Plimbare de toamnă prin Elisabetin

Cîteva zile la rînd, m-am plimbat prin Elisabetin. O dată am plecat din Iosefin, trecînd pe lîngă maternitatea Odobescu, locul unde m-am născut, apoi, din Maria, am luat-o la pas pe străzile din cartier, Parcul Carmen Sylva și zona de case, pe unde de fapt n-am mai fost, cred, niciodată. Am ajuns și la Observatorul Astronomic, care se află în mijlocul un scuar, mărginit de un gard înalt, acoperit cu verdeață, că nici nu se mai vede. Eu n-am distins clădirea. Evident e închis, nu știu cine se ocupă de el, poate nu are angajați decît în perioada cînd e vreo eclipsă. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine ca parcul să fie redat publicului. Am ajuns și-n Zona Bălcescu, cu biserica romano-catolică cu cele două turle înalte, în fața căreia era o nuntă. Există cîteva magazine alimentare, o cofetărie șic, cinematograful Victoria, renovat, unde rulează și altfel de filme, mai de artă, nu mi-a venit să cred. Apoi, în partea a doua, am fost pe străzile de lîngă universități, de pe V. Babeș în zona rezidențială, mai luxoasă. Partea de Est și cea de Vest a Elisebatinului au personalități distincte. Prima are case vechi, de peste un secol, iar în cealaltă casele sînt mai noi și există și blocuri de locuințe. Iar spre sud, parcă ești la țară. Păcat că eram singur, nici nu m-au prea lătrat cîinii. Aș fi vrut să fiu cu cineva, dar asta e, poate altă dată, cine știe, speranța moare ultima.

Străzile sînt mărginite de copaci, iar combinația de toamnă și case vechi le face și mai pitorești. Puține localuri, cîteva biserici și organizații religioase, cabinete medicale. Zona n-a fost sistematizată, nici în sensul bun, nici în sensul rău al cuvîntului. Magazinele se află departe, ești cam ca într-o suburbie. Cred că ar costa mult întreținerea unei astfel de case, curățenia și totul. N-am prea văzut oameni, poate dorm sau se uită la televizor ori se meduzează pe Net. Cred că există totuși.

Îmi place să trec pe lîngă Universitate. Nu sînt sigur dacă mi-ar mai plăcea să fiu student, cu tot stresul acela, sau cel puțin nu în perioada aceea de timp. Sau poate la o altă facultate. Fiind din oraș, n-am prea socializat în perioada aceea, deși nu cred c-aș fi avut cu cine care să merite, eram tot cu cărțile mele și cu calculatorul. Și din fericire tot cu familia. Dar cînd trec pe acolo îmi vine un (fel de) chef de studiu, care însă se cam disipează după o zi de lucru. Mi-ar plăcea să studiez mai multe limbi străine și să aprofundez literatura, și istoria. Dar am nevoie și de bani ca să-mi susțin viața, și corpul beteșugit cu vîrsta. Nu-mi vine să cred ce mult timp a trecut de atunci, și la gîndul ce planuri aveam, ce simplu credeam că va fi totul, nu bănuiam că trebuie să lupți pentru fiecare lucrușor, că mă doare capul, atunci îmi zic hai să merg acasă și o iau, tot pe jos, prin Centru să văd oameni civilizați în zi de ne-lucru, intru în librării să-mi spăl privirea și mă îndrept spre un supermarket din drum.

Călătorii pentru cărți

De fiecare dată cînd mă întorc dintr-o călătorie, am în cap o listă de cărți. De citit dar și de procurat. Poate acesta e și motivul principal pentru care mă duc în fiecare an. Mama zice că de de fapt plec ca să văd cum e să mă descurc într-o altă țară. Poate fi și asta, dar nu pe primul loc. Mai e vorba și de istorie și de călătoria în sine, mersul cu trenurile, gările, aeroporturile, oamenii civilizați pe care-i văd, contrastînd cu cei cu care-am de-a face zi de zi. Și desigur cărțile.

