Bilanț 2024

Și anul acesta am călătorit de două ori, o dată în primăvară la Viena, cu trenurile, unde-am stat trei nopți, și de acolo la München pentru o noapte de unde m-am întors cu Lufthansa, iar a doua oară în vară, trei nopți la Roma, tot cu aceeași companie aeriană, iar de acolo am luat un tren Frecciarossa la Veneția, unde-am stat 4 nopți, tot în același loc ca și anul trecut și de unde m-am întors tot cu avionul. Nu am scris încă despre asta, sper să ajung să relatez impresiile luna viitoare, fiindcă sînt proaspete-n minte și mă gîndesc deseori la ele. Nu-mi dau seama dacă e mult sau puțin. Pe de o parte încă de anul trecut mi-am exprimat aici părerea că nu sînt sigur că ar mai trebui să călătoresc, din aceleași motive majore: oboseala și singurătatea. Pe de altă parte mă întorc de fiecare dată plin de amintiri și cu o experiență de viață pe care n-aș putea-o compensa nicicum altfel. Însă nici nu știu dacă-mi lipsește cu adevărat. Așa că pe anul viitor chiar nu prea aș crede că voi mai merge pe undeva, aș cam vrea să stau acasă și să mă odihnesc la maxim. Deși cine știe? Nu m-am întors mai sigur pe mine, cum speram, dimpotrivă, m-au erodat mereu grija drumului, a mîncării, vremii, dorului de casă în care mă vedeam citind, studiind ceva, lucruri care mi se păreau mult mai atrăgătoare.

Acum de exemplu, de Sărbători, am 15 zile libere, din care 6 deja au trecut și încă nu mi-am revenit din oboseala acumulată de-a lungul anului, oboseală care s-a tradus și printr-o lipsă de concentrare la servici, care sper că nu s-a observat. La servici din nou am lucrat la părți ale proiectului pe care nu le-am considerat necesare și care mai mult îngreunează. Dar ce să fac? Au fost disponibilizați cincisprezece la sută din angajați, sectorul merge prost. Oricum, m-am stresat. Am continuat să merg la sediu de două ori pe săptămînă, iar cînd a fost caniculă, am mers uneori în fiecare zi. Nu am avut timp să studiez nimic din ceea ce mi-am propus anul trecut, nici pentru servici, nici limba italiană, nici măcar Shakespeare, căruia nu i-am citit și nici studiat cele 15 piese pe care mi le-am propus anul trecut pe vremea asta.

Pe acasă mi s-a stricat centrala de apartament cu gaz, a trebuit s-o înlocuiesc. Mi-am schimbat termopanele în tot apartamentul. Apoi a trebuit să-mi comand un nou fridiger, de clasa B, cu care am avut multe pățanii. L-am comandat de la emag dar, neîncăpînd în lift, dobitocii nu au vrut să mi-l care sus pe scări, așa că l-au luat înapoi. După vreo zece zile l-am comandat nou de la Altex de data asta, dar s-a întîmplat același lucru, l-au luat înapoi. Apoi am sunat imediat (Altex-ul are telefon, nu ca emag-ul care nu are nici unul, are doar un formular online la care răspund în 24h) și nu știu dacă a fost asta sau le-am scris eu pe WhatsApp oferindu-le bani curierilor, așa că au venit pe la șapte seara cu încă trei băieți și l-au cărat. Asta e țara nesimțiților în care trăiesc. Laptop nu mi-am luat, deși îmi trebuie, tot la acesta de 12 ani scriu, bine că merge BitDefender-ul. Tot caut un Dell sau HP (singurele mărci în care am încredere) cu procesor Arrow Lake, dar nu se găsesc, pur și simplu. Și oricum generațiile acestea de procesoare Intel se succed foarte repede, mai des de o dată pe an. Și am nevoie de un laptop, sper ca anul viitor să reușesc să fac rost. Și mi-am cumpărat un iPad Pro de 11 inci, cu procesor M4, un lux la care uneori mă gîndesc că este nejustificat.

Am văzut peste 80 de filme, deci nici măcar două pe săptămînă, și toate în streaming, n-am fost la Cinema, oricît de inspiratoare și de diferită știu că este experiența. Noroc cu Netflix-ul care mai bagă filme europene, franceze, nordice, englezești, deși cam de serie B, dar bune și alea, față de Sky Showtime de exemplu, care zic eu că nu se merită deloc, și care difuzează doar filme de acțiune cu efecte speciale. La Disney+ am renunțat. Iar Max este mai mult Hbo, nu Cinemax. Nu urmăresc nici un serial nou, doar Toate viețuitoarele, mari și mici, sezonul 5, al cărui ultim episod a fost săptămîna trecută, de Crăciun. A, m-am apucat de revizionat The Office și Seinfeld, poate este nostalgia, poate în lipsă de altceva mai bun, alte sitcom-uri mi se par prea forțate. Și Comedieni în mașini la cafea, dar care are multe referințe culturale pe care nu le înțeleg, dar măcar e o chestie cu oameni maturi. Și legat de genul ăsta, mă uit uneori la Dr Becker, cu Ted Danson, pe Comedy Central, dar orele de difuzare sînt aproape imposibile. Anul trecut m-am apucat de Star Trek Next Generation și Discovery, acum am trecut abia de jumătatea ultimului sezon al fiecăruia. Știu, mi-am observat această dualitate între maturitate și copilărie, dar cred că este doar nevoia de povești bune, nevoie care nu ține cont de vîrstă.

