Compromisuri

Există un timp al compromisului. Un timp în care dacă te ambiționezi să continui în societate agățîndu-te cu obstinație de aceleași principii, riști să pierzi tot, chiar și viața. Pentru că un compromis implică a fi legat de societate, nu ca atunci cînd ești singur, cînd acționezi în particular - atunci poți să perseverezi cît vrei. Există în filmul coproducție Columna (1968) o scenă în care conducătorul dacilor, Gerula, interpretat de Ilarion Ciobanu, un aprig dușman al romanilor, care conducea de mai mulți ani rezistența prostească a dacilor din munți, de unde organiza raiduri banditești, după ce se întoarce de la o întîlnire cu barbarii care tocmai năvăliseră în zonă și cu care poate se gîndea să facă un pact, își dă seama că aceștia sînt de fapt mult mai periculoși și reușește să-și convingă oamenii să lupte de data asta alături de romani. Asta ne învață istoria. O oarecare asemănare se vede în actualul pact de guvernare dintre cel mai mare partid al dreptei, pnl, și stînga, psd-ul, un partid grobian, o coaliție care pentru unii este greu de înțeles. Însă, pe fondul inflației care cu siguranță anul acesta va avea două cifre, a continua să guvernezi de unul singur într-o țară populată majoritar de inculți, de mega-inculți mai exact, ar însemna să riști să-ți compromiți definitiv partidul. O inflație de fapt globală, generată în primul rînd pe fondul creșterii inexplicabile a prețului la energie. Eu unul nu consider acceptabilă absolut nici o explicație pt. asta - taxe de poluare, rezerve puține, lucrări de mentenață care au întrerupt furnizarea, etc, nu, pentru mine astfel de explicații nu-s absolut deloc suficiente, oricît ar încerca așa zișii experți, băieți deștepți cu mutre de șacali, să ne vrăjească în presă. Pe de altă parte, într-un sondaj de opinie de zilele trecute, organizația extremistă neolegionară și antisemită aur a ieșit pe locul al doilea în preferințele de vot, deși nu se știe dacă este ca o consecință a acestei alianțe sau/și a statului populației prea mult în casă din cauza pandemiei, lucru care i-a îndobidocit și mai multe pe românași, care au urmărit seriale de acțiune pe netflix, că doar n-or să-nceapă să citească acuma cărți. (Ca o paranteză, pentru cine nu crede încă într-o Europă cu două viteze: în Franța, anul trecut librăriile au avut vînzări record. De fapt poate expresia redă prea blînd diferențele, este mai degrabă un nou zid al Berlinului, unul cultural, între Vestul cultivat și estul barbarizat). Se observă asta de exemplu atunci cînd mă plimb în week-end pe străzi prin oraș, chiar prin zonele centrale: oameni cu mutre acre, înrăiți de fake-news și rețelele de socializare, indivizi dubioși pe care n-ai vrea să-i întîlnești cînd lumina e slabă, și care nu știu cum au ajuns aici, poate veniți de prin sate, și mai sînt din ce în ce mai mulți cerșetori. Ar știi oare tinerii naivi ai USR-ului, care au votat anul trecut moțiunea de cenzură împreună cu extremiștii și care s-au încăpățînat să nu mai facă nici un compromis, să repare ceva? Cu toate că eu am o oarecare speranță că da, fiindcă n-am cu cine altcineva vota, deși aș prefera să votez din convingere, nu fiindcă îi exclud pe alții, cu toate astea usr-ul se scufundă în sodaje pe zi ce trece, și astfel speranța devine de fapt naivitate. Deși mai e destul pînă la alegeri. Poate dacă se va escalada situația din Ukraina, generată de ortodoxetotul de la kremlin, președintele Iohannis ar putea primi puteri mărite și astfel ar putea profita să facă și puțină curățenie în interior, eliminînd cu o mînă forte toate organizațiile extremiste. Nu m-ar deranja dacă ar elimina și toate publicațiile online și televiziune anti-vacciniste. Deși suprimarea asta sper să se realizeze cu o altfel de ocazie. Spectrul  acesta al războiului îmi cauzează insomnii și chiar îmi afectează munca. Doamne, nu credeam că voi trăi astfel de vremuri. Îl știam în stare cu toții pe porcul ăla abject de adolf visarionovici putin, susținut de cocina aia de dumă, vinovat de acțiuni anti-umane, dar mă gîndeam că, totuși, religia lui, de fact așa zisul fanatism ortodox, l-ar putea ține în frîu, dar nu, boala lui psihică pare c-a evoluat pînă într-un punct de la care nu e mai loc de întoarcere. Uneori mă întreb dacă nu cumva ortodoxia este principalul vinovat pentru întunericul minții din estul Europei. Cea mai mică rată de vaccinare este in țările ortodoxe, cu excepția Greciei, dar acolo e de înțeles cu turismul. Cred că țara noastră ar arăta mult mai bine dacă ar fi majoritar Catolică. Nu spun nici că Rusia e de vină, pentru că ei sînt captivi într-un stat monstruos și de fapt n-au fost niciodată în istoria lor o țară liberă. Am văzut o statistică în care spunea că rușii citesc mult, deci știu sigur n-au cum să fie toți proști, și în plus am și întîlnit prin călătoriile mele mai mulți care mi s-au părut foarte de treabă. Între timp continui să mă trezesc din somn nopțile cu inima bătîndu-mi puternic și să fiu recunoscător pentru ceea ce am. Ar trebui să nu mai urmăresc atît de mult știrile.

Decembrie 2021

Poate că vremea mohorîtă pe care-am avut-o în perioada acestor Sărbători, de mai bine de o săptămînă încoace (n-am mai văzut soarele de nici nu mai știu cînd, așa că ziua citesc cu lumina aprinsă) la care se adaugă cred și oboseala acumulată mai ales în ultimele luni, au făcut să pară ca timpul să treacă mult prea repede, atît de repede încît parcă mai ieri m-aș fi aflat la servici. Nici n-am reușit să mă relaxez. Am atîtea cărți, și o mulțime de reviste și albume peste care am zis că mă voi uita, ca-n fiecare an în acestă perioadă, avînd din fericire atîta timp liber, doisprezece zile, din 23 Decembrie pînă în 3 Ianuarie inclusiv, și în loc de asta am cam stat în pat, am dormitat, am citit destul de puțin, am făcut curat prin casă, apoi am mers la cumpărături, în rest exact ca-n postarea din luna decembrie anul trecut. Nici măcar la televizor sau pe YouTube nu reușeam să stau mult după miezul nopții. Mă încearcă un schadenfreude cînd văd la știri cozile de pe DN1 sau de la supermarket-uri - de fapt nici eu n-am mai găsit Panettone în ultima săptămînă, bine c-am luat mai demult, dar aș mai fi vrut unul, cu ciocolată de data asta.

Și acum, bilanțul. În anul care imediat va trece am avut cîteva perioade stresante la servici, deși dacă mă gîndesc bine, mai mult mi le-am creat eu, cu procrastinarea. E greu de acasă, totuși. Există o tendință catre nomadism digital, self employed, freelancer, dar nu știu sigur dacă m-aș descurca, dacă m-aș putea stimula fără un mediu, deși poate sînt eu prea conservator, poate cu timpul cine știe. La sfîrșitul lunii mai am schimbat proiectul la care lucrez, ceea ce a fost bine, cred, dar la cel nou sînt mai mult singur, ceea ce nu e chiar dezirabil. A mai fost o carantină în oraș, prin martie, ca anul trecut. Iar pandemia a continuat, s-au stabilit recorduri, (ieri în Franța s-au înregistrat peste 200k de cazuri detectate în ultimele 24h iar în Italia aproape 100k) și va continua cel puțin cîteva luni de-acum încolo, cu noua variantă Omicron. Sper să nu ajungem să învățăm alfabetul grec. M-am vaccinat dar nu am călătorit niciunde, desigur, mi s-a părut prea riscant, mai ales că aș fi mers tot solo. Am crezut c-o să fiu nervos din cauza asta, dar îmi pare c-am făcut față cu bine totuși. Am citit cîteva cărți de călătorie, deși mult mai puține față de cîte credeam. Acum cîteva luni mi-am cumpărat de la Cărturești What Great Paintings Say apărută la Taschen, ediția în format mare, pe care-o țin în dulapul cu haine, că nu încape altundeva, și pe care pînă acum n-am avut timp s-o studiez pe îndelete, nu știu de ce. Am crezut că voi putea citi Rough Guide Italy, dar un ghid de călătorie se citește atît de greu cînd știi că nu poți pleca acolo. Așa că majoritatea timpului am cam stat pe acasă, cu Mama, ea petrecînd prea mult timp cu ochii pe tabletă sau smartphone ori la tv, însă fără să am absolut nici un chef să lucrez sau măcar să studiez ceva (m-am uitat puțin peste cursul practic de limba italiană, am în bibliotecă cartea apărută la noi în 1978). La fel ca anul trecut, nu m-am prea uitat la multe filme, în total cam la mai puțin de douăzeci, însă am urmărit majoritatea episoadelor Dr Quinn, Medicine Woman de pe Tvr2. Iar pe YouTube am continuat să urmăresc France with Véro, și am descoperit excelentele canale tematice: Prowalk Tours, Still Wanderer, A Walk in Paris și Simply Railway. Mi-am schimbat smartphone-ul, în sfîrșit, după șase ani și jumătate. Scriitori pe care i-am citit în premieră: Mika Waltari, Henryk Sienkiewicz și Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Dacă în ianuarie eram cu cărțile lui Dumas (mi-am comandat o mulțime de cărți second-hand), în decembrie am reluat Star Wars. Am încercat și un Walter Scott dar nu mi-a prea plăcut. Aș vrea să reiau și cărți pe care le-am citit demult, dar să le citesc prin prisma experienței de viață. Oricum, treaba asta, împreună cu cîteva seturi de Playmobil și Lego pe care mi le-am cumpărat recent, este o parte a ceea ce simt în ultimul timp, o dorință de întoarcere la perioada copilăriei. De fapt de întoarcere în secolul trecut, măcar în anii nouăzeci, iar tot ce s-a întîmplat de atunci să fi fost doar un vis. Se spune că un om înțelept nu regretă timpul care a trecut, dar cum eu nu sînt așa, cu siguranță aș fi făcut multe lucruri într-un alt mod, în fond înveți și din experiență. Dar poate atunci nu mi s-ar fi întîmplat lucrurile bune pe care le-am trăit, și nu am avut puține, trebuie să recunosc. Aș fi citit mai mult, aș fi călătorit mai mult, aș fi scris mai mult și, mai ales, cu siguranță n-aș fi lăsat să-mi scape atîtea ocazii care s-au dus pentru totdeauna.

Diorame

Întotdeauna am vrut să trăiesc într-o dioramă Playmobil sau Lego, unde totul este simplu și perfect. Cu omuleți fericiți și zîmbitori care nu obosesc, nu se îmbolnăvesc și nu mor niciodată și care locuiesc în căsuțe colorate, bine utilate cu de toate. Și o lume în care toate activitățile sînt făcute cu și de plăcere. O gară, o rulotă, o corabie, un castel medieval, o fermă, un garaj, o navă spațială, o librărie, un restaurant parizian, o pizzerie italiană sau în apartamentele din Friends. Așa că m-am pus pe construit. Mi-am cumpărat deja cîteva seturi. Nu am o preferință. Lego e orientat pe constucție, pe cînd Playmobil pe plot, pe story. Nu am găsit multe modele pe care să mi le doresc neapărat, am observat că sînt destul de exigent, ceea e și bine pe de o parte, deoarece m-au costat deja destul de mult și nici nu prea am unde să le depozitez aici în apartament. Și m-a descumpănit cînd am aflat că toate seturile sînt retrase de pe piață după cîțiva ani, așa că multe modele pe care mi le-aș fi dorit nu se mai găsesc. Iar asamblarea îmi dă ceva bătăi de cap, poate că e din cauza vîrstei, uzura instinctelor, sau doar lipsa experienței. Atît cît voi putea, am să încerc să recreez o lume în care să trăiesc uneori, la care să mă întorc după realitate.

Al doilea Octombrie pandemic

În luna asta n-am văzut nici un film. Doar serile obișnuiesc să mă mai uit la Dr Quinn, pe Tvr2, asta mai mult pentru nostalgia anilor nouăzeci, anii tinereții, cînd, ciudat, de fapt acest serial nu mă atrăgea, sau poate fiindcă preferam Doctor în Alaska, transmis în acele vremuri tot de ProTV. În rest vizionez canalele YouTube de travel la care sînt abonat, cu acei călători care filmează localitățile prin care merg, la pas, în Italia și Franța, cu subtitrări care conțin descrieri și fapte istorice, ca ProWalk Tours și Still Wanderer, sau live streaming ca France with Véro - aceasta din urmă însă a cam redus ritmul în ultimul timp. Aseară de exemplu m-am uitat la două walking tour-uri în Polignano a Mare, unul filmat ziua, celălalt noaptea. Trebuie neapărat să merg acolo.

Am început să-mi cumpăr mai multe cărți și de la anticariate online, deși nu eram un fan, dar acum descoperit cîteva drăguțe, însă la noi cărțile au o durată de expunere foarte scurtă în librării și multe cărți care la acea vreme cînd au apărut nu mă interesau, acum mă atrag, dar nu se mai găsesc. Și în plus e și mai ușor decît să citești versiunea în engleză, deși ideal ar fi amândouă, mai ales dacă faci rost de e o versiune îngrijită, care numai în engleză o găsești. Și mai și nostalgia. De exemplu mi-am comandat o carte, Etruscul de Mika Waltari, care am văzut că a apărut în februarie 2002, cînd eu eram prin Occident, ehei, ce vremuri frumoase.