Îmi place să mă uit la rafturile încărcate din care nu lipsește nici un scriitor clasic cu nici o operă a sa, din antichitate pînă în secolul XIX. Văzînd Chaucher's Italy pe raftul dedicat cărților despre Italia, mi-a venit poftă să citesc Povestiri din Canterbury de Chaucer. Am o ediție tradusă de Dan Duțescu, însă aș vrea ediția Oxford, puternic adnotată și cu o prefață profesionistă, doar Evul Mediu are nevoie de introducere. Dar m-am uitat și la noutățile din secțiunea în limba engleză: unele le am, ca Wellness de Nathan Hill, cumpărată prin luna iulie, necitită încă în august, atunci cînd am fost în Italia și care mi-a trezit dorul de a mă afla acasă, citind, sau Mîine, mîine, poate mîine de Gabrielle Zevin, de care nici nu știam că a apărut și la noi (ambele la Bookzone). Rafurile cu cărți de literatură ordonate alfabetic după numele autorului, clasici și moderni, cei locali de asemenea avînd o secțiune separată. Nici o șansă să le termini de citit pe toate în viața asta scurtă. Albumele de artă se află cam în regres. Probabil doar nu se prea vînd în librării, din cauza prețurilor, dar și titurile sînt destul puține, chiar și într-o capitală europeană cum e Roma.

Nu-mi vine să cred cît de multe sînt la secțiunea giallo/crime and mistery, atîția scriitori necunoscuți. La fantasy la fel, dar aceștia sînt din fericire traduși și la noi, în special romanele apărute în ultimul deceniu, de cînd piața de carte de la noi s-a dezvoltat bine (zic eu), și adolescenții par că sînt cei mai mare cumpărători. Deși asta din cauză că au cel mai mult timp. Și ce-am observat la fantasy e că nu prea există clasici decît Harry Potter (pentru care am tot respectul, eu însumi fiind un mare fan a lui J.K. Rowling), Lord of the Rings eventual un Neil Gaiman, dar restul cărților bune din domeniu fiind de dată recentă, nimic mai vechi de cinci-șase ani. Oare de ce? Și prea multe titluri șocante, ceea ce mă cam îndepărtează.

Trec de fiecare dată la secțiunea comics, pe care nu am găsit-o la Feltrinelli din Largo di Argentina, ciudat, în schimb am găsit multe la Borri Books din gara Roma Termini. La nivelul inferior e plin de comics-uri americane. De data asta, în mod ciudat, n-am mai văzut Strangers in Paradise în engleză, ca data trecută, deși am căutat-o bine (oricum, mi-am comandat online cele patru volume, în ediție softcover, cînd am ajuns acasă). În franceză nu am văzut, doar traduceri în italiană ale unor titluri de benzi desenate franco-belgiene. Clasicele Corto Maltese în diverse ediții, mari și mici, color sau alb-negru, și italienele Tex, de care nu sînt atașat. Dar suficient ca odată ajuns acasă, să mă uit după cîteva bd și am ajuns să-mi comand L'Épervier de Pellerin, integrala ciclului întîi, care e exact ce-mi dorea suflețelul: secolul XVIII, Franța, corăbii, desene atent detaliate. Și m-am gîndit să comand cîteva Mosaik-uri cu Die Diegedags, unele a căror acțiune pe petrece în locurile în care-am fost (dublă nostalgie).

Am început să fiu din ce în ce mai interesat de istorie, nu știu cum mi-a scăpat pînă acum Ken Follet cu Stîlpii pămîntului, pe care mi l-am comandat online pe pe Cărturești (îmi place că le împachetează perfect) pentru că în librării nu se mai găseau, deși e apărut la editura Rao, o editură care a avut cîteva scandaluri (traducători neplătiți sau publicații dubioase pro rusnace). Bine că și-a vîndut colecția Agatha Christie și John Le Carré la Litera. Sper să dea cuiva și Tolkien, că nu-s în stare să publice ceva nou. A început să apară și o serie BD a seriei Kingsbridge, în Franța, bineînțeles, dar vreau să mă apuc de citit cartea, asap.

