Vibraţii

Îmi place să stau seara pe Pont des Arts, să privesc reflexia felinarelor în apă, să simt briza Senei alunecîndu-mi pe lîngă corp, strecurîndu-se printre haine, aducînd sunetele din depărtate, dinspre spectacolele stradale din Place St. Michel, veselia oamenilor din bistrouri, baruri, sau care ies de la un cinema. Îmi imaginez curenții intrînd apoi în străduțele înguste din Cartierul Latin, trecînd pe lîngă fațadele blocurilor frumos ordonate, pe lîngă boutique-urile sau librăriile deschise pînă tîrziu, pe la terase, prin piețe, îmbrățișînd oamenii. Clima, vîntul, sculptează atît caracterele cît și fețele, fizionomiile. Îmi plac în Paris nu atît locurile, geometria străzilor, cît oamenii, atmosfera deschisă, nu încrîncenată, ca la noi, degajarea - chiar pe o vreme rece și umedă terasele de pe trotuare sînt ocupate, fiindcă au radiatoare care emit caldura de undeva de sus, dedesubtul copertinelor care acoperă mesele, de-a lungul străzilor; cînd treci pe lîngă ele parcă simți căldura oamenilor, nu știam la început despre ce e vorba. Îmi place să ascult sunetele orașului, ciclul regulat al metroului, vocile politicoase din autobuze, de la mese, vaporașele care trec pe sub poduri, oamenii care pășesc cu calm. Trebuie să înregistrez asta odată, cu mp3 player-ul, să fac apoi un colaj, un mix cu zgomotele străzii și frînturi din emisiunile de la radio sau TV, muzică, voci, cum a făcut JMJ în ”Les Concerts en Chine”, pe care apoi le-a introdus în intervalul dintre piese. Sau ca-n filmul ”Crossing the Bridge”, unde un grup de muzicieni s-a dus în largul golfului, pe un iaht, luîndu-și cu ei instrumentele și instalațiile electro-acustice, să compună pe acel fundal sonor. Și-n Timișoara am de exemplu fondul sonor al nopții (cîte un tren care trece departe peste-un viaduct), forfota miezului zilei, cînd lumea, grabită, iese în pauză, sau agitația și muzica săltăreață din fast-food-uri, fondul traficului după-amiezelor tîrzii, sunetul roților de mașini care trec peste asfaltul peticit, zgomotul piețelor și supermarket-urilor, liniștea sîmbetelor și duminicilor calme cînd lumea merge la biserică sau se plimbă prin parc.

Simulare

În timpul exercițiului de simulare a unui caz de incendiu, de la servici, cu tot MRC-ul adunat în curtea interioară, plus trei mașini de pompieri, au fost cîțiva voluntari care-au trebuit să stingă focul aprins de la niște cartoane, folosind diversele extinctoarele a căror funcționare ne-a fost arătată la instrucția periodică. Fără experiență și foarte tineri, băieții, veseli, mai mult au ațîțat focul, în ”încurajările”, aplauzele și rîsetele de fapt, colegilor noștri de pe margine, tineri și ei, și oarecum imaturi, sau cel puțin care caută să vadă în toate un doar un mijloc de distracție; mă rog, de ce nu? În schimb, echipa de pompieri, care păreau toți oameni simpli, cam de la țară, serioși, stătea pe partea opusă nouă, aliniați perfect în fața mașinilor, cam la un metru distanță unul de altul, cu mîinile (parcă) drept, sau la spate, toți cu privirea fixă spre cei doi care încercau să stingă focul. M-am uitat cu atenție la fețele lor, nu zîmbeau deloc și parcă erau un pic îngrijorați de ce se întîmplă. M-am gîndit atunci pe loc, uite, există niște îngeri păzitori, există totuși o ordine, Universul este totuși guvernat de niște legi, legi care lucrează dincolo de aparențele vieții de zi cu zi. Panoramă cinematografică: o rețea de linii luminoase, de raze laser, intersectate, perpendiculare, întinzîndu-se în spațiu, ca-ntr-o simulare a unei suprafețe dintr-un software de proiectare, mapată peste zona virană din spatele curții firmei, și peste lumea noastră.