Mi-am cumpărat vreo 60 de cărți, dacă nu număr și cărțile de benzi desenate cu Die Digedags in Amerika, pe care, după ce m-am tot gîndit o vreme, mi le-am comandat în sfîrșit de pe Net (asta tot ca să-mi satisfac o dorință care datează din copilărie). Dar nu am apucat să citesc mult. Dacă nu erau alegerile, poate mi-aș fi făcut norma de 30 de cărți citite pe an. Scriitori pe care i-am citit pentru prima dată și de care nici nu mai auzisem pînă anul acesta: Nathan Hill - Wellness, Gabrielle Zevin - Tomorrow, and Tomorrow, and Tomorrow, Emily St. John Mandel - Simfonia itinerată și Marea Liniștii, de altfel și unele din cele mai bune cărți citite anul ăsta, și Ken Follet, Stîlpii pămîntului, cu detaliile din cele o mie de pagini ale sale, care însă m-au cam îngrețoșat, iar de non-ficțiune m-a impresionat Biografia lui Tolkien de Humphrey Carpenter și De-a dacii și romanii de la Humanitas a destul de ciudatului Dan Alexe, interesîndu-mă subiectul de ceva vreme încoace, urmărind postările lui Dan Ungureanu, a cărei carte recent apărută la Cartier, Istoria limbii române se află încă pe lista mea. Editura Litera a scos cîteva cărți de istorie interesante despre imperiul roman și despre Renaștere. Am citit un pic mai multe cărți de literatură față anul trecut, dar nu cu mult. Nu am apucat să citesc clasici, poate din lipsa răbdării sau determinării suficiente. Iar de Shakespeare am citit mult mai puține piese, cam jumătate din cîte mi-am propus aici anul trecut pe vremea asta, să-mi fie rușine. Anul acesta tîrgul de Carte Gaudeamus nu a mai avut loc și-n Timișoara, doar Bookfest-ul, nu știu de ce.

Și nu în ultimul rînd, m-am enervat sau mai bine zis m-am îngrozit în ultima lună și ceva la alegerile de anul acesta (în primăvară au fost localele și europarlamentarele). Știam că dobidocia și influența rusnacă e mare în țara asta, dar nu știam că este atît de mare. M-am uitat săptămîni întregi la dezbaterile de pe Digi24, Euronews și TVR Info sau la emisiunile radio de pe YouTube și podcasturile de la Europa Liberă. Un coșmar. Și apoi anularea alegerilor. Nu vom ști niciodată dacă Elena Lasconi ar fi cîștigat alegerile prezidențiale în turul doi. Îmi place să cred că da. Matematic avea șanse. Practic, proștii de pesediști nu i-ar fi dat toți voturile. Avem cu toții mari emoții pentru anul viitor, cu Nicușor Dan în ecuație.

Noiembrie 2024

Nu-mi vine să cred ce s-a întîmplat la acest prim tur al alegerilor. În toată Europa în anul acesta la alegeri extrema a cîștigat mult, așa că ne așteptam la asta și aici, într-o țară aflată pe ultimul loc în UE la nr-ul de cărți citite pe an pe cap de locuitor, în care 70% nu au citit nici o carte. Era clar că la noi ne așteptam la un procentaj mai mare. Știam că prostia și răutatea românilor e imensă. Și mai știam de exemplu că majoritatea celor care votează în străinătate în Vestul Europei sînt imbecili. I-am văzut stînd la coadă la votare cu mutrele lor oacheșe și rînjitoare și cu frunțile înguste. Dar nu la atît de mult. Nu ca un cvasi-necunoscut, un vădit bolnav psihic în stare foarte gravă să ajungă pe primul loc la prezidențiale. Și se vede din postările din care se revărsă ura, comentarii doar cu emoji la clip-urile scurte de pe TikTok. Atît ați putut.

Doar 2740 de voturi i-au despărțit pe Elena Lasconi de pe locul 2 de Ciolacu de pe locul 3. Niciodată de cînd votez nu am simțit că votul meu chiar a contat. Voi vota de fiecare dată de acum înainte.

Cei trei candidați (USR, PSD, PNL) au avut o campanie decentă, nu că aș fi urmărit-o pînă la un punct. Inițial, Ciucă mi s-a părut cel mai potrivit, calm, fost general, dar săptămîna trecută la dezbaterea de la Digi24 a lipsit, ceea ce m-a dezamăgit. De fapt dezbaterea aceea practic a dinamizat campania. Dintr-o dată oamenii au început să fie interesați, inclusiv eu. Treptat, m-am hotărît să merg cu Lasconi, m-a cucerit stilul ei nonșalant, deși mie nu prea-mi place dreapta, protecția socială e cam la pămînt la noi, dar la noi stînga înseamnă pesede, nu Olaf Scholz.

Nu pot să cred că mai există legionarism, un curent dispărut acum aproape 80 de ani. Eliade și Cioran s-au înșelat atît de mult, așa că ce să mai spui de amărăștenii semi-analfabeți. De asemenea nu pot înțelege antisemitismul. Am văzut anul ăsta atît grafitti pe sub podurile din Veneția, cu eliberarea Palestinei. Părerea mea e simplă. Anul trecut Israelul a fost atacat și sute de oameni au fost luați ostatici din care unii au fost uciși, alții eliberați, dar nu toți. Nu toți. Așa că Israelul are dreptul să facă absolut orice în Gaza, poate s-o și anexeze.

Cred că alegerile ar trebui fraudate, în defavoarea extremiștilor rusnaci. Nu ar fi un lucru ilegal, ci sanitar. Poate o înțelegere între partide, pe baza sondajelor. Nu cred că e prea greu. Niște algoritmi.

Plimbare de toamnă prin Elisabetin

Cîteva zile la rînd, m-am plimbat prin Elisabetin. O dată am plecat din Iosefin, trecînd pe lîngă maternitatea Odobescu, locul unde m-am născut, apoi, din Maria, am luat-o la pas pe străzile din cartier, Parcul Carmen Sylva și zona de case, pe unde de fapt n-am mai fost, cred, niciodată. Am ajuns și la Observatorul Astronomic, care se află în mijlocul un scuar, mărginit de un gard înalt, acoperit cu verdeață, că nici nu se mai vede. Eu n-am distins clădirea. Evident e închis, nu știu cine se ocupă de el, poate nu are angajați decît în perioada cînd e vreo eclipsă. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine ca parcul să fie redat publicului. Am ajuns și-n Zona Bălcescu, cu biserica romano-catolică cu cele două turle înalte, în fața căreia era o nuntă. Există cîteva magazine alimentare, o cofetărie șic, cinematograful Victoria, renovat, unde rulează și altfel de filme, mai de artă, nu mi-a venit să cred. Apoi, în partea a doua, am fost pe străzile de lîngă universități, de pe V. Babeș în zona rezidențială, mai luxoasă. Partea de Est și cea de Vest a Elisebatinului au personalități distincte. Prima are case vechi, de peste un secol, iar în cealaltă casele sînt mai noi și există și blocuri de locuințe. Iar spre sud, parcă ești la țară. Păcat că eram singur, nici nu m-au prea lătrat cîinii. Aș fi vrut să fiu cu cineva, dar asta e, poate altă dată, cine știe, speranța moare ultima.

