Burnout de mai

De la începutul anului am simțit o presiune mult peste medie la servici. Noi features care trebuiau introduse, deși foarte neclare, apoi lucrul pe mentenanța lor, luptîndu-mă de unul singur cu probleme comune venite de la alte "n" componente și echipe cu care comunicăm, care au implementat și ei la rîndul lor partea lor a acestor features, și ceva în plus, specific lor, dar la fel de vag și care trebuiau puse cap la cap și făcute să funcționeze împreună. Pentru că, inițial cel puțin, din toată treaba asta parcă au ieșit niște piese de Lego care nu se îmbinau ca lumea. Și situația aceasta s-a suprapus cu lucrul la noul proiect pe care am fost alocați, eu și echipa din care fac parte. M-am mobilizat cu greu să lucrez și în cîteva duminici, deși nu eram obligat, însă doar atunci aveam timp de reflecție, fără să fiu întrerupt, gîndindu-mă dacă și cum să schimb design-ul la anumite secțiuni, ceea ce am și făcut. Acum două luni orașul era din nou în carantină, ieșeam din casă doar cu declarație, iar din speranța că o vom termina cu pandemia a mai rămas doar o fărîmă care se pierduse printre oameni, ca-n cîntecul acela, L'appuntamento. Pe scurt, dacă aș putea zice astfel, pentru că perioada se părea interminabilă, eram într-o continuă tensiune, ca într-un coșmar și aproape nu mai suportam. Unde sînt serile romantice de mai la care visam cînd eram mai tînăr? Nu așa îmi imaginam că mi le voi petrece. Cîțiva colegi de la o altă echipă m-au chemat să mă alătur proiectului lor și în final, după cam vreo lună de gîndire, de luptă cu conștiința și de pus în balanță argumentele pro și contra, am acceptat. Mă simt ca și cum mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă, dar tot nu mă simt complet vindecat. Încă mai resimt stresul acumulat în ultimul timp. Și aici am o perioadă de training-uri pe care trebuie să mă mobilizez să le parcurg, deși mă concentrez cu greu. După cea de-a doua doză de vaccin (pe care-am primit-o în 17 mai) mă cam doare capul și mi se pare că obosesc prea repede, deși nu știu dacă și din cauza asta sau poate că sufăr de burnout. Mi-ar trebui o zi liberă, sau mai multe, bine că urmează un week-end lung cu Întîi Iunie, care cade marțea viitoare și puntea aferentă.

Aprilie 2021

Ciudat lucru, viața. Ne zbatem pentru a putea avea cîteva momente în care credem că vom fi fericiți și pe care oricum nu le trăim niciodată așa cum am vrea, pînă la capăt.

Ieri m-am vaccinat cu prima doză. Mi-era teamă să nu pățesc ceva, să leșin de exemplu sau să-mi mișc brațul. Și nici nu-mi plac acele. În poze și la tv acul acela părea așa de lung, nu știu cum încăpea în antebraț. Cred că mulți au astfel de fobii și de asta nu prea vine lumea de fapt. Dar a fost bine. Nici nu prea am ce povesti. Abia după ce-am primit vaccinul, cînd m-am așezat pe scaun pentru cele 15 minute de stat sub observație, am început să conștientizez unde mă aflu. Iar apoi, drumul de întoarcere spre casă l-am făcut cît mai repede, și pentru că era o vreme prea răcoroasă pentru luna asta, dar și ca să nu m-apuce pe drum eventualele amețeli de care auzisem atîtea. Odată ajuns acasă, am simțit o ușurare pe de-o parte, era de-abia ora 16:30, iar pe de altă parte, alte griji au început să-și facă loc, odată așezat din nou la calculator, asta ca bonus pe lîngă cele legate de servici. De ce nu simt nimic? Nu trebuia deja să-mi stimuleze organismul să producă anticorpi? Oare mi-a făcut bine injecția? Dar sînt lucruri pe care nu ți le spune nimeni. De exemplu că efectele secundare apar mai tîrziu. Abia după vreo patru ore am simțit cum parcă se învîrte camera în jurul meu. Și mi-a fost și puțin frig, așa că am stat la orizontală, sub plapumă. Azi am fost amețit, dar nu știu dacă din cauza asta. Oricum, am insomnii. În ultimele săptămîni mă tot trezesc devreme, înainte de șase cred, nu mă uit la ceas, și nu mai apuc să adorm la loc. Mintea îmi tot fuge de la un subiect la altul, mereu și mereu. Nu reușește să stea deloc liniștită, să zăbovească pe un subiect.  Treptat încep s-aud sunetele de afară, trilulile vrăbiilor, mașina care încarcă gunoiul. Nu știu cum s-ar traduce din franceză cuvîntul oisiveté, dar eu la asta mă gîndesc acuma. Aș vrea să pot fi mai reflexiv. Ceva nu e-n regulă, cred.

2020 reloaded și ceva în plus

De fiecare dată cînd mă așez la calculator să completez declarațiile pe proprie răspundere de zi cu zi, pentru mine și pentru Mama, am senzația că sîntem tot în anul trecut. Nu credeam că va reveni carantina, cel puțin nu atît de curînd, mă gîndeam că poate abia la următoarea pandemie, mult mai încolo, deși să sperăm totuși că nu va mai exista vreuna. Bun, acum avem vaccinuri, magazinele sînt totuși deschise, cu excepția week-end-ului, cînd avem acces doar la cele alimentare și farmaciile, purtăm măști peste tot, și albastre și albe, avem și un parlament majoritar democrat. Dar avem recorduri de cazuri la ATI. Damien Mascret spunea la știrile France 2 că încă ne aflăm pe panta ascendentă a valului trei. Și au apărut mutații periculoase ale virusului, mult mai transmisibile, care afectează și persoane mai tinere: pe lîngă varianta engleză, braziliană, sud-africană, am auzit chiar și una din Bretagnia, care ar fi nedectată la testele PCR. Și a mai apărut un fenomen cel puțin la fel de periculos: oameni mega-proști care manifestează pe străzi împotriva restricțiilor, împotriva purtării măștii de protecție, împotriva guvernului. Aseară, pe la zece, mă uitam pe geam cum o turmă de dobitoci mărșăluia pe străzile din cartier, suflînd în vuvuzele, strigînd sloganuri extrem, extrem de vulgare și violente. Au fost la casa unde locuiește primarul Fritz și l-au înjurat, strigînd lozinci xenofobe. În Bacău s-au oprit în fața unui spital și i-au înjurat pe cei de acolo, nu e clar pe cine, pe medici, pe asistente, pe bolnavi? Intolerabil. Extremiștii de la postul pro-rusesc rtv îi încurajau încontinuu, jubilînd chiar. Eu unul sînt dintre aceia care am trăit manifestațiile de la Revoluție, de care-mi aduc foarte bine aminte, pe care le-am simțit încărcate de o energie magică, iar ieri, tot pe întuneric, mă uitam la marșurile bădăranilor, cu unele dintre sloganuri împrumutate de atunci dar cu siguranță neînțelese, ca niște forme fără fond scandate cu aceeași cadență și în aceleași locații din oraș ca atunci, dar ce diferență! Ce multă prostie există în țara asta! Și în lumea asta de fapt. Nici nu mă mai uit acum la televizor, că mă enervez. E oribil. Nu știu de ce nu desființează formațiunea aur, nu există nici o portiță în lege care să permită asta? Eu cred că ar exista. În fond e un vector major pentru răspîndirea virusului și al intoleranței religioase, și antisemitismului, ar fi suficiente motive pentru scoaterea în afara legii. Tot mă întrebam cine i-a votat. Acum am văzut. Se spune că perioada dictaturii a întunecat mințile, lucru evident, dar asta s-a terminat de mult. Mi-e așa de scîrbă de mutrele lor cu grimase hidoase de maimuțe tîmpite! Dar cum de s-au îndobitocit așa? Atît de întinsă e influența perioadei de atunci, care a distrus școala în acești ultimi 30 de ani, producînd idioți pe bandă rulantă, sau pur și simplu nu poate exista progres? Serialele și filmele proaste de acțiune, prostul gust de la programele de la tv, reality-show-urile, social media de la care se prind știrile false în mințile simple și proaste, și, lucru esențial, lipsa cărților. De fapt nu lipsa cărților, fiindcă librăriile sînt totuși pline, dar omul prost nu citește cărți, asta e de fapt caracteristica lui principală.

Februarie 2021

Văd zilnic la știri o mulțime de oameni care se vaccinează. Cum nu doar că nu suport să mă uit la ace dar și simt parcă de fiecare dată înțepătura în braț, pentru mine cadrele acestea sînt foarte deranjante. Îmi vine să-mi acopăr privirea cu mîna de fiecare dată cînd acul unei seringi intră într-un braț. Deși e dificil, fiindcă la știri imaginea comută rapid. Personalul medical pare însă eficient, profesionist, de încredere și freș, însă eu tot am o senzație pe care o asociez cu acrofobia, deși nu știu ce relație poate fi între ele.

Numărul de cazuri a fost în scădere pînă acum cîteva zile, dar e aproape sigur că vom avea parte de un al treilea val, sau am intrat deja, mai ales că apar noi tulpini ale virusului. Virusologia operează cu modele matematice, așa că nu sînt doar simple păreri, însă îmi place să-mi aloc o doză de optimism, mai cred în minuni, sau sînt neîncrezător în știință. Franța și Italia, țările mele preferate, mai au zone roșii. În Portugalia situația se normalizase la finele anului trecut, dar în ultima lună numărul de cazuri a crescut iarăși, rapid. Urmăresc astea pentru că pe undeva mai am o fărîmă de speranță că sezonul turistic de vara care va veni nu va fi pierdut, mă face să mă simt mai bine. Deși nu prea cred. Vaccinarea decurge lent. Pe de altă parte au apărut vaccinuri produse de alte companii, Johnson&Johnson, de exemplu. Totuși nu prea cred că sezonul se va deschide și că avioanele vor putea zbura din nou sau că hotelurile se vor dechide toate, sau doar unele (care?) sau muzeele, și oricum, virusul tot se poate lua. Așa că voi sta și vara acasă, pentru al doilea an consecutiv. Deprimant. Am intrat bine în jumătatea a doua a vieții și nu-mi permit să pierd timpul.

Continui să urmăresc pe YouTube canalul France with Véro - sînt videoclipuri transmise live de o tipă drăguță și foarte cultivată care se plimbă prin Paris, filmează cu smartphone-ul și ne explică istoria locurilor, spunîndu-ne și cîteva anecdote delicioase legate de străzi, clădiri, biografiile unor oameni care-au locuit acolo, de exemplu. Mi-au plăcut în special cele din Marais (n-am fost niciodată la Hôtel de Sully) dar și din locuri în care n-am fost, ca Plaine-Monceau - cu statuile lui Alexandre Dumas père et fils și clădirea Cité de l'Économie, sau în Square des Batignolles. Îmi place să revăd oamenii în ziua de azi, pe străzi, deși acum poartă măști pe față. Mă întristez cînd văd atîtea localuri închise, cine știe cînd își vor reveni, cine știe dacă-și vor reveni. Gibert Jeune din Place St Michel se închide. Am intrat de multe ori acolo și îmi imaginam cum ar fi fost să fiu student la o facultate adevărată din Paris și să-mi caut cărțile de care aveam nevoie acolo, în ediții ieftine. Eh. Tot la Véro am revăzut atîtea locuri din Paris pe care atunci nu le-am explorat suficient. Și nu numai din Paris. Anul trecut a fost prin Bordeaux, Nantes, Vanves, Lille - am aflat atît de multe. Astea sînt chestii perisabile, nu știu cît vor mai fi prezente acele videoclipuri acolo pe YouTube, dar pentru mine înseamnă enorm. Cum au însemnat acum cîțiva ani și cele ale userului 'mxsmanic'. Acum mi-aș dori să pot vizita Bordeaux și împrejurimile sale, să intru la muzeul vinului, deși nu sînt băutor, să străbat străzile care seamănă oarecum cu Parisul dar totuși au o identitate aparte, dar profund franceză în același timp, să vizitez de exemplu castelul lui Montaigne, și alte castele de pe valea Dordogne, chiar să merg într-o canoe, cum am văzut la Rick Steves.

A apărut la Humanitas volumul întîi din opera integrală lui Platon. Să mi-l cumpăr oare? Am cîteva din cărțile lui Platon în engleză și în română. Trebuie să-mi fac cumva loc în bibliotecă mai întîi pentru că efectiv nu mai am loc. Anul trecut a apărut volumul întîi al Eseurilor lui Montaigne. Pe acesta mi l-am luat dar încă nu l-am citit. Sper să fie traducere bună, nu ca Meditațiile lui Marcus Aurelius, care a apărut tot la Humanitas și pe care l-am abandonat și l-am reluat apoi în ediția Oxford. Continui să citesc Dumas, cum ziceam lunile trecute. Acum de exemplu sînt la Louise de la Vallière - m-am cam împotmolit în viața de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, dar continui, nu mă las. Interesant, mai ales dac-ai vizitat cîteva castele, ca mine, dar acțiunea lipsește. E o parte care cred care oferă adîncime poveștii și colorează atmosfera. Mi-am mai cumpărat cîteva cărți de Dumas pe care nu le aveam, de exemplu Cei Patruzeci și Cinci de la Adevărul - deși a apărut acum zece ani, încă le-am găsit la un anticariat din București - o ediție în folie! Apoi, tot căutînd pe Net am găsit și alte titluri care nu fac parte din canon, Cavalerul d'Harmental, Sfinxul Roșu, Războiul femeilor și multe altele însă editura la care-au apărut nu-mi prea inspiră încredere. Adică: eu sper că-s complete. Am comparat nr-ul de pagini cu nr-ul de pagini al edițiilor apărute înainte de Revoluție la noi și sînt mai puține. O fi de la paginație, mărimea fonturilor? Să-mi cumpăr oare și edițiile precedente? Sau să compar cu textul de pe Gutenberg? E greu de urmărit. Mi-am comandat de pe okazii Le Morte D'Arthur de Thomas Malory, apărută la noi în anul 1979 la editura Minerva în celebra colecție bpt. Mi-a venit la poștă ieri dar cum a fost sîmbătă, n-am fost încă s-o ridic. Așa că pe luni. Am vrut inițial să-mi comand ediția în engleză, cele două volume de la Penguin, dar am citit undeva că are termeni arhaici care ar îngreuna lectura.