În general nu mă prea uit la știri, doar la cele de la francezi pe Tv5 Monde și la italieni pe Rai 1, puțin BBC, și mai puțin CNN, dar de cînd a apărut pandemia am început să o fac, și încă destul de regulat, chiar și la canalele de la noi. Din păcate m-a cam prins și aprope fără să vreau am ajuns să urmăresc infantilismele care se perorează de către toate sucursurile chiar și de la canalele mai normale, ca Tvr1 sau Digi24, sau publicațiile online din capitală și cele locale de pe net de știri din Timișoara. Mai răsfoiesc Revista22, RFI Ro, uneori Europa Liberă, sau chiar și Adevărul - deși acesta din urmă nu-mi inspiră încredere. Criza guvernamentală, dintre USR și PNL, încăpățînarea fiecăreia din părți, cine-ar fi crezut, poate unii mai înțelepți ca Cristian Pârvulescu, celebrul analist politic, unul din puținii pe care-i admir. Sau criza energetică mondială, prețul kilowatt-ului s-a mărit dar nimeni nu știe din ce cauză iar jurnaliștii se concentrează exclusiv pe efecte și posibile măsuri decît pe origini, despre care nu se spune absolut nimic, dar eu asta aș vrea să știu în primul rînd. Iar revistele despre îngrijirea casei sînt pline de sfaturi de economisire a energiei.

Luna aceasta s-a atins recordul absolut de cazuri noi raportate zilnic în țară, 18.863 și cel al deceselor zilnice, care într-o zi au fost mai multe decît toate decesele respective din UE adunate. Spitalele nu au medicamente, ciudat, bine că totuși Uniunea Europeană ne ajută. Și Ungaria s-a oferit să ne preia cazuri de la terapie intensivă, fiindcă nici paturi libere la ATI nu mai sînt. Franța a trimis echipament și medicamente, ca de fiecare dată, Franța e cu noi, deși dacă urmărești știrile, îți pare că e supărată pe noi. În ultima săptămînă s-au introdus restricții pentru nevaccinați, ceea ce din fericire a dus la creșterea numărului celor care au mers la centrele de vaccinare și s-au așezat la cozi și au făcut-o, dar tot e insuficient. Există atîtea entități care se opun, ca turbații de la cele două cu inițialele rtv sau de la a3, iar pesede-ul susține campania doar cu jumătate de gură, sau cu un sfert de gură, dar de la ei nu mă mir, cum nu mă mir nici de biserica ortodoxetontă, care refuză cu tărie să se implice, dar nici de la ei nu mă mir. De altfel țările ortodoxe au cel mai mic procentaj de vaccinați din Europa. Iar neoprotestanții nici gînd să se vaccineze, dar ei oricum nu gîndesc. La noi la firmă se organizează un team building, se vrea să se meargă cu mașinile undeva în munți. Evident, mă aflu în minoritatea celor care nu doresc defel asta și asta îmi dă o senzație de inconfortabil.

Am tensiunea și pulsul cam mari. Am fost la un consult la o policlinică, cu frica-n piept, apoi mi-am făcut analizele de sînge, care au ieșit destul de ok, iar medicul, o fată drăguță, deși nu știu cît de încredere este, mi-a recomandat să iau cîte zilnic o pastilă, dimineața. Și în plus magneziu. Și desigur, să beau minim 2l de lichide pe zi, să nu mănînc sărat și să fac mișcare. Ei bine, după cam o săptămînă și jumătate, efectul a fost acela că mi-au scăzut atît tensiunea cît și pulsul prea mult, încît mă simțeam amețit, deși uneori, foarte rar, mai sărea și la valori normale. Mi-am cumpărat un tensiometru (inițial voia să-mi pună un holter) așa că acum îmi monitorizez starea de două ori pe zi. Săptămîna trecută am fost la control, nu mergea sistemul informatic ca să vadă istoricul, ce chestie, se întîmplă peste tot, dar mi-a făcut un ekg, și mi-a zis să reduc doza la o jumătate de pastilă pe zi, timp de trei luni. Așa că am să văd.

E o toamnă frumoasă, cu un covor de frunze galbene, care miros frumos. În fiecare sîmbătă, pe la unu, după ce termin de șters praful, dat cu aspiratorul și de spălat pe jos, plec puțin pe jos la cumpărături, apoi ies la o plimbare prin oraș, inițial zic să trag o raită prin cartier, dar de fiecare dată depășesc marginile și mă avînt fie pînă pe malul Begăi, fie în zona centrală, sau prin Unirii, și nu mă pot abține să nu intru și într-una din librării, de unde în general sfîrșesc prin a-mi cumpăra cîte o carte, deși mi-am spus să reduc numărul. Anul acesta, pînă acum, mi-am cumpărat peste optezeci de cărți. Și mai sînt două luni din anul acesta. Și am și citit mai mult ca anul trecut. Am început să citesc mai multe cărți simultan, în sensul că de exemplu într-o zi citesc din cartea A, ziua următoare din cartea B, apoi revin la A sau chiar la alta, C. În general nu făceam asta, mă cufundam într-una și n-o lăsam, mă temeam să nu "fuzioneze" în cap, dar acum încerc astfel cu două, maxim trei.

Vechi și noi lecturi

Citesc scriitori, nu genuri literare. De exemplu nu citesc literatură polițistă, dar o citesc pe Agatha Christie și în fiecare din ultimii ani i-am citit vreo trei, patru titluri și sper să ajung să le termin pe toate. Și poate puțin, pentru atmosfera canadiană, Louise Penny. La fel cu science-fiction-ul, nu mai citesc de mult, de cînd am terminat facultatea, însă oricînd l-aș relua pe Philip K. Dick - și i-aș mai citi și celălalte cîteva (puține) cărți, din cele postume rămase, de fapt sper s-o mai fac (m-am gîndit că dac-ar fi să iau cu mine o carte pe o insulă pustie, aș lua toate povestirile lui PKD, deși acestea sînt de fapt cinci volume cărămidoase - ăsta nu e un cuvînt, știu). Deși simpatizez cu fanii acestei categorii literare, răsfoind uneori reviste de SF de exemplu, hai să recomand ce-am descoperit recent: Galaxia42.ro. Pînă și despre genul literar care mă atrage doar de cîțiva ani, de prin 2014-5, high-fantasy, n-aș spune că am descoperit mulți scriitori, în afară de Robin Hobb și Patricia McKillip. La fel cu romanele istorice, Mika Waltari și, (doar) pentru ca sînt francofil, Alexandre Dumas (deși acum îmi zic că parcă l-aș mai citi pe Walter Scott - care la noi se găsește doar în anticariate, deși sîntem într-un an aniversar). Nu înțeleg cum am ajuns de la SF, în tinerețe, la romane istorice, dar în fine. Nu citesc filozofie, mi-e greu, recunosc, doar Platon și tot recent, Montaigne, ambii au început să fie re-traduși și la noi, deși eu m-am căznit să-i citesc și în engleză, dar nu-mi pare rău, fiindcă edițiile Penguin și Oxford sînt bine îngrijite. Deci. Este acesta un lucru negativ oare? Pe de o parte poate că da, e un indiciu că nu mă pot focaliza pe un anumit subiect și mă împrăștii în toate direcțiile, sau poate că nu reușesc să-mi cultiv o pasiune pînă la capăt. Pe de altă parte parcă nu, fiindcă poate că în fond noțiunea de gen e cam supraevaluată, fiecare scriitor scrie într-un anumit stil, fiecare își creează propriul univers și deci într-un fel și un sub-gen literar. Dar unde sînt eu în toate poveștile acestea de fapt? Dar ăsta-i un cu totul alt subiect.

Pînă nu demult, aveam mai mulți scriitori preferați, cărora, în timp relativ scurt le-am devorat majoritatea cărților. Unii din fericire încă mai publică, însă oricum, destul de rar: Haruki Murakami, Margaret Atwood, Orhan Pamuk, Paul Auster (deși unele din cărțile lui, în special ultima, sînt slabe), Julian Barnes, Richard Russo, David Lodge. Douglas Coupland a lăsat scrisul în favoarea artelor plastice. Dar din păcate alții noi nu prea mă mai entuziasmează. Poate doar punctual, mai descopăr unii autori ale căror cărți sclipesc, dar nu i-aș considera chiar preferații mei. Mai mult mă interesează clasicii, Edith Wharton, O. Henry, Flaubert, Cervantes dar și mulți alții, de fapt la tot ceea ce înseamnă clasic de-a lungul timpului descopăr mai multe comori decît oriunde în altă parte, deși ascunse bine, și care trebuie căutate cu foarte multă răbdare. Aș mai citi cîte ceva de Balzac, Proust, Thomas Hardy, George Eliot, D.H. Lawrence, Dickens, Graham Greene, Maugham, Jane Austen, sau alții din canonul lui Harold Bloom, și mi-aș dori să mai recitesc Mizerabilii lui Victor Hugo, și ah!, cînd mă gîndesc că mai sînt atîția alții de care n-am ajuns să mă apropii! Deși mă gîndesc că m-ar interesa mai mult din pdv intelectual decît spiritual. Și din nou, îmi pare că am o problemă și în asta. Mi-am format oare gusturile, mi-am stabilit stilul literar preferat sau e o dovadă a pierderii elasticității, a închiderii mentale, ca în pragul vîrstei mijlocii? Poate că și de asta în ultimul timp citesc din ce în ce mai multe cărți de non ficțiune în detrimentul literaturii. Aici însă, ciudat, spre deosebire de literatură, pot afirma că am cîteva genuri preferate, arta de exemplu, pictura, de la Vechii Maeștrii pînă la Van Gogh, chiar și așa cum scrie Alain de Botton, sau istoria Europei de Vest, a civilizației Occidentale, din Grecia Antică și pînă la finele Epocii Edwardiene (și atît), sau călătorii - chiar recent mi-am făcut o listă de cărți literare de călătorii, ciudat ce puține există. În fond viața este o călătorie, iar noi sîntem cititori de cursă lungă, dar eu tot nu înțeleg cum am ajuns aici și nici încotro mă îndrept. Oricum, am să vă țin la curent.

Mijloc de August 2021

Din nou am avut un concediu de vară în care n-am plecat niciunde, la fel ca anul trecut. Îmi făcusem planuri, lucurile păreau că merg într-o direcție bună, la începutul anului îmi părea că toată lumea se va vaccina și că vom scăpa de pandemie, dar apoi nu știu ce s-a întîmplat. Am mai avut un lockdown, iar mai apoi, deși la noi numărul de cazuri era în continuă scădere, în Occident au reînceput să crească, a apărut variata Delta. În mod ciudat, țări ca Israel sau Marea Britanie, care au început campaniile de vacinare printre primele au intrat pe un versant ascendent al numărului de infectări. Se vorbea din ce în ce mai mult de un al patrulea val, ceea ce s-a și adeverit de altfel. Eu unul am tot sperat pînă pe la mijlocul lunii iulie că situația se va remedia, și deci voi putea pleca pe undeva, măcar puțin, mi-am reînnoit cîteva din planurile de anul trecut, urmăream toate știrile referitoare la concediile din Europa, estimările specialiștilor, dar pînă la urmă a trebuit să mă recunosc învins. Poate că așa trebuia să se întîmple. Soarta. Am crezut că voi fi deprimat, dar nu. Am încercat să mă gîndesc la ceea ce am, nu la ceea ce am pierdut, și asta cred m-a ajutat. Dar nevoie de odihnă chiar aveam. Am trecut anul ăsta prin destule momente tensionate la servici, pe care mai mult mi le-am creat singur dacă stau să mă gîndesc bine, dar asta e, în fine, așa că eram și destul de epuizat, cam ca acum trei ani, așa că așteptam concediul ăsta binefăcătător cu ardoare. Și a mai fost și canicula asta, bine că nu m-a prins în călătorie, deși acum doi ani a fost cam la fel de cald, nu ca acum, dar totuși cald în cea mai mare parte a timpului și am transpirat la greu. Trebuie să scriu despre asta, n-am mai scris demult despre călătoriile mele, nu știu de ce.

Așa că la mijlocul lunii august, timp două săptămîni, am stat mai mult pe acasă. Am ieșit de puține ori prin oraș, și din cauza caniculei dar și din cauză că m-am plictisit cred, doar de atîta timp tot asta fac, merg mereu pe aceleași cărări. Am fost prea obosit și ca să citesc ceva, la fel cum eram în facultate după sesiunea de vară, în prima săptămînă nu eram în stare nici măcar să citesc două pagini, numai că pe atunci aveam vacanța mult mai lungă și, deși mi-o petreceam tot acasă, dar îmi plăcea, și nici n-aveam Internet, dar nici nu-i simțeam lipsa. Abia în a doua săptămînă de concediu am început să citesc, Istoria Artei a lui Gombrich de la Editura Art, o carte a lui Rick Steves, For the Love of Europe și Misterul din Caraibe de Agatha Christie din colecția de la Litera. În rest am răsfoit cărți de călătorii și ghiduri. Nu m-am uitat la niciun film, de mult n-am mai trecut printr-o perioadă atît de lungă fără să văd vreun film. Mi-am cumpărat tot felul de delicatese, brînză franțuzească, Mimolette, mozarella, măsline, Parmigiano-Reggiano, Prosecco, înghețată Häagen-Dazs, profiterol, macarons, pepeni, ananas, zmeură. La început îmi făceam dimineața bruschete dar după o vreme m-am săturat, și, uneori, după amiază mă duceam la Food Court de la Mall, sau îmi comandam mîncare online, dar în general găteam cu Mama. Mi-am mai cumpărat o mulțime de cărți, am observat că abia mai am unde să le pun, dar nu contează, cine știe cînd le voi citi dar trebuie să mi le iau altfel peste puțin timp nu se vor mai găsi găsi, mereu am obsesia asta. În rest dormeam, ascultam muzică, am început să ascult de exemplu soundtrack-urile lui Mark Knopfler, mă uitam la documentarele de pe Digi World sau mă uitam la știrile despre evoluția pandemiei în lume la știrile de pe France 2 pe Tv5 Monde și la Telegiornale pe Rai 1, și noaptea la Dragul de Raymond pe Tvr 1. Și petreceam un timp considerabil pe YouTube urmărind canalele France with Véro și la ProWalk Tours, să mai văd oameni din țările civilizate cum se simt bine în locurile în care-am fost sau în care-aș mai fi vrut să fiu. Oricum, e altfel față de deprimantul Facebook, unde nu pot să-i sufăr pe cunoștințele mele care postează poze din concediu. Tot îmi zic că n-ar trebui să-i invidez pentru că de fapt eu am citit mai multe cărți ca ei și știu mai multe decît ei și decît tot neamul lor despre toate locurile în care-au fost, asta dacă au fost cumva în Italia sau în Franța, și din care cu siguranță n-au înțeles nimic.