Străzile sînt mărginite de copaci, iar combinația de toamnă și case vechi le face și mai pitorești. Puține localuri, cîteva biserici și organizații religioase, cabinete medicale. Zona n-a fost sistematizată, nici în sensul bun, nici în sensul rău al cuvîntului. Magazinele se află departe, ești cam ca într-o suburbie. Cred că ar costa mult întreținerea unei astfel de case, curățenia și totul. N-am prea văzut oameni, poate dorm sau se uită la televizor ori se meduzează pe Net. Cred că există totuși.

Îmi place să trec pe lîngă Universitate. Nu sînt sigur dacă mi-ar mai plăcea să fiu student, cu tot stresul acela, sau cel puțin nu în perioada aceea de timp. Sau poate la o altă facultate. Fiind din oraș, n-am prea socializat în perioada aceea, deși nu cred c-aș fi avut cu cine care să merite, eram tot cu cărțile mele și cu calculatorul. Și din fericire tot cu familia. Dar cînd trec pe acolo îmi vine un (fel de) chef de studiu, care însă se cam disipează după o zi de lucru. Mi-ar plăcea să studiez mai multe limbi străine și să aprofundez literatura, și istoria. Dar am nevoie și de bani ca să-mi susțin viața, și corpul beteșugit cu vîrsta. Nu-mi vine să cred ce mult timp a trecut de atunci, și la gîndul ce planuri aveam, ce simplu credeam că va fi totul, nu bănuiam că trebuie să lupți pentru fiecare lucrușor, că mă doare capul, atunci îmi zic hai să merg acasă și o iau, tot pe jos, prin Centru să văd oameni civilizați în zi de ne-lucru, intru în librării să-mi spăl privirea și mă îndrept spre un supermarket din drum.

Călătorii pentru cărți

De fiecare dată cînd mă întorc dintr-o călătorie, am în cap o listă de cărți. De citit dar și de procurat. Poate acesta e și motivul principal pentru care mă duc în fiecare an. Mama zice că de de fapt plec ca să văd cum e să mă descurc într-o altă țară. Poate fi și asta, dar nu pe primul loc. Mai e vorba și de istorie și de călătoria în sine, mersul cu trenurile, gările, aeroporturile, oamenii civilizați pe care-i văd, contrastînd cu cei cu care-am de-a face zi de zi. Și desigur cărțile.

Îmi place să mă uit la rafturile încărcate din care nu lipsește nici un scriitor clasic cu nici o operă a sa, din antichitate pînă în secolul XIX. Văzînd Chaucher's Italy pe raftul dedicat cărților despre Italia, mi-a venit poftă să citesc Povestiri din Canterbury de Chaucer. Am o ediție tradusă de Dan Duțescu, însă aș vrea ediția Oxford, puternic adnotată și cu o prefață profesionistă, doar Evul Mediu are nevoie de introducere. Dar m-am uitat și la noutățile din secțiunea în limba engleză: unele le am, ca Wellness de Nathan Hill, cumpărată prin luna iulie, necitită încă în august, atunci cînd am fost în Italia și care mi-a trezit dorul de a mă afla acasă, citind, sau Mîine, mîine, poate mîine de Gabrielle Zevin, de care nici nu știam că a apărut și la noi (ambele la Bookzone). Rafurile cu cărți de literatură ordonate alfabetic după numele autorului, clasici și moderni, cei locali de asemenea avînd o secțiune separată. Nici o șansă să le termini de citit pe toate în viața asta scurtă. Albumele de artă se află cam în regres. Probabil doar nu se prea vînd în librării, din cauza prețurilor, dar și titurile sînt destul puține, chiar și într-o capitală europeană cum e Roma.

Nu-mi vine să cred cît de multe sînt la secțiunea giallo/crime and mistery, atîția scriitori necunoscuți. La fantasy la fel, dar aceștia sînt din fericire traduși și la noi, în special romanele apărute în ultimul deceniu, de cînd piața de carte de la noi s-a dezvoltat bine (zic eu), și adolescenții par că sînt cei mai mare cumpărători. Deși asta din cauză că au cel mai mult timp. Și ce-am observat la fantasy e că nu prea există clasici decît Harry Potter (pentru care am tot respectul, eu însumi fiind un mare fan a lui J.K. Rowling), Lord of the Rings eventual un Neil Gaiman, dar restul cărților bune din domeniu fiind de dată recentă, nimic mai vechi de cinci-șase ani. Oare de ce? Și prea multe titluri șocante, ceea ce mă cam îndepărtează.

Trec de fiecare dată la secțiunea comics, pe care nu am găsit-o la Feltrinelli din Largo di Argentina, ciudat, în schimb am găsit multe la Borri Books din gara Roma Termini. La nivelul inferior e plin de comics-uri americane. De data asta, în mod ciudat, n-am mai văzut Strangers in Paradise în engleză, ca data trecută, deși am căutat-o bine (oricum, mi-am comandat online cele patru volume, în ediție softcover, cînd am ajuns acasă). În franceză nu am văzut, doar traduceri în italiană ale unor titluri de benzi desenate franco-belgiene. Clasicele Corto Maltese în diverse ediții, mari și mici, color sau alb-negru, și italienele Tex, de care nu sînt atașat. Dar suficient ca odată ajuns acasă, să mă uit după cîteva bd și am ajuns să-mi comand L'Épervier de Pellerin, integrala ciclului întîi, care e exact ce-mi dorea suflețelul: secolul XVIII, Franța, corăbii, desene atent detaliate. Și m-am gîndit să comand cîteva Mosaik-uri cu Die Diegedags, unele a căror acțiune pe petrece în locurile în care-am fost (dublă nostalgie).

