Presiuni și epoci glorioase

Întotdeauna a existat o presiune din partea firmei mamă. Și nu doar la nivel de management, unde de fapt niciodată n-am știut cu adevărat ce se-ntîmplă (mă refer la consiliul de administrație, sau la directorii de divizii), și nici managerii de aici nu aveau acces la ce se-ntîmplă la nivelul lor superior, extern, ci asupra salariaților. Cît anume era o defulare din partea "manageriașilor" românași și cît adevăr, iarăși nu știu. A lucra la o filială est europeană a unei multinaționale implică totuși o eternă provincializare a viziunii, nu ești chiar un sclav de lux, dar nici nu ai acces la multe. Am auzit amenințări cu anihilarea, cu vînzarea, dar de fiecare dată se reușea cumva menținerea la suprafață. În urma acestor roller-coaster-e emoționale nu mă mir că atîția oameni au părăsit și părăsesc în continuare compania. Treaba a început să se înrăutățească de prin '07. Criza națională post-integrare (cînd Ro trebuia să înceapă să returneze din banii împrumutați de la EU), a fost precedată de o criză internă la nivel de companie, cînd situația s-a adus în fine și la cunoștința angajaților și s-a soldat cu demisia ceo-ului din Ro, și urmată de așa numita criză financiară globală, care uite că nu se mai termină. Deci de șase ani încoace tot presiuni. Ce atitudine să adopți ca să n-o iei razna? Firma-mamă a cunoscut o perioadă de maximă glorie, cînd ajunsese chiar numărul unu mondial, undeva prin anii optzeci - începutul anilor nouăzeci. Încă de acum vreo zece ani am avut ocazia să văd vestigii ale acelor vremuri, site-uri mari formate din zeci de clădiri, pe atunci pe jumătate părăsite, (acum însă pe de-a întregul și culmea nici o altă firmă în locul ei), sau clădiri mari prin diverse suburbii aproape de Paris, prăfuite, ruginite, cu jeg și praf la geamuri, cu mașini mici parcate în față, pe măsura salariilor angajaților. Cum oare or fi arătînd în vremurile de glorie? Dar ce știu eu despre cum arată în general vremurile de glorie? Nu știu dacă sînt mulți care-și mai amintesc de mini boom-ul economic din Ro anilor '04-'06, cu șomajul redus, cu creșterea economică printre cele mai mari din EU... Ok, poate nu toți au simțit asta, sau cel puțin nu în mod pregnant. Eu, din fericire, da. Am luat-o ca un pansament venit după criza dot-com-urilor, care afirm că m-a pregătit, m-a călit pentru ce a urmat. Dar ca să revin de unde-am plecat. În ultimul timp presiunea s-a amplificat, tot aud de preavize, de concedieri, de angajări doar contractori, de mail-uri alarmise de tip losing market share, de cash burning, sindicat, greve, etc. Pe scurt: o nesiguranță din ce-n ce mai mare, mai generală, încît mă-ntreb în ce sens ne-a afectat asta creierul și cum o fi să lucrezi la o firmă normală.

Plecări ale colegilor

Oh, am avut atîția colegi și colege de servici care au plecat din companie tocmai cînd începeam să-i cunosc mai bine sau, enfin, nefiind prea sociabil, măcar am început să mă obișnuiesc cu ei! Unii au plecat în mod urît, cu nasul pe sus, predicînd celor rămași că ei pot mai mult de-atît, că ei sînt de fapt mult mai inteligenți pentru firma asta, pentru orașul ăsta sau pentru țara asta, enfin, poate și ca un mod de-a se auto-încuraja. Alții, cu est-europenismul rural mai prezent în sînge, au plecat disprețuitori, jignindu-i de-a dreptul pe cei rămași. Poate ca o refulare asupra șefului (român) sau proiectului (în majoritatea cazurilor imens, monstruos, tentacular, care-i sufoca) sau a lipsurilor materiale din viața personală sau doar ca proastă creștere (intelectualii fini n-au ce căuta aici, nu știu cum m-au angajat pe mine, poate nu-s chiar intelectual, poate că la interviul de angajare am avut doar francezi, altfel nu știu). Alții au încercat un regret, alții, mai copilăroși, au vrut să se întoarcă după numai cîteva zile după ce s-au mutat pe malurile Dîmboviței, alții au încercat diverse stadii ale nostalgiei, alții poate nu s-au mai gîndit deloc, deși, nu știu, în fond, o firmă franceză încearcă să-și pună o amprentă asupra ta (cît mai e franceză acum, asta-i altă treabă). Au plecat sute,dacă nu chiar o mie, iar de întors sau întors doar cîțiva, cît să-i numeri pe degete. Un coleg mi-a zis odată, la petrecerea de adio, „hei, am fost colegi și la fosta firmă, am fost și aici, ei bine, eu cred că vom mai fi”. Aici a avut dreptate, deși nu cred că-n sensul în care și-ar fi dorit: după vreun un an, un an și ceva, s-a întors, deși la alt departament. Bine, și eu căpos și bleg în primul rînd. Și de fiecare dată cînd cineva părăsește corabia, îmi zic: ah, uite altul mai dezghețat care mi-a luat-o înainte! Apoi îmi fac o autoevaluare rapidă: hei, îmi zic, poate ceva nu-i în regulă cu mine, poate-ar trebui să mă gîndesc și eu mai bine la carieră, ce, parcă eu nu m-am săturat și încă pînă peste cap? De ce sînt eu așa de visător, de încuiat? Dar de fiecare dată găsesc cîteva motive ca să rămîn în țară și în companie. De exemplu, familia, sau scrisul. În cadrul firmei alternativele nu-s așa grozave, iar mărire de salar ai primi după ce ai deja ceva vechime pe proiect, așa că (deci) adaug și pragmatimsul pe listă. În fond, cum e mai bine: o schimbare de job atrage și o deplasare, un progres în viața personală, sau un servici stabil îți dă o siguranță și îți permite să te aventurezi cu încredere în alte zone? Se spune că numai loserii fac o schimbare cînd li se întîmplă ceva și că cele mai bune decizii de schimbare se iau cînd totul îți merge plan, lin. Pe Intranet-ul firmei există un loc unde apar titlurile cererilor de demisie. Eu mă mai uit acolo cam pe la final de săptămînă, așa cum citesc bătrînii anunțurile mortuare din ziarele locale. De obicei, aflu de plecarea unui coleg imediat ori de la el personal, de la alții, zvonurile fiind mai rapide ca Intranetul. Și aproape de fiecare dată sînt suprins. Culmea e că sînt surprins cu atît mai mult cu cît îmi era mai apropiat. Și mă-ncearcă de fiecare dată regretul că n-am depus efortul să-i cunosc mai bine.