Ieșitul cu echipa

Oricît de mult îmi displace ieșitul în grup, mai ales la o terasă, am ales s-o fac totuși în special fiindcă unul din colegi pleacă din companie, lucru care nu-i atît de deosebit, doar trăim într-o societate în care se încurajează schimbarea de orice fel, asta fiind considerat un semn al dinamismului, deși nici cu asta nu-s de acord. Mi-am zis să mă mai întîlnesc cu colegii după atîta vreme în care-am comunicat cu ei doar online, o dovadă și a respectului, la servici ochii care nu se văd încep încet-încet să se disprețuiască, așa cum oamenii se jignesc repede pe rețelele de socializare, dar și să dau un semn că-mi pasă. De fapt chiar îmi pasă, chiar dacă știu c-ar trebui s-o arăt mai des. S-a ales o locație de pe malul Begăi, peste drum de Universitate, lucru cu care iarăși n-am prea fost de acord, și asta nu din cauze morale ci ține tot de respect, peste drum e un loc important de cultură în care am studiat și eu și am petrecut momente memorabile iar acum iată-mă aici la o băută proletară, la bere, care, evident nici ea nu-mi place. Dar în sfîrșit, traiul și lucrul în societate implică și multe compromisuri.

Îmi pare că lucrurile s-au schimbat în ultimii douăzeci de ani, în privința ieșitului "cu echipa". Oamenii sînt alții, evident. Unii s-au schimbat. Dar e și o altă generație. Oameni care trag tare, lucrează peste cincizeci de ore pe săptămînă pentru ca în restul de timp rămas să se distreze, și doar cam atît, ieșind în oraș, la ștrand sau, într-un week-end mai liber, mergînd într-o drumeție, totul făcut împreună, serviciul ținînd loc și de casă și de lucru, de fapt asta se confundă și din cauza telework-ului. Dar de ce zic diferit. Mai demult lumea vorbea la aceste ocazii exclusiv despre plecatul la lucru în străinătate, lucru care s-a cam domolit acum, sau despre imobiliare, iar acum lumea e mai focusată pe distracții sau pe privitul serialelor de pe Netflix, la care nu mai e cazul să subliniez că nu mă uit. Au rămas la fel bîrfele legate de servici, povestitul amintirilor din facultă precum și fumatul excesiv. Nu există nici o restricție, nici o autocenzură de bun simț, fiecare bîrfește prima persoană care-i vine în minte, apoi ceilalți își amintesc o întîmplare asemnănătoare cu acea persoană sau cu alta, și tot așa, că-mi vine să amețesc. De fapt întotdeauna de cînd sînt în firma asta m-a frapat faptul că ceea ce are omulețul în cap la momentul 't', aia îi și iese pe gură, imediat. De felul meu sînt mai retras, mă abțin și mă gîndesc de mai multe ori înainte de a spune ceva. Și în plus nu-mi place să mă gîndesc la problemele de la servici, aș prefera să vorbesc despre cărți de exemplu dar evident că n-am cu cine, sau despre muzică. O colegă spunea că merge la Untold an de an, dar muzica electronică e atît de departe de mine că mai bine nu-i amintesc de asta. Aveam mai demult un coleg care se lăuda că ascultă muzică din anii șaptezeci dar era atît de snob că nu l-am crezut. Odată am întrebat o colegă drăguță cu care vin în autobuz ce muzică ascultă, mi-a răspuns că ascultă un post de radio fm, dar nu mai știu care, oricum nu contează, și de-atunci nu-mi mai place de ea. Băieții nu prea vorbesc despre muzică. Altcineva se lăuda cum a fost în concediu în străinătate și a stat la un airbnb, vai, groaznic, mi-am zis în gînd, oamenii chiar nu-și dau seama de cît rău face comunităților locale acest site, chiar sînt atît de ignoranți, chiar nu gîndesc? S-a mai vorbit de sport, de mașini, motociclete, faze. Într-un fel, mi-a făcut bine, o doză de realitate materialistă care m-a coborît din norii unde îmi aveam capul. De exemplu un coleg mi-a arătat pe smartphone un soft cu criptomonede, ceva  unde face licitații, acțiuni. Și tot el mi-a mai spus că urmează să-și facă o pensiune prin Apuseni, mi-a arătat zona în Google maps, în detaliu. Asta mi-a plăcut, în sfîrșit ceva de perspectivă, dar nu m-aș băga în afacere, nu pot face mai multe lucruri în același timp, nu-mi prea iese nici la servici, unde multitasking-ul este încurajat, ceea ce, evident, e o mentalitate greșită care produce enorm de mult stres. M-am uitat împrejur. Majoritatea oamenilor de acolo erau mai tineri ca mine, și chelnerița, dar chelnerii sînt oricum tot timpul mai tineri, am observat asta de peste douăzeci de ani. Și la fel colegii, în afară de unul care e de aceeași vîrstă cu mine, și de alți trei sau patru, care-s cu un an, doi, trei mai mici. Și ceilalți clienți păreau mai toți sub treizeci. Unde sînt ceilalți de vîrsta mea, acei mulți colegi în mijlocul cărora am petrecut anii de Universitate? Poate mulți sînt în străinătate, pe vremea aceea îți găseai foarte greu de lucru aici, deși nu cred că toți. Și atunci de ce nu prea văd aproape deloc quadragenari, nici în localuri, nici pe străzi?

Cînd am plecat de acolo deja se înserase, era cald și îmi vîjîia capul, deși n-am băut deloc alcool, iar fumul de țigară mi-a intrat cred pînă sub piele. Am urmat același drum înapoi spre casă pe care-l făceam și în facultate și m-am gîndit cum au trecut anii aceștia, cum s-au schimbat lucrurile în lumea asta, dar eu am rămas, cred, la fel. Dar m-am simțit bine.

Rapel

Rapelul, sau: după o lună de dureri de cap

Mă uitam cum flacoanele sînt deplasate cu viteză pe o bandă transportoare, ca niște soldăței ordonați, pregătiți pentru momentul debarcării, apoi la containerele frigorifice aduse prin curierat rapid peste graniță și escortate de mașini cu girofaruri spre centrele de vaccinare, unde personalul medical, de fiecare dată freș și emanînd profesionism prin toți porii, e gata de administrare, de inoculare a serului magic care promite îndelung așteptata revenire la normalitate. Îmi vine să-mi acopăr privirea cu mîna de fiecare dată cînd văd cum acul unei seringi urmează să intre într-un braț, deși e cam dificil, fiindcă la știri imaginea comută rapid la momentul pătrunderii și doar simpla vedere a acului acela îmi dă o senzație pe care o asociez cumva cu acrofobia, deși nu văd ce relație poate fi între ele, poate cele două fobii au aceeași locație în creier, sau poate doar la mine se suprapun.

Acum cîteva luni ne aflam în plin val trei, inexplicabil, deși încerc să nu mai caut de fiecare dată explicații, relațiile cauză-efect nu funcționează întotdeauna, în fond epidemii au mai existat în istorie, și nu de puține ori, carantine de asemenea, dar, în timp ce completam declarațiile pe proprie răspundere de zi cu zi, aveam sentimentul că ne aflăm tot în anul trecut, deși nu credeam că vom mai ajunge aici, cel puțin nu atît de curînd, poate abia la următoarea pandemie, mult mai încolo, cît mai încolo. În acel context, vaccinarea părea că nu-și are nici un efect, iar din optimismul acelui sfîrșit de an a mai rămas doar, vorba cîntecului, "amintirea unei speranțe care s-a pierdut printre oameni". Iar acum, cu această noua variantă Delta, cu care parcă se dorește neapărat să ne intimideze, cine știe ce va urma, dar e suficient pentru a-mi da peste cap toate planurile pe care mi le-am făcut încă de anul trecut, de Sărbători, la gura sobei.

După prima doză am avut dureri de cap, deși acestea nu au început chiar imediat. Sînt lucruri pe care nu ți le spune nimeni. De exemplu că efectele secundare pot apărea mult mai tîrziu. Abia după vreo trei-patru ore am observat o latență în percepția imaginilor în mișcare, iar ceva mai încolo, după ce s-a înserat, priveliștea pe care-o vedeam de pe balcon începea să semene cu Noaptea înstelată a lui Van Gogh. Deși nu sînt prea sigur că a fost din cauza asta – uneori, după ce am la servici o zi din aia în care parcă toată lumea trage de tine, mai am astfel de senzații care însă dispar după un somn bun, dar de data asta au ținut aproape o săptămînă.

Totul a decurs repede la rapel. Am intrat imediat după ce-am completat formularul standard și am mai răspuns la vreo duzină de întrebări de rutină, cîteva repetîndu-se, în fața unei comisii prietenoase așezate la un pupitru. Nici n-am avut timp să absorb toate detaliile dimprejur, cum îmi place, așa că nu prea am ce povesti. Ciudat lucru, viața, mi-am spus în gînd în timp ce simțeam înțepătura acului în braț, seringa injectîndu-mi acel material genetic care provoacă celulele să creeze proteinele virale, declanșînd apoi sistemul imunitar, limfocitele, care vor putea produce anticorpi. Folosim tehnologii incredibil de sofisticate pentru a fi siguri că ne vom putea continua existența, și totuși ne sacrificăm, ne zbatem pentru a avea cîteva momente în care credem că vom fi fericiți, și pe care poate nu le vom putea trăi niciodată cum am dori, pînă la capăt, pentru că oricum nu știm ce ne va aduce ziua de mîine. "Țineți cu degetul așa, două minute, nu mai mult", mi-a spus tanti doctor, întrerupîndu-mi șirul gîndurilor, punîndu-mi un leucoplast și urîndu-mi sănătate. Am ieșit din cabină, urma altcineva care poate avea aceleași gînduri ca și mine, sau poate altele, și m-am uitat la cadranul ceasului de pe perete, încercînd să memorez timpul, ca la gară, fiindcă de fapt eram într-o sală de așteptare. M-am așezat cuminte pe un scaun, pentru sfertul de oră de stat sub observație. În apropierea mea se afla o fată care semăna cu Katherine Parkinson, sau așa mi s-a părut la prima vedere, cu mască te poți înșela ușor, apreciezi doar după ochi și trăsăturile nefaciale, suficient însă pentru a face să vibreze o coardă în mine, dar după puțin timp i-a fost strigat numele și a plecat - a auzit chemarea, cum se spune. După aceea au mai intrat alte persoane, altele au plecat la rîndul lor, urmînd aceleași formalități, după cum se întîmplă și în viață de altfel, te întîlnești cu atîția oameni cu care împarți un spațiu doar o singură dată sau pentru un timp limitat și pe care nu-i vei mai revedea probabil niciodată.

Era înnorat și promitea să plouă. Am mers pe jos înapoi spre casă, adică spre servici, două lucruri pe care în ultimul timp le cam confund. Orașul arată altfel cînd te afli pe o stradă în momentele zilei în care în mod obișnuit ești la lucru. Parcă te îndeamnă să mai rămîi, să-l explorezi, așa c-am ales un drum ocolitor pe lîngă vegetația care crescuse destul de mult pe lîngă blocuri. Plimbarea prin aerul curat chiar m-a învigorat puțin. Am mai lucrat cîteva ore, apoi m-am dus la bucătărie, mi-am făcut un ceai, am luat niște biscuiți cu ciocolată și am continuat să lucrez. Totuși ceva nu era-n regulă dar era greu să identific ce anume. M-am deconectat cu o oră mai devreme. Presupun că trebuia să iau ceva preventiv, dar știam că toate medicamentele care se administrează pentru cazul acesta ori nu-mi făceau bine, ori nu aveau niciun efect asupra mea, iar altele nu cunosc. Nu mă simțeam bine-n corpul meu: tricoul cu care eram îmbrăcat mă jena și am început să localizez o durere surdă de parcă aveam o minge de tenis în cap. În plus o senzație de corp străin și în piept, nu-mi dădeam seama dacă de la inimă sau de la plămîni, ca atunci am avut bronșită, însă acum puteam să respir fără dificultate, cred, însă parcă ceva radia din mine. Ce-au mi-au băgat oare? m-am întrebat. Poate trebuia să mă uit înainte la ce scria pe eticheta dozei, cum mi-a zis Mama, dar atunci nu m-am gîndit, sau am avut încredere, așa sînt eu. Parcă începea să se învîrtă camera în jurul meu, așa c-am ales să mă întind puțin pe pat. Am pus capul pe pernă, dar cumva aceasta m-a atras ca un magnet și am auzit o bufnitură, după care am simțit că mă afund din ce în ce mai mult și nu mă mai opream. Am pierdut cunoștința locului unde mă aflam în spațiu, în ce poziție mă situam față de perete sau de comodă. A urmat o senzație de cădere în gol, de pogorîre în infern, în miezul unui vulcan. Poate la fel simți și înainte de a muri. Acum cîțiva ani mă aflam într-un oraș care e adeseori asociat cu moartea, deși aparent îți oferă o impresie contrară, aglomerația de pe străzi îi dădea un aer mai viu decît multe altele în care-am fost, însă din cauza turismului de masă, a lowcost-ului și airbnb-ului, își pierde din autenticitate și deci și din suflet. Era o după-amiază toridă de august, momentul zilei cînd îți vine să te întorci în camera de la hotel, să închizi storurile și să tragi un pui de somn, un riposo cum zic italienii, dar în același timp știi că ți-ai propus de acasă să faci atît de multe lucruri încît vrei să profiți la maximum de tot ceea ce-ți oferă un oraș vechi: artă, arhitectură, istorie, precum și un anume sens al umanității. Acesta este un prag, ca un portal peste care dacă reușești să-l treci, orașul ți se va deschide cu adevărat, ceea ce hoardele de vizitatori-de-o-zi nu vor înțelege. Am intrat la San Rocco, gîndindu-ne printre altele și să stăm puțin într-un loc mai răcoros. Am plătit intrarea, astfel că am putut privi în voie picturile în format de mari dimensiuni de pe pereții sălii somptuoase, înfățișînd o mulțime de scene biblice încărcate de tensiune, Masacrarea Inocenților, Încoronarea cu spini, Calvarul și atîtea altele, create chiar în acel loc, cu fervoare, de Tintoretto în perioada Renașterii tîrzii în timp ce afară epidemia de ciumă din Veneția făcea ravagii. Ca acei tineri din Decameronul lui Boccaccio care s-au refugiat într-o casă părăsită de pe dealurile din afara Florenței, departe de orașul sinistrat, spunînd povești în fiecare noapte, opunîndu-se astfel epidemiei prin izolare și creativitate. Apoi am luat de pe un raft una din oglinzile dreptunghiulare, cu factor de mărire, învelite într-un cadru de lemn și destul de grele, prinzînd-o cu amîndouă mîinile, avînd grijă să n-o scap, încercînd să admir astfel și picturile din plafon, însă nu vedeam prea bine, am citit undeva că abia recent au introdus un sistem de iluminat cu leduri, dar pe atunci acesta nu era instalat, și, după ce venisem de la lumina puternică de afară, ochii nu-mi erau obișnuiți cu semi-întunericul, așa că n-am prea perceput clarobscurul sau sfumato, și în plus mai eram și destul de obosit. Îmi zvîcneau tîmplele și picioarele, după ce mersesem în prima parte a zilei prin labirintul de străduțe pietruite, unele construite deasupra unor canale, sub care parcă simți că se află o apă curgătoare, și traversasem nenumărate pasaje, piețe, piațete, poduri, splaiuri. În plus, privitul scenelor ample înșiruite pe pereți, de jur împrejur și deasupra, cu zeci de corpuri plutitoare răsucite în planuri, unghiuri și din perspective multiple care ori par că te absorb înăuntru ori că se revarsă peste tine, îmi crea o senzație ca de vertij. După ce-am dat o tură pe la ambele niveluri ale clădirii, am intrat într-o sală de dimensiuni mai reduse dar care părea puțin mai luminoasă față de celălalte, de unde se puteau observa mai în detaliu scenele dramatice ale picturilor murale, unele destul de dureros de privit, și unde m-am așezat pe una din băncile de pe margine, și-am așteptat.