Am început să fiu din ce în ce mai interesat de istorie, nu știu cum mi-a scăpat pînă acum Ken Follet cu Stîlpii pămîntului, pe care mi l-am comandat online pe pe Cărturești (îmi place că le împachetează perfect) pentru că în librării nu se mai găseau, deși e apărut la editura Rao, o editură care a avut cîteva scandaluri (traducători neplătiți sau publicații dubioase pro rusnace). Bine că și-a vîndut colecția Agatha Christie și John Le Carré la Litera. Sper să dea cuiva și Tolkien, că nu-s în stare să publice ceva nou. A început să apară și o serie BD a seriei Kingsbridge, în Franța, bineînțeles, dar vreau să mă apuc de citit cartea, asap.

În librăriile de la noi cărțile de istorie sînt ordonate după edituri, nu după perioade. Asta poate din cauză că există edituri care publică titluri neserioase, anecdote, gen viețile secrete, etc. Iar majoritatea cărților acoperă secolul douăzeci, cu cele două războaie, în special a doilea, plus dictaturile. Dacă vrei ceva serios, e mai greu, dar găsești. Sper că Frumusețe și teroare de Katherine Fletcher de la Litera e ok, mi-am cumpărat-o vinerea asta. Deci nu e imposibil. Pentru oamenii ocupați, supra-munciți și stresați de acest context economic în care ne aflăm, poate părea destul de îndestulător. În schimb simt nevoia să-mi iau cărți de istorie a locurilor pe unde merg, de exemplu cartea lui Peter Ackroyd, Venice Pure City, deși există atîtea și atîtea cărți de istorie a acestui oraș dar cînd mă aflu în acel oraș nu mi le pot cumpăra de acolo pe toate, n-aș avea loc la bagaje, și-așa nu știu să călătoresc prea light și nici să-mi împachetez smart. Și atunci fie îmi comand online la întoarcere, fie-mi zic: 'pe data viitoare cînd voi mai veni pe aici'.

Insula proștilor

Parcă niciodată nu m-a simțit înconjurat de atîția proști. Nu mai am încredere în nimeni. Există unele lucruri pe care le consider prea de bun-simț ca să nu fie împărtățite de cei mai mulți apropiați, și totuși nu sînt. Exemple. Am avut un coleg (bețivan, șmecheraș, guraliv, eschivator cînd era de muncă, dar apreciat cred de manageri) din Rep. Moldova care avea sistemul de operare pe laptop în limba rusă. Evident, asta după invazia Ucrainei și l-a setat înainte să plece din companie. Apoi alt coleg căruia i s-au născut două fete, spunea "ale mele alea mici nu adorm decît dacă le pun manele. Pe bune." L-am întrebat dacă a încercat cu Vivaldi, la care el a zis, "ei na, acuma". Asta la cîteva zile după mizeria făcută de cei de la coldplay, cînd au invitat un jegos care lălăia pe scenă. Și tot legat de asta. Consider că una din culmile degradării umane este să urmărești un influencer țigan sau unul pro rusnac. Ei bine cineva apropiat exact asta face, urmărește și pe unul și pe altul. Trebuie să fiu atent cu cine vorbesc, că la servici nu se cade să-ți exprimi opiniile, în numele unei toleranțe prost aplicate, în care mai există de exemplu antisemitism. Cît de idiot poți fi ca să susții palestina liberă, cum scrie pe sub podurile din Veneția la ora actuală? Și totuși există unii care susțin asta (nu scriu cu majuscule numele pe care nu le respect).

Într-o dimineață, mă aflam într-o pauză la servici, cu cîțiva colegi, puțini, afară, în curte, așezați în jurul măsuței de picnic, și așteptam să termine reparațiile cei de la Aquatim, ca să putem lua cafea de la automat. Erau și niște colegi under-30. Mă gîndeam uneori ce cultivați sînt acești tineri care iată, la vîrsta asta deja văd lumea, zboară la Paris, la Londra, eu la vîrsta lor nici nu visam la asta, și nici job-uri nu se găseau. Și totuși, paradoxal, nu. Toți se uită la reality-show-ul insula iubirii, despre care auzisem destul de vag, dar nu doar că se uită, par mega-fani, știu totul despre emisiune, cine e cu cine și ce a făcut, și poartă conversații punctate cu observații care par pertinente. Dar cum poți să mergi la Luvru de exemplu și apoi să te uiți la insula iubirii? Chiar nu permează deloc cultura în creierul lor? E o membrană prea tare care opune rezistență? Apoi discutau despre game of trones, un coleg s-a apucat să citească, și spunea, știi ce fain e, acum, după ce-am văzut serialul, cînd știi fiecare personaj cum arată. O colegă a întrebat dacă se găsește la bookster, și el a zis că și-a cumpărat-o, la care ea s-a mirat puțin. (Discuții prea rapide pentru mine, care nu-mi luasem încă doza zilnică de dimineață de cofeină). A, și tocmai ce izbucnise scandalul bookster, pe care pun pariu că nici unul dintre ei nu l-a urmărit în presă. Cumva a venit vorba de dezvoltare, un manager, care s-a așezat și el între timp și și-a aprins o țigară, a zis că după 18 ani gata, doar acumulezi, nu devii mai deștept. Eu am zis că din contră, dacă te cultivi tot timpul, devii mai inteligent. El a spus că asta e tot acumulare. Nu, zic, cultivarea nu e aia de la agricultură, e un fel de reconfigurare, gîndește-te că are loc o recablare a neuronilor, ca să folosesc un termen cu care era familiar (era inginer, săracu). Acuma, am adăugat, depinde cu ce te cultivi, dacă te uiți la "insula" ... la care imediat toți au izbucnit în rîs iar eu m-am întrebat dacă nu am gafat grav spunînd asta. Am fost prea dur? am întrebat-o pe colegă. A, nu, mi-a răspuns, stai liniștit. Apoi s-a schimbat puțin cursul discuției, cred că și-au cam dat seama de ceva. Colega a spus că ea se uită doar așa, "să nu ajung ca ăia de acolo". Altul a zis că de fapt lui îi place să citească, și citește dostoievski ("serios?", "daa"), și doar cînd e prea obosit, doar atunci se uită la insulă. "Păi nu te-am auzit vorbind de dostoievski, doar de insulă", "cum ar arăta dostoievski pe insulă?", "cred că ar bea și ar juca cărți, ca-n viața reală", "ce, el era cu...", "ăhă", "cred c-ar fi fost eliminat", "disponibilizat", "fără compensatorii", etc.