Inspiraţie la servici

Dezvoltarea de soft implică-n primul rînd inspirație. Sînt momente, uneori trec zile întregi cînd o tot caut și n-o găsesc. A writer's block. De exemplu toată săptămîna trecută m-am gîndit la o problemă apărută la un feature la care-am lucrat prin vară, înainte de concediu, și la care-au apărut acum niște condiții noi care nu erau prevăzute inițial, lucru des întîlnit, din păcate, pe la noi, fiindcă există o proastă comunicare între spec și dev. Era legat de propagarea switch-ului pe stand-by ca să nu se întrerupă call-ul după take-over. Evident că pe lîngă asta am mai lucrat și la altceva, problemele de ss7 sau alte fault-report-uri apărute pe comunicația cu bsc-ul de la chinezi, ca de obicei, fiindcă rareori lucrezi doar la un singur lucru. Bine că francezii au fost în concediu 3 zile de Armistice Day și asta s-a simțit în mod pozitiv, presiunea nefiind prea mare. Chestia e că trebuia să găsesc soluția, o "simțeam" că e undeva pe-acolo. Am luat la periat cîteva mii de linii de cod, am găsit apoi, discutînd și cu ANE, două posibile soluții, dar nu-mi plăceau nici una, erau doar compromisuri, fiindcă implicau mărirea mesajului de transmis, creșterea timpului de encodare-decodare, și uneori putea duce la întreruperea comunicației. M-am apucat totuși de codat, încercînd să și optimizez părțile existente, dar nu eram deloc, dar deloc, mulțumit de perspective, nu eram convins că va merge ca lumea. Și mă gîndeam mereu la o alternativă. Mă uitam pe geam la clădirile în curs de construire, de după linia de cale ferată, la macaralele aurii care se întorceau uneori încet, alteori amețitor de rapid, vedeam muncitorii pe schele. Ce inspirație le trebuie lor, sau ei au oare nevoie ? Priveam trenurile care veneau și plecau, marfare lungi, personale cu acoperișul ruginit, acceleratele și rapidele spre București, cu vagoane de clasa I și restaurant. Mai spre stînga, după maidanul din curte, Gh. Lazăr colț cu Circumvalațiunii, trafic asiduu toată ziua și chiar și seara, pe la 6-6 jumate cînd ies, și cînd e noapte de fapt. Gîndul nu-mi dădea pace nici cînd mergeam la cantină sau la Mall; am fost și la McDonalds de două ori, ca să mai văd fețe noi. Dar ultima dată, la o masă de lîngă mine s-au pus niște țațe, tinere și foarte sigure pe ele, de la mine din firmă, din alt departament, și au început să turuie cum aud de obicei, despre terenuri, viloace, mașini și apoi despre restaurantele la care-au fost și se mai duc. Dar nu spuneau de ce nu le-a plăcut sau de ce le-a plăcut o anume mîncare, sau ingredientele, doar simplă polarizare, plus sau minus, gîndire binară. Ce stil, ce snobism ! Nici aici nu mai scap, nu mai văd oameni normali ?! Cînd fac pauze de lucru și cobor la bufet, la fel, aud colegi vorbind numai de lucruri de genul ăsta. Plus ”faze”, plus filme proaste, plus discuții despre mersul la alte firme. În general nu ai cu cine vorbi despre programare sau despre IT măcar, în general, măcar în stil editorial dacă nu despre muncă. Mai ascult și muzică, e foarte important, nu doar inspirator dar și ca o supapă fără de care, recunosc, nu aș rezista. ”Nowhere to run, nowhere to hide / No way to relieve this feeling inside” de J.J. Cale a fost melodia care m-a marcat în ultimele zile. Îmi place interpretarea din Live in London. Totuși, uite, bine că au angajat-o pe GRG, cu care pot discuta atît despre IT, cît și despre filme și muzică, tocmai am făcut schimburi de mp3-uri cu jazz și blues-uri. Vineri a fost o zi cu un soare lăptos și cam rece. Am ascultat muzică de dimineață, de cînd am sosit. Ideea mi-a venit după prînz. Soluția era acolo, ascunsă și mi s-a relevat la un moment dat. Inițial nu mi-a venit să cred, nu eram sigur adică, mi se părea o iluzie, apoi o minune chiar, dar am verificat și într-adevăr așa era. Nu out-of-the-box, cum se spune, ci cumva în același spațiu; ca-n suprafețele acelea din matematica superioară, care ocupă aceeași poziție dar nu se suprapun. Am șters partea la care-am lucrat cam toată săptămîna și am rescris-o pe baza noii idei, refolosind o structură internă deja existentă. Am stat pînă tîrziu la lucru, am apucat să și testez unul din mesaje și am văzut că merge. Pînă la livrarea de vinerea viitoare va fi gata ! Tot anul am lucrat în general numai la dezvoltare de feature-uri noi, și acum parcă începe să se vadă cheia de boltă. Chiar, ce repede-a trecut anul ! N-am prea făcut maintenance, oricum nu-mi place să cobor pe platformă, printre cabluri și ventilatoarele care huruie și vîjîie. Într-un fel e ok, deși n-am prins nici o ieșire, nu pot spune că e job-ul ideal, dar cu criza asta economică, care chiar mă-nervează, cică e greu. Și păcat însă de atmosfera prea impregnată cu stress de la servici, care trebuie schimbată. Asta aș vrea s-o schimb, să găsesc o soluție, nu doar glumele pe care le fac și care, hm!, ciudat, după reacțiile colegilor, chiar mi se pare că-mi ies, cam de fiecare dată! Sau poate că-mi ies tocmai pt. că atmosfera e așa de apăsătoare. Dar de fapt eu ... eh!, aș vrea să schimb multe!