Burnout de mai

De la începutul anului am simțit o presiune mult peste medie la servici. Noi features care trebuiau introduse, deși foarte neclare, apoi lucrul pe mentenanța lor, luptîndu-mă de unul singur cu probleme comune venite de la alte "n" componente și echipe cu care comunicăm, care au implementat și ei la rîndul lor partea lor a acestor features, și ceva în plus, specific lor, dar la fel de vag și care trebuiau puse cap la cap și făcute să funcționeze împreună. Pentru că, inițial cel puțin, din toată treaba asta parcă au ieșit niște piese de Lego care nu se îmbinau ca lumea. Și situația aceasta s-a suprapus cu lucrul la noul proiect pe care am fost alocați, eu și echipa din care fac parte. M-am mobilizat cu greu să lucrez și în cîteva duminici, deși nu eram obligat, însă doar atunci aveam timp de reflecție, fără să fiu întrerupt, gîndindu-mă dacă și cum să schimb design-ul la anumite secțiuni, ceea ce am și făcut. Acum două luni orașul era din nou în carantină, ieșeam din casă doar cu declarație, iar din speranța că o vom termina cu pandemia a mai rămas doar o fărîmă care se pierduse printre oameni, ca-n cîntecul acela, L'appuntamento. Pe scurt, dacă aș putea zice astfel, pentru că perioada se părea interminabilă, eram într-o continuă tensiune, ca într-un coșmar și aproape nu mai suportam. Unde sînt serile romantice de mai la care visam cînd eram mai tînăr? Nu așa îmi imaginam că mi le voi petrece. Cîțiva colegi de la o altă echipă m-au chemat să mă alătur proiectului lor și în final, după cam vreo lună de gîndire, de luptă cu conștiința și de pus în balanță argumentele pro și contra, am acceptat. Mă simt ca și cum mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă, dar tot nu mă simt complet vindecat. Încă mai resimt stresul acumulat în ultimul timp. Și aici am o perioadă de training-uri pe care trebuie să mă mobilizez să le parcurg, deși mă concentrez cu greu. După cea de-a doua doză de vaccin (pe care-am primit-o în 17 mai) mă cam doare capul și mi se pare că obosesc prea repede, deși nu știu dacă și din cauza asta sau poate că sufăr de burnout. Mi-ar trebui o zi liberă, sau mai multe, bine că urmează un week-end lung cu Întîi Iunie, care cade marțea viitoare și puntea aferentă.

Aprilie 2021

Ciudat lucru, viața. Ne zbatem pentru a putea avea cîteva momente în care credem că vom fi fericiți și pe care oricum nu le trăim niciodată așa cum am vrea, pînă la capăt.

Ieri m-am vaccinat cu prima doză. Mi-era teamă să nu pățesc ceva, să leșin de exemplu sau să-mi mișc brațul. Și nici nu-mi plac acele. În poze și la tv acul acela părea așa de lung, nu știu cum încăpea în antebraț. Cred că mulți au astfel de fobii și de asta nu prea vine lumea de fapt. Dar a fost bine. Nici nu prea am ce povesti. Abia după ce-am primit vaccinul, cînd m-am așezat pe scaun pentru cele 15 minute de stat sub observație, am început să conștientizez unde mă aflu. Iar apoi, drumul de întoarcere spre casă l-am făcut cît mai repede, și pentru că era o vreme prea răcoroasă pentru luna asta, dar și ca să nu m-apuce pe drum eventualele amețeli de care auzisem atîtea. Odată ajuns acasă, am simțit o ușurare pe de-o parte, era de-abia ora 16:30, iar pe de altă parte, alte griji au început să-și facă loc, odată așezat din nou la calculator, asta ca bonus pe lîngă cele legate de servici. De ce nu simt nimic? Nu trebuia deja să-mi stimuleze organismul să producă anticorpi? Oare mi-a făcut bine injecția? Dar sînt lucruri pe care nu ți le spune nimeni. De exemplu că efectele secundare apar mai tîrziu. Abia după vreo patru ore am simțit cum parcă se învîrte camera în jurul meu. Și mi-a fost și puțin frig, așa că am stat la orizontală, sub plapumă. Azi am fost amețit, dar nu știu dacă din cauza asta. Oricum, am insomnii. În ultimele săptămîni mă tot trezesc devreme, înainte de șase cred, nu mă uit la ceas, și nu mai apuc să adorm la loc. Mintea îmi tot fuge de la un subiect la altul, mereu și mereu. Nu reușește să stea deloc liniștită, să zăbovească pe un subiect.  Treptat încep s-aud sunetele de afară, trilulile vrăbiilor, mașina care încarcă gunoiul. Nu știu cum s-ar traduce din franceză cuvîntul oisiveté, dar eu la asta mă gîndesc acuma. Aș vrea să pot fi mai reflexiv. Ceva nu e-n regulă, cred.

2020 reloaded și ceva în plus

De fiecare dată cînd mă așez la calculator să completez declarațiile pe proprie răspundere de zi cu zi, pentru mine și pentru Mama, am senzația că sîntem tot în anul trecut. Nu credeam că va reveni carantina, cel puțin nu atît de curînd, mă gîndeam că poate abia la următoarea pandemie, mult mai încolo, deși să sperăm totuși că nu va mai exista vreuna. Bun, acum avem vaccinuri, magazinele sînt totuși deschise, cu excepția week-end-ului, cînd avem acces doar la cele alimentare și farmaciile, purtăm măști peste tot, și albastre și albe, avem și un parlament majoritar democrat. Dar avem recorduri de cazuri la ATI. Damien Mascret spunea la știrile France 2 că încă ne aflăm pe panta ascendentă a valului trei. Și au apărut mutații periculoase ale virusului, mult mai transmisibile, care afectează și persoane mai tinere: pe lîngă varianta engleză, braziliană, sud-africană, am auzit chiar și una din Bretagnia, care ar fi nedectată la testele PCR. Și a mai apărut un fenomen cel puțin la fel de periculos: oameni mega-proști care manifestează pe străzi împotriva restricțiilor, împotriva purtării măștii de protecție, împotriva guvernului. Aseară, pe la zece, mă uitam pe geam cum o turmă de dobitoci mărșăluia pe străzile din cartier, suflînd în vuvuzele, strigînd sloganuri extrem, extrem de vulgare și violente. Au fost la casa unde locuiește primarul Fritz și l-au înjurat, strigînd lozinci xenofobe. În Bacău s-au oprit în fața unui spital și i-au înjurat pe cei de acolo, nu e clar pe cine, pe medici, pe asistente, pe bolnavi? Intolerabil. Extremiștii de la postul pro-rusesc rtv îi încurajau încontinuu, jubilînd chiar. Eu unul sînt dintre aceia care am trăit manifestațiile de la Revoluție, de care-mi aduc foarte bine aminte, pe care le-am simțit încărcate de o energie magică, iar ieri, tot pe întuneric, mă uitam la marșurile bădăranilor, cu unele dintre sloganuri împrumutate de atunci dar cu siguranță neînțelese, ca niște forme fără fond scandate cu aceeași cadență și în aceleași locații din oraș ca atunci, dar ce diferență! Ce multă prostie există în țara asta! Și în lumea asta de fapt. Nici nu mă mai uit acum la televizor, că mă enervez. E oribil. Nu știu de ce nu desființează formațiunea aur, nu există nici o portiță în lege care să permită asta? Eu cred că ar exista. În fond e un vector major pentru răspîndirea virusului și al intoleranței religioase, și antisemitismului, ar fi suficiente motive pentru scoaterea în afara legii. Tot mă întrebam cine i-a votat. Acum am văzut. Se spune că perioada dictaturii a întunecat mințile, lucru evident, dar asta s-a terminat de mult. Mi-e așa de scîrbă de mutrele lor cu grimase hidoase de maimuțe tîmpite! Dar cum de s-au îndobitocit așa? Atît de întinsă e influența perioadei de atunci, care a distrus școala în acești ultimi 30 de ani, producînd idioți pe bandă rulantă, sau pur și simplu nu poate exista progres? Serialele și filmele proaste de acțiune, prostul gust de la programele de la tv, reality-show-urile, social media de la care se prind știrile false în mințile simple și proaste, și, lucru esențial, lipsa cărților. De fapt nu lipsa cărților, fiindcă librăriile sînt totuși pline, dar omul prost nu citește cărți, asta e de fapt caracteristica lui principală.

Februarie 2021

Văd zilnic la știri o mulțime de oameni care se vaccinează. Cum nu doar că nu suport să mă uit la ace dar și simt parcă de fiecare dată înțepătura în braț, pentru mine cadrele acestea sînt foarte deranjante. Îmi vine să-mi acopăr privirea cu mîna de fiecare dată cînd acul unei seringi intră într-un braț. Deși e dificil, fiindcă la știri imaginea comută rapid. Personalul medical pare însă eficient, profesionist, de încredere și freș, însă eu tot am o senzație pe care o asociez cu acrofobia, deși nu știu ce relație poate fi între ele.

Numărul de cazuri a fost în scădere pînă acum cîteva zile, dar e aproape sigur că vom avea parte de un al treilea val, sau am intrat deja, mai ales că apar noi tulpini ale virusului. Virusologia operează cu modele matematice, așa că nu sînt doar simple păreri, însă îmi place să-mi aloc o doză de optimism, mai cred în minuni, sau sînt neîncrezător în știință. Franța și Italia, țările mele preferate, mai au zone roșii. În Portugalia situația se normalizase la finele anului trecut, dar în ultima lună numărul de cazuri a crescut iarăși, rapid. Urmăresc astea pentru că pe undeva mai am o fărîmă de speranță că sezonul turistic de vara care va veni nu va fi pierdut, mă face să mă simt mai bine. Deși nu prea cred. Vaccinarea decurge lent. Pe de altă parte au apărut vaccinuri produse de alte companii, Johnson&Johnson, de exemplu. Totuși nu prea cred că sezonul se va deschide și că avioanele vor putea zbura din nou sau că hotelurile se vor dechide toate, sau doar unele (care?) sau muzeele, și oricum, virusul tot se poate lua. Așa că voi sta și vara acasă, pentru al doilea an consecutiv. Deprimant. Am intrat bine în jumătatea a doua a vieții și nu-mi permit să pierd timpul.

Continui să urmăresc pe YouTube canalul France with Véro - sînt videoclipuri transmise live de o tipă drăguță și foarte cultivată care se plimbă prin Paris, filmează cu smartphone-ul și ne explică istoria locurilor, spunîndu-ne și cîteva anecdote delicioase legate de străzi, clădiri, biografiile unor oameni care-au locuit acolo, de exemplu. Mi-au plăcut în special cele din Marais (n-am fost niciodată la Hôtel de Sully) dar și din locuri în care n-am fost, ca Plaine-Monceau - cu statuile lui Alexandre Dumas père et fils și clădirea Cité de l'Économie, sau în Square des Batignolles. Îmi place să revăd oamenii în ziua de azi, pe străzi, deși acum poartă măști pe față. Mă întristez cînd văd atîtea localuri închise, cine știe cînd își vor reveni, cine știe dacă-și vor reveni. Gibert Jeune din Place St Michel se închide. Am intrat de multe ori acolo și îmi imaginam cum ar fi fost să fiu student la o facultate adevărată din Paris și să-mi caut cărțile de care aveam nevoie acolo, în ediții ieftine. Eh. Tot la Véro am revăzut atîtea locuri din Paris pe care atunci nu le-am explorat suficient. Și nu numai din Paris. Anul trecut a fost prin Bordeaux, Nantes, Vanves, Lille - am aflat atît de multe. Astea sînt chestii perisabile, nu știu cît vor mai fi prezente acele videoclipuri acolo pe YouTube, dar pentru mine înseamnă enorm. Cum au însemnat acum cîțiva ani și cele ale userului 'mxsmanic'. Acum mi-aș dori să pot vizita Bordeaux și împrejurimile sale, să intru la muzeul vinului, deși nu sînt băutor, să străbat străzile care seamănă oarecum cu Parisul dar totuși au o identitate aparte, dar profund franceză în același timp, să vizitez de exemplu castelul lui Montaigne, și alte castele de pe valea Dordogne, chiar să merg într-o canoe, cum am văzut la Rick Steves.