În librăriile de la noi cărțile de istorie sînt ordonate după edituri, nu după perioade. Asta poate din cauză că există edituri care publică titluri neserioase, anecdote, gen viețile secrete, etc. Iar majoritatea cărților acoperă secolul douăzeci, cu cele două războaie, în special a doilea, plus dictaturile. Dacă vrei ceva serios, e mai greu, dar găsești. Sper că Frumusețe și teroare de Katherine Fletcher de la Litera e ok, mi-am cumpărat-o vinerea asta. Deci nu e imposibil. Pentru oamenii ocupați, supra-munciți și stresați de acest context economic în care ne aflăm, poate părea destul de îndestulător. În schimb simt nevoia să-mi iau cărți de istorie a locurilor pe unde merg, de exemplu cartea lui Peter Ackroyd, Venice Pure City, deși există atîtea și atîtea cărți de istorie a acestui oraș dar cînd mă aflu în acel oraș nu mi le pot cumpăra de acolo pe toate, n-aș avea loc la bagaje, și-așa nu știu să călătoresc prea light și nici să-mi împachetez smart. Și atunci fie îmi comand online la întoarcere, fie-mi zic: 'pe data viitoare cînd voi mai veni pe aici'.

Insula proștilor

Parcă niciodată nu m-a simțit înconjurat de atîția proști. Nu mai am încredere în nimeni. Există unele lucruri pe care le consider prea de bun-simț ca să nu fie împărtățite de cei mai mulți apropiați, și totuși nu sînt. Exemple. Am avut un coleg (bețivan, șmecheraș, guraliv, eschivator cînd era de muncă, dar apreciat cred de manageri) din Rep. Moldova care avea sistemul de operare pe laptop în limba rusă. Evident, asta după invazia Ucrainei și l-a setat înainte să plece din companie. Apoi alt coleg căruia i s-au născut două fete, spunea "ale mele alea mici nu adorm decît dacă le pun manele. Pe bune." L-am întrebat dacă a încercat cu Vivaldi, la care el a zis, "ei na, acuma". Asta la cîteva zile după mizeria făcută de cei de la coldplay, cînd au invitat un jegos care lălăia pe scenă. Și tot legat de asta. Consider că una din culmile degradării umane este să urmărești un influencer țigan sau unul pro rusnac. Ei bine cineva apropiat exact asta face, urmărește și pe unul și pe altul. Trebuie să fiu atent cu cine vorbesc, că la servici nu se cade să-ți exprimi opiniile, în numele unei toleranțe prost aplicate, în care mai există de exemplu antisemitism. Cît de idiot poți fi ca să susții palestina liberă, cum scrie pe sub podurile din Veneția la ora actuală? Și totuși există unii care susțin asta (nu scriu cu majuscule numele pe care nu le respect).

Într-o dimineață, mă aflam într-o pauză la servici, cu cîțiva colegi, puțini, afară, în curte, așezați în jurul măsuței de picnic, și așteptam să termine reparațiile cei de la Aquatim, ca să putem lua cafea de la automat. Erau și niște colegi under-30. Mă gîndeam uneori ce cultivați sînt acești tineri care iată, la vîrsta asta deja văd lumea, zboară la Paris, la Londra, eu la vîrsta lor nici nu visam la asta, și nici job-uri nu se găseau. Și totuși, paradoxal, nu. Toți se uită la reality-show-ul insula iubirii, despre care auzisem destul de vag, dar nu doar că se uită, par mega-fani, știu totul despre emisiune, cine e cu cine și ce a făcut, și poartă conversații punctate cu observații care par pertinente. Dar cum poți să mergi la Luvru de exemplu și apoi să te uiți la insula iubirii? Chiar nu permează deloc cultura în creierul lor? E o membrană prea tare care opune rezistență? Apoi discutau despre game of trones, un coleg s-a apucat să citească, și spunea, știi ce fain e, acum, după ce-am văzut serialul, cînd știi fiecare personaj cum arată. O colegă a întrebat dacă se găsește la bookster, și el a zis că și-a cumpărat-o, la care ea s-a mirat puțin. (Discuții prea rapide pentru mine, care nu-mi luasem încă doza zilnică de dimineață de cofeină). A, și tocmai ce izbucnise scandalul bookster, pe care pun pariu că nici unul dintre ei nu l-a urmărit în presă. Cumva a venit vorba de dezvoltare, un manager, care s-a așezat și el între timp și și-a aprins o țigară, a zis că după 18 ani gata, doar acumulezi, nu devii mai deștept. Eu am zis că din contră, dacă te cultivi tot timpul, devii mai inteligent. El a spus că asta e tot acumulare. Nu, zic, cultivarea nu e aia de la agricultură, e un fel de reconfigurare, gîndește-te că are loc o recablare a neuronilor, ca să folosesc un termen cu care era familiar (era inginer, săracu). Acuma, am adăugat, depinde cu ce te cultivi, dacă te uiți la "insula" ... la care imediat toți au izbucnit în rîs iar eu m-am întrebat dacă nu am gafat grav spunînd asta. Am fost prea dur? am întrebat-o pe colegă. A, nu, mi-a răspuns, stai liniștit. Apoi s-a schimbat puțin cursul discuției, cred că și-au cam dat seama de ceva. Colega a spus că ea se uită doar așa, "să nu ajung ca ăia de acolo". Altul a zis că de fapt lui îi place să citească, și citește dostoievski ("serios?", "daa"), și doar cînd e prea obosit, doar atunci se uită la insulă. "Păi nu te-am auzit vorbind de dostoievski, doar de insulă", "cum ar arăta dostoievski pe insulă?", "cred că ar bea și ar juca cărți, ca-n viața reală", "ce, el era cu...", "ăhă", "cred c-ar fi fost eliminat", "disponibilizat", "fără compensatorii", etc.