Repetare

Repetarea unui lucru, unei acțiuni, over and over again, creează și poate duce la dezvoltarea de acuități deosebite. De exemplu repetarea unei piesei de către actorii care-o joacă, de atîtea ori cît trebuie pînă reușesc să intre-n pielea personajului. Sau a unui melodii, care-și dezvăluie treptat înțelesul și apoi forța ascunsă. Sau exercițiile de tai-chi făcute de chinezi în fiecare dimineață. Sau o Mantra. Sau multe alte exemple. Mă gîndesc că am lucrat la un proiect, dar unul uriaș, care implica atît dezvoltare, în principal, cît și asistență clienților, cam 5 ani și jumătate. Dar nu consider asta un lucru negativ, dimpotrivă. Într-un fel, a ajuns să-mi placă proiectele mari, să nu mă mai simt complexat de ele, fiindcă ajungi să-ți formezi o viziune panoramică și foarte clară asupra unui sistem, de la minuțiozitatea implementării lui într-un limbaj de programare, interacțiunea lui cu toate componentele implicate, trecînd peste milestone-uri, peste fazele de validare și acceptanță la client și pînă la maintenanța continuă. Procesul este unul lin, ca la jocul de curling, în care piatra e aruncată de unul din player-i, și ceilalți îi netezesc/conduc drumul pe gheață cu măturica. Unora acest proces le pare lent, dar este eficient și scutește de nervi și de neplăceri/surprize atît clienții cît și oamenii care lucrează la el. Software-urile mari care operează-n timp real, sînt și foarte fragile, și de asta unii operatori preferă să-și angajeze proprii programatori așa-zis ”pe field”, și cunosc astfel de cazuri în domeniul bancar, nu doar în telecom. Într-o firmă de telecom e mai multă gălăgie decît într-una de IT. But anyway. Ce vreau să spun de fapt e că timp de 5 ani consecutivi am venit la servici în același loc, la aceeași adresă, făcînd acceași rutină cu peak-uri de intensitate dar și low-uri; am schimbat doar poziția birourilor în clădire precum și (mai ales) faptul c-am cunoscut un batalion de colegi care s-au perindat prin firmă. Mă gîndesc că eram ca Bill Murray în ”Groundhog Day”, nevoit să-și trăiască over and over again aceeași unică zi. Și salvarea lui a venit după ce s-a perfecționat într-atît încît a înțeles că singura schimbare vine din interior și asta e tot ce contează în fond, și nu schimbările superficiale ale lumii înconjurătoare, ale vremurilor. Hm. Deși unul din mesajele filmului ar fi că trebuie să-ți cultivi o mulțime enormă de calități extraordinare ca să poți mulțumi o femeie. Eh! C'est la vie!