Roverul Perseverence a amartizat. Ei, iată că se petrec și lucruri mărețe. Iată că mai sînt oameni pe lumea asta care se ocupă și de chestii foarte diferite, de care nu prea auzi la știri, pînă ce nu are loc un eveniment ca acesta. Anul trecut au fost primele misiuni NASA și SpaceX cu echipaj spre Stația Spațială Internațională (Godspeed Bob and Doug!) ale căror lansări le-am urmărit pe Net, și vor mai urma și altele. Se pregătește Artemis. Abia aștept! Nu cred că-i acceși senzație ca aselenizările deși NASA a ținut mereu inetersul aprins: Voyager, navetele spațiale, telescopul Hubble, Cassini-Huygens, New Horizons și roverele Opportunity sau Curiosity.

În viața mea n-am văzut atît de puține standuri cu mărțișoare în oraș. Asta-i la fel de groaznic, ca înfățișarea orașului la Crăciunul de anul trecut. Mare păcat. Îmi aduc aminte de anul trecut în perioada asta cînd la fel mă feream de oameni, fiindcă virusul circula deja și-n Timișoara și am auzit vorbindu-se italienește într-un loc (Italia era anul trecut pe vremea asta cea mai afectată țară din lume) și eram speriați pe bună dreptate. Ce vreau să spun e că s-au întîmplat atîtea lucruri în ultimul an dar în același timp mărțișorul anului trecut parcă a fost de-abia ieri. Atunci nu se purtau măști pe străzi, ca acum, abia mai tîrziu s-a introdus obligativitatea purtării lor. Anul acesta sînt mai multe măști albe, kn95 ffp2. Ca un fel de modă.

Vechiul sediu al companiei în care am lucrat vreo duzină ani, a fost demolat. Am trecut recent pe acolo. Ce mic pare locul, acum că a fost nivelat! Și cînd mă gîndesc cîte s-au întîmplat acolo, cît consum nervos și emoțional! Și pentru ce? În fond un sediu este ceva provizoriu, la fel ca proiectele la care lucrez. Există lucruri mult mai importante în viață. Acum e doar un loc vacant peste care s-au așezat ciorile. M-a pus pe gînduri dar cumva mă simt și ușurat, ca și cum problemele vechi, deși știu că au dispărut, odată cu distrugerea clădirii s-au dus complet. Pe de altă parte, parcă o parte din trecutul meu nu mai e, a dispărut. Sîntem noi oamenii atît de legați în gîndire de spațiul fizic? Nu m-am simțit foarte bine acolo, dar nici foarte rău. În fond a constituit un fel de oază în țara asta și un adăpost pentru vremuri dificile, dar mentalitatea colegilor nu se ridica absolut deloc la nivelul de civilizație pe care-l așteptam.

Ianuarie 2021

Cu puțin înainte de amiază, am ieșit la o mică plimbare prin oraș, în zona centrală. Erau peste zece grade Celsius, se simțea puțină umezeală în aer, așa cum îmi place mie, și după ploile din zilele precedente, soarele strălucea acum puternic sau cel puțin așa îl percepeam eu, după o săptămînă de lucrat de acasă. Prin ochelarii aburiți de la purtarea măștii de protecție mă uitam la terasele localurilor unde oamenii luau masa stînd în corturi transparente de plastic, fiecare masă cu tot cu cei așezați împrejurul ei aflîndu-se într-un astfel de cort/dom/bulă de plastic/iurtă/iglu transparent. Perimetrul trotuarelor s-a micșorat astfel iar frumusețea fațadelor din Centrul Vechi contrastează cu improvizația cu aer futurist utilizată de cei din serviciile ospitalității pentru a-și continua afacerea. Aceasta este noua normalitate. E și un mod de protecție împotriva frigului, însă nu prea am încredere în modul cum se asigură ventilația. Păcat că nu vedem și la noi ursuleți de pluș pe scaunele neocupate, ca la Paris, ar fi dat peisajului urban un aer mai liniștitor, de poveste.

Oricum nu se întrevede nici o îmbunătățire a situației acestea în care ne aflăm de aproape un an. Pe de o parte încă de la finele anului trecut au apărut mai multe tipuri de vaccinuri, care au început să fie distibuite și la noi și chiar și administrate, deși sînt o grămadă de oameni care nu vor să se vaccineze, din cauza teoriilor conspiraționiste de pe pe Facebook care spun de exemplu că Bill Gates ori vrea să elimine cîteva procente din populația lumii fiindcă nu mai există suficiente resurse naturale ori vrea să le implanteze cipuri 5g, ca lumea să poate fi urmărită de oriunde. Apariția teoriilor acestea trebuie studiate cu grijă la fel ca virusologia, fiindcă sînt la fel de grave. Pe de altă parte au apărut tulpini noi, întîi cea engleză, apoi cea braziliană și sud-africană, care sînt mult mai contagioase și deja s-au înregistrat cazuri și la noi. Cine știe dacă toate astea nu vor duce la o nouă stare de urgență.

Astfel că nici anul acesta nu se va putea călători, mi-e clar. Am continuat și luna asta să-mi comand cărți să-mi sting tînjirea: Sur la route des régions de France, Les plus beaux villages de France, Nos 52 week-ends coups de cœur en France, Redécouvrir la Nationale 7. În fond, e și acesta un fel de a călători. Mă gîndesc la aceia care vizitează în fugă un oraș, sau aleargă de la un sit turistic la altul ca Speedy Gonzales, și nu citesc nimic despre cultura acelui loc, care știu să facă doar remarci de genul: "hm, meseriașe clădiri!", și care se întorc la fel de ignoranți cum au plecat. Inculții umblați - un nou specimen apărut odată cu low-costurile și cu siturile agregatoare de rezervări online precum și cu ceva ce disprețuiesc cel mai mult: AirBnb - care distruge peste tot comunitatea locală cam la fel cum au distrus IT-știi zona San Francisco.

Mă concentrez greu, chiar extrem de greu, la servici. De fapt vorba vine la servici, că lucrez tot de acasă. În firmă au fost mai multe cazuri de Covid anul trecut, dar managementul nu ne-a comunicat. Eu tot amîn să mă apuc de lucruri, și atunci, ca să recuperez, stau și lucrez peste program. Și doar am atît de mult de lucru! Și proiectul este atît de încîlcit și observ atîtea cazuri care ar putea apărea și pe care le descopăr și știu că n-aveam cum să le prevăd, încît îmi pare uneori că tot ceea ce fac poate avea efecte secundare, că mă trec sudorile. Sînt întrerupt deseori și prin urmare trebuie să-mi mut atenția la alt task după care să revin la cel de la care-am plecat și asta de mai multe ori pe zi. Și în plus mi se pare că proiectul actual nu mai termină după cum nici pandemia pare că nu se mai termină odată.

Decembrie 2020

Cred că cea mai mare parte a timpului din anul acesta mi l-am petrecut urmărind serile știrile despre panedmie iar ziua lucrînd, uneori din păcate și în week-end-uri. Am avut un proiect nou și anul viitor voi fi implicat în altul, dar stilul de lucru nu s-a schimbat și nici nu cred că se va schimba. Trebuie cumva să renunț la on-call, nu știu cum, dar altfel cred că n-am să-mi mai revin nici la anul. Dar să bat cu pumnul în masă nu-mi stă în fire iar un refuz i-ar face pe ceilalți să le vină rîndul mai des, ceea ce nu știu dacă le-ar conveni. Știu, atîția oameni și-au pierdut joburile anul ăsta și atîția s-ar bucura dac-ar avea de lucru dar... eu sînt burned-out. Și mi-a crescut îngrijorător și tensiunea. Acum sînt în concediu, de șapte zile, și încă nu m-am refăcut din stresul lucrului, tot epuizat mă simt, ca de obicei, la fel cum scriam și acum trei ani. Am vrut să răsfoiesc frumos niște cărți și reviste, așa cum îmi propun în fiecare an pentru perioada aceasta, dar mai mult îmi vine să zac. Mi se pare că anul acesta m-am odihnit foarte puțin sau în orice caz cel mai puțin de cînd mă știu cred. N-am fost plecat nicăieri, poate și de asta, doar plimbările prin oraș, și nici anul viitor nu cred cred că se va putea pleca undeva și afirm asta cu realism, din moment ce vaccinarea populației va începe abia în primăvară-vară, iar imunizarea va mai lua ceva timp. Plus că oricum ar putea apărea oricînd și oriunde focare. Sau noi tulpini, valuri, carantine. Așa că am avut mereu în minte amintirile din călătoriile din 2019 și de dinainte. Și am descoperit canalul France with Véro - care mi-a re-orientat încet compasul interesului principal dinspre Italia, ca în ultimii ani, înapoi la Franța, deși nu-mi fac nici un plan pentru la anul. Oricum, anul viitor măcar să-mi consum zilele de concediu cu folos. Shakespeare cum a compus în timpul epidemiei de ciumă? Dar el este oricum o enigmă.

Anul acesta mi-am promis că nu-mi voi mai cumpăra atîtea cărți, dar după ce m-am abținut vreo două luni, am început să-mi comand de pe net în plin început de pandemie, apoi din fericire s-au deschis librăriile așa că am putut să merg, să zăbovesc și să-mi aleg. Mi-am făcut o statistică și mi-a ieșit că mi-am cumpărat șaptezeci de cărți, dintre care (doar) două albume de benzi desenate - tomurile 3 și 4 din Une nuit à Rome de Jim, și în mare parte literatură de călătorie dar nu numai, și de istorie a locurilor pe unde-am fost de exemplu. Față de cum eram acum un deceniu, am ajuns mai interesat de trecut decît de prezent. A, mi-a sosit trilogia celor trei mușchetari de la Oxford, ediția adnotată, de care am amintit data trecută, pînă la urmă mi-am comandat toate cele cinci volume, dar sînt prea obosit chiar și pentru o carte de acțiune. Mi-e dor de copilărie, deși într-un fel parcă nu m-am maturizat niciodată. Anul ăsta am citit doar douăzeci și cinci de cărți. M-a impresionat Jurnalul din Anul Ciumei a lui Defoe, nivelul de civilizație din Londra secolului XVII, iar cea mai mare plăcere a fost descoperirea Orei de Aur (The Good House) a lui Ann Leary - un loc ideal de trăit. Acum răsfoiesc Rick Steves' Sicily. Am văzut și cîteva filme, mai puțin de treizeci, am remarcat cîteva: La loi du marché și Mademoiselle Chambon cu Vincent Lindon, Aloha cu Emma Stone, La pazza gioia cu Valeria Bruni Tedeschi,  Ford v Ferrari, precum și cîteva filme pe care ar fi trebuit să le văd mai demult: Cyrano De Bergerac (1990) sau The Electric Horseman cu Robert Redford și Jane Fonda. A, și am revăzut toate episoadele din cele nouă sezoane de pînă acum din Doc Martin, cu Martin Clunes și Caroline Catz - deci pot spune că mă uit și eu la un serial, adică sînt în același rînd cu lumea.

Centrul orașului arată straniu pentru perioada asta de timp. Vremea e caldă. Mi-e dor de forfota din centrul orașului, de căsuțe, chiar și de muzica aia gălăgioasă, chiar și populară. Să trec prin centru și să mă las cuprins de energia Crăciunului. Acum sînt doar porumbeii care se bat pe rămășițele aruncate de clienții de la terasa McDonalds. Și un vînzător de castane coapte și de porumb fiert care nu știu cum s-a strecurat pe-acolo. Am intrat la Cărturești și m-am frecat pe mîini cu una din cele trei soluții dezinfectante de la intrare, nu mai știu cu ce mi-am dat data trecută, dar puțea nasol, așa c-am ales pe cel albastru, cu mult alcool. Am tras o tură pe acolo, apoi iar prin Centru. Nu era multă lume, dar nu era nici pustiu. Există temerea că poate nici după pandemie oamenii nu vor mai ieși, că se vor obișnui cu distracțiile virtuale. Dar cine știe? Oamenii sînt mai sociabili decît mine, dar și mai maleabili și mai schimbători.

Vicontele pe care nu l-am citit

Se termină iată și luna noiembrie și de-abia mă mai țin bateriile. Bine că stau acasă cîteva zile, de fapt e impropriu sau din obișnuință spus, fiindcă tot stau pe acasă de la începutul lunii martie, dar cîteva zile fără lucru în această mini-vacanță sînt oricum esențiale, vitale chiar. Se tot scrie prin presa lumii de cîțiva ani despre reducerea săptămînii de lucru la patru zile, dar eu nu mai cred că vom mai apuca așa ceva, cel puțin nu văd nici o îmbunătățire a ritmului acesta pe care aproape că l-aș numi infernal în care se lucrează la noi în companie și mai ales dacă punem la socoteală workoholismul americanilor și al asiaticilor dar și al unor indivizi duși cu pluta de la noi, care s-au îndepărtat de tot ceea ce înseamnă umanitate. Luna asta s-au omologat cîteva vaccinuri, așa că există o speranță că treptat viața va reveni la normal. Bill Gates spunea că pînă la Thanksgiving-ul viitor situația va reveni la normal, dar să vedem dacă se va putea și călători anul viitor, că eu de-abia mai rezist, n-am mai fost nici măcar în vreun mijloc de transport din primăvară. A fost acesta un an complet pierdut sau, cum spunea un coleg din State într-o teleconferință, a fost "anul care n-a fost"? Oricum, acum vreau să dorm bine, de cîteva ori pe zi, să stau toată ziua în apartament, să mănînc ce poftesc din frigider, am făcut destule provizii în week-end, să mă uit la documentare de călătorii și de istorie pe Digi World și pe Viasat History, și să am alături un teanc de cărți groase pe care să le citesc și între care să schimb cînd am chef. Ca o vacanță de iarnă din copilărie.