Și totuși librăriile sînt pline de cărți, deci cineva le citește, nu sîntem doar cîțiva. Mult mai puțin ca procentaj față de vecinii din Ungaria, de fapt sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor. Lîngă unul din automatele de cafea există o bibliotecă în care se pun cărțile de la bookster. Văd că sînt mereu cărți pe rafturi. Întotdeauna mă opresc să mă uit ce mai citește lumea pe aici. Nu am văzut cărți de la Humanitas. În general best-seller-uri și cărți pentru copii. Atît. Dar bine că și din acelea. Să fim optimiști?

Ceremonia de deschidere 2024

Festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice din acest an a avut părți bune și părți nereușite. Defilarea cu vaporașe de exemplu a fost ingenioasă și chiar drăguță, putînd admira malurile Senei încărcate de istorie cu simbolismul adecvat, picturile de la Luvru înghesuindu-se la geamurile muzeului pentru a privi sportivii. Dansul și acrobațiile pe schelele de la Notre Dame. Baletul pe acoperișurile clădirilor. A avut și momente emoționante, ca de exemplu cîntecul lui Celine Dion de la final. În schimb momentele cu dansurile aproape sportive pe melodiile anilor nouăzeci și prea multele referințe la Lgbt chiar nu-și aveau locul aici. Și asta oricum nu doar că nu are de-a face cu sportul dar e incompatibilă. Nu m-a deranjat Lady Gaga cu referințele la Can-Can, însă hip-hop-ul (care nici nu e muzică de fapt, după părerea mea), sau negresa aia acompaniată de orchestra Gărzii Naționale mi-au făcut greață. O paradă a modei la fel, nu avea ce să caute acolo. Cina cea de Taină a lui Da Vinci refăcută cu queers și drag queens. De ce nu s-a făcut mișto și de arăbeți? Formația de death metal a fost așa-și-așa. Se vorbește despre diversitate, dar aproape nimic n-a fost straight. Încă o dată francezii s-au făcut de rîs. Bine c-a plouat.

Fară concentrare

Pierd timpul îngrozitor, în loc să fac ceva, să lucrez sau să-mi planific concediul. De fapt marea problemă este că mă concentrez extrem de greu, iar în cele mai multe cazuri nu reușesc deloc să mă concentrez. Nu știu dacă e din cauza stresului (incertitudinea de la început de an cu locul de muncă de exemplu) sau din alte cauze (știrile îngrozitoare din canalele media), și poate unor posibile probleme de sănătate.