Toamnă indiană

Era cam 12:30 cînd am ieșit în oraș. Am luat-o întîi prin 700, pe lîngă tarabele cu mîncare, printre mirosuri de prăjeli, printre oameni de tot felul. Pe lîngă personalul obișnuit al Pieței - țărani, pensionari, precupețe, bișnițari, semi-bețivi, colegi de la Alcatel, etc., am observat, de cînd au apărut clădirile noi, și tipologii noi, de exemplu muncitorii care lucrează pe mini-șantierul de acolo, pe schele, murdari, prăfuiți și îmbrăcați în uniformele și culorile șantierului, sau noua middle-upper class care s-a mutat într-una din construcțiile de birouri noi, oameni la costume, tineri în general, fete machiate, care-și fac loc printre mașinile noi din parcare și care-au ieșit să-și ia ceva de mîncat pentru birou. Trec pe lîngă piața de alimente, pe lîngă Casablanca (oameni triști, ca de obicei), ocolesc Piața de flori, o iau la stînga și intru-n zona de străduțe-nguste din Unirii. Îmi place să-mi iau o baghetă cu pui de la Traiteur-ul de pe Gh. Lazăr. Apoi, în continuare, trec pe lîngă Lenau și ajung în Piața Unirii. Vremea e caldă, sînt vreo 21-22 de grade, sînt îmbrăcat într-o cămașă și o jachetă ce pare croită special, cred, pentru astfel de vreme, de toamnă sau de primăvară; normal, o am de la Paris! Lume multă, ca de obicei. Mă așez pe unul din scaunele grele de lemn, cu margini de fier, lîngă fîntînă, dinspre Dom. Mă uit la oameni; e o atmosferă destinsă, observ multe fete frumoase, foarte tinere, eleve de liceu sau studente, îngrijite, finuțe, drăguțe, fără figuri. Mame cu copii care se joacă, porumbei, cîțiva oameni cu laptop-uri (wireless-ul e free în zonă), alții care discută și se bucură de soare, oameni pe la terase. Piața pare împărțită-n două, cam două treimi (parcă) în soare, și restul la umbră. Mmm! Ce bună e bagheta ! E încă fierbinte, are carne de pui, salată, maioneză, cașcaval, măsline verzi, și detectez și altceva, nu știu exact ce, dar fără de care-ar avea un gust sec. Dar e delicioasă! Mă gîndesc la fete, dar și la servici, îmi tot vine-n gînd ședința de dinainte. Nu-mi plac ședințele din MRC. Probleme, ambalări, termene fixe, schimbări de șefi, criza financiară, cost-reduction, și, mai ales, oameni anxioși, epuizați, dezumanizați (da, avem și așa ceva). I don't know. Poate-ar trebui să-ncerc să caut și-n altă parte; sau poate nu, nu încă, mai bine stau aici să pot să m-ocup de proiectele mele personale. Îmi place aerul de aici, din Unirii, vîntul care suflă ușor și mă odihnește, soarele care îmi încarcă bateriile, fețele senine ale oamenilor. În fine. Trebuie să plec. O iau pe Mercy, pe lîngă Cărturești și Humanitas, dar nu intru că n-am timp, apoi spre magazinul Bega, mă uit la buchiniști și o apoi iau prin Parc (Civic) pe o alee. Un covor de frunze galbene care miros a toamnă - o mireasmă (flagrance) care seamănă cu cea de mere coapte și struguri. Din nou văd fete drăguțe, oameni pe bănci, poate în pauză de masă, ca și mine. Merg încet, nu mă grăbesc. Mă uit din nou la cărți, traversez repede aglomerația din centru, mă uit la afișele mari de la Operă - vine un teatru de Revistă de la București (a, tiens!, nume mari, Stela și Arșinel!). Intru-n labirintul de străduțe din zona străzii Paris, cu clădiri înconjurate de liniște, ce respiră un aer romantic, pe care mă plimbam și mă plimb de atîtea ori. Apoi o iau pe Brediceanu, pe sub viaduct și re-intru la servici.