Week-end-ul acesta mă uitam în bibliotecă încercînd să mă decid ce carte să m-apuc să citesc, mă gîndeam la ceva de istorie, cînd mi-am dat seama că nu am citit Vicontele de Bragelonne. Evident că la ora actuală la noi romanul nu se mai găsește nici în librării, nici în anticariate. A apărut o ediție acum mai bine de nouă ani la Adevărul, parcă a fost ieri, într-una din colecțiile acelea celebre, dar pe atunci nu m-a interesat, nu știu de ce. Mă rog, aveam cred alte priorități. Este o întregă poveste cu trilogia asta a lui Dumas în viața mea. Nici cînd eram eu copil nu se mai găsea, nici în librării și nici în biblioteci. Bibliotecara îmi rîdea în nas dacă ceream așa ceva. Puținii colegi care o aveau acasă nu voiau s-o împrumute, și-i înțeleg, nici mie nu-mi plăcea și nu-mi place nici acum să împrumut cărți, am avut cîteva experiențe neplăcute și în plus nici nu am încredere în oameni în general. Dar mi-era ciudă pe ei cînd povesteau încrezuți cît de faină e. Îi uram, ce mai! Apăruse mai demult, în anul 1970, într-o colecție de lux, cu coperți tari, frumos desenate și viu colorate, și cu cotoare argintii, de îți venea să le mănînci, nu alta. Dar pe atunci părinții mei trecuseră de vîrsta adolescenței și oricum ei nu gustau cărți de aventuri, genul lor fiind Balzac. Într-un final, pe la vreo 15, 16 ani, cînd deja citisem și altceva, mai matur, Don Quijote de exemplu, taică-meu mi-a făcut rost de cele două volume, împrumutate de la cineva, dar din care lipseau în mod ciudat ultimele aproape o sută de pagini din al doilea volum. Cine ar face așa ceva, cine ar fi rupt acele pagini? Nu-mi pot imagina nici acum. Dar ce să fac, am citit-o pînă în acel punct, pînă la episodul în care Milady este închisă. Captivant. Tot mai bine decît nimic. După Revoluție a apărut o ediție pirat la o editură din oraș, pentru că nu exista legea copyright-ului, fără numele traducătorului, dar asta e, ai mei mi-au cumpărat-o, așa că am reluat lectura. De la început. În sfîrșit mi s-a închis parcă un cerc un cap, și m-am simțit mai împlinit. Apoi al doilea roman din serie, După douăzeci de ani, nu mai știu cînd am făcut rost de el, probabil destul de mult după terminarea facultății, de la un anticariat din Centru, pentru că abia după ce a trecut destul de mult timp după '89 au început să apară la tarabele second hand acele ediții anterioare la care visasem în copilărie, dar parcă nu m-a prea impresionat. Cred că abia mai apoi au venit călătoriile mele în Franța: Paris, Louvre, Valea Loarei, după care Italia, care mi-au deschis interesul și asupra istoriei, eu fiind pînă atunci orientat strict pe prezent, pe contemporani. Mă mai gîndeam uneori la Cei Trei Mușchetari, mă întrebam prin ce întîmplări au trecut cei patru și cine o fi Vicontele, dar mă luam cu altceva și nici nu m-a pasionat într-atît încît să citesc ceva ce mi se părea copilăresc sau avînd legătură cu copilăria. De fapt l-am văzut într-un interviu pe Mircea Mihăieș care spunea că trilogia lui Alexandre Dumas nu este literatură pentru copii. Sînt de acord, în special fiindcă are și o parte de romance, pe care copiii de obicei o sar, dar fără de care povestea nu s-ar ridica. Și acum, iată-mă ajuns la vîrsta aceasta, cu încă o neîmplinire în suflet și o dorință care vine de mai demult, dar a fost stinsă în timp de valurile vieții dar reaprinsă cumva poate de perioada asta de criză și de apropierea sărbătorilor și de gîndul la copilărie și de pasiunea veche pentru Franța și de pasiunea mai nouă pentru istorie și cumva obosit de atîtea cărți citite care te fac să-ți pui atîtea întrebări încît ajungi să nu mai fi sigur de nimic, ori spiritul meu idealist are nevoie să creadă constant în valori umane precum noblețea, onoarea, cavalerismul, bravura, pentru că altfel se usucă. Așa că mi le-am comandat de pe Net, chiar înainte de a scrie postarea, dar nu acele ediții frumoase de demult, care acum se găsesc bine-mersi pe site-urile de anunțuri second hand, ci una critică, îngrijită, dar în engleză, oricum la noi nu cred că vor apărea vreodată ediții critice. Abia aștept să le citesc.

Octombrie 2020

Luna asta am ieșit mai puțin prin oraș. Parcă nici nu mai am așa chef, sînt destul de obosit de la servici, la care se adaugă, desigur, o reticență din cauza numărului de cazuri care continuă să crească de la o zi la alta, bătînd record după record. Ieri de exemplu au fost 6546 de cazuri noi, iar azi, fiind sîmbătă, și deci făcîndu-se mult mai puține teste, din motive financiare, 5753. În Timișoara în ultimele 24 de ore s-au înregistrat 283 de cazuri noi. Nu știu cum vor părea cifrele astea peste o lună. Mult, puțin? Pe graficul noilor infectări de la noi nu apare ca existînd un al doilea val, ci o creștere drastică după 15 septembrie, iar curba noilor decese este exponențială. Însă poate că ne aflăm totuși în al doilea val, sau cel puțin așa reiese dacă ne uităm la graficele țărilor din Vestul Europei, iar primul pare mult mai mic pentru că a putut fi ținut sub control prin carantinare. Acum nu se prea mai dorește închiderea totală. Avem de ieri și noi o carantină între orele 22 și 6, ca la Paris. La noi librăriile sînt deschise, nu ca-n Franța, unde doar unele funcționează și doar pe sistemul click and collect, însă oricum au mai mulți clienți decît în țara asta din Estul Europei în care acest obicei al cititului este în general disprețuit.

Franța a ajuns țara cu cele mai multe cazuri de la începutul pandemiei, un număr dublu față de Italia. La ei s-a reintrodus Attestation de Déplacement Dérogatoire. Săraca Franță! Parcă nu era de ajuns, au mai avut parte de două atentate teroriste comise, bineînțeles, de musulmani. Sînt furios. Se tot face apel la toleranță dar nu cred că de toleranță mai este nevoie acum, ci de intoleranță, și nu doar la adresa islamiștilor ci a tuturor musulmanilor. Absolut toți musulmanii din Europa trebuie să fie făcuți să înțeleagă cît mai rapid că prezența lor este indezirabilă aici și că vor trebui să plece în țările împuțite de unde a venit neamul lor blestemat. Primarul Nisei are dreptate: a fost un atentat împotriva creștinismului. Și a mai declarat: "Il est temps que la France s'exonère des lois de la paix pour anéantir définitivement l'islamo-fascisme de notre territoire". Da, legea trebuie schimbată! Simt că lumea în Franța e furioasă și fierbe. Pentru că citesc comentariile lor la articolele din presă. Pînă cînd? Și cred că prea mult se accentuează apărarea secularismului. Ar trebui să se aducă în discuție introducerea integrismului catolic. Poate numai așa se va putea scăpa de sălbaticii de musulmani și de africani care au ajuns să infesteze ca șobolanii toată Franța. Măsuri dure, drastice și concrete. Altfel se va ajunge la o nouă Reconquista. În Argentina, în timpul dictaturii, oamenii de care voiau să scape erau duși cu avioanele și aruncați în ocean. Asta ar fi una din soluții. Dar orice idee este binevenită, numai să vedem că se trece la acțiune. A, și jegul de erdogan mai și întărîtă poporul lui prost și apelează la boicotarea produselor franceze. Nu-mi pare rău de efectele cutremurului de ieri din izmir, care de fapt se numește Smyrna. Nu-i mai rabdă Dumnezeu. În Turcia e nevoie de o lovitură de stat militară, așa cum a mai fost de atîtea ori în istoria recentă. Păcat că cea precedenă a dat greș dar cred că acum ar avea șanse, cu puțin ajutor extern și pe fondul crizei economice. Acuma, depinde de cine va cîștiga alegerile în State. Trump vs Biden. Pe Trump îl văd ca un apărător al valorilor, al culturii Occidentale, fiind clar împotriva celor care doresc dimantlingul poliției și alte aberații, dar relația lui cu escrocii ăia de rocket-boy și putinică e cel puțin ciudată. Se spune că a revitalizat economia prin măsurile lui, dar nu știu. S-a vindecat de coronavirus și de atunci se crede invincibil. Poate fi și efectul steroizilor. Binden cred că poate face mai mult, fiind mai versat în politică, dar accentul pus pe străini și pe emigrație este îngrijorător, chiar repugnant. Ce îmi place la Biden e că e catolic și că se bîlbîie ușor, lucruri care îi atribuie un șarm aparte, și, evident, Obamacare-ul, pe care-l consider cel mai extraordinar lucru din istoria recentă. Și cînd te gîndești la cîte istorie a trăit acest om, anii cincizeci, șaizeci, șaptezeci, optzeci!

Urmăresc zilnic fluxurile de știri, ceea ce nu-mi stătea în fire. Mă îngrijorez și uneori mă enervez cînd văd ce se întîmplă prin lume. Poate e un efect al statului în casă, al izolării, lockdown-ului, confinamento plus presiunea serviciului, despre care nici nu mai scriu acum. Abia dacă mai ajung să citesc două cărți pe lună. E toamnă, am revăzut The Cider House Rules, deși n-am citit cartea încă, nici nu cred c-a apărut la noi, dar se poate citi și-n engleză, trebuie să fac rost de ea dar nu acuma, acuma am altele de citit, și atmosfera de toamnă și din film și de afară m-a dus cu gîndul la foliajul din Canada, apoi din Estul SUA ceea ce m-a făcut să caut pe google cărți a căror acțiune se petrece în Noua Anglie și am găsit Ora de Aur de Ann Leary și Olive Kitteridge de Elizabeth Strout și astfel am aflat și de aceste două scriitoare. Prima carte tocmai am început s-o citesc. Springsteen a scos un nou album, Letter to You cu E-Street-ul. Și Katie Melua - Album no. 8. Nu știu dacă am mai amintit aici albumul lui Thomas Dutronc apărut în primăvară, Frenchy, pe care l-a lansat printr-un concert transmis live pe FB de pe un vaporaș pe Canalul Saint Martin. Un an bun pentru creații muzicale, totuși, nu? În rest, numărul special al revistei Historia dedicat vieții în Dacia Romană merită remarcat. Tot nu mi-e clar dacă zona aceasta de aici de unde sînt acum, zona dintre Mureș, Tisa și Dunăre a făcut totuși parte din Imperiul Roman, măcar pînă la moartea lui Traian în 117, cum am văzut în alte cărți sau Dacia cuprindea doar Banatul montan, cum se arată în revistă. Mă interesează din ce în ce mai mult acea perioadă a istoriei, de fapt istoria Europei, mai veche, nu cea recentă. A reapărut Eu, Claudius, de Robert Graves. Și a mai apărut o nouă carte de Julian Barnes, despre La Belle Époque, Omul cu haină roșie. Și Elena Ferrante! Continui să mă uit la France with Véro - este ghid turistic și face transmisii live streaming pe FB și publică pe YouTube travel log-uri din Paris, e foarte energică și știe atîtea lucruri pe care le povestește atît de fain că îți vine să-ți faci bagajul și mergi acolo. Deși nu se poate acum, dar măcar atît să putem face, să călătorim prin transmisii live sau prin cărți.

Septembrie 2020

Luna aceasta vremea a continuat să fie însorită și caldă așa că mi-am continuat plimbările de week-end prin oraș. Acum două săptămîni am fost și prin sud, de pe Cluj am luat-o spre Girocului și apoi la dreapta pe Rebreanu pînă pe Calea Șagului, apoi înspre Maria și de-acolo spre Centru. Am făcut peste 17 mii de pași. Iar sîmbăta trecută am mers pe Mihai Viteazul, apoi pe Babeș - o zonă frumoasă, pe care n-am mai fost demult, nu știu de ce - și prin spatele Universității - ce fain arată fără studenți - apoi la stînga spre Rozelor. De fiecare dată mă face să mă gîndesc la perioada studenției, dar de fiecare dată. Îmi imaginez în cap dialoguri cu foști colegi, cu fosta prietenă, cu proful meu la care-am dat licența. Nu prea cred că mă voi mai reîntîlni vreodată cu vreunul din ei. A trebuit să mă așez pe o bancă, pe malul Begăi, și să-mi pun un leucoplast la picior, fiindcă de-atîta mers pantoful drept mă rodea la gleznă și mai mult ca sigur ar fi urmat să sîngerez, la fel ca data trecută. Și cînd am ajuns acasă am văzut că pantalonii mi s-au ros între picioare - data viitoare am să-mi pun blugii. A mai fost un week-end în care n-am putut merge nicăieri din cauză c-am fost în ambele zile on-call - trebuie să primesc două zile de odihnă pentru asta, dar la noi în firma asta de obsedați de muncă nu se obișnuiește, e un obicei descurajat, dar oricum una sigur mi-o voi lua lunea viitoare, în cinci octombrie, pot să comenteze ei pînă nu mai pot.

