Întoarcerea

Am rămas dator cu relatarea ultimei zi și a drumului de întoarcere. Și, de ce să nu recunosc, cu ceea ce am făcut la servici, dar despre asta nu încă. Însă o voi face rapid, în goana tastaturii, și brut, ca de obicei. Nimic deosebit, doar ca exercițiu de memorare. Așadar, vineri dis-de-dimineață m-am trezit ca de obicei, la șapte, am făcut un duș, m-am îmbrăcat cu hainele alese atent de cu seară, mi-am aranjat bagajele frumos astfel ca atunci cînd mă-ntorc să-mi rămînă doar să le înșfac (etichetele le-am pus în seara precedentă) și să cobor. Planul era să petrec puțin timp prin Défense, pînă la 11, cînd era ora de check-out, să cumpăr cadouri, să beau în liniște o cafea și nu în ultimul rînd să mă uit detașat la oamenii care merg la servici. Era mai aglomerat ca de obicei. Primul autobuz l-am lăsat să treacă. Țin minte și acum atmosfera din autobuz, înghesuiala. Deși parcă eu păream mai stresat ca ei. Am intrat în magazinul Virgin, am răsfoit cîteva cărți. Mi s-a părut ciudat că n-aveau decît un titlu de Modiano. Asta din vreo șapteșpe cărți cîte-a scris tipu'. În librărie erau mulți clienți și la fiecare casierie erau cîțiva oameni la coadă. Am intrat în Mall, poate-poate aș găsi ceva deschis. Nimic în afară de McCafé, cu chelnerii (ușor-)impertinenți. Toate magazinele aveau storurile trase. Oameni împingînd cărucioare cu baghete la patiseria Paul. N-avea rost să zăbovesc fiindcă aș fi părut suspect. Mi-am scos de pe card și ultima sumă din diurna la care aveam dreptul, apoi am ieșit afară și m-am așezat pe trepte. Era destul de rece și umed, așa cum îmi place mie și m-am uitat la oameni. Am intrat și am băut o cafea, după ce-am stat un pic la coadă, ca întotdeauna în ultimii ani. Apoi am văzut c-au deschis la Paul și în sfîrșit am putut mînca și eu o baghetă de la Paul, care era cam tare însă. La ora nouă fix s-a deschis Auchan-ul și am cumpărat ciocolată pentru colegi (asta ca să nu mă invidieze). Apoi s-au deschis treptat și celălalte magazine, am intrat în două trei, dar din nou aveam impresia că arătam suspect, singur, atît de dimineață. Pînă la urmă m-am dus la Fnac și am stat acolo vreo oră, răsfoind benzi desenate și uitîndu-mă peste cotoarele de DVD-uri.

Am luat un taxi, condus de un șofer alb, cărunt, care semăna puțin cu Anthony Hopkins de acum douăzeci de ani. Am vrut să fac poze pe drum cu celularul, dar n-am găsit nimic demn de fi tras în poză. Ah, senzația de plecare! Nerăbdare și regret totodată. Un pic de ușurare dar și neliniște. Frînturi de amintiri de la dățile cînd am fost aici. De ce nu scap de ele? În fond pe atunci nu era grozav, doar că atunci perspectivele îmi apăreau mai optimiste și orizontul mai larg și mai luminos. Terminalul E. Cine zice că est-europenii au bagaje mari, ăla n-a văzut bagajele africanilor. Am intrat într-un Relay și mi-am luat niște reviste, multe reviste de fapt, apoi m-am așezat pe o bancă și le-am îndesat pe unele, majoritatea, în bagajul de cală, pe care l-am închis, ca țăranul, cu un lacăt mic. Mi-era foarte sete, așa că am băut un Evian. Doi francezi discutau lîngă mine. M-am dus să-mi fac check-in-ul și să-mi pun eticheta la bagaj. De ce nu se face la ghișeu, acolo unde ți-l și cîntărește oare? M-am pus la coadă, am dat bagajul (tipul de la bagaje tip nordic, dar foarte afabil). Trec peste verificarea de control, cureaua scoasă, mereu teama să nu pierd din ochi portofelul, celularul și ceea ce era în tăviță. De la parfumeria de la duty-free mi-am luat un Allure Sport, dar tot modelul vechi, care nu era în sticlă transparentă, (anul trecut cum era?) dar apoi mi-a părut rău că nu l-am luat ce cel nou, mov, părea mai elegant. Din nou a trebuit să luăm naveta (trenulețul) spre terminalul nostru. Mi-am luat o baghetă, apoi un Volvic Citron. Mi-am luat și un Air France Magazine și în timp ce-l răsfoiam un pic, am scăpat pe jos punguța sigilată cu parfumul, noroc că era mochetă. Un tip de lîngă mine a spus "bine că nu s-a spart", și eu am zis "sper că nu" (în română). M-am așezat pe o bancă, puțin mai departe de locul poarta spre București, (nu voiam români lîngă mine) mi-am scos laptop-ul și am conversat cu Mama prin messenger (aveam Wi-Fi free vreo juma de oră) și timpul a trecut repede.