Și totuși librăriile sînt pline de cărți, deci cineva le citește, nu sîntem doar cîțiva. Mult mai puțin ca procentaj față de vecinii din Ungaria, de fapt sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor. Lîngă unul din automatele de cafea există o bibliotecă în care se pun cărțile de la bookster. Văd că sînt mereu cărți pe rafturi. Întotdeauna mă opresc să mă uit ce mai citește lumea pe aici. Nu am văzut cărți de la Humanitas. În general best-seller-uri și cărți pentru copii. Atît. Dar bine că și din acelea. Să fim optimiști?

Ceremonia de deschidere 2024

Festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice din acest an a avut părți bune și părți nereușite. Defilarea cu vaporașe de exemplu a fost ingenioasă și chiar drăguță, putînd admira malurile Senei încărcate de istorie cu simbolismul adecvat, picturile de la Luvru înghesuindu-se la geamurile muzeului pentru a privi sportivii. Dansul și acrobațiile pe schelele de la Notre Dame. Baletul pe acoperișurile clădirilor. A avut și momente emoționante, ca de exemplu cîntecul lui Celine Dion de la final. În schimb momentele cu dansurile aproape sportive pe melodiile anilor nouăzeci și prea multele referințe la Lgbt chiar nu-și aveau locul aici. Și asta oricum nu doar că nu are de-a face cu sportul dar e incompatibilă. Nu m-a deranjat Lady Gaga cu referințele la Can-Can, însă hip-hop-ul (care nici nu e muzică de fapt, după părerea mea), sau negresa aia acompaniată de orchestra Gărzii Naționale mi-au făcut greață. O paradă a modei la fel, nu avea ce să caute acolo. Cina cea de Taină a lui Da Vinci refăcută cu queers și drag queens. De ce nu s-a făcut mișto și de arăbeți? Formația de death metal a fost așa-și-așa. Se vorbește despre diversitate, dar aproape nimic n-a fost straight. Încă o dată francezii s-au făcut de rîs. Bine c-a plouat.

Fară concentrare

Pierd timpul îngrozitor, în loc să fac ceva, să lucrez sau să-mi planific concediul. De fapt marea problemă este că mă concentrez extrem de greu, iar în cele mai multe cazuri nu reușesc deloc să mă concentrez. Nu știu dacă e din cauza stresului (incertitudinea de la început de an cu locul de muncă de exemplu) sau din alte cauze (știrile îngrozitoare din canalele media), și poate unor posibile probleme de sănătate.

La servici sînt întrerupt mereu de cineva, și mă enervez că trebuie să-mi mut focus-ul spre o altă problemă care intervine, prin zecile chiar sutele de emailuri și prin mesageria instant, iar asta se întîmplă de cîteva ori pe zi, pînă obosesc și simt că nu mai pot contiua, și-mi spun că mai bine o las pe a doua zi, dar a doua zi e la fel, ceea ce nu mă miră, deși nu știu de ce tot continui să sper altceva. Am primit un proiect la care mă tot gîndesc și nu mă încumet să mă apuc efectiv de el, pentru că chiar nu am absolut nici o soluție optimă. Nu înțeleg de ce nu fac ceva, măcar să încerc, să văd ce-o ieși, poate astfel îmi vine o idee, pe care, dacă apoi nu se dovedește bună, o voi putea ulterior modifica, în loc să am planificat absolut totul întîi în cap, și să încerc să-mi imaginez obstacolele, ceea ce îmi paralizează voința efectiv. Și treaba asta se întîmplă de vreo două săptămîni încoace. De fapt am mai avut destule astfel de proiecte la care am lucrat, și în care problema a fost la fel, în ultimii ani. Iar cînd vreau să mă distanțez puțin, prefer să citesc cîteva pagini sau cîteva capitole dintr-o carte, ceea ce de asemenea îmi necesită un efort de voință, pe care uneori nu-l reușesc să-l execut. Și cînd văd alți colegi de-ai mei la birou ce le merge mintea, ce învîrt fraze, și eu stau împotmolit aici și-mi vine efectiv să-mi dau cu capul de pereți, deși treaba mea e clar mai grea, dar de asta sînt pe un post de senior.

Mă gîndesc unde să-mi fac concediul, pentru că aș vrea totuși să plec undeva, maxim o săptămînă, iar în săptămîna a doua să stau acasă. Dar unde, cînd sînt atîtea și atîtea opțiuni? Nu mă pot hotărî și nici gîndi ca lumea, pentru că mintea îmi patinează înainte și înapoi spre problemele de la servici de care nu mă pot desprinde. Și nici n-aș vrea să cheltui prea mult și nici nu mai sînt dispus să fiu plecat atît de mult, ca-n anii precedenți, nu prea înțeleg exact de ce. Nu cred că m-am săturat de a călători, doar mă uit pe YouTube la atîtea walking tour-uri, și citesc, dar oboseala acumulată joacă un cuvînt greu aici. Să plec pentru mai măcar pentru mai puțin timp față de anii anteriori însă da, chiar trebuie, pentru că atunci cînd călătoresc văd atît de multe, trăirile sînt mai intense și mereu am amintiri interesante fie de pe drum fie din locurile pe unde merg, ceea ce-mi adîncește înțelegerea a ceea ce trăiesc și astfel cred că pot face față mai bine și la servici și viața devine parcă mai suportabilă. Deși pe de altă parte îmi place ideea asta de a sta acasă, dar parcă o poți savura mai bine abia după ce te întorci cu bine. M-aș duce într-un loc unde-am mai fost, să nu simt nevoia să mă plimb atît de mult prin locuri necunoscute, să fiu tensionat dacă ratez un obiectiv sau că m-aș pierde, Doamne ferește. Deci și pe asta o văd tot ca pe o problemă de concentrare, în fond. Există o legătură între cele două, în orice caz.