A apărut la Humanitas volumul întîi din opera integrală lui Platon. Să mi-l cumpăr oare? Am cîteva din cărțile lui Platon în engleză și în română. Trebuie să-mi fac cumva loc în bibliotecă mai întîi pentru că efectiv nu mai am loc. Anul trecut a apărut volumul întîi al Eseurilor lui Montaigne. Pe acesta mi l-am luat dar încă nu l-am citit. Sper să fie traducere bună, nu ca Meditațiile lui Marcus Aurelius, care a apărut tot la Humanitas și pe care l-am abandonat și l-am reluat apoi în ediția Oxford. Continui să citesc Dumas, cum ziceam lunile trecute. Acum de exemplu sînt la Louise de la Vallière - m-am cam împotmolit în viața de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, dar continui, nu mă las. Interesant, mai ales dac-ai vizitat cîteva castele, ca mine, dar acțiunea lipsește. E o parte care cred care oferă adîncime poveștii și colorează atmosfera. Mi-am mai cumpărat cîteva cărți de Dumas pe care nu le aveam, de exemplu Cei Patruzeci și Cinci de la Adevărul - deși a apărut acum zece ani, încă le-am găsit la un anticariat din București - o ediție în folie! Apoi, tot căutînd pe Net am găsit și alte titluri care nu fac parte din canon, Cavalerul d'Harmental, Sfinxul Roșu, Războiul femeilor și multe altele însă editura la care-au apărut nu-mi prea inspiră încredere. Adică: eu sper că-s complete. Am comparat nr-ul de pagini cu nr-ul de pagini al edițiilor apărute înainte de Revoluție la noi și sînt mai puține. O fi de la paginație, mărimea fonturilor? Să-mi cumpăr oare și edițiile precedente? Sau să compar cu textul de pe Gutenberg? E greu de urmărit. Mi-am comandat de pe okazii Le Morte D'Arthur de Thomas Malory, apărută la noi în anul 1979 la editura Minerva în celebra colecție bpt. Mi-a venit la poștă ieri dar cum a fost sîmbătă, n-am fost încă s-o ridic. Așa că pe luni. Am vrut inițial să-mi comand ediția în engleză, cele două volume de la Penguin, dar am citit undeva că are termeni arhaici care ar îngreuna lectura.

Roverul Perseverence a amartizat. Ei, iată că se petrec și lucruri mărețe. Iată că mai sînt oameni pe lumea asta care se ocupă și de chestii foarte diferite, de care nu prea auzi la știri, pînă ce nu are loc un eveniment ca acesta. Anul trecut au fost primele misiuni NASA și SpaceX cu echipaj spre Stația Spațială Internațională (Godspeed Bob and Doug!) ale căror lansări le-am urmărit pe Net, și vor mai urma și altele. Se pregătește Artemis. Abia aștept! Nu cred că-i acceși senzație ca aselenizările deși NASA a ținut mereu inetersul aprins: Voyager, navetele spațiale, telescopul Hubble, Cassini-Huygens, New Horizons și roverele Opportunity sau Curiosity.

În viața mea n-am văzut atît de puține standuri cu mărțișoare în oraș. Asta-i la fel de groaznic, ca înfățișarea orașului la Crăciunul de anul trecut. Mare păcat. Îmi aduc aminte de anul trecut în perioada asta cînd la fel mă feream de oameni, fiindcă virusul circula deja și-n Timișoara și am auzit vorbindu-se italienește într-un loc (Italia era anul trecut pe vremea asta cea mai afectată țară din lume) și eram speriați pe bună dreptate. Ce vreau să spun e că s-au întîmplat atîtea lucruri în ultimul an dar în același timp mărțișorul anului trecut parcă a fost de-abia ieri. Atunci nu se purtau măști pe străzi, ca acum, abia mai tîrziu s-a introdus obligativitatea purtării lor. Anul acesta sînt mai multe măști albe, kn95 ffp2. Ca un fel de modă.

Vechiul sediu al companiei în care am lucrat vreo duzină ani, a fost demolat. Am trecut recent pe acolo. Ce mic pare locul, acum că a fost nivelat! Și cînd mă gîndesc cîte s-au întîmplat acolo, cît consum nervos și emoțional! Și pentru ce? În fond un sediu este ceva provizoriu, la fel ca proiectele la care lucrez. Există lucruri mult mai importante în viață. Acum e doar un loc vacant peste care s-au așezat ciorile. M-a pus pe gînduri dar cumva mă simt și ușurat, ca și cum problemele vechi, deși știu că au dispărut, odată cu distrugerea clădirii s-au dus complet. Pe de altă parte, parcă o parte din trecutul meu nu mai e, a dispărut. Sîntem noi oamenii atît de legați în gîndire de spațiul fizic? Nu m-am simțit foarte bine acolo, dar nici foarte rău. În fond a constituit un fel de oază în țara asta și un adăpost pentru vremuri dificile, dar mentalitatea colegilor nu se ridica absolut deloc la nivelul de civilizație pe care-l așteptam.

Ianuarie 2021

Cu puțin înainte de amiază, am ieșit la o mică plimbare prin oraș, în zona centrală. Erau peste zece grade Celsius, se simțea puțină umezeală în aer, așa cum îmi place mie, și după ploile din zilele precedente, soarele strălucea acum puternic sau cel puțin așa îl percepeam eu, după o săptămînă de lucrat de acasă. Prin ochelarii aburiți de la purtarea măștii de protecție mă uitam la terasele localurilor unde oamenii luau masa stînd în corturi transparente de plastic, fiecare masă cu tot cu cei așezați împrejurul ei aflîndu-se într-un astfel de cort/dom/bulă de plastic/iurtă/iglu transparent. Perimetrul trotuarelor s-a micșorat astfel iar frumusețea fațadelor din Centrul Vechi contrastează cu improvizația cu aer futurist utilizată de cei din serviciile ospitalității pentru a-și continua afacerea. Aceasta este noua normalitate. E și un mod de protecție împotriva frigului, însă nu prea am încredere în modul cum se asigură ventilația. Păcat că nu vedem și la noi ursuleți de pluș pe scaunele neocupate, ca la Paris, ar fi dat peisajului urban un aer mai liniștitor, de poveste.

Oricum nu se întrevede nici o îmbunătățire a situației acestea în care ne aflăm de aproape un an. Pe de o parte încă de la finele anului trecut au apărut mai multe tipuri de vaccinuri, care au început să fie distibuite și la noi și chiar și administrate, deși sînt o grămadă de oameni care nu vor să se vaccineze, din cauza teoriilor conspiraționiste de pe pe Facebook care spun de exemplu că Bill Gates ori vrea să elimine cîteva procente din populația lumii fiindcă nu mai există suficiente resurse naturale ori vrea să le implanteze cipuri 5g, ca lumea să poate fi urmărită de oriunde. Apariția teoriilor acestea trebuie studiate cu grijă la fel ca virusologia, fiindcă sînt la fel de grave. Pe de altă parte au apărut tulpini noi, întîi cea engleză, apoi cea braziliană și sud-africană, care sînt mult mai contagioase și deja s-au înregistrat cazuri și la noi. Cine știe dacă toate astea nu vor duce la o nouă stare de urgență.

Astfel că nici anul acesta nu se va putea călători, mi-e clar. Am continuat și luna asta să-mi comand cărți să-mi sting tînjirea: Sur la route des régions de France, Les plus beaux villages de France, Nos 52 week-ends coups de cœur en France, Redécouvrir la Nationale 7. În fond, e și acesta un fel de a călători. Mă gîndesc la aceia care vizitează în fugă un oraș, sau aleargă de la un sit turistic la altul ca Speedy Gonzales, și nu citesc nimic despre cultura acelui loc, care știu să facă doar remarci de genul: "hm, meseriașe clădiri!", și care se întorc la fel de ignoranți cum au plecat. Inculții umblați - un nou specimen apărut odată cu low-costurile și cu siturile agregatoare de rezervări online precum și cu ceva ce disprețuiesc cel mai mult: AirBnb - care distruge peste tot comunitatea locală cam la fel cum au distrus IT-știi zona San Francisco.

Mă concentrez greu, chiar extrem de greu, la servici. De fapt vorba vine la servici, că lucrez tot de acasă. În firmă au fost mai multe cazuri de Covid anul trecut, dar managementul nu ne-a comunicat. Eu tot amîn să mă apuc de lucruri, și atunci, ca să recuperez, stau și lucrez peste program. Și doar am atît de mult de lucru! Și proiectul este atît de încîlcit și observ atîtea cazuri care ar putea apărea și pe care le descopăr și știu că n-aveam cum să le prevăd, încît îmi pare uneori că tot ceea ce fac poate avea efecte secundare, că mă trec sudorile. Sînt întrerupt deseori și prin urmare trebuie să-mi mut atenția la alt task după care să revin la cel de la care-am plecat și asta de mai multe ori pe zi. Și în plus mi se pare că proiectul actual nu mai termină după cum nici pandemia pare că nu se mai termină odată.

Decembrie 2020

Cred că cea mai mare parte a timpului din anul acesta mi l-am petrecut urmărind serile știrile despre panedmie iar ziua lucrînd, uneori din păcate și în week-end-uri. Am avut un proiect nou și anul viitor voi fi implicat în altul, dar stilul de lucru nu s-a schimbat și nici nu cred că se va schimba. Trebuie cumva să renunț la on-call, nu știu cum, dar altfel cred că n-am să-mi mai revin nici la anul. Dar să bat cu pumnul în masă nu-mi stă în fire iar un refuz i-ar face pe ceilalți să le vină rîndul mai des, ceea ce nu știu dacă le-ar conveni. Știu, atîția oameni și-au pierdut joburile anul ăsta și atîția s-ar bucura dac-ar avea de lucru dar... eu sînt burned-out. Și mi-a crescut îngrijorător și tensiunea. Acum sînt în concediu, de șapte zile, și încă nu m-am refăcut din stresul lucrului, tot epuizat mă simt, ca de obicei, la fel cum scriam și acum trei ani. Am vrut să răsfoiesc frumos niște cărți și reviste, așa cum îmi propun în fiecare an pentru perioada aceasta, dar mai mult îmi vine să zac. Mi se pare că anul acesta m-am odihnit foarte puțin sau în orice caz cel mai puțin de cînd mă știu cred. N-am fost plecat nicăieri, poate și de asta, doar plimbările prin oraș, și nici anul viitor nu cred cred că se va putea pleca undeva și afirm asta cu realism, din moment ce vaccinarea populației va începe abia în primăvară-vară, iar imunizarea va mai lua ceva timp. Plus că oricum ar putea apărea oricînd și oriunde focare. Sau noi tulpini, valuri, carantine. Așa că am avut mereu în minte amintirile din călătoriile din 2019 și de dinainte. Și am descoperit canalul France with Véro - care mi-a re-orientat încet compasul interesului principal dinspre Italia, ca în ultimii ani, înapoi la Franța, deși nu-mi fac nici un plan pentru la anul. Oricum, anul viitor măcar să-mi consum zilele de concediu cu folos. Shakespeare cum a compus în timpul epidemiei de ciumă? Dar el este oricum o enigmă.

Anul acesta mi-am promis că nu-mi voi mai cumpăra atîtea cărți, dar după ce m-am abținut vreo două luni, am început să-mi comand de pe net în plin început de pandemie, apoi din fericire s-au deschis librăriile așa că am putut să merg, să zăbovesc și să-mi aleg. Mi-am făcut o statistică și mi-a ieșit că mi-am cumpărat șaptezeci de cărți, dintre care (doar) două albume de benzi desenate - tomurile 3 și 4 din Une nuit à Rome de Jim, și în mare parte literatură de călătorie dar nu numai, și de istorie a locurilor pe unde-am fost de exemplu. Față de cum eram acum un deceniu, am ajuns mai interesat de trecut decît de prezent. A, mi-a sosit trilogia celor trei mușchetari de la Oxford, ediția adnotată, de care am amintit data trecută, pînă la urmă mi-am comandat toate cele cinci volume, dar sînt prea obosit chiar și pentru o carte de acțiune. Mi-e dor de copilărie, deși într-un fel parcă nu m-am maturizat niciodată. Anul ăsta am citit doar douăzeci și cinci de cărți. M-a impresionat Jurnalul din Anul Ciumei a lui Defoe, nivelul de civilizație din Londra secolului XVII, iar cea mai mare plăcere a fost descoperirea Orei de Aur (The Good House) a lui Ann Leary - un loc ideal de trăit. Acum răsfoiesc Rick Steves' Sicily. Am văzut și cîteva filme, mai puțin de treizeci, am remarcat cîteva: La loi du marché și Mademoiselle Chambon cu Vincent Lindon, Aloha cu Emma Stone, La pazza gioia cu Valeria Bruni Tedeschi,  Ford v Ferrari, precum și cîteva filme pe care ar fi trebuit să le văd mai demult: Cyrano De Bergerac (1990) sau The Electric Horseman cu Robert Redford și Jane Fonda. A, și am revăzut toate episoadele din cele nouă sezoane de pînă acum din Doc Martin, cu Martin Clunes și Caroline Catz - deci pot spune că mă uit și eu la un serial, adică sînt în același rînd cu lumea.

Centrul orașului arată straniu pentru perioada asta de timp. Vremea e caldă. Mi-e dor de forfota din centrul orașului, de căsuțe, chiar și de muzica aia gălăgioasă, chiar și populară. Să trec prin centru și să mă las cuprins de energia Crăciunului. Acum sînt doar porumbeii care se bat pe rămășițele aruncate de clienții de la terasa McDonalds. Și un vînzător de castane coapte și de porumb fiert care nu știu cum s-a strecurat pe-acolo. Am intrat la Cărturești și m-am frecat pe mîini cu una din cele trei soluții dezinfectante de la intrare, nu mai știu cu ce mi-am dat data trecută, dar puțea nasol, așa c-am ales pe cel albastru, cu mult alcool. Am tras o tură pe acolo, apoi iar prin Centru. Nu era multă lume, dar nu era nici pustiu. Există temerea că poate nici după pandemie oamenii nu vor mai ieși, că se vor obișnui cu distracțiile virtuale. Dar cine știe? Oamenii sînt mai sociabili decît mine, dar și mai maleabili și mai schimbători.