În tunelul acela alb care te duce la avion, un miros de kerosen care-mi mai scade de fiecare dată entuziasmul. L-am văzut pe Ilie Năstase la Business Class (ce provincial sînt) și ne-am privit un pic în ochi. Citea un ziar de sport cu poze mari, cred că L'Equipe-ul, avea pantaloni albi. Am stat pe primul rînd de la economic, din păcate pe rîndul de mijloc. Compartimentul de bagaje de sus era plin, așa că mi-am pus geanta în față, jos. În stînga mea era un tip la vreo cincizeci-și de ani, cu niște brățări și avea accent francez (unde și l-o fi format?). A privit tot timpul zborului în tabletă la un concert de blues. În dreapta era un o femeie, cam de aceeași vîrstă, cu ochelari. Mi-a zis să-mi pun bagajul într-un compartiment din față, de la business class. Nu, mersi, nu mă deranjează. Tipul de lîngă a dat hubloul jos în timpul zborului, să nu-i bată lumina-n prostia lui de tabletă, dar era destulă lumină ca să citesc. Am cerut stewardesei un sandvici vegetarian și m-am bîlbîit ca un idiot ce sînt (zborul era operat de Air France). Am și ațipit cîteva minute. Întotdeauna zborul e prea scurt. Nu cred că m-aș plictisi la un zbor transatlantic. Ilie Năstate e mai înalt decît credeam, conversa cu stewardesele, care-i zîmbeau, parcă ușor încurcate. Oare chiar îl respectă francezii?

Din nou haosul de la Otopeni, din nou a trebuit să întreb pe unde s-o iau (eram și obosit). A trebuit să trec pe lîngă "Ieșiri" ca să ajung la tranzit intern. Mutre de șacali, șoferi de taxi care abia așteptau o cursă. Trebuie să fie groaznic să trăiești în București. Ce salon mare de VIP lounge! În Paris n-am văzut așa ceva. Or fi fost, dar cu siguranță erau mai discreți. Români, români de toate vîrstele, dar mai ales tineri. În autobuzul care ne ducea la avion, o tipă la vreo patruzeci și de ani se plîngea că ambasadorul Belgiei i-a zis să meargă undeva și ea i-a zis că n-are chef, că nu e la dispoziția ei. Nimeni nu călătorea de plăcere în avion, toți erau manageri de toate gradele la firme de stat sau în orice caz lucrau la stat și participseră sau urmau să participe la ceva stagii/conferințe. Ce oameni! Atît de diferiți de mine, care stric creierul aici și sînt trimis în delegație doar cînd situația e ultra-gravă. Abia mă puteam concentra la citit. Tipa grasă de lîngă mine vorbea ceva despre calitatea ei de manager. Altă tipă în spate, yupistă dar foarte drăguță, trăncănea despre importanța strîngerii relațiilor cu 'echipa de dincolo'. Am ocolit pe la sud o furtună prin apuseni, așa c-am întîrziat vreo juma de oră. Ce mic e caruselul de bagaje de la zborurile interne, dar bucuria revederii bagajelor atît de mare! Oh, Timișoara! Ce contrast cu clădirile din Paris! Clădiri joase, dărăpănate, geamuri cu storuri trase. Și totuși senzația de Acasă.

