lenevesc, să citesc o carte și să scriu la laptop, să mă uit la cer ziua și la stele noaptea, să meditez, să mănînc bine și sănătos, să fac haiku-uri, iar în nopțile de iarnă să beau un vin fiert, în fața focului, cu ciorapi de lînă în picioare și să citesc, să scriu literatură și scenarii de film. Ah! Și, uneori doar, să merg printr-un oraș civilizat, apropiat, să socializez, să particip la evenimente culturale, artistice sau sportive. În fond ce-ți lipsește la țară? Ai internet, televizor, poți comanda orice acasă, nu ești așa de izolat; îți poți invita prietenii, poți da petreceri.

I don't know. Poate sînt eu cam obosit, surmenat, din cauza serviciului. În fond, fiecare meserie are responsabilitățile ei, nu numai în IT sau telecom, sau în R&D, deși am văzut statistici care spun că nivelul stresului este mai ridicat în acest domeniu. Opt ore la servici, uneori mai mult, timp de cîțiva ani buni, lucrînd doar cu rațiunea, logica. Pffffu! Asta se depune! Poți deveni ”burnout”. Sau, ca Pascal, care la o anumită vîrstă și-a abandonat munca științifică. În fine, ce este grav e că balanța viață-muncă se dezechilibrează. Și de aici a rezultat downshifting-ul. Mă tot obsedează acel extraordinar interviu cu Aurora Liiceanu pe tema asta (care e ușor de găsit pe Net). Plus conceptele de slow food, slow travel, chiar slow gimnastics. Ideea de lent aici este de a face totul cît mai bine, în loc de cît mai rapid, să lași lucrurile să ți se releve, gradual, pentru a vedea lucrurile în profunzime. Altfel rămîi doar cu lucrurile de suprafață, văzute în viteză. De exemplu dinamismul în muzică nu e dat de tempo, după cum la un film nu este dat de scenele de acțiune, iar ce contează este ritmul și ceea ce te face să vibrezi și de aici valoarea inspirațională.

Țț! Și totuși ceva îmi spune că lucrurile pot fi echilibrate. Adică să împaci și orașul și satul, fără a sta într-o casă-dormitor din suburbii. Cumva să te armonizezi cu energiile creative ale orașului. Deși nu știu exact cum. Am încercat să fac asta în primul scenariu pe care l-am scris, dar n-am prea reușit, oricum, trebuie să-l mai rescriu, sper!, sper să-l rescriu și să-l șlefuiesc de atîtea ori de cît este nevoie pînă iasă ceva mai autentic. Apoi mă gîndesc: în Paris, oraș policentric, și în Amsterdam există și asemena zone, cu străzi liniștite, curate, aproape provinciale, și, normal, multe parcuri cu verdeață iar agitația orașului e contrabalansată, foarte bine aș spune, de calmul, de seninătatea oamenilor și, desigur, de arhitectura îngrijită. Poate secretul constă în alternanța aceasta, în a sta o vreme și într-un loc și într-altul. Sau de-a avea un concediu anual mai lung, consistent, de mai bine de două luni pe an, cum au francezii, sau chiar un an sabatic.