Vicontele pe care nu l-am citit

Se termină iată și luna noiembrie și de-abia mă mai țin bateriile. Bine că stau acasă cîteva zile, de fapt e impropriu sau din obișnuință spus, fiindcă tot stau pe acasă de la începutul lunii martie, dar cîteva zile fără lucru în această mini-vacanță sînt oricum esențiale, vitale chiar. Se tot scrie prin presa lumii de cîțiva ani despre reducerea săptămînii de lucru la patru zile, dar eu nu mai cred că vom mai apuca așa ceva, cel puțin nu văd nici o îmbunătățire a ritmului acesta pe care aproape că l-aș numi infernal în care se lucrează la noi în companie și mai ales dacă punem la socoteală workoholismul americanilor și al asiaticilor dar și al unor indivizi duși cu pluta de la noi, care s-au îndepărtat de tot ceea ce înseamnă umanitate. Luna asta s-au omologat cîteva vaccinuri, așa că există o speranță că treptat viața va reveni la normal. Bill Gates spunea că pînă la Thanksgiving-ul viitor situația va reveni la normal, dar să vedem dacă se va putea și călători anul viitor, că eu de-abia mai rezist, n-am mai fost nici măcar în vreun mijloc de transport din primăvară. A fost acesta un an complet pierdut sau, cum spunea un coleg din State într-o teleconferință, a fost "anul care n-a fost"? Oricum, acum vreau să dorm bine, de cîteva ori pe zi, să stau toată ziua în apartament, să mănînc ce poftesc din frigider, am făcut destule provizii în week-end, să mă uit la documentare de călătorii și de istorie pe Digi World și pe Viasat History, și să am alături un teanc de cărți groase pe care să le citesc și între care să schimb cînd am chef. Ca o vacanță de iarnă din copilărie.

Week-end-ul acesta mă uitam în bibliotecă încercînd să mă decid ce carte să m-apuc să citesc, mă gîndeam la ceva de istorie, cînd mi-am dat seama că nu am citit Vicontele de Bragelonne. Evident că la ora actuală la noi romanul nu se mai găsește nici în librării, nici în anticariate. A apărut o ediție acum mai bine de nouă ani la Adevărul, parcă a fost ieri, într-una din colecțiile acelea celebre, dar pe atunci nu m-a interesat, nu știu de ce. Mă rog, aveam cred alte priorități. Este o întregă poveste cu trilogia asta a lui Dumas în viața mea. Nici cînd eram eu copil nu se mai găsea, nici în librării și nici în biblioteci. Bibliotecara îmi rîdea în nas dacă ceream așa ceva. Puținii colegi care o aveau acasă nu voiau s-o împrumute, și-i înțeleg, nici mie nu-mi plăcea și nu-mi place nici acum să împrumut cărți, am avut cîteva experiențe neplăcute și în plus nici nu am încredere în oameni în general. Dar mi-era ciudă pe ei cînd povesteau încrezuți cît de faină e. Îi uram, ce mai! Apăruse mai demult, în anul 1970, într-o colecție de lux, cu coperți tari, frumos desenate și viu colorate, și cu cotoare argintii, de îți venea să le mănînci, nu alta. Dar pe atunci părinții mei trecuseră de vîrsta adolescenței și oricum ei nu gustau cărți de aventuri, genul lor fiind Balzac. Într-un final, pe la vreo 15, 16 ani, cînd deja citisem și altceva, mai matur, Don Quijote de exemplu, taică-meu mi-a făcut rost de cele două volume, împrumutate de la cineva, dar din care lipseau în mod ciudat ultimele aproape o sută de pagini din al doilea volum. Cine ar face așa ceva, cine ar fi rupt acele pagini? Nu-mi pot imagina nici acum. Dar ce să fac, am citit-o pînă în acel punct, pînă la episodul în care Milady este închisă. Captivant. Tot mai bine decît nimic. După Revoluție a apărut o ediție pirat la o editură din oraș, pentru că nu exista legea copyright-ului, fără numele traducătorului, dar asta e, ai mei mi-au cumpărat-o, așa că am reluat lectura. De la început. În sfîrșit mi s-a închis parcă un cerc un cap, și m-am simțit mai împlinit. Apoi al doilea roman din serie, După douăzeci de ani, nu mai știu cînd am făcut rost de el, probabil destul de mult după terminarea facultății, de la un anticariat din Centru, pentru că abia după ce a trecut destul de mult timp după '89 au început să apară la tarabele second hand acele ediții anterioare la care visasem în copilărie, dar parcă nu m-a prea impresionat. Cred că abia mai apoi au venit călătoriile mele în Franța: Paris, Louvre, Valea Loarei, după care Italia, care mi-au deschis interesul și asupra istoriei, eu fiind pînă atunci orientat strict pe prezent, pe contemporani. Mă mai gîndeam uneori la Cei Trei Mușchetari, mă întrebam prin ce întîmplări au trecut cei patru și cine o fi Vicontele, dar mă luam cu altceva și nici nu m-a pasionat într-atît încît să citesc ceva ce mi se părea copilăresc sau avînd legătură cu copilăria. De fapt l-am văzut într-un interviu pe Mircea Mihăieș care spunea că trilogia lui Alexandre Dumas nu este literatură pentru copii. Sînt de acord, în special fiindcă are și o parte de romance, pe care copiii de obicei o sar, dar fără de care povestea nu s-ar ridica. Și acum, iată-mă ajuns la vîrsta aceasta, cu încă o neîmplinire în suflet și o dorință care vine de mai demult, dar a fost stinsă în timp de valurile vieții dar reaprinsă cumva poate de perioada asta de criză și de apropierea sărbătorilor și de gîndul la copilărie și de pasiunea veche pentru Franța și de pasiunea mai nouă pentru istorie și cumva obosit de atîtea cărți citite care te fac să-ți pui atîtea întrebări încît ajungi să nu mai fi sigur de nimic, ori spiritul meu idealist are nevoie să creadă constant în valori umane precum noblețea, onoarea, cavalerismul, bravura, pentru că altfel se usucă. Așa că mi le-am comandat de pe Net, chiar înainte de a scrie postarea, dar nu acele ediții frumoase de demult, care acum se găsesc bine-mersi pe site-urile de anunțuri second hand, ci una critică, îngrijită, dar în engleză, oricum la noi nu cred că vor apărea vreodată ediții critice. Abia aștept să le citesc.

Octombrie 2020

Luna asta am ieșit mai puțin prin oraș. Parcă nici nu mai am așa chef, sînt destul de obosit de la servici, la care se adaugă, desigur, o reticență din cauza numărului de cazuri care continuă să crească de la o zi la alta, bătînd record după record. Ieri de exemplu au fost 6546 de cazuri noi, iar azi, fiind sîmbătă, și deci făcîndu-se mult mai puține teste, din motive financiare, 5753. În Timișoara în ultimele 24 de ore s-au înregistrat 283 de cazuri noi. Nu știu cum vor părea cifrele astea peste o lună. Mult, puțin? Pe graficul noilor infectări de la noi nu apare ca existînd un al doilea val, ci o creștere drastică după 15 septembrie, iar curba noilor decese este exponențială. Însă poate că ne aflăm totuși în al doilea val, sau cel puțin așa reiese dacă ne uităm la graficele țărilor din Vestul Europei, iar primul pare mult mai mic pentru că a putut fi ținut sub control prin carantinare. Acum nu se prea mai dorește închiderea totală. Avem de ieri și noi o carantină între orele 22 și 6, ca la Paris. La noi librăriile sînt deschise, nu ca-n Franța, unde doar unele funcționează și doar pe sistemul click and collect, însă oricum au mai mulți clienți decît în țara asta din Estul Europei în care acest obicei al cititului este în general disprețuit.

Franța a ajuns țara cu cele mai multe cazuri de la începutul pandemiei, un număr dublu față de Italia. La ei s-a reintrodus Attestation de Déplacement Dérogatoire. Săraca Franță! Parcă nu era de ajuns, au mai avut parte de două atentate teroriste comise, bineînțeles, de musulmani. Sînt furios. Se tot face apel la toleranță dar nu cred că de toleranță mai este nevoie acum, ci de intoleranță, și nu doar la adresa islamiștilor ci a tuturor musulmanilor. Absolut toți musulmanii din Europa trebuie să fie făcuți să înțeleagă cît mai rapid că prezența lor este indezirabilă aici și că vor trebui să plece în țările împuțite de unde a venit neamul lor blestemat. Primarul Nisei are dreptate: a fost un atentat împotriva creștinismului. Și a mai declarat: "Il est temps que la France s'exonère des lois de la paix pour anéantir définitivement l'islamo-fascisme de notre territoire". Da, legea trebuie schimbată! Simt că lumea în Franța e furioasă și fierbe. Pentru că citesc comentariile lor la articolele din presă. Pînă cînd? Și cred că prea mult se accentuează apărarea secularismului. Ar trebui să se aducă în discuție introducerea integrismului catolic. Poate numai așa se va putea scăpa de sălbaticii de musulmani și de africani care au ajuns să infesteze ca șobolanii toată Franța. Măsuri dure, drastice și concrete. Altfel se va ajunge la o nouă Reconquista. În Argentina, în timpul dictaturii, oamenii de care voiau să scape erau duși cu avioanele și aruncați în ocean. Asta ar fi una din soluții. Dar orice idee este binevenită, numai să vedem că se trece la acțiune. A, și jegul de erdogan mai și întărîtă poporul lui prost și apelează la boicotarea produselor franceze. Nu-mi pare rău de efectele cutremurului de ieri din izmir, care de fapt se numește Smyrna. Nu-i mai rabdă Dumnezeu. În Turcia e nevoie de o lovitură de stat militară, așa cum a mai fost de atîtea ori în istoria recentă. Păcat că cea precedenă a dat greș dar cred că acum ar avea șanse, cu puțin ajutor extern și pe fondul crizei economice. Acuma, depinde de cine va cîștiga alegerile în State. Trump vs Biden. Pe Trump îl văd ca un apărător al valorilor, al culturii Occidentale, fiind clar împotriva celor care doresc dimantlingul poliției și alte aberații, dar relația lui cu escrocii ăia de rocket-boy și putinică e cel puțin ciudată. Se spune că a revitalizat economia prin măsurile lui, dar nu știu. S-a vindecat de coronavirus și de atunci se crede invincibil. Poate fi și efectul steroizilor. Binden cred că poate face mai mult, fiind mai versat în politică, dar accentul pus pe străini și pe emigrație este îngrijorător, chiar repugnant. Ce îmi place la Biden e că e catolic și că se bîlbîie ușor, lucruri care îi atribuie un șarm aparte, și, evident, Obamacare-ul, pe care-l consider cel mai extraordinar lucru din istoria recentă. Și cînd te gîndești la cîte istorie a trăit acest om, anii cincizeci, șaizeci, șaptezeci, optzeci!

Urmăresc zilnic fluxurile de știri, ceea ce nu-mi stătea în fire. Mă îngrijorez și uneori mă enervez cînd văd ce se întîmplă prin lume. Poate e un efect al statului în casă, al izolării, lockdown-ului, confinamento plus presiunea serviciului, despre care nici nu mai scriu acum. Abia dacă mai ajung să citesc două cărți pe lună. E toamnă, am revăzut The Cider House Rules, deși n-am citit cartea încă, nici nu cred c-a apărut la noi, dar se poate citi și-n engleză, trebuie să fac rost de ea dar nu acuma, acuma am altele de citit, și atmosfera de toamnă și din film și de afară m-a dus cu gîndul la foliajul din Canada, apoi din Estul SUA ceea ce m-a făcut să caut pe google cărți a căror acțiune se petrece în Noua Anglie și am găsit Ora de Aur de Ann Leary și Olive Kitteridge de Elizabeth Strout și astfel am aflat și de aceste două scriitoare. Prima carte tocmai am început s-o citesc. Springsteen a scos un nou album, Letter to You cu E-Street-ul. Și Katie Melua - Album no. 8. Nu știu dacă am mai amintit aici albumul lui Thomas Dutronc apărut în primăvară, Frenchy, pe care l-a lansat printr-un concert transmis live pe FB de pe un vaporaș pe Canalul Saint Martin. Un an bun pentru creații muzicale, totuși, nu? În rest, numărul special al revistei Historia dedicat vieții în Dacia Romană merită remarcat. Tot nu mi-e clar dacă zona aceasta de aici de unde sînt acum, zona dintre Mureș, Tisa și Dunăre a făcut totuși parte din Imperiul Roman, măcar pînă la moartea lui Traian în 117, cum am văzut în alte cărți sau Dacia cuprindea doar Banatul montan, cum se arată în revistă. Mă interesează din ce în ce mai mult acea perioadă a istoriei, de fapt istoria Europei, mai veche, nu cea recentă. A reapărut Eu, Claudius, de Robert Graves. Și a mai apărut o nouă carte de Julian Barnes, despre La Belle Époque, Omul cu haină roșie. Și Elena Ferrante! Continui să mă uit la France with Véro - este ghid turistic și face transmisii live streaming pe FB și publică pe YouTube travel log-uri din Paris, e foarte energică și știe atîtea lucruri pe care le povestește atît de fain că îți vine să-ți faci bagajul și mergi acolo. Deși nu se poate acum, dar măcar atît să putem face, să călătorim prin transmisii live sau prin cărți.

Septembrie 2020

Luna aceasta vremea a continuat să fie însorită și caldă așa că mi-am continuat plimbările de week-end prin oraș. Acum două săptămîni am fost și prin sud, de pe Cluj am luat-o spre Girocului și apoi la dreapta pe Rebreanu pînă pe Calea Șagului, apoi înspre Maria și de-acolo spre Centru. Am făcut peste 17 mii de pași. Iar sîmbăta trecută am mers pe Mihai Viteazul, apoi pe Babeș - o zonă frumoasă, pe care n-am mai fost demult, nu știu de ce - și prin spatele Universității - ce fain arată fără studenți - apoi la stînga spre Rozelor. De fiecare dată mă face să mă gîndesc la perioada studenției, dar de fiecare dată. Îmi imaginez în cap dialoguri cu foști colegi, cu fosta prietenă, cu proful meu la care-am dat licența. Nu prea cred că mă voi mai reîntîlni vreodată cu vreunul din ei. A trebuit să mă așez pe o bancă, pe malul Begăi, și să-mi pun un leucoplast la picior, fiindcă de-atîta mers pantoful drept mă rodea la gleznă și mai mult ca sigur ar fi urmat să sîngerez, la fel ca data trecută. Și cînd am ajuns acasă am văzut că pantalonii mi s-au ros între picioare - data viitoare am să-mi pun blugii. A mai fost un week-end în care n-am putut merge nicăieri din cauză c-am fost în ambele zile on-call - trebuie să primesc două zile de odihnă pentru asta, dar la noi în firma asta de obsedați de muncă nu se obișnuiește, e un obicei descurajat, dar oricum una sigur mi-o voi lua lunea viitoare, în cinci octombrie, pot să comenteze ei pînă nu mai pot.