În rest am fost destul de stresat, numărul de cazuri de Covid-19 continuă să crescă și la noi și în țările din Vest, mai ales în Franța și în Spania. Continui să vizionez seara știrile de la Rai 1 și TV5 Monde și să mă uit la reportajele acelea filmate pe străzile orașelor în care-am fost, în exterioarele familiare. Nu știu dacă e valul doi, nimeni nu ne lămurește. Am mai descoperit o scriitoare interesantă de care n-am mai auzit, Anita Brookner, ne-tradusă pînă acum în română, și mi-am comandat deja două cărți de care-o să m-apuc imediat după ce termin romanul ăsta lung de John Irving - are un stil cam direct, dar mă așteptam la asta. Trebuie să-mi comand și alte cărți, pentru că după Brexit va fi mai complicat. Mi-am făcut un wishlist - anul ăsta mi-am luat în general carți de călătorii sau care au printre teme călătoria. Am văzut două filme bune: Ford v Ferrari (2019) și Aloha (2015), iar serile continui să revăd toate sezoanele Doc Martin, cam un episod-două pe zi. Am fost la ziua bunicii mele, a împlinit 90 de ani, și acolo m-am întîlnit cu unchiul meu cu mătușa mea, care s-a întors de la lucru în străinătate, probabil pentru totdeauna, și verișorul meu cu partenera lui care așteaptă un bebe în februarie. Ce bine e să mai socializez! Am mîncat pizza și prăjituri de la Codrina. M-am îngrășat. Cursa de 24 de ore de la Le Mans a avut loc, dar fără spectatori. Azi este zi de vot, nu prea am cu cine, nu mă-ncîntă usereul ăsta - prea mulți colegi proști și-au updat-at pozele de profil de pe Facebook cu intenția de vot. Oameni care nu citesc cărți votează pe alții care nici ei nu citesc cărți. Am fost pînă la secție să pun un vot nul măcar, dar era o coadă pînă la ieșirea din curtea școlii, lucru care m-a descurajat, așa că am făcut cale-ntoarsă, am trecut pe la un supermarket, după care m-am întors din nou să văd dacă n-a mai avansat, dar nu, și nu risc, și prin urmare m-am întors acasă.

Noi obiceiuri de week-end

Obiceiurile mele de week-end s-au schimbat. Mă scol dimineața destul de devreme, fiindcă nu prea dorm atît de mult ca înainte și nici nu mai rezist tîrziu după miezul nopții cu o carte-n mână, apoi îmi pregătesc micul dejun: roșii cu mozzarella fresca și oregano stropite cu ulei de măsline, o felie de jambon, parmezan, uneori îmi fierb și un ou, mai nou îmi pun și un pahar cu suc de portocale cu pulpă, asta ca să-mi amintesc de hotelurile unde mergeam în concediu pînă mai anul ăsta, și la final o cafea în care îmi torn un pic de sirop de arțar (am încercat și cu sirop caramel dar nu-mi prea place). Nu mă mai duc la cumpărături, le fac de cu seară și tot vineri seara fac și curățenie - șterg praful, dau cu aspiratorul, apoi spăl pe jos. Așa că sîmbetele plec la plimbare prin oraș. Nu-mi stabilesc traseele dinainte, dar în fiecare week-end, pe lîngă centru, explorez și cîte-o zonă a orașului. Dau întîi o tură prin cartier, apoi și prin cartierul alăturat, care pare și mai adormit în căldura verii și-mi las gîndurile-n voie. În general îmi vin în minte amintiri de acum zece, douăzeci de ani și uneori chiar mai mult, pe cînd credeam că mă așteaptă-n viață lucruri mai bune. Văd atîția oameni de toate vîrstele și tineri care poate-s acum la început de carieră și pensionari care socializează pe lîngă un centru comercial, aceeași atmosferă ca pe vremuri. Eu sînt undeva la mijloc.

Încerc să merg doar pe la umbră, fiindcă vara asta continuă și ieri a fost arșiță. Trec de locurile pe unde-am copilărit și invariabil mă îndrept spre Centrul Istoric. Și inevitabil trec printr-o librărie sau două și de obicei de fiecare dată găsesc cîte-o carte care mi se pare interesantă pe care-o cumpăr. Săptămîna trecută m-am plimbat pe Savoya și am vrut să intru la Humanitas dar nu mai era acolo, m-am apropiat de vitrină, mi-am pus palmele căuș la colțul ochilor și m-am uitat prin geam și nu mai era nici o carte și asta m-a întristat peste măsură. Înc-o librărie care pleacă. Nu am văzut nimic în presă legat de asta iar pagina lor de Facebook a dispărut. Oare de ce? E de vină pandemia sau locuitorii Timișoarei au devenit mai ignoranți sau și una și alta? Mă gîndesc uneori că civilizația asta e în declin, cu atîția oameni care inculți, cu invaziile arăbeților și africanilor, cu accentul pus pe viețile celor de culoare, susținut de elitele așa-zis liberale din Occident. Abia acum am început să-i înțeleg pe britanici, cu Brexit-ul lor. De fapt abia acum am început să înțeleg multe. Goethe spunea în cartea sa Călătorie în Italia că un german ajunge la maturitate abia pe la patruzeci de ani. Dar el se considera de vîrstă mijlocie la 37 de ani, cam ca Dante. Ei bine, în ziua de azi cred că-ți trebuie vreo 50 de ani doar ca să te maturizezi. L-am citit pe Scott Fitzgerald la douăzeci și ceva de ani, cu Dincoace de paradis și da, pot spune că l-am înțeles, deși obsesia lui pentru vîrstă îmi cam zgîria urechea și nu m-a impresionat, avea deja un aer obosit ori eu voiam ceva mai dinamic. Apoi, la treizeci și ceva de ani am citit Marele Gatsby dar nu pot spune că m-a dat peste spate. Acum două săptămîni am citit Blîndețea nopții, care a fost scrisă cînd avea douăzeci și ceva de ani, dar abia acum pot spune că l-am înțeles, și acest roman și precedentele sale cărți. Înainte citeam cărți cu un puternic fir narativ și în general foarte citadine iar acum citesc altfel de literatură, pe care înainte chiar o disprețuiam, Ghepardul de Lampedusa de exemplu sau Edith Wharton sau tot ceea ce înseamnă clasici, pînă în antichitate.

Sînt atît de multe locuri de vizitat. În fond, e un oraș frumos și parcă văd din ce în ce mai mulți turiști. Nu e chiar Roma, unde, cum spunea Goethe, elementul artistic năvălește din toate părțile, însă pentru mine are și o valoare sentimentală deoarece am copilărit aici și studiat aici și deci o parte din sufletul meu e aici, nu am venit ca un condotier. M-am plimbat ieri pe malul Begăi, unde mai nou trebuie purtat mască, dar nu toată lumea o avea, apoi am trecut pe lîngă Universitate, iar pentru săptămînile următoare mi-am propus să re-explorez și zonele din Sud, pînă pe Girocului. Nu chiar săptămîna viitoare fiindcă atunci voi fi on-call din păcate, o formă corporatistă de a ține angajații ocupați șapte zile pe săptămînă mai mult de opt ore pe zi. Orașul nu e așa aglomerat, școlile încă n-au început. Cum am mai spus, vremea e călduroasă, ștrandul Termal era deschis, și la buletinul meteo s-a anunțat că vara asta se prelungește. Ca și pandemia de altfel cu care va trebui să învățăm să ne obișnuim să trăim pentru cine știe cît timp.

IT-iștii de azi

"Să lucrezi în IT nu mai e ce-a fost acum să zicem 30-40 de ani" mi s-a confesat de curînd cineva care a lucrat și atunci și mai lucrează și acum în domeniu. În primul rînd că înainte nu oricine ajungea de exemplu analist sau programator de calculatoare sau administrator de rețea. Oamenii urmau o facultate de profil în funcție de propriile lor înclinații, normal. Însă de cînd se cîștigă relativ bine în domeniu și cererea pieței de profil a crescut, și a celei de ne-profil a scăzut, companiile s-au umplut de neaveniți. Am văzut atîția colegi și colege care au acceptat compromisul de lucra într-o domeniu nepotrivit, și-au reprimat instinctul pînă și l-au anchilozat pentru că, deși ar vrea să facă altceva, nu prea pot pleca din sistem, eventual își pot schimba firma unde lucrează, dar după un timp îți dau seama că asta nu-i satisface decît pentru un timp scurt și sînt un fel prizonieri. Dar o altă problemă este că unii dintre acești oameni nepotriviți au devenit majoritari și, folosindu-și abilitățile de manipulanți, că alte abilități nu au, au infestat pînă și managementul, și odată ajunși în vîrful ierarhiei corporatiste au început să-și predice de acolo propriile concepții, făcîndu-ne atmosfera aproape irespirabilă. Dar cum arată o persoană potrivită pentru munca de software developer, cum se zice acum la analist-programator? Păi capabilități analitice de exemplu, putere de concentrare mult mai mare decît cititul headline-urilor de știri. Aceștia nu sînt, cum să spun mai blînd, oameni prea sociabili. Sau hai să spun direct: introvertiți. Ca să înțelegi că aceasta e o calitate, nu un defect, citește-o pe Susan Cain. Pentru că în fond nu gîndești în echipă, îți urmărești ideea din cap în cubicul-ul tău, și, lucru foarte important, crucial, te afli singur în majoritatea timpului în fața ecranului. Și chiar îți place să gîndești, nu să-ți pierzi timpul prin ședințe în care să asculți tot felul de glumițe proaste și discuții deviante, oligofrene să ți se facă greață și să nu mai ai chef să lucrezi după-aia.

Dar modelul, paradigma s-a schimbat. A apărut conceptul socialist de open-space în care nu doar că te simți privit din toate părțile și fiecare mișcare îți este ușor urmărită, analizată, dar și productivitatea scade, evident. Sau evident pentru mine cel puțin, nu pentru noua specie apărută, pentru omul nou, cu mentalitate de stup, fără personalitate. Programatorii sociabili (ce termen!) și-au scos pînă și și mini-despărțiturile dintre mesele de lucru, ca să comunice sau să povestească mai ușor faze-faze. Iar acum firmele caută exact acest model de angajați. Așa a apărut de exemplu specia de programator care joacă fotbal sau programatorul care merge în cluburi sau la bere - care-s oximoroane. Noua religie este acum metodologia Agile, care impune un și mai mare număr de ședințe, și atribuie de norme de lucru prin împărțirea unui subiect mare într-o pleiadă de altele mai mici, infantilizînd un proiect, făcîndu-l mai dificil de coordonat, mai dificil decît lucrul în sine, pentru care trebuie angajați alți oameni care, desigur, trebuie să fie tot sociabili la rîndul lor, să cîștige și ei o pîine, să te întrerupă cît de des pot, după cum le fuge mintea lor care nu se poate focusa. Sper c-am fost clar ce înseamnă mod de lucru nepotrivit. Total greșită abordarea, cum spunea Iohannis. Astfel că lucurile s-au împuțit. Nivelul intelectual al celor care lucrează acum în IT este acum foarte scăzut, și asta nu numai la noi. Și nivelul cultural, nu se mai citesc cărți, ca-n Minunata lume nouă a lui Huxley, nu mai e nevoie să interzici cărțile, că oricum nu se prea citesc. În schimb se uită la seriale absolut infantile pe Netflix sau Hbo, cu personaje cool aflate în tot felul de misiuni. Locurile de muncă au atras tot felul de oameni veniți din toate colțurile lumii. Rezultatul - se poate vedea în distrugerea orașului San Francisco de exemplu. Și s-au înmulțit fast food-urile și restaurantele chinezești. Woody Allen spunea că lumea a devenit proastă din cauza fast-food-urilor, a lipsei conversațiilor de la mese. Atmosfera este, după cum spuneam, mult mai greu respirabilă.

Lecturi, amintiri și călătorii amînate

Ies în oraș în fiecare sîmbătă după-amiază, după ce fac curat prin casă. Acum două săptămîni am fost să mă tund - nu mai erau cozi, ca atunci cînd am ieșit din starea de urgență și s-a dat drumul. Dar ne aflăm încă în starea de alertă. Mă plimb pe străzi - aplicația de pe celular mi-a arătat ieri că am făcut cam 12 mii de pași, în alte dăți aveam mai puțin, dar nu cu mult, mai intru prin magazine, în general prin librării - mi-era dor, poftă, să parcurg cu privirea și alte rafturi cu cărți decît cele de acasă. M-am gîndit: aproape nici una dintre librării nu se mai află în aceeași locație ca acum zece, cinșpe ani, cînd eu aveam serviciul mai în centro storico și mă duceam de cîteva ori pe săptămînă în pauza de masă la cîte una, altele au dispărut, altele s-au înființat, numai foamea mea de lectură a rămas aceeași. Și-n același timp a crescut pasiunea pentru călătorii. Statul acesta acasă prelungit mi-a resuscitat amintirile din concediile precedente. Amintiri din locurile pe unde-am fost, la care nu m-am mai gîndit niciodată, îmi vin acum, deseori, spontan în memorie. Parcă mă văd acolo, în trenuri, autobuze, pe străzile orașelor din Italia. Mă gîndesc că atunci cînd o să mor, aș vrea să mă pot vedea acolo, în trecut, de undeva de sus. Sînt momente de trăire intensă, concentrate, ca într-o capsulă închisă, la care nu am avut timp să reflectez și pe care abia acum, în această perioadă s-a deschis și mă învăluie cu senzațiile de atunci. Este anul acesta un an pierdut? Rick Steves spunea într-un interviu că este pregătit pentru o perioadă de un an, doi, de a lua o pauză din a călători. Acum cîteva luni am crezut că e prea pesimist dar acum îl înțeleg: distanțarea socială, accesibilitatea redusă (mai puține trenuri de exemplu) îți diminuează plăcerea. Vrei să te așezi la o masă printre alți oameni, nu vrei să petreci timp așteptînd un autobuz sau un tren. "The future of people staying six feet apart and wearing masks is not my idea of travel." E un om înțelept. Plus știrile alarmiste pe care nu le poți ignora cu totul. Trebuie să așteptăm cu răbdare, să punem sănătatea pe primul loc (nu ca workoholicii de la mine de la servici) și să fim recunoscători pentru ceea ce avem totuși, sănătate, familie, loc de muncă (stresant, dar asta e). Ca-n melodia lui Sheryl Crow: "It's not having what you want / It's wanting what you've got". Între timp citesc cărți de călătorii, am o mulțime în bibliotecă. Am început "Dark Star Safari - Overland from Cairo to Cape Town" de Paul Theroux, vor urma cred "Around the World in 80 Trains" de Monisha Rejesh, "On the Slow Train" de Michael Williams, "Findings" de Kathleen Jamie, cartea lui Goethe de călătorii în Italia, poate am să răsfoiesc cîteva din seria Rough Guides și poate și altele.