De la Otopeni spre Paris

Nimic deosebit nu s-a petrecut în călătoriile dus-întors cu avionul, și nici în aeroporturile Otopeni și Roissy. Scriu aici doar ca un exercițiu de aducere-aminte, pentru a-mi retrăi senzațiile de călătorie, pe care oricum nici nu prea am cui să le împărtășesc, nici nu consider că merită să plictisesc pe cineva, dar și ca exercițiu literar.

Deși am zburat cu un avion de peste 300 de locuri, odată ajuns la București, n-am intrat direct în terminal ci a trebuit să luăm naveta. N-am reținut numele aeronavei, (parcă era numele unui județ din Transilvania), tot timpul zic să memorez numele cînd ies dar emoțiile mă fac după aia să uit. Același miros de benzină și la coborîre și în interior, de care abia aștept să scap. Ajuns la terminal, am așteptat bagajele pe carusel, deși știam c-or să-mi vină direct la Paris, dar atât de puțină încredere am în companiile de zbor, ca și-n ceea ce este românesc de altfel, că mi-am zis hai să fiu sigur că nu le încurcă amețiții. Apoi am sunat-o pe Mama, ca s-o asigur că-s bine. Mi-era foame dar n-am vrut să-mi fac un sendvici de-acasă, mi-am zis că-i mai cool să mănînci în aeroport, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, care m-a costat 30 de lei, plus 10 lei o apă plată la jumate, cam cît costă și-n Franța, poate puțin mai mult. M-am așezat la mică distanță, de o măsuță, de o fată frumoasă, visătoare care lua și ea gustarea, încet, și se uita în laptop-ul ei. Apoi m-am mai învîrtit pe acolo, mai mult să vizitez aeroportul, care oricum este destul de prost semnalizat și a trebuit să întreb la un ghișeu de informații încotro să mă îndrept, ceea ce în străinătate nu mi s-a întîmplat niciodată. După primul negru pe care l-am văzut mi-am dat seama că acolo-i poarta spre Paris. Peste tot era curent, degeaba tot încercam să schimb locul. M-am așezat pe un scaun de vinil moale cu marginile de aluminiu rece și mi-am scos laptopul și am sunat-o pe Mama, care oricum în ultimul timp își petrece mare parte din zi pe Net. De Paște a descoperit Facebook-ul, și a devenit dependentă, deși nu recunoaște. Conexiunea Wi-Fi era execrabilă, așa că video chat-ul mergea cu intermitențe, Mama nu mă prea auzea, am pierdut timp să setez camera web, e prima oară cînd o folosesc la laptop-ul de servici. A trebuit so asigur că am păpat, că am băut apă, că am făcut pișu, că nu mi-e frig, nici cald, și c-o să am grijă de mine. Apoi am închis, am verificat la un panou electronic că asta e poarta și că nu s-a schimbat, m-am uitat la fetele frumoase de la parfumeria de lîngă. Pe geam nu era nimic deosebit, un avion pe pistă și atît. Mi-am scos cartea pe care-o țineam în buzunarul de la jachetă și am citit, în timp ce-n jurul meu locul începea să se umple. Încercam să-mi dau seama care-i român și care nu, uneori era ușor de ghicit, alteori nu eram sigur. La cei în vîrstă e era mai greu. Cel mai ușor era la fete.