În rest am fost destul de stresat, numărul de cazuri de Covid-19 continuă să crescă și la noi și în țările din Vest, mai ales în Franța și în Spania. Continui să vizionez seara știrile de la Rai 1 și TV5 Monde și să mă uit la reportajele acelea filmate pe străzile orașelor în care-am fost, în exterioarele familiare. Nu știu dacă e valul doi, nimeni nu ne lămurește. Am mai descoperit o scriitoare interesantă de care n-am mai auzit, Anita Brookner, ne-tradusă pînă acum în română, și mi-am comandat deja două cărți de care-o să m-apuc imediat după ce termin romanul ăsta lung de John Irving - are un stil cam direct, dar mă așteptam la asta. Trebuie să-mi comand și alte cărți, pentru că după Brexit va fi mai complicat. Mi-am făcut un wishlist - anul ăsta mi-am luat în general carți de călătorii sau care au printre teme călătoria. Am văzut două filme bune: Ford v Ferrari (2019) și Aloha (2015), iar serile continui să revăd toate sezoanele Doc Martin, cam un episod-două pe zi. Am fost la ziua bunicii mele, a împlinit 90 de ani, și acolo m-am întîlnit cu unchiul meu cu mătușa mea, care s-a întors de la lucru în străinătate, probabil pentru totdeauna, și verișorul meu cu partenera lui care așteaptă un bebe în februarie. Ce bine e să mai socializez! Am mîncat pizza și prăjituri de la Codrina. M-am îngrășat. Cursa de 24 de ore de la Le Mans a avut loc, dar fără spectatori. Azi este zi de vot, nu prea am cu cine, nu mă-ncîntă usereul ăsta - prea mulți colegi proști și-au updat-at pozele de profil de pe Facebook cu intenția de vot. Oameni care nu citesc cărți votează pe alții care nici ei nu citesc cărți. Am fost pînă la secție să pun un vot nul măcar, dar era o coadă pînă la ieșirea din curtea școlii, lucru care m-a descurajat, așa că am făcut cale-ntoarsă, am trecut pe la un supermarket, după care m-am întors din nou să văd dacă n-a mai avansat, dar nu, și nu risc, și prin urmare m-am întors acasă.

Noi obiceiuri de week-end

Obiceiurile mele de week-end s-au schimbat. Mă scol dimineața destul de devreme, fiindcă nu prea dorm atît de mult ca înainte și nici nu mai rezist tîrziu după miezul nopții cu o carte-n mână, apoi îmi pregătesc micul dejun: roșii cu mozzarella fresca și oregano stropite cu ulei de măsline, o felie de jambon, parmezan, uneori îmi fierb și un ou, mai nou îmi pun și un pahar cu suc de portocale cu pulpă, asta ca să-mi amintesc de hotelurile unde mergeam în concediu pînă mai anul ăsta, și la final o cafea în care îmi torn un pic de sirop de arțar (am încercat și cu sirop caramel dar nu-mi prea place). Nu mă mai duc la cumpărături, le fac de cu seară și tot vineri seara fac și curățenie - șterg praful, dau cu aspiratorul, apoi spăl pe jos. Așa că sîmbetele plec la plimbare prin oraș. Nu-mi stabilesc traseele dinainte, dar în fiecare week-end, pe lîngă centru, explorez și cîte-o zonă a orașului. Dau întîi o tură prin cartier, apoi și prin cartierul alăturat, care pare și mai adormit în căldura verii și-mi las gîndurile-n voie. În general îmi vin în minte amintiri de acum zece, douăzeci de ani și uneori chiar mai mult, pe cînd credeam că mă așteaptă-n viață lucruri mai bune. Văd atîția oameni de toate vîrstele și tineri care poate-s acum la început de carieră și pensionari care socializează pe lîngă un centru comercial, aceeași atmosferă ca pe vremuri. Eu sînt undeva la mijloc.

Încerc să merg doar pe la umbră, fiindcă vara asta continuă și ieri a fost arșiță. Trec de locurile pe unde-am copilărit și invariabil mă îndrept spre Centrul Istoric. Și inevitabil trec printr-o librărie sau două și de obicei de fiecare dată găsesc cîte-o carte care mi se pare interesantă pe care-o cumpăr. Săptămîna trecută m-am plimbat pe Savoya și am vrut să intru la Humanitas dar nu mai era acolo, m-am apropiat de vitrină, mi-am pus palmele căuș la colțul ochilor și m-am uitat prin geam și nu mai era nici o carte și asta m-a întristat peste măsură. Înc-o librărie care pleacă. Nu am văzut nimic în presă legat de asta iar pagina lor de Facebook a dispărut. Oare de ce? E de vină pandemia sau locuitorii Timișoarei au devenit mai ignoranți sau și una și alta? Mă gîndesc uneori că civilizația asta e în declin, cu atîția oameni care inculți, cu invaziile arăbeților și africanilor, cu accentul pus pe viețile celor de culoare, susținut de elitele așa-zis liberale din Occident. Abia acum am început să-i înțeleg pe britanici, cu Brexit-ul lor. De fapt abia acum am început să înțeleg multe. Goethe spunea în cartea sa Călătorie în Italia că un german ajunge la maturitate abia pe la patruzeci de ani. Dar el se considera de vîrstă mijlocie la 37 de ani, cam ca Dante. Ei bine, în ziua de azi cred că-ți trebuie vreo 50 de ani doar ca să te maturizezi. L-am citit pe Scott Fitzgerald la douăzeci și ceva de ani, cu Dincoace de paradis și da, pot spune că l-am înțeles, deși obsesia lui pentru vîrstă îmi cam zgîria urechea și nu m-a impresionat, avea deja un aer obosit ori eu voiam ceva mai dinamic. Apoi, la treizeci și ceva de ani am citit Marele Gatsby dar nu pot spune că m-a dat peste spate. Acum două săptămîni am citit Blîndețea nopții, care a fost scrisă cînd avea douăzeci și ceva de ani, dar abia acum pot spune că l-am înțeles, și acest roman și precedentele sale cărți. Înainte citeam cărți cu un puternic fir narativ și în general foarte citadine iar acum citesc altfel de literatură, pe care înainte chiar o disprețuiam, Ghepardul de Lampedusa de exemplu sau Edith Wharton sau tot ceea ce înseamnă clasici, pînă în antichitate.

Sînt atît de multe locuri de vizitat. În fond, e un oraș frumos și parcă văd din ce în ce mai mulți turiști. Nu e chiar Roma, unde, cum spunea Goethe, elementul artistic năvălește din toate părțile, însă pentru mine are și o valoare sentimentală deoarece am copilărit aici și studiat aici și deci o parte din sufletul meu e aici, nu am venit ca un condotier. M-am plimbat ieri pe malul Begăi, unde mai nou trebuie purtat mască, dar nu toată lumea o avea, apoi am trecut pe lîngă Universitate, iar pentru săptămînile următoare mi-am propus să re-explorez și zonele din Sud, pînă pe Girocului. Nu chiar săptămîna viitoare fiindcă atunci voi fi on-call din păcate, o formă corporatistă de a ține angajații ocupați șapte zile pe săptămînă mai mult de opt ore pe zi. Orașul nu e așa aglomerat, școlile încă n-au început. Cum am mai spus, vremea e călduroasă, ștrandul Termal era deschis, și la buletinul meteo s-a anunțat că vara asta se prelungește. Ca și pandemia de altfel cu care va trebui să învățăm să ne obișnuim să trăim pentru cine știe cît timp.

IT-iștii de azi

"Să lucrezi în IT nu mai e ce-a fost acum să zicem 30-40 de ani" mi s-a confesat de curînd cineva care a lucrat și atunci și mai lucrează și acum în domeniu. În primul rînd că înainte nu oricine ajungea de exemplu analist sau programator de calculatoare sau administrator de rețea. Oamenii urmau o facultate de profil în funcție de propriile lor înclinații, normal. Însă de cînd se cîștigă relativ bine în domeniu și cererea pieței de profil a crescut, și a celei de ne-profil a scăzut, companiile s-au umplut de neaveniți. Am văzut atîția colegi și colege care au acceptat compromisul de lucra într-o domeniu nepotrivit, și-au reprimat instinctul pînă și l-au anchilozat pentru că, deși ar vrea să facă altceva, nu prea pot pleca din sistem, eventual își pot schimba firma unde lucrează, dar după un timp îți dau seama că asta nu-i satisface decît pentru un timp scurt și sînt un fel prizonieri. Dar o altă problemă este că unii dintre acești oameni nepotriviți au devenit majoritari și, folosindu-și abilitățile de manipulanți, că alte abilități nu au, au infestat pînă și managementul, și odată ajunși în vîrful ierarhiei corporatiste au început să-și predice de acolo propriile concepții, făcîndu-ne atmosfera aproape irespirabilă. Dar cum arată o persoană potrivită pentru munca de software developer, cum se zice acum la analist-programator? Păi capabilități analitice de exemplu, putere de concentrare mult mai mare decît cititul headline-urilor de știri. Aceștia nu sînt, cum să spun mai blînd, oameni prea sociabili. Sau hai să spun direct: introvertiți. Ca să înțelegi că aceasta e o calitate, nu un defect, citește-o pe Susan Cain. Pentru că în fond nu gîndești în echipă, îți urmărești ideea din cap în cubicul-ul tău, și, lucru foarte important, crucial, te afli singur în majoritatea timpului în fața ecranului. Și chiar îți place să gîndești, nu să-ți pierzi timpul prin ședințe în care să asculți tot felul de glumițe proaste și discuții deviante, oligofrene să ți se facă greață și să nu mai ai chef să lucrezi după-aia.

Dar modelul, paradigma s-a schimbat. A apărut conceptul socialist de open-space în care nu doar că te simți privit din toate părțile și fiecare mișcare îți este ușor urmărită, analizată, dar și productivitatea scade, evident. Sau evident pentru mine cel puțin, nu pentru noua specie apărută, pentru omul nou, cu mentalitate de stup, fără personalitate. Programatorii sociabili (ce termen!) și-au scos pînă și și mini-despărțiturile dintre mesele de lucru, ca să comunice sau să povestească mai ușor faze-faze. Iar acum firmele caută exact acest model de angajați. Așa a apărut de exemplu specia de programator care joacă fotbal sau programatorul care merge în cluburi sau la bere - care-s oximoroane. Noua religie este acum metodologia Agile, care impune un și mai mare număr de ședințe, și atribuie de norme de lucru prin împărțirea unui subiect mare într-o pleiadă de altele mai mici, infantilizînd un proiect, făcîndu-l mai dificil de coordonat, mai dificil decît lucrul în sine, pentru care trebuie angajați alți oameni care, desigur, trebuie să fie tot sociabili la rîndul lor, să cîștige și ei o pîine, să te întrerupă cît de des pot, după cum le fuge mintea lor care nu se poate focusa. Sper c-am fost clar ce înseamnă mod de lucru nepotrivit. Total greșită abordarea, cum spunea Iohannis. Astfel că lucurile s-au împuțit. Nivelul intelectual al celor care lucrează acum în IT este acum foarte scăzut, și asta nu numai la noi. Și nivelul cultural, nu se mai citesc cărți, ca-n Minunata lume nouă a lui Huxley, nu mai e nevoie să interzici cărțile, că oricum nu se prea citesc. În schimb se uită la seriale absolut infantile pe Netflix sau Hbo, cu personaje cool aflate în tot felul de misiuni. Locurile de muncă au atras tot felul de oameni veniți din toate colțurile lumii. Rezultatul - se poate vedea în distrugerea orașului San Francisco de exemplu. Și s-au înmulțit fast food-urile și restaurantele chinezești. Woody Allen spunea că lumea a devenit proastă din cauza fast-food-urilor, a lipsei conversațiilor de la mese. Atmosfera este, după cum spuneam, mult mai greu respirabilă.

Lecturi, amintiri și călătorii amînate

Ies în oraș în fiecare sîmbătă după-amiază, după ce fac curat prin casă. Acum două săptămîni am fost să mă tund - nu mai erau cozi, ca atunci cînd am ieșit din starea de urgență și s-a dat drumul. Dar ne aflăm încă în starea de alertă. Mă plimb pe străzi - aplicația de pe celular mi-a arătat ieri că am făcut cam 12 mii de pași, în alte dăți aveam mai puțin, dar nu cu mult, mai intru prin magazine, în general prin librării - mi-era dor, poftă, să parcurg cu privirea și alte rafturi cu cărți decît cele de acasă. M-am gîndit: aproape nici una dintre librării nu se mai află în aceeași locație ca acum zece, cinșpe ani, cînd eu aveam serviciul mai în centro storico și mă duceam de cîteva ori pe săptămînă în pauza de masă la cîte una, altele au dispărut, altele s-au înființat, numai foamea mea de lectură a rămas aceeași. Și-n același timp a crescut pasiunea pentru călătorii. Statul acesta acasă prelungit mi-a resuscitat amintirile din concediile precedente. Amintiri din locurile pe unde-am fost, la care nu m-am mai gîndit niciodată, îmi vin acum, deseori, spontan în memorie. Parcă mă văd acolo, în trenuri, autobuze, pe străzile orașelor din Italia. Mă gîndesc că atunci cînd o să mor, aș vrea să mă pot vedea acolo, în trecut, de undeva de sus. Sînt momente de trăire intensă, concentrate, ca într-o capsulă închisă, la care nu am avut timp să reflectez și pe care abia acum, în această perioadă s-a deschis și mă învăluie cu senzațiile de atunci. Este anul acesta un an pierdut? Rick Steves spunea într-un interviu că este pregătit pentru o perioadă de un an, doi, de a lua o pauză din a călători. Acum cîteva luni am crezut că e prea pesimist dar acum îl înțeleg: distanțarea socială, accesibilitatea redusă (mai puține trenuri de exemplu) îți diminuează plăcerea. Vrei să te așezi la o masă printre alți oameni, nu vrei să petreci timp așteptînd un autobuz sau un tren. "The future of people staying six feet apart and wearing masks is not my idea of travel." E un om înțelept. Plus știrile alarmiste pe care nu le poți ignora cu totul. Trebuie să așteptăm cu răbdare, să punem sănătatea pe primul loc (nu ca workoholicii de la mine de la servici) și să fim recunoscători pentru ceea ce avem totuși, sănătate, familie, loc de muncă (stresant, dar asta e). Ca-n melodia lui Sheryl Crow: "It's not having what you want / It's wanting what you've got". Între timp citesc cărți de călătorii, am o mulțime în bibliotecă. Am început "Dark Star Safari - Overland from Cairo to Cape Town" de Paul Theroux, vor urma cred "Around the World in 80 Trains" de Monisha Rejesh, "On the Slow Train" de Michael Williams, "Findings" de Kathleen Jamie, cartea lui Goethe de călătorii în Italia, poate am să răsfoiesc cîteva din seria Rough Guides și poate și altele.