Tăcerea din filme

Mă gîndesc la tăcerea din filmele franceze din perioada anilor '6o sau '70, la filmele cu Alain Delon, Lino Ventura, Jean-Louis Trintignant, Belmondo. De fapt Belmondo nu; el vorbea încontinuu. Erau minute întregi de linişte, în care atenţia era îndreptată doar asupra acţiunii (de exemplu scenele cu mașini din "Un homme et une femme") sau a unor amănunte ca aprinderea ţigării, ritualic, (ce-mi plăcea asta, mă făcea să vreau să fumez și eu), privitul pe geam, condusul mașinii, cititul ziarului, băutul cafelei, panorama orașului, atracția (din "Ma nuit chez Maud" de ex). Expresivitate și atît. Mi se pare mie sau majoritatea filmelor de atunci aveau loc toamna sau primăvara, poate din cauza hainelor (purtau sacouri, impermeabile) sau a climei; sau poate toamna se filmau pentru că așa era planificat. Sau a culorilor cenușii sau pastelate sau datorită decolorării peliculei. Patina timpului. De fapt noul val asta a spus în primul rînd, nu?, că noutatea stă în felul cum privești. Am observat asta și în unele seriale polițiste de acum. Oamenilor le place să se identifice cu polițiștii, le place să vadă alți oameni în timpul serviciului, să-i vadă prinși în probleme complicate, urîte; majoritatea personajelor din serialele polițiste au probleme personale, cu soția, sau fosta. Și doar cuvintele nu pot rezolva o problemă. Ce bine-ar fi dacă oamenii ar știi să tacă, dacă nu ar considera asta anormal, dacă nu ar considera esențială vorbăria, falsa comunicare. Acum atracția prin cuvinte, a da din gură sincron fără a spune nimic, este considerată o formă de comunicare obligatorie ca fundament esențial pentru căsătorie. Se spune că un prieten nu este o persoană cu care ai ce să vorbești împreună, ci o persoană alături de care poți să taci împreună.

Jarre-sque

Întotdeauna mi-am închipuit un artist lucrînd în salturi, alternînd perioadele, scurte, de activitate cu cele de inactivitate, de lazyness, mai lungi. În special muzicienii, chiar și cei cu succes de box-office, mă rog, ei fiind mai popularizați, îi pot observa mai bine. În ultimul timp, m-am interesat mai amănunțit de viața artistică, de exemplu, căutînd să-mi umplu IPod-ul, prin muzica lui Jean Michel Jarre. M-am uitat pe paginile lui de web și pe blog-ul său și am văzut că are o viață, o agendă, foarte plină. Pe lîngă seria lungă de concerte pe care le-a susținut anul acesta și care va continua, mai are timp să participe la tot felul de expoziții, să meargă prin muzee (de exemplu povestește despre "Sacrul în arhitectura contemporană" - interesant), să se întîlnească cu alți artiști tineri, să asculte muzică, să mergă la un film (a văzut Wall-E), să descopere instrumente noi în călătoriile pe care le face și să se joace cu ele apoi toată ziua, etc. Adică nici gînd vacanțe goale, perioade de "far niente". Oare se plimbă și el prin Paris, stă la o cafenea, intră intr-un bistro ? Zicea într-un interviu că este gurmand, așa că de ce nu ? Nu cred că s-a pus vreodată problema să se plictisească, cum se întîmplă la noi, care vrem să ne schimbăm job-ul sau domeniul de activitate.