Statuia prințului

În Viena am trecut de cîteva ori prin piața din fața palatului Hofburg, încercînd să prind un cadru cu statuia Prințului Eugeniu de Savoia, pe care-l știți desigur ca eliberatorul Timișoarei din anul 1716. Destul de dificil. Aproape toată piața era plină de mașini, probabil aparținînd complexului muzeal iar eu voiam să prind în poză o scenă atemporală, deși pe de altă parte întotdeauna m-a atras observarea 'trecutului în prezent', sentimentul acesta al continuității istoriei, dacă mă înțelegeți.

Cîteva date din viața acestui personaj fascinant.

S-a născut la Paris (!), avînd descendență italiană (!), și a petrecut o vreme la curtea regelui Ludovic al XIV-lea (!), dar a ieșit din grațiile acestuia poate din cauză că era scund și deloc chipeș sau din cauza unui scandal în care i-a fost implicată familia, așa că a plecat din Franța, oferindu-și serviciile militare Casei de Habsburg. Mi-l imaginez ajuns în fața împăratului Leopold I, după ce a străbătut sala lungă a tronului cu pașii zăngănind de la pintenii și cataramele pantofilor cu toc, făcînd o plecăciune adîncă, scoțîndu-și pălăria cu boruri largi și cu pană, atent să nu-i alunece peruca buclată și pudrată, după moda vremii, declarînd că își pune sabia la dispoziția majestății sale. Împăratul, fiind ocupat și extenuat de la luptele cu turcii, a încuviințat făcînd doar un semn cu degetul său pe care se afla un inel cu diamant, gîndindu-se 'hai să vedem ce poate', și astfel a obținut un post în serviciul imperial, deschizîndu-i astfel calea spre carieră.

O, și ce mai carieră a avut! În primul rînd s-a remarcat în bătălia împotriva turcilor care-a pus capăt lungului asediu de 60 de zile al Vienei din 1683. A urmat asediul din Buda, la fel. După eliberarea Timișoarei s-a îndreptat spre Belgrad și i-a scos afară și acolo pe turcaleți. Dar nu s-a specializat doar în masacrarea otomanilor, pe care de altfel i-a scos efectiv din peisajul zonal. A urmat un lung șir de bătălii, conducînd cu succes armatele împăratului, mărșăluind prin Europa în condiții vitrege și purtînd unele din cele mai sîngeroase bătălii din acea epocă, cîștigînd Bavaria, nordul Italiei (la Torino) și mare parte a Țărilor de Jos. S-a remarcat întotdeauna în urma unor abile și îndrăznețe manevre tactice. (De altfel mai tîrziu în istorie Napoleon l-a avut pe Eugen de Savoya ca model). Asta în ciuda intrigilor, invidiilor și detractorilor de la curtea de acasă, lucru întîlnit în toate timpurile. Dar rezultatele au contat cel mai mult.

A luptat în cîteva rînduri și împotriva francezilor. Poate vă veți întreba dacă asta nu-i un soi de trădare totuși. Păi nu, ia să ne gîndim. Nu e considerată trădare dacă ai fost refuzat de cel căruia i-ai oferit inițial serviciile, nu? Lucru valabil și în alte domenii (afaceri, relații). A fost rănit în luptă de mai multe ori. Pe vremea aceea mai exista încă un cod al onoarei, la finalul unei bătălii comandanții opozanți își făceau întotdeauna cadouri, nu ca acum cînd se bombardează de la distanță cu drone (O, tempora!). Iar bătăliile aveau ceva spectaculos: uniforme colorate, răpăit de tobe, mișcări coordonate și masive de trupe pe cîmpul de luptă. Nu idealizez bătăliile. Fiind pacifist, sînt conștient de tragismul și de absurdul lor. De asemenea a fost și un pasionat de artă, în special de arhitectură și pictură, comandînd tablouri de la marii artiști ai vremii, care pot fi admirate în palatul său, Schloss Belvedere, situat aproape, la sud de Ring, la care nu am mai ajuns. Între atîtea activități nu prea e de mirare că nu și-a mai făcut o familie, deși s-a iubit cu o contesă unguroaică.

Așa că altă dată, cînd vă veți mai plimba pe strada care-i poartă numele din Timișoara, poate vă veți gîndi puțin și la acest capitol al istoriei.

Nepotrivire

Săptămîna trecută am fost plecat la Viena și la München, la dus cu trenurile, trei trenuri mai exact, iar la întoarcere cu avionul, iar acum mă simt și mai obosit decît înainte. Per ansamblu a ieșit bine, prinzînd toate conexiunile, dar per detaliu nu prea, din cauza ploii, a frigului neobișnuit pentru această perioadă, a efortului depus, precum și a unui sentiment de nepotrivire, de alien și de singurătate, ceea ce mă face să mă gîndesc să renunț la alte planuri de călătorie, cel puțin pentru o vreme. Deci o discrepanță între pasiunea de a călători, citind cărți din domeniu, urmărind travelog-uri pe YouTube și sentimentul efectiv pe care-l am fiind acolo, gîndul că ar fi poate mai bine să fiu acasă, citind o carte bună, sau urmărind un film. Poate din cauză că vreau să văd cît mai multe locuri, în loc să fac ceea ce fac și aici, dar într-un alt mediu, cîștigînd din perspectivă. Unde greșesc oare? Cam la fel mi s-a întîmplat și anul trecut în vară, deși atunci mă gîndeam că era din cauză că aceea era a doua călătorie din acel an, dar acum impresia e și mai pregnantă iar hotărîrea parcă și mai definitivă.