La servici sînt întrerupt mereu de cineva, și mă enervez că trebuie să-mi mut focus-ul spre o altă problemă care intervine, prin zecile chiar sutele de emailuri și prin mesageria instant, iar asta se întîmplă de cîteva ori pe zi, pînă obosesc și simt că nu mai pot contiua, și-mi spun că mai bine o las pe a doua zi, dar a doua zi e la fel, ceea ce nu mă miră, deși nu știu de ce tot continui să sper altceva. Am primit un proiect la care mă tot gîndesc și nu mă încumet să mă apuc efectiv de el, pentru că chiar nu am absolut nici o soluție optimă. Nu înțeleg de ce nu fac ceva, măcar să încerc, să văd ce-o ieși, poate astfel îmi vine o idee, pe care, dacă apoi nu se dovedește bună, o voi putea ulterior modifica, în loc să am planificat absolut totul întîi în cap, și să încerc să-mi imaginez obstacolele, ceea ce îmi paralizează voința efectiv. Și treaba asta se întîmplă de vreo două săptămîni încoace. De fapt am mai avut destule astfel de proiecte la care am lucrat, și în care problema a fost la fel, în ultimii ani. Iar cînd vreau să mă distanțez puțin, prefer să citesc cîteva pagini sau cîteva capitole dintr-o carte, ceea ce de asemenea îmi necesită un efort de voință, pe care uneori nu-l reușesc să-l execut. Și cînd văd alți colegi de-ai mei la birou ce le merge mintea, ce învîrt fraze, și eu stau împotmolit aici și-mi vine efectiv să-mi dau cu capul de pereți, deși treaba mea e clar mai grea, dar de asta sînt pe un post de senior.

Mă gîndesc unde să-mi fac concediul, pentru că aș vrea totuși să plec undeva, maxim o săptămînă, iar în săptămîna a doua să stau acasă. Dar unde, cînd sînt atîtea și atîtea opțiuni? Nu mă pot hotărî și nici gîndi ca lumea, pentru că mintea îmi patinează înainte și înapoi spre problemele de la servici de care nu mă pot desprinde. Și nici n-aș vrea să cheltui prea mult și nici nu mai sînt dispus să fiu plecat atît de mult, ca-n anii precedenți, nu prea înțeleg exact de ce. Nu cred că m-am săturat de a călători, doar mă uit pe YouTube la atîtea walking tour-uri, și citesc, dar oboseala acumulată joacă un cuvînt greu aici. Să plec pentru mai măcar pentru mai puțin timp față de anii anteriori însă da, chiar trebuie, pentru că atunci cînd călătoresc văd atît de multe, trăirile sînt mai intense și mereu am amintiri interesante fie de pe drum fie din locurile pe unde merg, ceea ce-mi adîncește înțelegerea a ceea ce trăiesc și astfel cred că pot face față mai bine și la servici și viața devine parcă mai suportabilă. Deși pe de altă parte îmi place ideea asta de a sta acasă, dar parcă o poți savura mai bine abia după ce te întorci cu bine. M-aș duce într-un loc unde-am mai fost, să nu simt nevoia să mă plimb atît de mult prin locuri necunoscute, să fiu tensionat dacă ratez un obiectiv sau că m-aș pierde, Doamne ferește. Deci și pe asta o văd tot ca pe o problemă de concentrare, în fond. Există o legătură între cele două, în orice caz.

Statuia prințului

În Viena am trecut de cîteva ori prin piața din fața palatului Hofburg, încercînd să prind un cadru cu statuia Prințului Eugeniu de Savoia, pe care-l știți desigur ca eliberatorul Timișoarei din anul 1716. Destul de dificil. Aproape toată piața era plină de mașini, probabil aparținînd complexului muzeal iar eu voiam să prind în poză o scenă atemporală, deși pe de altă parte întotdeauna m-a atras observarea 'trecutului în prezent', sentimentul acesta al continuității istoriei, dacă mă înțelegeți.

Cîteva date din viața acestui personaj fascinant.

S-a născut la Paris (!), avînd descendență italiană (!), și a petrecut o vreme la curtea regelui Ludovic al XIV-lea (!), dar a ieșit din grațiile acestuia poate din cauză că era scund și deloc chipeș sau din cauza unui scandal în care i-a fost implicată familia, așa că a plecat din Franța, oferindu-și serviciile militare Casei de Habsburg. Mi-l imaginez ajuns în fața împăratului Leopold I, după ce a străbătut sala lungă a tronului cu pașii zăngănind de la pintenii și cataramele pantofilor cu toc, făcînd o plecăciune adîncă, scoțîndu-și pălăria cu boruri largi și cu pană, atent să nu-i alunece peruca buclată și pudrată, după moda vremii, declarînd că își pune sabia la dispoziția majestății sale. Împăratul, fiind ocupat și extenuat de la luptele cu turcii, a încuviințat făcînd doar un semn cu degetul său pe care se afla un inel cu diamant, gîndindu-se 'hai să vedem ce poate', și astfel a obținut un post în serviciul imperial, deschizîndu-i astfel calea spre carieră.