Munchen

Cele de mai jos s-au întîmplat anul trecut, tot pe la finele lunii mai, dar, deși țin minte foarte bine, aș vrea să le consemnez și aici, fiindcă poate cu timpul mă va lăsa memoria. Am scris despre călătoria pe care-am făcut-o la Salzburg și la Hallstatt și am rămas dator cu ultima parte, ziua petrecută la München. Personal nu sînt un susținător al city-break-urilor, mi se pare o chestie superficială și oricum, eu intru mai lent în atmosferă, dar pe de altă parte mă gîndesc că nici nu am prea călătorit eu atît de mult în afară de Italia, ori în țările germane nu prea e de stat mult timp. Bine, Bavaria este altfel, e tradiționalistă, catolică, are pinacotecă - două de fapt - parcuri și un centru pietonal cu caracter medieval. După al doilea război mondial locuitorii au fost întrebați cum ar dori să fie reconstruit centrul orașului. Cei de aici au ales să fie refăcut. Cei din Frankfurt au preferat în schimb o arhitectură nouă. Cred că asta reflectă cel mai bine diferența de mentalitate dintre cele două landuri și de aici alegerea mea clară.

Am plecat de la hotel dimineața devreme, după ce-am trecut întîi pe la micul dejun, la parter, care, deși copios, dădea semne că se epuizează din cauza unui grup consistent de turiști asiatici. Afară cădea o ploaie fină, care începuse cu o zi înainte pe la ora două și cred că nu s-a oprit toată noaptea. Mă gîndeam că dacă ar fi fost vreme mai bună, aș mai fi avut timp să trag o fugă puțin prin oraș, poate aș mai fi văzut și un muzeu, aș fi luat un covrig și m-aș mai fi uitat la vitrinele acelea atît de drăguț împodobite. Astfel că că am luat-o spre gară, pe jos, cu speranța că poate la München nu va ploua și chiar dacă ar fi așa, aș avea o mulțime de locuri în care să intru. M-am rătăcit, ca de fiecare dată în drumul spre gară, indus în eroare de lucrările în construcții care erau în desfășurare și de blocurile de locuințe asemănătoare. Îmi plac Gările. Forfota de acolo, oamenii energici - călătorii degajă o energie superioară, care se transmite, locurile unde se vinde mîncare, chioșcurile de reviste, librăria. Mirosea totul frumos și era curat. Aveau și un mini-market . Mi-am luat bilet de la un distributor automat DB pentru trenul Der Meridian, care, avînd data și ora trecută pe el, nu mai trebuia validat. Ce simplu pare totul! Trenul nu era plin, dar după două stații a cam început să se umple. Locul de lîngă mine a rămas liber tot timpul, însă în spate s-au așezat doi tineri care au vorbit aproape tot timpul, cu voci groase dar mi s-au părut bine dispuși. N-am înțeles nimic. Ce ciudat că există diferențe între limbile de pe același continent! Pe geam am admirat peisajele verzi, casele cu fațada perfectă, silozuri curate, un depozit cu bușteni, locomotivele ca de jucărie, dar mai ales oamenii din stație - de toate vîrstele, curați, civilizați, întrebînd-mă oare ce meseria au și unde merg, dar n-aveam cum să știu. În total călătoria cu trenul a durat mai puțin de două ore și am ajuns pe la ora zece.

Stînd în Gara Centrală din München chiar îți vine ideea să iei un tren, nu contează care și să pleci undeva, doar de dragul de a călători. Plus că este un univers în sine. Mă uit la trenuri și mă gîndesc că în existența noastră pe acest pămînt, care e ca o călătorie, avem parte de multe gări, de atîtea oportunități. În fine, divaghez. Mi-am lăsat bagajul de mînă într-unul dintre dulăpioarele-seif cu cheie din spate, am făzut și o poză cu numărul, după ce m-am asigurat că nu e nimeni dubios în jur, și chiar nu era, mi-am lăsat la mine doar rucsacul și am pus cheia undeva bine. Pînă pe la ora două, cînd se făcea check-in-ul la hotel. Am avut o strîngere de inimă că a trebuit să-l las acolo. Apoi am intrat la magazinul unde se vindea presă. Ce de reviste din toată lumea! Îți dai seama de nivelul de civilizație al unei țări după revistele care apar acolo. Mi-am cumpărat revista "LiRE:" pe care o am și aici lîngă mine în camera unde scriu, numărul despre Londra, și pe care tot n-am apucat s-o citesc de atunci. Apoi m-am dus să-mi iau o mini baghetă cu pîine bavareză, un cappuccino și un ștrudel cu mere cum n-am mai mîncat pînă atunci. Efectiv era atît de proaspăt că puteai tăia cu lingurița foietajul de jos, cele care atinge farfuria, fără efort. Ce rețetă! Ce gară!

Am luat-o pe jos pe bulevardul aglomerat, spre centru, prin Karlplatz. Nimic turistic pînă acolo. Senzația că toată lumea e cu treburi prin oraș. Am văzut o clădire parțial demolată, în care se vedeau pereții despărțitori ai încăperilor, și care mi-a dat puțin fiori. Am coborît în pasajul de acolo, foarte aglomerat, ca să traversez apoi am urcat și am ajuns pe lunga pietonală, încadrată de atîtea magazine cu nume și sigle internaționale arhi-cunoscute, multe fiind de gamă superioară. Cînd eram mic, mă uitam în cataloagele Neckermann și Otto mă visam în Germania cumpărînd jucării și electronice și acum iată-mă aici dar cu alte interese. Am intrat la St. Michael Kirche, o biserică renascentistă, situată pe o stradă cu vad comercial maxim - erau ceva oameni înăuntru, chiar și turiști. Am mai intrat și la Frauenkirche, Notre Dame-ul lor, dar n-am urcat în turnuri și apoi și la St Peter și m-am simțit mai liniștit, poate și fiindcă îmi amintea de Italia. La Marienplatz am apucat să văd jocul marionetelor de pe ceasul cu glockenspiel al clădirii primăriei, de la miezul zilei și de acolo am sunat-o pe Mama pe WhatsApp care imediat s-a uitat împrejur și a zis că e frig și să-mi cumpăr o jachetă groasă, dar n-am avut timp de asta. A început să iasă și soarele, la un moment dat mi s-a părut chiar orbitor, apoi peste puține minute s-a înnorat și a început să plouă puțin brusc și a ținut-o tot așa. Am mai apucat să mă învîrt puțin prin zonă. E ciudat ce apropiate unele de altele îmi păreau obiectivele: Platzl de exemplu, unde niște turiști, ruși parcă, se pozau, dar n-am găsit nici un unghi bun, din cauză că era un mic șantier. De fapt nu lucra nimeni. Bine, a doua zi era joi și era sărbătoare națională și urma probabil o zi-punte. Am mai mers la logia de la Odeon și prin Hofgarten, care sînt gradini inspirate din Renașterea italiană. Italia e peste tot! Dar mai ales în locul în care mi-a plăcut cel mai mult: Viktualienmarkt, unde-am ajuns într-una din reprizele cu soare. Chioșcuri unde se servea mîncare - parcă toată lumea avea un senvici cu un fel de parizer gros sau un wurst care-ți lăsau gura apă efectiv cînd îi vedeai acolo cum sfîrîie pe grătare. Lume multă, mă gîndesc că era pauza de prînz. Mi-am luat și eu un bratwurst cu muștar, foarte sățios. Multe brînzeturi saturate, cașcaval, măsline, ca-ntr-o piață din Italia, chiar am fost surprins. M-am mai învîrtit pe acolo  prin zonă și împrejurul Marienplatz-ului, apoi am luat metroul și m-am dus iar Gară să-mi iau bagajul și apoi înapoi spre hotel unde am făcut check-in-ul. Aveam o cameră mică - avea un sigur pat. Am făcut un duș și apoi am calculat că din fericire mai am timp de vizitat un muzeu.

Dacă în prima parte a zilei obiectivele turistice mi s-au părut apropiate, în partea a doua, drumul către Alte Pinakothek mi s-a părut extrem de lung. Mă cam grăbeam și am mers pe jos mai repede ca de obicei, că mă dureau gambele. Am trecut pe lîngă Pinakothek der Moderne, o clădire lungă, interminabilă, care avea aerul unei universități austere și cam pustii. Iar clădirea mi s-a părut mare, înconjurată de gazon pe care se jucau copii. Mi-am lăsat rucsacul la vestiar și mi-am propus să stau maxim o oră jumate - două. Știu, cam puțin, dar era deja trecut de ora trei. Mai era o expoziție: despre Utrecht, Caravaggio and Europe - broșura o mai am și acum lîngă mine care cuprindea tablouri împrumutate special pt. acest eveniment de la muzee din Europa și America. Cel care mi-a vîndut biletele mi-a sugerat să încep cu partea de muzeu, pt. că se închide mai repede, iar expoziția Caragaviștilor aveau deschis pînă mai tîrziu. Lume bună, mai ales la ultima, nu turiști de duzină care vin doar să bifeze ceva, ca-n Italia. Mult personal de pază. Muzeul e mult mai mare decît mi-am imaginat. În principal e o hală lungă, formată din mai multe încăperi unite între ele, dar mai are și pe lateral un hol cu picturi în format mai mic. Iar în fiecare astfel de încăpere, pe tabureți, ghiduri groase despre picturile afișate. Ce-mi place că în muzee fiecare pictură cîte are o plăcuță explicativă, care are un caracter relevant. În unele locuri lumina din tavan cade prea tare peste tablourile agățate mai sus și trebuie să ții mîna streașină la ochi. Cum spuneam, n-am petrecut mult timp, dar m-am încărcat energetic. Ca și acum aș fi băut o cafea spirituală. Cred că de cîțiva ani am devenit dependent de artă, ca de cofeină.

De fiecare dată cînd ies de la un muzeu, mă simt un alt om. Conectat, dar nu în sensul rețelelor de socializare, ci în sensul de, cum să zic, legat de umanitate. Simt că înțeleg lumea din jur și văd un sens în toate. La lucrurile astea mă gîndeam cînd am ieșit și hoinăream pe străzile din cartierul acela cu clădiri impersonale, ca de institut. Lumea ieșea de la servici. Oameni bine îmbrăcați, bărbați la sacou, femei elegante, miros de fum de țăgări și de parfum, cîte-un bar deschis din care se auzea jazz, nu ca la noi, behăieli disco. Am intrat și într-o librărie mare, avea și scări rulante, și m-am uitat la cărțile apetisante. Și nemții știu să marketeze cărți, ca italienii, francezii, spaniolii, și hîrtia pe care sînt tipărite este de calitate mai bună, și coperțile mai atrăgătoare, nu ca la noi. Nu înțeleg de ce. Nu știam cu exactitate unde sînt, dar nu-mi păsa, nu puteam fi departe de centru, vedeam turnurile bisericii Frauenkirche în apropiere și oricum mi-am propus să hoinăresc, ceea ce numesc eu free-style. Începea și să se însereze. Am mai intrat în cîteva magazine, căutam fie o jachetă fie niște pantofi dar n-am găsit, sau n-am găsit că n-am avut răbdare, fiind cu gîndul ce-am văzut și la ce-aș mai putea vedea, la cărți, la viață. Am traversat centrul, apoi știu c-am mers pe o stradă pietonală și ajuns la Sendlinger Tor, dincolo de care fie din cauză că arhitectura interesantă s-a terminat, fie din cauză că eram obosit, am decis să mă întorc. Noroc că hotelul meu era în centru, dar cînd am ajuns lîngă el mi-am zis hai să mai dau o tură, și iar m-am plimbat, iar am intrat în magazine. Cred că m-am întors pînă aproape de nouă. Eram frînt, mi-era dor de-un duș fierbinte și mi-era și un pic teamă să nu răcesc și vroiam, de ce să nu recunosc, să zapez la televizor, să mă uit la ce se uită nemții, ceea ce am și făcut.

A doua zi, după micul dejun, la fel de copios ca la Salzburg, cu mini wurst, cașcaval, fructe, miere de albine în faguri, mini croissant, 'marmeladen', unt în cutiuțe, felii de 'n' sortimente de salam, felii de ananas, și multe altele, ordonate frumos, (oare vor mai exista mini bufeturi după pandemie?) am făcut check-out-ul și m-am dus spre metrou, dar am ocolit puțin pe străzile pustii și am ajuns iar în Viktualienmarkt, însă de data asta era pustie, cum spuneam era sărbătoare națională, Înălțarea. Așa că am luat metroul, m-am dus din nou la Hauptbahnhof, mi-am lăsat bagajul, apoi mi-am făzut un abonament pe o zi valabil pînă la aeroport și am luat un U-bahn înapoi (avionul pleca puțin după ora trei). Am vizitat încă o biserică, Theatinerkirche, cu interiorul său baroc alb, (oare n-au mai avut mijloace s-o coloreze sau și-au dat seama că arată mai bine așa?), m-am bucurat că era deschisă și avea și cîțiva turiști înăuntru. De fapt am văzut mai mulți turiști prin oraș, poate și din cauză că ieșeau mai mult în evidență, lumea fiind deja în concediu. Dar cei care ieșeau cel mai mult în evidență erau nemții aceia care purtau pantaloni pînă la genunchi, ciorapi trei-sferturi de lînă și pălărie cu o pană într-o parte (în expoziția caravagiștilor am învățat că femeile ușoare erau reprezentate în picturi avînd pene). Și de toate vîrstele, și prin oraș, și la gară, unde am văzut destui bărbați de vîrstă mijlocie bînd bere deși era dimineață. Mi-am luat bagajul, am mîncat ceva în gară privind trenul și oamenii, apoi am coborît la S-bahn, unde era extrem-extrem de aglomerat, și am plecat spre aeroport.