Am descoperit niște piese de-ale lui pe care nu le-am mai auzit, discuri cu rarități, piese compuse pe la-nceputul carierei, sau cele scrise pentru alte formații, pentru reclame, sau muzica din documentarele lui Cousteau. Sau de exemplu secvențe din concerte neintroduse pe CD, sau concerte pt. care nu s-a scos vreun CD (eventual o casetă video) sau înregistrate în sală. Apoi interviuri cu el la radio, la TV, secvențe de cînd era tînăr și nu avea un studio - vizualizate pe Youtube. O secvență m-a impresionat, dintr-un concert recent, indoor, cu instrumentele analogice (care, culmea, totuși sună cică mai bine decît cele digitale!) care l-au trădat la un anumit punct, iar el se străduia să refacă linia melodia tot învîrtind încolo și-ncoace de diferite butoane și unul din muzicienii din spate a introdus, în background, un sound asemănator, ca umplutură. Și pe măsură ce se chinuia el la pupitru, lumea din sală îl încuraja aplaudînd în ritmul melodiei. Era Oxygene 2 parcă, da, și toată lumea o cunoștea, dar interpretarea live trebuie să fie totuși diferită. Pe blogul său JMJ povestește întîmplarea și îi mulțumește prietenului său că a intervenit cînd trebuia.

Mi s-a părut interesant cînd a declarat că nu-i pasă dacă piesele sale sînt copiate de alții. Normal, cine să-i egaleze bogăția și profunzimea sound-ului ? Oricum, mi se pare că înveți mult copiind maeștrii, îți creezi o bază pe care să te dezvolți. Și repetiția unui lucru, chiar dacă nu devine ritual, duce la percepții nebănuite pînă atunci. Deși el spune că în "Oxygen" nu repetă nici un acord, și că și cele care seamănă, ca un refren, sînt diferite, poate imperceptibil, dar diferite. Varianta "New Master Recording" sună foarte crisp. Sau de exemplu diferitele versiuni ale piesei Oxygene 4 cîntate prin multe concerte, de fiecare dată sună altfel. Noutatea poate veni atît de la interpretare cît și de la ascultător. Cred că valoarea unei opere stă și în aceea că o poți revedea, reauzi (în diferite interpretări), iar la o carte - reciti. Altfel eu personal mă-ndoiesc de calitatea a ceva ce nu-ți mai vine după aia să retrăiești. De asta lumea se duce la concerte, sau la teatru, Operă, (nu?) sau își cumpără CD-uri sau DVD-uri cu filme.

Prietenie sub Linux

Sîntem sau nu prieteni? Lucrăm împreună 8 ore pe zi, uneori luăm și masa de prînz împreună, mai mergem la o pauză de cafea la bufet, vorbim despre pasiunile, planurile noastre, apartament, case, mașină, viitoare business-uri, filme, fotbal, politică, evident și lucruri legate de servici dar ... cam atît. După program însă, fiecare din membrii echipei merge pe la casa lui, sau își face cumpărăturile, sau se-ntîlnește cu proprii cunoscuți. Nu ieșim niciunde în timpul liber, în week-end-uri. Cu alte cuvinte, ne simțim bine între noi, mă rog, cu unele excepții, dar marea parte a zile ne-o petrecem separat. Hm. E vina cam tuturor, într-o măsură. Mă gîndesc ce mulți oameni Ok am întîlnit la Alcatel de-a lungul a șapte ani! Și că n-am petrecut destul timp împreună cu ei, nu m-am bucurat suficient de prezența lor. Mă simt vinovat parcă într-un fel că n-am depus efort de a-i înțelege mai bine, de a ne maturiza, de a comprehenda împreună viața asta, de-a ne cunoaște mai mult. Mereu pleca cîte unul, și nu doar din firmă, ci în Vest, de unde șansele de a ne revedea sînt foarte mici. Parcă părea un act de trădare într-un fel, așa mi se părea la început, dar, pe de altă parte, cam asta e o parte a meseriei de developer, nu? Sau pleci spre o lume mai deschisă, cum cea de aici nu este și nici nu va fi prea curînd. Timișoara mi se pare un oraș mort din pdv cultural, cu oameni preocupați doar de partea materială, de bîrfe, un oraș cuprins de somnolență. Și din motivul ăsta îi înțeleg perfect pe cei care caută să evadeze. Dacă nu ești de aici, dacă nu ai o familie alături de care să te simți dorit. Sau dacă nu ai o imaginație hiper-activă. Sau dacă nu-ți pasă.