Am mers mult în șuvoiul aglomerației de pe străzi, privind la oameni, la cumpărături, în restaurante, cafenele sau mîncînd conștiincios wurști de la tarabe. Sînt diferiți de cei de la noi, clar mai civilizați, chiar și arăbeții, care nu-mi plac defel. Oamenii nu se îmbracă diferit, extrem de puțini au sacou, majoritatea au teniși albi murdari și blugi, cam ca la noi. O societate care a decăzut semnificativ comparativ cu perioada boom-ului economic de acum jumătate de secol. Singurii cu care pare că rezonez sînt cei care merg în librării sau se uită la afișele de la teatru sau alte evenimente culturale. Aceștia sînt oamenii care contează peste tot. Doar aceștia. Sînt mai mulți ca aici, statisticile spun asta. Apoi cuplurile care călătoresc împreună, care mă fac să mă gîndesc cum ar fi putut fi viața mea dac-aș fi avut și eu o parteneră: cei în vîrstă care mă duc cu gîndul la un viitor pe care eu n-o să-l am iar tinerii care mă duc cu gîndul la cum ar fi putut fi viața mea la vîrsta lor, în loc să-mi risipesc viața lucrez la firme de proști, într-o societate de proști. Și totuși îmi zic că am planuri totuși, dar nu fac nimic fiind aici în privința asta, pentru că nu sînt sigur că m-am întors mai inspirat, doar parcă mai obosit.

Spre și de la servici

Merg la servici, la sediu, de două ori pe săptămînă, în medie, uneori ajung chiar și de trei ori. Încă nu mi-am revenit după pandemie, de la începutul căreia, greu de crezut, au trecut mai bine de patru ani. Credeam că sistemul acesta hibrid are mai multe avantaje decît dezavantaje, dar nu e chiar așa. Nu reușesc să-mi creez un ritm. Dacă vin joia, vinerea o simt ca sîmbătă. Lunea intru foarte greu în modul focus. Lucrînd în acelși timp și în flex-office, nu mai ai o masă și un scaun ale tale, așa că trebuie să vii de dimineață, printre primii, ca să-ți ocupi un loc la o masă cu două monitoare, departe de cei a căror meserie constă mai mult din datul din gură, pentru că mă concentrez cu greu la lucru din cauza nivelului sonor ridicat al conversațiilor dimprejur, lucru de care nu mă pot plînge la servici pentru că se uită ciudat la mine colegii spălați pe creier și voi fi exclus social. Preferabil și cu vedere la geam, spre bulevard și puțin mai încolo se întrezăresc uneori trenuri.

Și obosesc mai repede, din cauza mersului dus-întors, cu autobuzele care au un orar imposibil, și uneori chiar nu vin la ora stabilită, așa că uneori vin pe jos, deși astfel transpir din cauza afecțiunii mele cardiace, alteori merg doar o bucată de drum pe jos, de unde aștept/sper să vină mai repede un troleibuz, deși nu prea cîștig mult timp astfel, pentru că oricum e trafic, un șuvoi continuu de autoturisme care înaintează cu greu. Încerc să profit cît mai mult de timpul petrecut în trafic, uitîndu-mă la alți semeni care merg la servici. Oameni care poate au același probleme ca și mine, poate chiar mai grave. Tineri, fete drăguțe, nu acrituri ca la mine la servici, care mă fac să vreau să-mi schimb job-ul, măcar, sau în primul rînd pentru a lucra într-un mediu cu oameni mai civilizați, cum mi se pare că sînt cei pe care nu-i cunosc, n-am de unde ști dacă e adevărat. Apoi mai sînt pensionari. Uneori, fără să vreau, trag cu urechea. Odată am auzit doi oameni discutînd în troleul 14 sau 18, unul zicînd că merge la spital la soția lui care din ce-am înțeles n-o duce prea bine. Două doamne schimbă rețete culinare. Tinerii se uită în smartphone la reels sau scrolează în Facebook. Aș vrea să stau cît mai mult în mijloacele de transport, să amîn sosirea, unde tot ce mă așteaptă e un proiect imposibil, cu care nu prea sînt de acord, la fel ca anul trecut de altfel, un coșmar, dar n-am de ales.

La sediu îmi place că e destul de curat și că merg periodic pe coridoarele mari, lungi, miceniene, o fostă clădire/hală construită în anii dictaturii, spre unul din automatele gratuite cu varietăți de cafea, deși nu prea beau mult, uneori chiar o arunc cînd mă întorc, iar drumul de la birou pînă acolo e destul de lung și ai ocazia să mai vezi lume, poate te mai întîlnești cu un fost coleg cu care să mai schimbi cîtvea opinii despre război, despre alegeri, cînd ești într-un grup presiunea exterioară e mai suportabilă, sau care să-ți mai transmită din entuziasmul său. Deși atmosfera în companie nu e deloc roză. Sîntem în plină criză economică. Se fac o mulțime de disponibilizări, mai mult de 15% din total vor fi virați, cel puțin deocamdată, apoi, dacă piața nu se stabilizează va urma alt un val, nimeni nu știe cînd sau ce va urma. Odată am avut impresia că eu voi fi următorul și m-am panicat, mi-e și jenă acum cînd mă gîndesc. Dar auzi de unul sau de altul că nu mai sînt, bine de ei că iau salarii compensatorii, dar pe de altă parte realitatea e că nu se prea mai găsesc job-uri în domeniu.

Seara iau orice mijloc de transport de la Gară, nu aștept Expresul, numai să ies odată din zona aia, să nu mai văd mutrele ciudaților de acolo. Uneori cobor în Centru, mă uit la vitrine, mai intru într-o librărie, deși am zis că nu-mi mai iau multe cărți, mă abțin, deși mi-e greu, fiindcă nu mai am loc unde să le pun în bibliotecă. Apoi iau unul din tramvaiele care au reînceput să circule, după o pauză de mai bine de trei ani, dar așa se face totul la noi, o lentoare care radiază spre toate sectoarele. Mi-a fost dor de tramvaiul 4. Nu mai merge prin Libertății, fiindcă marile lucrări nu s-au terminat, ci prin 700, dar tot e bine. Oamenii în vîrstă din tramvaiul 4 îmi par toți cunoscuți, toți locuiesc acolo de cînd s-a construit cartierul, și în nordul orașului au fost mai mulți intelectuali sau oameni mai așezați, nu proletari și țărani ca în sud, dar nu numai. Apoi mai sînt o bună parte din pasageri foarte tineri, din nou fete drăguțe. Nimeni nu este de vîrstă mijlocie, păcat, lipsește un segment demografic care fie s-au mutat în suburbii, fie or fi emigrat, în orice caz nu-i prea mai vezi în mijloacele de transport. De fapt ce înseamnă middle age? Mai demult erau cei între 40-55 de ani, acum nu-i mai zici unuia de 50 ca fiind așa. Lucrurile s-au schimbat. Și îmi place să mă uit pe geam. Îmi amintește de liceu, de facultate și chiar de unul din job-uri de la care veneam acum mulți ani. S-au mai construit multe lucruri, supermarket-uri, bănci, au apărut firme cu mici comercianți sau cabinete medicale sau cu alte profesiuni liberale. Mă bucur că merg prin aceleași locuri ca demult, demult, și nu s-au schimbat fundamental, ba chiar în bine și mă face să mă simt iar tînăr.