Lucrul din carantină

Cum să lucrezi și să mai fi și productiv cînd pe toate canalele media curg știri alarmiste? Mi-e greu să mă izolez de la ceea ce văd ce se întîmplă în lume, așa cum trebuie, și să mă focusez măcar șapte ore la muncă, cînd simt nevoia să urmăresc periodic noutățile, tot întrerupîndu-mă astfel și fiind-mi apoi greu să reiau firul gîndurilor. Pe de-o parte, lucrul de acasă mă detensionează, de ex. atunci cînd mă uit împrejur, ca să-mi odihnesc privirea de la ecran, și văd un obiect familiar în loc să văd oameni stresați, ca la servici, dar pe de altă parte mă și deconcentrează din cauză că toate aceste lucruri familiare din jurul meu îmi distrag în același timp atenția: vederea unei cărți, a unei reviste, a unui CD, cele două mașinuțe Old Friends, patul. Și îmi vine să absorb totul cu nesaț de pe Net, în fond trecem cu toții printr-o experiență extraordinară, este un act de cunoaștere pe care-l trăim pe viu, nu prin intermediul cărților sau al filmelor. Cum să nu te impresioneze oamenii care aplaudă de la balcoane personalul sanitar, cum am văzut în Italia sau Spania? Nu și la noi, fiindcă la noi nu există absolut deloc un sentiment al comunității. Străzile orașelor lumii, goale, Parisul pustiu cum nu mi l-am imaginat niciodată. Oameni care plîng fiindcă afacerile s-au închis. Ordonanțe militare. Măști faciale în nuanțe de acvamarin. Nici nu mă mai gîndesc la concediu, la planurile la care-am fost nevoit să renunț. Dar sînt recunoscător pentru ce am aici. Mă gîndesc că situația pe care-o trăim poate fi cam la fel de fertilă pentru gînduri, pentru o explorare intelectuală, ca o călătorie. Plus că unele muzee ale lumii oferă tururi virtuale gratuite, artiștii îți concertează de acasă, sau recită sonete de Shakespeare, teatrele oferă reprezentații live. Lumea înflorește și în timpul pandemiei.

Numai dacă mi-aș liniști puțin mintea, să lucrez mai bine și să mai scriu ceva. Cu cititul am cam aceeași problemă, abia dac-am citit două cărți de cînd a început carantina la noi. Nici măcar la filme nu mă prea mai uit, la fel de rar. În schimb am insomnii, mă trezesc mult mai devreme ca de obicei, parcă am rămas la ora de vară. Cam o dată la două zile, pe la prînz sau seara mai ies pe-afară, prin jurul blocului, iar sîmbăta la un supermarket mai mare, dar tot prin apropiere. Îmi explorez cartierul. Am noroc că am atîtea magazine împrejur, unele în care n-am intrat niciodată: magazine naturiste, mai multe brutării, patiserii, o papetărie, magazine universale, obiecte de uz casnic, feronerie, haine second-hand. Și piața agroalimentară cu chioșcurile care o înconjoară. Multe au marfă ieftină, pentru pensionari, dar vînzătorii sînt amabili și își trăiesc viața cu demnitate și par mai relaxați decît mine și decît colegii mei, mai senini, ceea ce e mai important decît toate beneficiile care vin de la un job stresant cum am eu. Avem și un parc cu o arteziană, recent re-dată în funcțiune. E așa timp frumos, cerul senin, copacii înverziți, vegetație, și aerul parcă e mai curat. Cînd vine o mașină de curierat rapid se formează coadă, ies cam 4 persoane de la fiecare scară - mi-am comandat măști și dezinfectant - acum am văzut că se găsesc și în magazinele din cartier. La etajul la care stau sînt patru apartamente, dar toate celălalte trei sînt acum goale, fiecare locatar a plecat, pe la țară din ce-am auzit. La etajul de sub mine stă un tip care lucrează tot de acasă și are obiceiul de a fuma pe balcon. Uneori se aude un zgomot de undeva de sus, dar nu cred că exact de deasupra mea, o bormașină - e o fată care s-a mutat sau urmează să se mute și face renovări, dar nu durează mult. Alteori din stradă se aud niște oameni vorbind tare. În timpul lucrului fac des drumuri la frigider sau iau ceva de ronțăit de pe masă, un fruct, o ciocolată - am multă mîncare în casă, mă aprovizionez. Cred c-am pus pe mine cîteva kilograme bune.

Mă gîndesc la ce se spune despre cei din generația mea, că n-am trecut prin evenimente marcante, n-am cunoscut războiul de exemplu. Nu în mod direct, dar au fost două războaie în apropiere, în Serbia, - în localitățile mai apropiate de graniță se auzeau bombardamentele, poate și de aici s-ar fi auzit dacă n-ar fi fost zgomotele de fond inerente oricărui mare oraș. Dar am cunoscut Revoluția, și aici, în Timișoara, am simțit-o izbitor de clar: soldați, tancuri pe străzi, împușcături, manifestații, zvonuri alarmiste de la televiziune că apa e otrăvită sau că securiștii aruncă Solventul în aer. Luna trecută Macron, în cuvîntarea televizată adresată națiunii, spunea că ne aflăm într-un război cu un inamic invizibil. Și nu sîntem la prima conjunctură asemănătoare unei pandemii: să ne amintim Cernobîlul, cînd ni s-a dat iod la școală și ne recomanda să nu stăm mult în aer liber și să ne ferim de soare. Nici în vara aceea n-am plecat niciunde în vacanță, deși unii colegi au plecat. Am cunoscut două crize economice, prima în 2000-03, cînd mi-am pierdut serviciul și cea din 2007-10, căreia mult timp nu i se vedea capătul, și cu siguranță vom mai trece și prin altele din păcate.

Cumpărături în timpul carantinei

Stăm la coadă la supermarket, la vreo trei metri distanță unii de alții. De departe, la prima vedere, nici nu seamănă cu o coadă, par niște oameni care stau undeva, pe un peron de exemplu și așteaptă un tren. Fiecare are grijă să-și păstreze un spațiu vital împrejurul său. Cei care poartă măștile de protecție turcoaz, ca niște uniforme de față, par a fi toți cam la fel, fizionomiile li se estompează. Poate în curînd toți vom trebui să purtăm măști și vom ajunge să semănăm unul cu altul. Pe stradă și în împrejurimi, e liniște. Aceeași liniște la orice oră din zi și din noapte. Doar din cînd în cînd se aude sirena unei ambulanțe, de pe un bulevard apropiat. E totuși primăvară, e soare, cerul senin, fără dîrele albe lăsate de avioanele cu reacție, și pomii au înflorit, semn că există speranță, poate, deși nimeni nu știe dacă am atins deja vîrful, sau cînd se va atinge, sau dacă vor fi mai multe valuri. Nici aici, nici în Italia și niciunde în lume. Deocamdată ne aflăm pe panta ascendentă a cazurilor, care nici nu mai pare exponențială, seamănă mai mult cu o linie verticală. Nu se mai comunică de mult nici situația pe județe, doar victimele, numărul total și vîrsta lor. Mă încadrez foarte clar în medie - încă o situație în care nu e bine să fii ca media. Oricum, mă bucur să mai ies din casă, după atîta teleworking. Îmi pare că la lucru e presiune mai mare în perioada asta, sau poate e tensiunea acumulată de la prea mult stat în casă, sau și una și alta, nu-mi dau seama. La poartă, așteptăm să iasă cineva mai întîi, în locul căruia să intrăm noi. Miroase ușor a clor. Unii din cei care tocmai au ieșit își descarcă acum marfa și o aranjează în plase. Îmi vine-n minte melodia lui Springsteen, Hello Sunshine, pe care îmi amintesc c-am auzit-o prima dată anul trecut, într-un magazin din Genova, unde nu știu cînd voi mai ajunge, cel puțin nu anul ăsta, poate nici anul viitor, de fapt cine știe cînd. Bat ritmul cu vîrful degetelor pe mînerul căruciorului. Poate la fel simte și un pilot de motociclism, așteptînd cu mîna pe ghidon ca un un oficial al cursei să fluture steagul de start. În sfîrșit, un gardian îmi face un semn de trecere, cu brațele îndoite în forma literei L, duble, ca un polițist de la circulație. Îmi pulverizez pe mîini soluția dezinfectantă de la intrare și mă frec bine, cum am văzut recent într-un videoclip pe YouTube, pînă la încheieturile degetelor. Înăuntru, lumea-și face cumpărăturile-n tăcere. Se aud doar piuiturile de la casele de marcat, zăngănitul cărucioarelor, foșnitul pungilor. Pînă și angajații supermarketului, altădată joviali, care obișnuiau să converseze unul cu altul peste rînduri, sînt acum taciturni, și resemnarea li se citește pe față. Parcă mă aflu într-un spital, iar cărucioarele - paturi mobile. Oamenii se feresc unul de altul, instinctiv, ca niște magneți cu aceeași polaritate. Sau ca un dans de pe vremuri în care partenerii se mișcau mai mult la distanță, apropiindu-se pînă la un punct, apoi eschivîndu-se. Uneori se aude o tuse și imediat se creează un spațiu în jurul persoanei de la care provine. Cineva întreabă de drojdie iar un angajat îi răspunde negativ, dînd din cap. Nu se mai găsește, așa cum nu se mai găsesc nici pungi de făină, deși tot am mai văzut cîțiva saci de cîte zece kilograme. Oare ce nu se va mai găsi de săptămîna viitoare? Sînt multe legume, fructe din țări mai afectate decît noi. Bine că parmezanul e sigur. Sau poate nu. Nu există nici o evidență că virusul se transmite prin alimente. Dar unde se termină prudența și unde începe paranoia? Periodic, la difuzoare, o voce caldă, liniștitoare, chiar ciudat de liniștitoare, care-mi dă fiori, ne îndeamnă să nu facem stocuri care nu ne sînt strict necesare, asigurîndu-ne că asta e în interesul tuturor și ne tot repetă să păstrăm distanța, să ne dezinfectăm - aceleași sloganuri pe care le auzim peste tot în mass-media și care nu știu dacă intră în subconștient, sînt învățate sau sînt ignorate în mod automat, ca orice lucru repetat pînă devine prea evident pentru a mai fi luat în seamă.

Coronavirusache

După ce încă de prin toamnă am tot răsfoit ghiduri de călătorie, în ultimele zile am văzut cum planurile mele vacanță de anul acesta s-au tot diminuat treptat pînă într-atît încît practic trebuie să admit că le-am anulat și asta doar din cauza așa numitului nou coronavirus Covid-19. De vreo săptămînă încoace parcă nu-mi vine să cred ce citesc în presă și ce văd la televizor. Nu înțeleg cum s-a putut întîmpla așa ceva, efectiv. Chiar a apărut la o piață de animale din China? Și cum a călătorit așa de repede peste tot în lume? Bine, știm cu toții de la școală fenomenul, dar să realizezi cum se întîmplă în realitate, pe plan global, mi se pare incredibil. Doar dacă nu este așa cum spun conspiraționiștii, că era nevoie de o nouă criză fiindcă economia mondială se supraîncălzea? Ori este un semnal pe care planeta ni-l transmite, să nu-i mai consumăm din resurse? Și tot cam la fel de fascinantă și totuși incredibilă în același timp, e și reacția oamenilor, panica, infodemia - cuvînt de care acum am auzit prima oară. Jurnalul de știri de la France 2 și de ieri și cel de astă seară aproape numai de asta a relatat. La fel Telegiornale de la Rai 1. Se publică hărți, grafice, tabele, ca niște clasamente cu numărul de cazuri pe fiecare țară, ca la un campionat mondial, cîți dintre ei au decedat, groaznic. Macron a declarat chiar astăzi că trebuie să ne pregătim fiindcă va urma o epidemie, și omul acesta nu vorbește aiurea. Toți indicii bursieri plonjează. Oamenii își umplu coșurile în supermarket-uri. Cîteva orășele din Italia, țara cea mai afectată din Europa, au intrat total în carantină de cîteva zile, în Piața Domului din Milano am văzut turiști asiatici care-și fac selfi-uri cu masca pe față - cei care-au mai găsit măști, fiindcă multe farmacii nu mai au în stoc, în Veneția Piața San Marco e aproape pustie - măcar ăsta e un avantaj. În Italia s-au închis unele instituții - angajații abia asta așteptau cred, o ocazie de a face o pauză, de nu mai veni la lucru. Și cînd te gîndești că din Timișoara pleacă și vin zilnic cîteva curse low-cost directe spre peninsulă. Pasagerii de pe vasele acelea de croazieră au trăit un coșmar, ca și turiștii din Tenerife care s-au trezit cu hotelul în care stăteau carantinat și încercuit de forțele de ordine. De fapt în general de asta m-am decis să nu mai plec anul ăsta, mă tem să nu mă găsesc în carantină în concediu sau la sosire, cum sînt turiștii români care vin din zonele așa zis roșii din Lombardia și Veneto. Oh, și ce planuri mărețe aveam pentru anul acesta! Am tras tare, mi-am lăsat mai multe zile de concediu, ca să pot pleca de două ori: primăvara vreo săptămînă și jumate și vara vreo două și jumătate. Praful s-a ales de ele. Iar acum zic doar: bine că sîntem sănătoși. De fapt poate de acum oamenii vor sta din ce în ce mai mult în casă - oricum ieșeau din ce în ce mai puțin prin oraș - vor freca tabletele și smartfoanele, care le vor înlocui viața, petrecînd tot mai mult timp online, se vor înstrăina, ca într-o distopie, acesta e viitorul? Dar de ce spun la persoana a treia? E vorba de noi toți. Și pe de altă parte, dacă vom ieși cu bine din asta, lucru pe care-l sperăm cu toții, poate că asta ne va apropia într-un fel, ne vom diminua măcar puțin egoul, ne vom conștientiza fragilitatea, ca atunci cînd am văzut prima dată fotografia cu Pămîntul din spațiu. Acum ne uităm deocamdată la fotografia cu particula aceea microscopică cu pompoane, coronavirusul care a speriat lumea și sperăm să nu ajungă și la noi și acest coșmar să se termine odată, cît mai repede, deși unii spun că ne aflăm abia la început.