Aveam loc la geam, dar am făcut schimb cu o familie de francezo-români, cu doi copii, din care un bebe în brațe, care, evident voia, să stea pe cele trei rînduri consecutive. Soțul era francez, la vreo 40 și un pic de ani, soția româncă, în jurul a la vreo 35, și amîndoi vorbeau românește. M-am gîndit oh, ce frumos e să ai o familie! Numai eu de vină ca nu mi-am făcut nici pînă la vîrsta asta. La început bebelușul a cam plîns, dar femeia i-a cîntat ceva în franceză pîn-a adormit și m-a adormit și pe mine. N-am avut așa un somn profund, de prunc, dar e uimitor ce bine-ți face o ațipeală de cîteva minute. În ultimele zile fusesem cam agitat, am umblat mult prin oraș, cu o zi înainte am fost la cimitir la bunicul meu (oh, Doamne!), apoi mi-am făcut etichetele pentru bagaj, apoi bagajul, și deci nu eram chiar fresh. Și nici nu am găsit un scurt răgaz să mă adun ca să mă gîndesc mai bine asupra planurilor mele imediate odată ajuns acolo. Mi-am propus, dac-o să ajung cu bine, să merg să-mi iau în primul rînd un Carte Navigo pe o săptămînă, apoi să caut un bancomat, apoi să-mi iau mîncare de la Auchan și apoi să stau în apartament, odihnindu-mă și uitîndu-mă peste fișierele de pe laptop. Deci fără ieșire în Marele Oraș - profesia e mai importantă. În avion am primit mîncare caldă. Mmm!, de mult n-am mai mîncat în avion, dar pe de altă parte de mult n-am mai avut așa un zbor lung. E prima oară cînd zbor fără escală de la București la Paris. Preferam Lufthansa sau Austrian, dar ultimul s-a retras din Timișoara din motive rămase pînă azi neștiute, iar primul era prea scump. Aici șansele de a avea vecini români, adică stresato-irascibili, sînt cam de cincizeci la sută. Zborul n-a fost nici mai bun nici mai rău decît altele. Se zice că piloții români sînt renumiți, dar nu știu dacă asta nu-i cumva o legendă urbană fabricată pe fosta presă din țară. Fosta pentru că presă adevărată nu mai există în România. Frumoasa mea Franță era acoperită de nori, dar nu ploua.

Am urmat imediat semnul "Bagaje", și am avut am mers și iar am mers pe jos, apoi pe bandă, printr-un tunel slab luminat, mereu cu ochii pe semn să nu-l pierd, uitîndu-mă din cînd în cînd și la cei din jur. Bine că era bine semnalizat. La un moment dat am ajuns la un trenuleț, cel de acolo ne-a făcut semn să urcăm în el, la început nu eram sigur, și am auzit și alte voci incredule în jurul meu, însă da, ăsta era drumul. Am coborît la prima și am ajuns la cunoscuta hală unde vin bagajele. Ah, senzația de ușurare cînd îți vezi bagajul venind cuminte pe carusel! Roaming-ul nu mi-a mers din prima, era prima oară cînd foloseam celularul ăsta nou, bine că-l aveam și pe primul la mine, am tot schimbat cartelele între ele. Taximetristul era arab, la început am credzut că era italian, fiind mai alb la față, și avea o figură foarte expresivă. Vorba din cînd în cînd la un hands free, era conectat tot timpul, cred, și spunea cîte o propoziție din cînd în cînd. Îmi place drumul dinspre aeroport din ce-n ce mai mult. N-am mers doar pe periferic. Te obișnuiești treptat cu arhitectura, la început firme, hale, dar toată arată funcționale, deși nu mă văd lucrînd în vreuna din ele, m-ar apuca dorul de ducă imediat, apoi tot felul de clădiri, blocuri de locuințe cu fațada albă, cu balcoane pe malul Senei, cum să nu-ți găsești cazare aici?, din cînd în cînd cîte-un șantier, se construiește mult încă în Franța, apoi cartiere care încep să semene cu cele din Paris.