O, și ce mai carieră a avut! În primul rînd s-a remarcat în bătălia împotriva turcilor care-a pus capăt lungului asediu de 60 de zile al Vienei din 1683. A urmat asediul din Buda, la fel. După eliberarea Timișoarei s-a îndreptat spre Belgrad și i-a scos afară și acolo pe turcaleți. Dar nu s-a specializat doar în masacrarea otomanilor, pe care de altfel i-a scos efectiv din peisajul zonal. A urmat un lung șir de bătălii, conducînd cu succes armatele împăratului, mărșăluind prin Europa în condiții vitrege și purtînd unele din cele mai sîngeroase bătălii din acea epocă, cîștigînd Bavaria, nordul Italiei (la Torino) și mare parte a Țărilor de Jos. S-a remarcat întotdeauna în urma unor abile și îndrăznețe manevre tactice. (De altfel mai tîrziu în istorie Napoleon l-a avut pe Eugen de Savoya ca model). Asta în ciuda intrigilor, invidiilor și detractorilor de la curtea de acasă, lucru întîlnit în toate timpurile. Dar rezultatele au contat cel mai mult.

A luptat în cîteva rînduri și împotriva francezilor. Poate vă veți întreba dacă asta nu-i un soi de trădare totuși. Păi nu, ia să ne gîndim. Nu e considerată trădare dacă ai fost refuzat de cel căruia i-ai oferit inițial serviciile, nu? Lucru valabil și în alte domenii (afaceri, relații). A fost rănit în luptă de mai multe ori. Pe vremea aceea mai exista încă un cod al onoarei, la finalul unei bătălii comandanții opozanți își făceau întotdeauna cadouri, nu ca acum cînd se bombardează de la distanță cu drone (O, tempora!). Iar bătăliile aveau ceva spectaculos: uniforme colorate, răpăit de tobe, mișcări coordonate și masive de trupe pe cîmpul de luptă. Nu idealizez bătăliile. Fiind pacifist, sînt conștient de tragismul și de absurdul lor. De asemenea a fost și un pasionat de artă, în special de arhitectură și pictură, comandînd tablouri de la marii artiști ai vremii, care pot fi admirate în palatul său, Schloss Belvedere, situat aproape, la sud de Ring, la care nu am mai ajuns. Între atîtea activități nu prea e de mirare că nu și-a mai făcut o familie, deși s-a iubit cu o contesă unguroaică.

Așa că altă dată, cînd vă veți mai plimba pe strada care-i poartă numele din Timișoara, poate vă veți gîndi puțin și la acest capitol al istoriei.

Nepotrivire

Săptămîna trecută am fost plecat la Viena și la München, la dus cu trenurile, trei trenuri mai exact, iar la întoarcere cu avionul, iar acum mă simt și mai obosit decît înainte. Per ansamblu a ieșit bine, prinzînd toate conexiunile, dar per detaliu nu prea, din cauza ploii, a frigului neobișnuit pentru această perioadă, a efortului depus, precum și a unui sentiment de nepotrivire, de alien și de singurătate, ceea ce mă face să mă gîndesc să renunț la alte planuri de călătorie, cel puțin pentru o vreme. Deci o discrepanță între pasiunea de a călători, citind cărți din domeniu, urmărind travelog-uri pe YouTube și sentimentul efectiv pe care-l am fiind acolo, gîndul că ar fi poate mai bine să fiu acasă, citind o carte bună, sau urmărind un film. Poate din cauză că vreau să văd cît mai multe locuri, în loc să fac ceea ce fac și aici, dar într-un alt mediu, cîștigînd din perspectivă. Unde greșesc oare? Cam la fel mi s-a întîmplat și anul trecut în vară, deși atunci mă gîndeam că era din cauză că aceea era a doua călătorie din acel an, dar acum impresia e și mai pregnantă iar hotărîrea parcă și mai definitivă.