Și dacă

Mai mult sau mai puțin voalat, mi se reproșează multe de la unii oameni la care țin. Uneori și eu îmi reproșez lucruri. Nu doar că nu mi-am făcut o familie, sau o casă, sau că nu am o carieră de succes, și mă mulțumesc în mediocritate. Dar și că nu sînt orientat mai spre exterior, mai sociabil, adică un om plăcut, care este de fapt, se spune, cheia înțelegerii eșecului meu. Dar nu pot să nu mă întreb: și dacă totuși nu am greșit în viață? Sînt hipersensitiv, fiecare lucru făcut împotriva mea mă rănește mai mult decît alții, dar cu asta te naști, n-ai ce să faci. Și în plus de asta, sau mai ales asta: trăiesc în locul în care trăiesc. Am fost mereu înconjurat de oameni dacă nu mitocani, dar cu siguranță prost-crescuți, sau crescuți cu televizorul, cum se spune, asta atît la școală, apoi la facultate, cît și la servici, locuri unde credeam că va fi altfel, și cam peste tot. Cum să socializez cu astfel de indivizi? Iar fetele? La fel. Multe mi-au făcut chiar foarte mult rău ori eu încercam să fiu cît mai bun, să nu le rănesc nici măcar cu o vorbă. Doar cînd m-am despărțit, și atunci nu știu dacă nu era mai greu pentru mine sau pentru ele, dar uneori nici atunci, pentru că nu întotdeauna aveam parte de-o încheiere. Și nu cred că-s atît de pretențios. Bun-simț și o pasiune pentru cultură sau artă. Ori nu am găsit fete care să citească cărți, nici măcar cît mine, nu că aș citi eu mult sau puțin, dar raportat la faptul că lucrez și revin obosit acasă (ca acum de exemplu) consider că este ceva totuși. Sau să asculte muzică și altfel decît ca un fond sonor. Materialism, distracții, conformism social - nu, mersi! Efectiv nu am avut cu cine, și nici n-am avut unde să găsesc. Probabil că există, pentru că văd în librării, deși acestea de azi sînt prea tinere - generația nouă e mai altfel, și asta observ și la servici, dar acum e prea tîrziu. Ok, eu încerc să dau vina pe mediu, deși asta nu se face, se spune că e un mod de a evita să-ți înfrunți eul, dar nici nu se poate ignora, pentru că de fapt pe mine tocmai mediul m-a înfrînt. Altfel spus, în acest mediu nu am reușit să mă impun sau să-mi croiesc o viață care să fie așa cum mă gîndeam demult, demult...

Planuri de lectură 24

Niciodată nu urmez cu exactitate planurile de lectură pe care mi le fac pentru următorul an. Întotdeauna intervine pe parcurs și altceva care mă abate de la interesele inițiale. Doar vectorii principali rămîn aceiași, ca și pasiunile de altfel, care sînt uneori atît de puternice încît efectiv mă complexează și atunci caut sau dau peste altceva altceva care mă duce într-o altă direcție.

Pe anul acesta planurile mele sînt cele care se regăsesc și în publicația precedentă, de la finele anului trecut. Doresc să citesc vreo douăzeci de piese ale lui Shakespeare (unele să le recitesc) și să le studiez apoi serios pe fiecare cu ajutorul cărților de specialitate pe care le am în bibliotecă. Asta se înscrie și în linia mea de interese de studii renascentiste, din care mai fac parte alți doi scriitori preferați, ambii mari pasionați de Italia: Cervantes (din care-aș mai vrea neapărat să recitesc unele nuvele) și Montaigne, pe care l-am început de cîteva ori dar l-am abandonat de fiecare dată și doresc ca anul acesta să duc pînă la capăt măcar primul dintre cele trei volume de Eseuri apărute recent la Humanitas. Tot despre Italia mai am cîteva cărți despre imperiul roman și poate-mi găsesc timp și despre renaștere. Mi-aș dori totuși să călătoresc pe acolo anul acesta, deși anul trecut m-am gîndit să n-o mai fac, dar nu știu exact, mă aflu într-o mare dilemă aici, eventual cîteva cărți de călătorii ar ajuta aici poate, dar nici asta nu știu. Și, tot asociat cumva de asta, mai am cîteva, nu multe, două-trei, de mitologie clasică, eventual și Jennifer Saint, un gen cu care nu tot mă simt familiar, eu în copilărie n-am avut acces la cărți de genul ăsta, fiindcă nu se prea găseau iar ceea ce am citit ulterior nu mi s-a prea întipărit în minte.

Am fost mereu și continui să fiu atras și de genul fantasy, un gen mai degrabă din altă zonă a Europei, mai din Nord, din Anglia. În legătură cu asta aș dori să citesc cîtvea cărți de studii despre Tolkien, plus încă una-două din ciclul Middle Earth. De fapt am observat, sau aș putea generaliza cred, că scriitorii mei preferați de literatură sînt britanici. Aș citi anul acesta și din cîțiva clasici, ca Brontë, dar și contemporani, ca Julian Barnes, Jonathan Coe și Rachel Cusk. Dar și din seriile polițiste: Agatha Christie și Robert Galbraith. Și despre istorii urbane: Peter Ackroyd, Ruth Goodman și Mary McAuliffe.

Cu siguranță voi mai găsi și altceva pe parcurs, așa cum se întîmplă de fiecare dată. Dar e mult, e puțin? Am prea multe interese oare? Sînt ele divergente sau există o legătură între ele? Nu-mi dau seama.