Munchen

Cele de mai jos s-au întîmplat anul trecut, tot pe la finele lunii mai, dar, deși țin minte foarte bine, aș vrea să le consemnez și aici, fiindcă poate cu timpul mă va lăsa memoria. Am scris despre călătoria pe care-am făcut-o la Salzburg și la Hallstatt și am rămas dator cu ultima parte, ziua petrecută la München. Personal nu sînt un susținător al city-break-urilor, mi se pare o chestie superficială și oricum, eu intru mai lent în atmosferă, dar pe de altă parte mă gîndesc că nici nu am prea călătorit eu atît de mult în afară de Italia, ori în țările germane nu prea e de stat mult timp. Bine, Bavaria este altfel, e tradiționalistă, catolică, are pinacotecă - două de fapt - parcuri și un centru pietonal cu caracter medieval. După al doilea război mondial locuitorii au fost întrebați cum ar dori să fie reconstruit centrul orașului. Cei de aici au ales să fie refăcut. Cei din Frankfurt au preferat în schimb o arhitectură nouă. Cred că asta reflectă cel mai bine diferența de mentalitate dintre cele două landuri și de aici alegerea mea clară.

Am plecat de la hotel dimineața devreme, după ce-am trecut întîi pe la micul dejun, la parter, care, deși copios, dădea semne că se epuizează din cauza unui grup consistent de turiști asiatici. Afară cădea o ploaie fină, care începuse cu o zi înainte pe la ora două și cred că nu s-a oprit toată noaptea. Mă gîndeam că dacă ar fi fost vreme mai bună, aș mai fi avut timp să trag o fugă puțin prin oraș, poate aș mai fi văzut și un muzeu, aș fi luat un covrig și m-aș mai fi uitat la vitrinele acelea atît de drăguț împodobite. Astfel că că am luat-o spre gară, pe jos, cu speranța că poate la München nu va ploua și chiar dacă ar fi așa, aș avea o mulțime de locuri în care să intru. M-am rătăcit, ca de fiecare dată în drumul spre gară, indus în eroare de lucrările în construcții care erau în desfășurare și de blocurile de locuințe asemănătoare. Îmi plac Gările. Forfota de acolo, oamenii energici - călătorii degajă o energie superioară, care se transmite, locurile unde se vinde mîncare, chioșcurile de reviste, librăria. Mirosea totul frumos și era curat. Aveau și un mini-market . Mi-am luat bilet de la un distributor automat DB pentru trenul Der Meridian, care, avînd data și ora trecută pe el, nu mai trebuia validat. Ce simplu pare totul! Trenul nu era plin, dar după două stații a cam început să se umple. Locul de lîngă mine a rămas liber tot timpul, însă în spate s-au așezat doi tineri care au vorbit aproape tot timpul, cu voci groase dar mi s-au părut bine dispuși. N-am înțeles nimic. Ce ciudat că există diferențe între limbile de pe același continent! Pe geam am admirat peisajele verzi, casele cu fațada perfectă, silozuri curate, un depozit cu bușteni, locomotivele ca de jucărie, dar mai ales oamenii din stație - de toate vîrstele, curați, civilizați, întrebînd-mă oare ce meseria au și unde merg, dar n-aveam cum să știu. În total călătoria cu trenul a durat mai puțin de două ore și am ajuns pe la ora zece.

Stînd în Gara Centrală din München chiar îți vine ideea să iei un tren, nu contează care și să pleci undeva, doar de dragul de a călători. Plus că este un univers în sine. Mă uit la trenuri și mă gîndesc că în existența noastră pe acest pămînt, care e ca o călătorie, avem parte de multe gări, de atîtea oportunități. În fine, divaghez. Mi-am lăsat bagajul de mînă într-unul dintre dulăpioarele-seif cu cheie din spate, am făzut și o poză cu numărul, după ce m-am asigurat că nu e nimeni dubios în jur, și chiar nu era, mi-am lăsat la mine doar rucsacul și am pus cheia undeva bine. Pînă pe la ora două, cînd se făcea check-in-ul la hotel. Am avut o strîngere de inimă că a trebuit să-l las acolo. Apoi am intrat la magazinul unde se vindea presă. Ce de reviste din toată lumea! Îți dai seama de nivelul de civilizație al unei țări după revistele care apar acolo. Mi-am cumpărat revista "LiRE:" pe care o am și aici lîngă mine în camera unde scriu, numărul despre Londra, și pe care tot n-am apucat s-o citesc de atunci. Apoi m-am dus să-mi iau o mini baghetă cu pîine bavareză, un cappuccino și un ștrudel cu mere cum n-am mai mîncat pînă atunci. Efectiv era atît de proaspăt că puteai tăia cu lingurița foietajul de jos, cele care atinge farfuria, fără efort. Ce rețetă! Ce gară!

Am luat-o pe jos pe bulevardul aglomerat, spre centru, prin Karlplatz. Nimic turistic pînă acolo. Senzația că toată lumea e cu treburi prin oraș. Am văzut o clădire parțial demolată, în care se vedeau pereții despărțitori ai încăperilor, și care mi-a dat puțin fiori. Am coborît în pasajul de acolo, foarte aglomerat, ca să traversez apoi am urcat și am ajuns pe lunga pietonală, încadrată de atîtea magazine cu nume și sigle internaționale arhi-cunoscute, multe fiind de gamă superioară. Cînd eram mic, mă uitam în cataloagele Neckermann și Otto mă visam în Germania cumpărînd jucării și electronice și acum iată-mă aici dar cu alte interese. Am intrat la St. Michael Kirche, o biserică renascentistă, situată pe o stradă cu vad comercial maxim - erau ceva oameni înăuntru, chiar și turiști. Am mai intrat și la Frauenkirche, Notre Dame-ul lor, dar n-am urcat în turnuri și apoi și la St Peter și m-am simțit mai liniștit, poate și fiindcă îmi amintea de Italia. La Marienplatz am apucat să văd jocul marionetelor de pe ceasul cu glockenspiel al clădirii primăriei, de la miezul zilei și de acolo am sunat-o pe Mama pe WhatsApp care imediat s-a uitat împrejur și a zis că e frig și să-mi cumpăr o jachetă groasă, dar n-am avut timp de asta. A început să iasă și soarele, la un moment dat mi s-a părut chiar orbitor, apoi peste puține minute s-a înnorat și a început să plouă puțin brusc și a ținut-o tot așa. Am mai apucat să mă învîrt puțin prin zonă. E ciudat ce apropiate unele de altele îmi păreau obiectivele: Platzl de exemplu, unde niște turiști, ruși parcă, se pozau, dar n-am găsit nici un unghi bun, din cauză că era un mic șantier. De fapt nu lucra nimeni. Bine, a doua zi era joi și era sărbătoare națională și urma probabil o zi-punte. Am mai mers la logia de la Odeon și prin Hofgarten, care sînt gradini inspirate din Renașterea italiană. Italia e peste tot! Dar mai ales în locul în care mi-a plăcut cel mai mult: Viktualienmarkt, unde-am ajuns într-una din reprizele cu soare. Chioșcuri unde se servea mîncare - parcă toată lumea avea un senvici cu un fel de parizer gros sau un wurst care-ți lăsau gura apă efectiv cînd îi vedeai acolo cum sfîrîie pe grătare. Lume multă, mă gîndesc că era pauza de prînz. Mi-am luat și eu un bratwurst cu muștar, foarte sățios. Multe brînzeturi saturate, cașcaval, măsline, ca-ntr-o piață din Italia, chiar am fost surprins. M-am mai învîrtit pe acolo  prin zonă și împrejurul Marienplatz-ului, apoi am luat metroul și m-am dus iar Gară să-mi iau bagajul și apoi înapoi spre hotel unde am făcut check-in-ul. Aveam o cameră mică - avea un sigur pat. Am făcut un duș și apoi am calculat că din fericire mai am timp de vizitat un muzeu.

Dacă în prima parte a zilei obiectivele turistice mi s-au părut apropiate, în partea a doua, drumul către Alte Pinakothek mi s-a părut extrem de lung. Mă cam grăbeam și am mers pe jos mai repede ca de obicei, că mă dureau gambele. Am trecut pe lîngă Pinakothek der Moderne, o clădire lungă, interminabilă, care avea aerul unei universități austere și cam pustii. Iar clădirea mi s-a părut mare, înconjurată de gazon pe care se jucau copii. Mi-am lăsat rucsacul la vestiar și mi-am propus să stau maxim o oră jumate - două. Știu, cam puțin, dar era deja trecut de ora trei. Mai era o expoziție: despre Utrecht, Caravaggio and Europe - broșura o mai am și acum lîngă mine care cuprindea tablouri împrumutate special pt. acest eveniment de la muzee din Europa și America. Cel care mi-a vîndut biletele mi-a sugerat să încep cu partea de muzeu, pt. că se închide mai repede, iar expoziția Caragaviștilor aveau deschis pînă mai tîrziu. Lume bună, mai ales la ultima, nu turiști de duzină care vin doar să bifeze ceva, ca-n Italia. Mult personal de pază. Muzeul e mult mai mare decît mi-am imaginat. În principal e o hală lungă, formată din mai multe încăperi unite între ele, dar mai are și pe lateral un hol cu picturi în format mai mic. Iar în fiecare astfel de încăpere, pe tabureți, ghiduri groase despre picturile afișate. Ce-mi place că în muzee fiecare pictură cîte are o plăcuță explicativă, care are un caracter relevant. În unele locuri lumina din tavan cade prea tare peste tablourile agățate mai sus și trebuie să ții mîna streașină la ochi. Cum spuneam, n-am petrecut mult timp, dar m-am încărcat energetic. Ca și acum aș fi băut o cafea spirituală. Cred că de cîțiva ani am devenit dependent de artă, ca de cofeină.

De fiecare dată cînd ies de la un muzeu, mă simt un alt om. Conectat, dar nu în sensul rețelelor de socializare, ci în sensul de, cum să zic, legat de umanitate. Simt că înțeleg lumea din jur și văd un sens în toate. La lucrurile astea mă gîndeam cînd am ieșit și hoinăream pe străzile din cartierul acela cu clădiri impersonale, ca de institut. Lumea ieșea de la servici. Oameni bine îmbrăcați, bărbați la sacou, femei elegante, miros de fum de țăgări și de parfum, cîte-un bar deschis din care se auzea jazz, nu ca la noi, behăieli disco. Am intrat și într-o librărie mare, avea și scări rulante, și m-am uitat la cărțile apetisante. Și nemții știu să marketeze cărți, ca italienii, francezii, spaniolii, și hîrtia pe care sînt tipărite este de calitate mai bună, și coperțile mai atrăgătoare, nu ca la noi. Nu înțeleg de ce. Nu știam cu exactitate unde sînt, dar nu-mi păsa, nu puteam fi departe de centru, vedeam turnurile bisericii Frauenkirche în apropiere și oricum mi-am propus să hoinăresc, ceea ce numesc eu free-style. Începea și să se însereze. Am mai intrat în cîteva magazine, căutam fie o jachetă fie niște pantofi dar n-am găsit, sau n-am găsit că n-am avut răbdare, fiind cu gîndul ce-am văzut și la ce-aș mai putea vedea, la cărți, la viață. Am traversat centrul, apoi știu c-am mers pe o stradă pietonală și ajuns la Sendlinger Tor, dincolo de care fie din cauză că arhitectura interesantă s-a terminat, fie din cauză că eram obosit, am decis să mă întorc. Noroc că hotelul meu era în centru, dar cînd am ajuns lîngă el mi-am zis hai să mai dau o tură, și iar m-am plimbat, iar am intrat în magazine. Cred că m-am întors pînă aproape de nouă. Eram frînt, mi-era dor de-un duș fierbinte și mi-era și un pic teamă să nu răcesc și vroiam, de ce să nu recunosc, să zapez la televizor, să mă uit la ce se uită nemții, ceea ce am și făcut.

A doua zi, după micul dejun, la fel de copios ca la Salzburg, cu mini wurst, cașcaval, fructe, miere de albine în faguri, mini croissant, 'marmeladen', unt în cutiuțe, felii de 'n' sortimente de salam, felii de ananas, și multe altele, ordonate frumos, (oare vor mai exista mini bufeturi după pandemie?) am făcut check-out-ul și m-am dus spre metrou, dar am ocolit puțin pe străzile pustii și am ajuns iar în Viktualienmarkt, însă de data asta era pustie, cum spuneam era sărbătoare națională, Înălțarea. Așa că am luat metroul, m-am dus din nou la Hauptbahnhof, mi-am lăsat bagajul, apoi mi-am făzut un abonament pe o zi valabil pînă la aeroport și am luat un U-bahn înapoi (avionul pleca puțin după ora trei). Am vizitat încă o biserică, Theatinerkirche, cu interiorul său baroc alb, (oare n-au mai avut mijloace s-o coloreze sau și-au dat seama că arată mai bine așa?), m-am bucurat că era deschisă și avea și cîțiva turiști înăuntru. De fapt am văzut mai mulți turiști prin oraș, poate și din cauză că ieșeau mai mult în evidență, lumea fiind deja în concediu. Dar cei care ieșeau cel mai mult în evidență erau nemții aceia care purtau pantaloni pînă la genunchi, ciorapi trei-sferturi de lînă și pălărie cu o pană într-o parte (în expoziția caravagiștilor am învățat că femeile ușoare erau reprezentate în picturi avînd pene). Și de toate vîrstele, și prin oraș, și la gară, unde am văzut destui bărbați de vîrstă mijlocie bînd bere deși era dimineață. Mi-am luat bagajul, am mîncat ceva în gară privind trenul și oamenii, apoi am coborît la S-bahn, unde era extrem-extrem de aglomerat, și am plecat spre aeroport.