În 2019

Anul trecut am citit destul de puține cărți, nu știu exact de ce, poate din cauză că citesc mai mult în engleză, la care am o viteză mai mică. Asta comparativ cu acum șapte-opt ani, cînd citeam mult, mult mai multe - țin minte că o dată am numărat șaizeci și șapte de cărți citite într-un an, deși nici atunci nu citeam doar în română. Sau poate din cauză că mă simt mult mai obosit cînd vin acasă, și-mi revin mai greu. Cea mai faină mi s-a părut Intriga matrimonială de Jeffrey Eugenides - a apărut mai demult dar abia anul trecut am citit-o, asta după ce-am văzut la BookFest o altă carte a lui de povestiri. Personaje care tocmai au terminat facultatea, maturi în gîndire, cum mi se pare că erau toți oamenii din anii optzeci, tineri intelectuali. E vorba și de o călătorie prin Europa pe-acolo. Stil postmodern. Cea mai mare dezamăgire - 4321 a lui Paul Auster - dar bine c-a apărut și la noi. Prea mult political correctness, prea multă politică în general, deși din cărțile autobiografice și interviurile lui Auster știu că el nu era interesat deloc în anii 60 de politică, și de asta a și plecat să trăiască pe cont propriu în Franța, prea mult sex, prea mult insistă pe anii de liceu și începutul facultății. În rest am continuat să citesc cărți de călătorii, Paul Theroux de exemplu cu The Pillars of Hercules - care nu e una din cele mai bune cărți ale sale din păcate - impresia mea e că inventează unele dialoguri. Mi-am procurat și cîteva ghiduri turistice, cele de la Rough Guides îmi plac cel mai mult din cele în engleză, sînt ca niște mini-enciclopedii, și cîteva și de la Lonely Planet, deși acestea din urmă îmi par prea simpliste în ultimii ani. Le Guide du routard au un stil entuziast, iar Le Guide Vert Michelin, e mai sobru, mai apropiat de o enclopedie, în genul Larousse de exemplu. Dar, fiind franțuzești, se concentrează pe locurile diferite de cele de la ei, ori eu cam vreau totul. A, și Rick Steves, desigur, care, deși simplifică mult, face recomandări în care chiar poți avea încredere. Dar mi-e greu să citesc un ghid turistic. După puîn timp îmi vine să-l las deoparte și să zic, "Gata! M-am hotărît, acuma plec!". Dar cînd ajung în cele din urmă la locul destinației, tot nepregătit mă simt.

Sînt din ce-n ce mai pasionat de călătorii. De fapt în tot deceniul trecut (cum de a trecut, cum pot vorbi la trecut de el?) am tot călătorit undeva în fiecare an (în afară de anul 2010). Am descoperit Italia, care cred că a întrecut Franța în lista de locuri preferate, și unde-aș vrea să-mi petrec bătrînețea. Sau fără să fiu nevoit să muncesc. Nu m-aș simți deloc bine în locurile industrializate, deși poate numai acolo mi-aș găsi de lucru, ca negrii, că așa și sîntem văzuți în Occident, sălbatici. Inevitabil atunci cînd călătorești te gîndești cum ar fi să locuiești acolo. Vara trecută am fost în Liguria - nu am povestit despre asta aici, n-am avut timp încă, (așa cum am rămas dator cu scrisul despre ziua petrecută-n München). Mi-a plăcut Bordighera, cu casele sale mari englezești, San Remo cu oamenii săi politicoși, cu cartierul său medieval și clădirile Art Nouveau și promenada de la malul mării, cu lumea bună. Ce mult mi-am dorit să revin acolo! Mi-am îndeplinit o dorință veche de 17 ani. A, și despre cealaltă parte, Riviera di Levante, cu Portofino și Cinque Terre. Am folosit ghidul Liguria, ediția a treia, de la Bradt. Dar am să scriu de asta în altă postare. Modul meu ideal de a călători este o combinație între exuberanța celor de la Globe Trekker dar cu o atenție în plus asupra artei, căreia îi acord în ultimii ani o considerație sporită - am început să studiez pictorii și curentele artistice.

Dar mă întrebam de ce n-am mai citit atîtea cărți. Acuma, nu știu, dacă mă gîndesc mai bine, este poate și o scădere ușoară a interesului, poate și din multele dezamăgiri din ultimii ani. Dar nici n-am compesat cu altceva. Am văzut puține filme, în general franțuzești și în general mai de demult. N-am văzut nici un film nou apărut în 2018 sau '19. Formatul avi nu mai e dezvoltat și playerul meu nu decodează nici mp4 nici mkv, așa că găsesc destul de greu cîte ceva pe torenți. M-am uitat în schimb la documentare pe National Geographic, DigiWorld, DigiLife, Viasat History și Da Vinci. Și seriile televizate, de la Car SOS la Renaissance Unchained cu Waldemar Januszczak, de la The Real Jesus of Nazareth cu Robert Powell la Italien meine Liebe, de la Genius of Antiquity la The Story of Electricity sau Des racines et des ailes ori Great Continental Railway Journeys. Uneori stau joi noaptea pînă tîrziu să urmăresc La Grande Librairie pe TV5Monde. Și, tot în loc de filme, la serialele mele din anii '90: Friends, sau News Radio de exemplu - la acesta din urmă mi-am dat seama recent că n-am văzut primele episoade. Și Northern Exposure - serialul meu preferat al tuturor timpurilor - acesta încă nu l-am terminat de rezăvut a n-a oară, am ajuns cu re-văzutul la sezonul 4 și aș vrea să comand de pe Net Bluray-urile. Dar pentru asta mi-ar trebui și un nou video player, așa că încă mă gîndesc. Am auzit că se filmează un nou sezon, dar n-am putut afla de nicăieri de pe Net mai multe detalii. Deci iată că mă uit și eu un serial. Dar doar la unul - și acela mi-a rămas în minte și-l tot revăd de douăzeci și cinci de ani - un sfert de secol.

Anul trecut am ascultat în general Mark Knopfler - am toate albumele sale și la servici, pe laptop.  Abia după vreo jumate de an de la apariție am ascultat Down the Road Wherever - mi-era teamă să nu mă dezamăgească - și nu m-a dezamăgit! Acum cîțiva ani ascultam exclusiv Bruce Springsteen. Nu știu de ce nu ascult și acasă, dar doar să ascult, nu să și fac și altceva, fără să lucrez, fără să citesc articole pe net. Cum făceam în facultate, cînd nu eram așa stresat. Altfel simți doar că-ți curge timpul printre degete, și te miri că trece deceniul și rămîi doar cu fluxul de știri de pe Facebook, ca un drog, fiindcă asta e. Doamne, parcă mai ieri eram în 2011! Mă uit pe FB în personal history la lista de like-uri de atunci - cum de a trecut atîta timp? Cum? Și am pe hard disk-urile externe discografiile complete ale atîtor alți muzicieni preferați pe care la fel n-am timp să-i ascult. Sheryl Crow a scos un nou album, Threads. La fel, Springsteen cu Western Stars - am ascultat doar cîteva piese difuzate la radio în localuri și librării din Italia. Van Morrison a scos cinci albume noi de studio în ultimii trei ani. De fapt nu cred că-i vorba (doar) că nu avem timp, ci doar mintea ne este prea agitată. Am citit undeva că în trecut, înainte de revoluția industrială, oamenii dormeau în două reprize pe zi - se numește somn bifazic. Lucru pe care l-am putut observa clar în mai multe locuri din Italia. Poate că e mai bine. Și eu mă simt mai bine atunci cînd fac asta, în week-end-uri. Vineri noapte de exemplu mă culc tîrziu, sîmbătă dimineața mă scol destul de devreme, fac curățenie, cumpărături, apoi dorm din nou pînă tîrziu după masă. Și uneori,în timpul săptămînii, cînd vin seara acasă, dorm vreo jumate de oră, nu mai mult, apoi apoi pot fi bun să fac altceva, abia atunci pot citi de exemplu.

Dobitocie

M-am obișnuint să-i consider pe aproape toți colegii mei de servici dobitoci. Atît cei prezenți cît și foștii. Și fac eforturi, uneori destul de mari să m-abțin, să nu răbufnesc pe-acolo, să mă detașez, fiindcă motive de iritare și chiar de enervare ar fi în fiecare zi. Și la fel după aceea, cînd vin acasă sau merg întîi prin oraș să-mi limpezesc gîndurile, și mă gîndesc la toate alea care s-au întîmplat peste zi. Uneori mă gîndesc că oamenii se comportă diferit într-un mediu sub presiune, care la compania în care lucrez ține de peste doi ani, timp în care e clar că ajungi să te comporți măcar puțin ciudat, așa că poate nu-i bine să-i judec prea aspru. Sau mă gîndesc la ce scrie în începutul romanului Marele Gatsby: "ține seama că nu toți oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu" și prin asta mă refer la părinți iubitori, care au făcut totul pentru mine, nu la perioada de timp care-am trăit-o, fiindcă eu am început mai de jos decît mulți din cei mai tineri, care n-au cunoscut lipsurile de alimente, căldură, informație și care trăiesc într-o lume în care găsești mai ușor job-uri plătite decent. Alteori mă gîndesc dacă nu cumva ceva e-n neregulă și cu mine totuși. Probabil că este ceva.

În primul rînd toți sînt inculți și nici unul nu citește cărți. Unii se laudă că au tabletele pline cu cărți descărcate desigur ilegal de pe net, peste care nu au timp să se uite, sau pe care încep să se uite cîteva minute după care comutează automat pe Facebook sau pe site-uri cu știri pe scurt, cărora le citesc doar titlurile, în viteză. Poate de asta tableta e luată în derîdere azi și e considerată de foarte prost gust. Mai toți se uită doar la filme și seriale americane de acțiune, și cu cît sînt mai violente, cu atît sînt mai dobitoci. Sînt fascinați de exemplu de idioțenia aia de serial urzeala tronurilor, de efectele speciale care le iau ochii. Nu-i deranjează prea tare misoginismul din serial de exemplu, lucru poate normal într-o țară cu religie majoritar ortodoxă, care pe un munte declarat sfînt, Athos, nu se admite nimic de gen feminin, nici măcar o șopîrlă. Dar acolo mai există și lucruri ascunse, subtile. Cînd le-am zis că e ciudat că dispar personaje din serial, poate fiindcă autorul e prea idiot și nu poate dezvolta caracterul pînă la capăt, mi-au spus că asta e din cauză că trebuie să facă loc pentru ca acțiunea să meargă mai departe. Ceea ce denontă o mentalitate aș spune totalitaristă, pe care o promovează și companiile ca să manipuleze angajații. Adică, hei, nu contează că omul ăsta trage tare la lucru pînă crapă, importantă e acțiunea, adică proiectul, să meargă înainte, cînd nu mai avem nevoie de el, ne debarasăm imediat. Probabil serialul are mulți sponsori care plătesc bine inducerea unor astfel de mesaje subliminale.

Se citesc știri scurte, căutînd faze-faze pe care le comentează la țigară sau la masa de prînz, sau la terasele la care merg seara, unde behăie după aia în hohote. Iar politica o împart simplist, în bine și rău, fără nici o nuanță, fără nici o umbră. Ca niște bancuri de pești care-și schimbă brusc toți direcția după curent. Fetele se uită la TLC și imită vulgarități de acolo. Unele se îmbracă strident, cu bluză leopard de exemplu, altele ca la țară, cu pantofi de sport de piele de acum cinșpe ani și blugi cu o culoare uniformă și cară după ele o plasă folosită. Bine că n-au și batic. De fapt multinaționalele la noi sînt pline de țărani. Pline! Și mentalitatea de dinainte de 89 pare intactă. Compania descurajează orice acțiune individuală în detrimentul strict al celor colective, team-building-uri de exemplu. Noii angajați, cei tineri, noii absolvenți, cu caracterul încă neformat complet (oamenii se maturizează mai tîrziu în ziua de azi, o spun toți sociologii și psihologii) sînt automat zombificați, iar cei care-au rezistat trecerii timpului sînt retardați, încă se uită la filme Marvel sau seriale, o dovadă fiind ce-am scris în paragraful anterior.

Alții sînt workoholici. Unul a pățit-o, după doi ani de tras tare, 14 ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, fără concediu, fără nici o zi liberă, nici de Paște nici de Crăciun, care se lăuda că a trimis mailuri și-n 31 decembrie, și care mormăia cînd lucra sau cînd scria mailuri ca un un nebun efectiv, și cu băuturile energizante pe care le avea tot timpul pe birou, și-a distrus pînă la urmă ficatul. Dar nu cred că se potolește, văd că lucrează la fel de mult. Și nu cred că regimul alimentar pe care-l urmează e suficient. Adevărata cauză e una psihologică, acolo trebuie vindecat, însă nu o va face. Mie mi se părea evident că la un moment dat va ceda, îmi părea chiar cel mai clar lucru din lume. Nu pot să nu am un sentiment de schadenfreude. Pentru că un astfel de om nu și-a făcut rău doar lui însuși ci și celorlați, nouă, mie, prin stresul pe care-l degaja, prin atitudinea lui uneori de reproș că nu sîntem la fel de maniaci ca el, că nu se sacrificăm viețile personale în numele proiectului. Și mai sînt și alții care-l vor urma. Cînd l-am avertizat pe unul că nu e firesc să stea atît la servici s-a rățoit la mine spunîndu-mi că ce, oricum n-are ce să facă acasă (decît dacă era un meci, desigur).