Mă întreb cu cine dintre ei mă voi mai revedea, asta dacă mă voi re-ntîlni cu ei vreodată. Uneori sînt optimist. Mă gîndesc cum ar fi să mă mai întîlnesc cu Eigel, de exemplu, să povestim, să agațăm fete prin baruri (a, normal, sper cu mai mult succes decît atunci), să stăm la o cafenea în Paris, sau, ca-n "Sideways", că se cam apropie vîrsta mijlocie, să mergem cu mașina prin California, să degustăm vinuri, să cunoaștem femei, dar femei adevărate, fără fițe de vedetă, să admirăm peisaje, să mergem prin restaurante bune. Gînduri goale. Nici nu mai conversez cu majoritatea din foștii colegi prin mail, din păcate. Sau cu Ermil - mare caracter.

De fecare dată cînd cineva pleacă din firmă, mă simt, I don't know, ciudat. M-a pus pe gînduri de exemplu săptămîna asta faptul că Paula a plecat în concediu, fără plată, pentru o bucată mare de timp, vreo lună jumate. Mă întreb ce planuri are. Tot povesteam cu ea în ultimul timp să planificăm o ieșire, cu mai mulți colegi, la un bar sau la un film în Mall. În fine. Mult de lucru, cînd unul cînd altul trebuia să stăm peste program. Probabil că va pleca și ea, definitiv, în curînd. Normal. Și mă voi simți mai prost. Și pe Cipi-l bate gîndul să-și ia un concediu fără plată mai lung în care să se gîndească la planuri de carieră, să facă altceva, e normal, dar el se cramponează în teorie. Și eu am planuri și nu fac destul ca să mi le realizez. Caut prea mult la alții, întîi vreau să văd (prea) multe filme, să ascult (prea) multă muzică, să citesc (prea) multe cărţi.

La cantina "întreprinderii"

Ce aglomerație e la cantină ! Mîncarea e la fel ca pe vremuri, uneori proastă, alteori acceptabilă. E însă plin de oameni noi, tineri și foarte tineri, de la departamentul financiar,dar și inginerași, cu multe fete drăguțele, aranjate, șpițate. Gălăgie. Agitație. Peste zgomotul de fond se suprapun boxele care împrăștie melodii de la radio-urile FM și reclame. Coada poate ajunge pînă la ușa de la intrare. Cînd mă așez la coadă și văd atîta lume împrejur, mă neliniștește gîndul că poate nu voi mai găsi niciun loc liber la vreo masă. E ca o un coșmar. Mă imaginez cu tava într-o mînă, încercînd cu cealaltă să mănînc, într-un colț. Sigur, nu mi s-a-ntîmplat, și nici n-am văzut pe cineva care să pățească asta, pentru că mereu unii se ridică, tăvile se strîng, vin imediat alții în loc. Dar pe măsură ce avansez la coadă, care mai e și situată central in sală, mă uit îngrijorat la cîte-un locșor virtual liber care să nu aibă pe spătarul scaunului vreo haină sau poșetă, sau chiar la cei care se pregătesc să plece sau au ajuns la desert. Eu nu-mi las lucrurile singure, deoarece coada șerpuiește și pierd pentru cîteva minute contactul vizual. Mai schimb/prind priviri cu domnișoarele care mănîncă... Discuţii puerile pe la mese. Shopping, mall, maşini, fotbal, imobiliare. Vedete TV. Faze. Cam atît. Încruntaţi sau veseli. Nici o stare intermediară. Eu nu folosesc niciodată cuvîntul "fază". Mi se pare superficial. Toată lumea poate să observe "faze", adică ceva deosebit de grozav pentru ei, chiar dacă nu o verbalizează (de asta se tot reiau la meciuri, nu?) Mie-mi place însă să vad fluxul, mișcarea lucrurilor, în ansamblul lor, nu punctual. Punctuale sînt amănuntele, pietrele peste care apa trece. Săptamîna asta cînd stăteam la o masă cu încă 3 colegi de echipă, am văzut, în aglomeraţia şi hărmălaia aia o tipă citind ziarul, netulburată. Parcă era o eroare in Matrix. Apoi, cînd ies de la cantină în aerul de afară, mă simt... nu știu cum, ușurat, parcă atunci începe pauza adevarată, simt că mi se deschid atîtea drumuri, Centru, librării, Unirii, 700, cafenele. Chiar să merg înapoi lucru să prind o oră de acalmie, în care să nu fiu întrerupt sau deranjat sau stresat.