Rută internă spre București

Nouăzeci la sută dintre pasagerii cursei Tarom de luni de la opt dimineață de pe ruta Timișoara-București erau bărbați, inclusiv doi dintre stewarzi, ceea ce nu numai că m-a neliniștit dar mi-a și creat o senzație de greață. Cu toții arătau a fi cam între două vîrste, erau îmbrăcați în costume destul de șifonate și răspîndeau un miros de deodorant care nu acoperea în întregime fumul de țigară impregnat în haine. Degajau o siguranță de sine amestecată cu o doză sănătoasă de răutate însă am detectat și un pic de patetism (o fi fost mahmureală?) pe figurile lor sinistre, ca niște cîini răi dar care caută din cînd în cînd o oarecare consolare sau ca niște bețivi ascultînd o lăută de jale într-o cîrciumă la ivirea zorilor. În autobuzul care ne conducea de la terminal la avion, auzeam împrejur discuții de genul: "Las c-o furat destul!" Iar altul îl completa prompt: "Să mai lase și pe altul!". Urmate de rîsete scîrboase, bășcălioase, în cor, tipice de fapt, cum se aud la noi la firmă în spațiul de fumat. Mă simțeam ca și cum eram în același avion cu tot clanul Soprano, plus alte vreo cîteva clanuri, și trebuie să mai adaug că avionul, un Boeing cu 300 de locuri, era plin ochi. Singura stewardeză era o tipă mică, rotundă, cu ochi suspicioși și care se vedea că face efoturi serioase de a fi politicoasă și serviabilă, dar se vedea clar că nu-i prea stă în firea ei să fie așa. Am comandat doar apă, fiindcă oricum țin regim. Mi-am pus la modul serios întrebarea: poate că eu sînt singurul om cinstit din tot avionul. În fond, trebuie să fie și cineva care muncește cinstit în țara asta, nu? De asta mă duc în Franța, unde nu știu ce-o să fac, dac-o să reușesc acolo, oh, mi-a zis, mai bine să nu mă gîndesc la asta acum, mai bine să amîn, am timp destul după ce-ajung. Niciodată nu mai fusesem pe ruta asta cînd mă duceam la Paris, dar, de cînd Austrian-ul s-a retras din Timișoara, în mod ciudat, cel mai ieftin zbor de la Timișoara spre Paris pe care l-am găsit a fost acesta, cu Taromul, prin București. Cînd m-am așezat pe locul meu, am văzut un păianjen mare în față, aproape de fereastră, și cîteva minute nu am știut ce să fac. Pînă la urmă mi-am luat inima-n dinți, am văzut că nu se uită nimeni, am scos șervețelul care acoperea spătarul scaunului din față, l-am prins în el, apoi l-am aruncat pe jos și l-am flecit bine de tot. Asta e, recunosc că n-a fost prea corect, dar riscam să-mi intre-n față la decolare. În fine. După ce-am decolat, destul de repede, am intrat imediat în norii albi, am deschis cartea pe care-o aveam în buzunar și am început să citesc, deși nu dormisem decît cîteva ore în noaptea trecută și eram destul obosit, dar după cîteva minute doar, am observat că norii s-au rărit și se vedea destul de bine în jos, (aveam locul la geam), așa că am lăsat-o și m-am uitat prin hublou. Am zburat destul de jos, dar nu aveam ruta afișată pe ecranele de deasupra, așa că habar n-aveam pe unde sînt. Am zburat pe deasupra unor munți golași, negri și pustii, incredibil de negri și de pustii, dar după ce-am trecut de ei, au început să apară și satele, la început înșirate de-a lungul cîte unui drum, apoi sate mai măricele, răspîndite pe un caroiaj de străzi. Oltenia? Mașinuțelor, de cînd nu v-am văzut de sus! Pe cînd era clar că ne apropiam de București, am remarcat lacurile, erau multe lacuri și cîteva petice de păduri, dese, cu forme geometrice neregulate, înconjurate de ogoare. Ce-aș mai putea să mă ascund într-una din ele, mi-am zis, nu știu de ce, poate mă gîndeam inconștient la Huckleberry Finn. După ce-am aterizat și m-am ridicat, am recunoscut, mai pe rîndurile din față (căci eu stăteam pe antepenultimul rînd), după panourile uriașe care-au împînzit orașul anul trecut, cîteva fețe de parlamentari. 6K euro pe lună pentru fiecare șacal jegos căruia i se mai și decontează tichetul pe deasupra, îți dai seama? Cred că unii au avut niște schimburi de opinii, poate divergențe, cu alți pasageri, fiindcă la intrarea în autobuz se uitau înapoi înspre avion și pufneau în rîs unii la alții. Eh, cam astfel de oameni călătoresc cu avionul pe rutele interne ale săracei noastre patrii. La întoarcere am întîlnit alte tipologii, dar despre întoarcere altă dată.