Chiar și cei care-au plecat în Occident, nu dau absolut nici o dovadă că s-ar mai fi civilizat. Cultura pare că nu se prinde nimic de ei nici acolo, au un creier de teflon. M-am întîlnit cu niște colegi care s-au mutat în Anglia și i-am întrebat, încercînd să-mi disimulez sarcasmul, fiindcă aveam și sarcasm, recunosc, ce scriitori contemporani britanici cunosc. Ori că s-au prins ori că nu, mi-au răspuns grosolan că ei sînt ocupați toată ziua și seara fac cumpărături la supermarket, nu citesc, că "aici așa e, ce crezi"? Bine, am spus, dar aici lumea citește cărți, nu ca la noi, care sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor și pe ultimul în industria de carte. Folosindu-se de creierul lor primitiv, vizibil nervoși, mi-au răspuns că cei care lucrează nu au timp să citească și că la ei la firmă toți sînt la fel. Apoi i-am întrebat cîți de la ei din firmă sînt britanici și cîți străini și mi-au spus că majoritatea sînt străini, ruși, indieni, etc. Însă m-au surprins cînd am văzut ce la curent sînt cu situația din țară, într-un mod de gândire la fel de liniar și de binar ca și cînd erau aici. Ar vrea și nu ar vrea să se întoarcă, le este dor, au devenit mai patrioți, dar în același timp citesc presa din țară și nu le place ce văd, nu știu nici ei, parcă așteaptă o ofertă specială, ca să folosesc un termen consumerist, ca ei. De fapt cred că nu sînt capabili de o gîndire profundă nici în ceea ce privește propriile lor vieți.

În ultimele săptămîni am revăzut la televizor imagini de la Revoluție. Mulțimile acelea de oameni, majoritatea cu mutre de muncitori și țărani, nici nu-i de mirare că au putut fi manipulați și că nici după 30 de ani nu se știe cine a tras și ce s-a întîmplat de fapt. Și s-a văzut și mai clar după aceea, la alegerile din 20 mai, mineriade, Imeghebe face ordine. Tot timpul a fost așa la noi? Eram eu prea mic ca să văd? Țăranii proletarizați orășănerizați cu forța din anii 60, 70 au fost cei care-au distrus țara și și-au crescut după aia odraslele lor la fel de dobitoace care-au umplut multinaționalele? Dar unde sînt foștii mei prieteni din copilărie, colegii de școală care învățau bine, toceam cu ei manualul și culegerile, cu care citeam reviste de copii, mai apoi de adolescenți, cu care discutam despre cărți, expediții, știință, idealuri? Au plecat majoritatea în Vest, altfel nu-mi explic, și am rămas aici cu urmașii țăranilor proletarizați, care și ei văd că se re-țărănizează, făcîndu-și case în suburbii de exemplu. E ciudat ca atunci cînd se întîlnesc în străinătate se comportă frumos unul cu altul dar cînd vin acasă se disprețuiesc. Nici nu mă mir că nu ne vor în Schengen.

Din nou alegeri

Chiar m-au captivat alegerile de anul acesta. Spre deosebire de cele de acum cinci ani, cînd nici nu am ieșit din casă, avînd ulterior ușoare remușcări după aia, seara, la exit-poll, dar n-au durat mult, fiindcă pîn' la urmă a ieșit cel cu cine țineam, acum nu doar că am urmărit campania la televizor și am citit presa, dar am mai avut și emoții, și asta în ambele tururi de scrutin. De mult n-a mai ieșit cineva pe care să-l fi și votat în ambele tururi, din '96 încoace cred. (Ce vremuri!) De fapt mi-era destul de clar că-l voi vota pe Iohannis, însă am fost curios să-i urmăresc și pe alții.

Mereu m-am gândit că dacă se va ivi cumva vreun candidat care să susțină cultura sau măcar să pronunțe cuvîntul carte îl voi vota imediat, indiferent de culoare. Singurul care a făcut asta a fost de altfel și singurul intelectual, Theodor (sau Toader) Paleologu. Licențiat la Sorbona, doctorat la München. Nu e condiție sine qua non, dar oricum. Posibil francofil, deși n-am prea detectat decît urme vagi. Și nici nu prea pare el deștept - așchia a sărit foarte departe de trunchi - îl văd mai degrabă ca pe un măscărici. Oricum, dă din gură mult, poate asta l-o fi ajutat în Franța, în cultura cafenelelor, dar pare cam străveziu, nu chiar ca Ponta, dar cuvintele lui sînt cam goale. Și partidul său dubios care la alegerile din 2014 a suținut la prezidențiale... pe cine a susținut, și din care acum face parte Băse, un unsuros perfid, și cu un șef idiot m-a ținut departe.

Cam toți colegii mei de servici au votat cu Barna, dar mie nu-mi prea inspiră încredere. În primul rînd a fost retragerea din partid a lui Nicușor Dan, (fondatorul formațiunii Uniunea Salvați Bucureștiul, transformată apoi în USR, pe care a și dus-o în parlament) pentru un motiv destul de pueril - legat de alianța pentru familie, dar sînt sigur că în spate a fost și altceva. De altfel Barna a fost ales doar de trei sferturi din membrii din interior și contestat deschis de Cosette Chichirău. La care se adaugă dezvăluirile proiectului Rise din care a ieșit cam șifonat (moral, nu legal) cîteva gafe verbale în genul celor făcute de Beto în State (alt perdant, care s-a și retras) și, mai ales, refuzul asumării guvernării de după trecerea moțiunii de cenzură. Cum spunea Sebastian Lăzăroiu: "Se numesc USR, dar cînd momentul e greu s-o salveze PNL". E prea orientat pe viitor, n-a zis nimic de cultivarea tradițiilor. Oricum, a fost candidatul susținut de angajații multinaționalelor, ceea ce iarăși nu-mi sună a bine, fiindcă n-aș vrea un președinte care să conducă țara cu metodologii corporate și experimente sociale, de care mi s-a acrit, știu eu foarte bine ce zic. Nu vreau să aud de team building de exemplu.

Politicianul Mircea Diaconu diferă de actorul Mircea Diaconu în unele aspecte, ceea ce m-a dezamăgit. Adică OK, este împăciuitor dar se și enervează. Mai are cîteva polițe de plătit foștilor membrii PNL care l-au exclus acum cîțiva ani. Am detectat și un ușor misoginism. Țăran, dar în sensul bun totuși. Gospodar. Vrea o țară ca-năuntru, nu ca afară. Mă rog, la partea cu specificul local, cu tradiția, sînt de acord. Vorbește în volute și se pierde în vorbe iar explicațiile lui sînt egocentrice. A zis că el nu se vede la Cotroceni, fiindcă acesta este patrimoniu național dar a adăugat imediat că se va găsi cu siguranță alt palat pe care să-l recondiționeze și în care să stea. Plus susținerea lui de către o alianță cu trei foști prim miniștri mega-dubioși din ale căror mreje nu cred că are tăria de a ieși, părînd ușor influențabil, chiar naiv, precum caracterele pe care le joacă în filme.

Ceilalți candidați chiar n-au contat. Un om care vrea să schimbe țara de unul singur, ca Bruynseels, are egoul inflamat în așa hal că trece la patologic. Cătălin Ivan mi s-a părut decent, lucru rar la un fost pesedist - m-am uitat la un dialog televizat între el și Diaconu și m-am gîndit că există totuși un progres în politica din țara asta. Iar Vasilica Viorica Dăncilă a tot vorbit și l-a tot provocat în campanie pe Iohannis încît la ultima conferință de presă n-a mai băgat-o nimeni în seamă. L-a defăimat de una singură, și la tv, reiterînd acuzațiile de la precedentele alegeri, cu cele cinci case (deși ea are patru). Și are și vocea aia isterică, pisăloagă. Răspunsul ei la aria cercului va rămîne în istorie, deși eu nu-i văd relevanța, la fel ca gestul lui Iohannis cînd a arătat că nu are căști în urechi. Și faptul că tipa face parte dintr-un partid dubios, și fost înconjurată ca de niște minarete la conferințele de presă de infractorii ăia periculoși din cex, care și ei la rîndul lor se spune c-o jigneau în spate. Băse spunea despre ea că e un om bun la suflet, dar nu știu ce să cred. La care s-au adaugat greșelile gramaticale și cred că și misoginismul unei mari părți a populației.

Așa că înapoi la prima alegere, Klaus Iohannis. Aproape toată presa l-a atacat virulent pentru lipsa dezbaterii și că acea conferință după model american de la Biblioteca Centrală Universitară n-a fost de fapt chiar o conferință de presă, deși a făcut și asta, într-o miercuri după primul tur cînd tensiunea se acumulase. Cred că toată lumea se întreba: oare chiar va tăcea pînă la al doilea tur? Dar tactica asta a ținut. Probabil (mai mult ca sigur) a învățat-o de undeva. De la dezbaterile din Franța de exemplu, în care challenger-ul de obicei cîștiga mult sau chiar la cea din 2002 în care Chirac a refuzat orice dialog, sau tactica pe care mulți președinți francezi au avut-o mai ales la finele mandatului lor cînd s-au înconjurat de tăcere. La Gaudeamus a fost întrebat care-a fost ultima carte citită și a el a zis: '- O carte cu Un bărbat pe nume Ove'. E vorba de un tip mai în vîrstă și morocănos - oare l-o fi influențat într-atît încît de asta n-a mai dat interviuri? În fond a fost cinci ani președinte, cum să nu-l cunoască lumea? Pare puternic, are o platformă clară, simplă (poate prea simplă), ține cap-compas spre Occident. Și de altfel ce atîtea conferințe de presă? Bruce Springsteen nu dă interviuri decît foarte rar, cînd scoate un nou album și atunci probabil constrîns de contractul cu casa de discuri. Mark Knopfler face la fel. Și nimeni nu-i acuză, nici n-au de ce de fapt.

Escapism la servici

Din cînd în cînd am la servici sesiuni de pregătire continuă, în general la final de an, cînd compania se trezește că n-a cheltuit bugetul destinat training-urilor pe anul curent, ca de exemplu în ultimele săptămîni, ținînd cam o oră jumate - două pe zi. Însă atunci și acolo mintea mea, în loc să se focuseze pe subiectul prezentat, parcă devine mai ușoară și liberă să zboare. În loc să-mi ordoneze gîndurile, cursurile mi le transformă într-o mișcare browniană. De altfel acestea sînt cam singurele mele momente de liniște de la lucru, pentru că în rest în open space-ul în care vrînd-nevrînd trebuie să lucrez este un zgomot și o agitație continuă, cu toți stresații care parcă nu pot gîndi altfel decît dînd din gură și cît mai tare, să-și dea și importanță, sau plimbîndu-se printre mesele de birou spre bucătărie sau afară la o țigară sau la automatul de cafea, sau, mai nou, la mini-market-ul care s-a deschis în apropiere. Dar e greu să te concentrezi la un training ținut de cineva care nu știe bine limba engleză, sau nu la nivel conversațional și care tot repetă un cuvînt sau grupuri de cuvinte cu accente diferite pînă-i iese, sau i se pare lui că sună bine, punctate des cu "ăă"-uri și "mm"-uri care chiar mă enervează și mă îndepărtează de la sensul frazei și atunci, cu ochii-n laptop sau la imaginea de pe ecranul proiectorului, simulînd atenția, mintea îmi fuge la tot felul de lucruri escapiste, mă gîndesc mult la trenuri de exemplu, la gări, sau la unde-am fost astă-vară (despre care n-am scris încă aici) și în general la călătorii, mă văd mereu fiind oriunde altundeva nu aici, făcînd altceva nu ce fac aici, dar nu numai la astea, de exemplu la cărțile pe care tocmai le-am citit sau tocmai le citesc acasă serile sau în week-end-uri sau la Brexit sau la actuala expoziție Leonardo da Vinci de la Luvru și la alte lucruri, multe alte lucruri. Nu știu exact cît timp durează toate astea, destul de puțin oricum, pentru că îmi revin și oricum, încerc să recuperez, iar în subconștient mai reușesc zic eu să prind cîte ceva, deși îmi dau seama că mi-au scăpat multe, după întrebările pe care i le pun prezentatorului unii din colegii mai atenți. Însă apoi, treptat, o iau de la capăt și tot așa de mai multe ori. La final ies din sală pe de o parte mai freș, mai sigur pe mine, ca de la un film, dar pe de altă parte și puțin angoasat fiindcă știu că trebuie să reiau slide-urile, care poate nu par complicate la prima vedere, dar știu că-s concentrate și ascund multe chichițe, fiecare cuvînt e important, se poate expanda, ca un lucru la microscop, și va trebui să le studiez ulterior solo, deși nu-mi prea găsesc timp. Sînt atîtea lucruri complicate în mod inutil, artificial, în totală opoziție cu principiul lui Occam dar care dau totuși de lucru la atîția oameni. Am descoperit că secretul este de fapt să mai lucrezi și acasă, în plus. Am cîțiva colegi workaholici care vin dimineața mai devreme ca să prindă măcar o oră de liniște la servici și fie stau peste ora șase seara, după ce majoritatea pleacă, fie își iau laptop-ul cu ei acasă, unde se conectează vreo oră sau mai mult ca să aibă liniște, fiindcă o oră de lucrat în liniște face cît cel puțin opt de lucrat în gălăgie. Eu nu fac însă nici una nici alta, țin prea mult la viața asta care este așa cum este, cum se spune, deși dacă ar fi altfel tot s-ar putea spune că este așa cum este.