Arhitectură 70

Cînd mă gîndesc la anii '70 îmi vin în minte mai multe lucruri. În primul rînd mă gîndesc la arhitectură. Acea arhitectură, născută de exemplu din art deco, de beton cu unghiuri ascuțite, sefeistice, care parcă plănuiau să înlocuiască toate construcțiile viitorului, birouri mari, locuri de mîncat generoase, spații de locuit largi, luminoase, care lasă loc însă și perspectivei, panoramei adică (lucru foarte important), cu pomi în fața clădirilor, etc. Mă imaginez și-acum că aș (ar?) trebui să trăiesc într-un astfel de spațiu.

În Timișoara există puține astfel de locuri; de exemplu Universitatea; cînd eram student aveam cursuri în astfel de săli și-mi plăcea să stau mai în spate în amfiteatru ca să mă uit din cînd în cînd și pe geam în depărtare, să-mi odihnesc privirea pe zona Universitară. Sau zona Casei Oamenilor de Știință, sau clădirea de birouri de pe strada Paris. Acum se construiesc încă trei astfel de clădiri în Piața 700. Și mă plimb deseori pe aici.

Am văzut însă multe astfel de clădiri în Paris, în zona Défense de exemplu, nu doar esplanada cu sky-scrapers, ci și împrejur, în Courbevoie și Nanterre. Cartiere de locuit, cu blocuri albe, nu f. înalte, 4-6 etaje, cu geamuri pînă jos, cu părculețe între ele, cu mici alei, băncuțe, cu verdeață deloc neglijabilă, chiar cu flori pe alocuri. Anul trecut cînd am fost la Paris am avut ocazia să mă plimb diminețile pe acolo; era vară și era cam pustiu, doar mame care-și plimbau copiii cu căruciorul, sau oameni mai în vîrstă, cîte-un autobuz trecînd. Și era liniște și pace. Iar zona era gîndită foarte bine, cu utilități, magazine, brutării, mini-market-uri, cafenele, firme de mici întreprinzători, grădiniță, cabinet medical, cabinet de conducere auto și tot felul de birouri și birouașe, cu deschidere spre stradă, cu nelipsitul McDonalds, chiar și un restaurant japonez in zona Pieții Charras, unde am stat. Plus suburbiile "bune", Meudon, Vélizy, pline de firme de tehnologie, unde vezi numai oameni serioși. Dar m-am îndepărtat. Apoi, chiar în interiorul Parisului, la Maison Radio sau Clădirea Ministerului de Finanțe de la Bercy sau blocurile care se văd din Turnul Eiffel înspre sud-vest, care mi se par încadrate foarte bine în arhitectura clasică locală. Simt cumva că astfel de clădiri degajă o energie specială, care catalizează munca și creativitatea și viața.

Umanitate radioactivă

Mă gîndesc la o atmosferă infestată cu aer radioactiv, Pămîntul de pe care oamenii pleacă şi sînt încurajaţi să emigreze, ca-n "Do Androids Dream of Electric Sheep", suburbii pustii, blocuri părăsite, în care doar unii, rămaşi datorită job-ului, reuşesc să păstreze un aer de umanitate, să continue, în tradiţia civilizaţiei, să trăiască normal. Şi liniştea. Nu cred că m-ar deprima liniştea. Trebuie să-mi iau o pereche de căşti cu noise cancelling. Apoi, mă gîndesc la Wall-E. O poveste care poate continuă romanul lui PKD. Aici "se vede" atmosfera, un aer gălbui, se aude parcă şuieratul vîntului printre zgîrie-norii părăsiţi şi roboţelul care-şi face treaba pentru care a fost programat - colectarea şi compactarea gunoiului - şi care ascultă muzică şi se uită la filme romanţate. Şi cumva aflăm la final că există frumos şi aici şi că ne putem găsi pe noi înşine chiar aici, în aceste condiţii.