Am mers mult în șuvoiul aglomerației de pe străzi, privind la oameni, la cumpărături, în restaurante, cafenele sau mîncînd conștiincios wurști de la tarabe. Sînt diferiți de cei de la noi, clar mai civilizați, chiar și arăbeții, care nu-mi plac defel. Oamenii nu se îmbracă diferit, extrem de puțini au sacou, majoritatea au teniși albi murdari și blugi, cam ca la noi. O societate care a decăzut semnificativ comparativ cu perioada boom-ului economic de acum jumătate de secol. Singurii cu care pare că rezonez sînt cei care merg în librării sau se uită la afișele de la teatru sau alte evenimente culturale. Aceștia sînt oamenii care contează peste tot. Doar aceștia. Sînt mai mulți ca aici, statisticile spun asta. Apoi cuplurile care călătoresc împreună, care mă fac să mă gîndesc cum ar fi putut fi viața mea dac-aș fi avut și eu o parteneră: cei în vîrstă care mă duc cu gîndul la un viitor pe care eu n-o să-l am iar tinerii care mă duc cu gîndul la cum ar fi putut fi viața mea la vîrsta lor, în loc să-mi risipesc viața lucrez la firme de proști, într-o societate de proști. Și totuși îmi zic că am planuri totuși, dar nu fac nimic fiind aici în privința asta, pentru că nu sînt sigur că m-am întors mai inspirat, doar parcă mai obosit.

Spre și de la servici

Merg la servici, la sediu, de două ori pe săptămînă, în medie, uneori ajung chiar și de trei ori. Încă nu mi-am revenit după pandemie, de la începutul căreia, greu de crezut, au trecut mai bine de patru ani. Credeam că sistemul acesta hibrid are mai multe avantaje decît dezavantaje, dar nu e chiar așa. Nu reușesc să-mi creez un ritm. Dacă vin joia, vinerea o simt ca sîmbătă. Lunea intru foarte greu în modul focus. Lucrînd în acelși timp și în flex-office, nu mai ai o masă și un scaun ale tale, așa că trebuie să vii de dimineață, printre primii, ca să-ți ocupi un loc la o masă cu două monitoare, departe de cei a căror meserie constă mai mult din datul din gură, pentru că mă concentrez cu greu la lucru din cauza nivelului sonor ridicat al conversațiilor dimprejur, lucru de care nu mă pot plînge la servici pentru că se uită ciudat la mine colegii spălați pe creier și voi fi exclus social. Preferabil și cu vedere la geam, spre bulevard și puțin mai încolo se întrezăresc uneori trenuri.

Și obosesc mai repede, din cauza mersului dus-întors, cu autobuzele care au un orar imposibil, și uneori chiar nu vin la ora stabilită, așa că uneori vin pe jos, deși astfel transpir din cauza afecțiunii mele cardiace, alteori merg doar o bucată de drum pe jos, de unde aștept/sper să vină mai repede un troleibuz, deși nu prea cîștig mult timp astfel, pentru că oricum e trafic, un șuvoi continuu de autoturisme care înaintează cu greu. Încerc să profit cît mai mult de timpul petrecut în trafic, uitîndu-mă la alți semeni care merg la servici. Oameni care poate au același probleme ca și mine, poate chiar mai grave. Tineri, fete drăguțe, nu acrituri ca la mine la servici, care mă fac să vreau să-mi schimb job-ul, măcar, sau în primul rînd pentru a lucra într-un mediu cu oameni mai civilizați, cum mi se pare că sînt cei pe care nu-i cunosc, n-am de unde ști dacă e adevărat. Apoi mai sînt pensionari. Uneori, fără să vreau, trag cu urechea. Odată am auzit doi oameni discutînd în troleul 14 sau 18, unul zicînd că merge la spital la soția lui care din ce-am înțeles n-o duce prea bine. Două doamne schimbă rețete culinare. Tinerii se uită în smartphone la reels sau scrolează în Facebook. Aș vrea să stau cît mai mult în mijloacele de transport, să amîn sosirea, unde tot ce mă așteaptă e un proiect imposibil, cu care nu prea sînt de acord, la fel ca anul trecut de altfel, un coșmar, dar n-am de ales.

La sediu îmi place că e destul de curat și că merg periodic pe coridoarele mari, lungi, miceniene, o fostă clădire/hală construită în anii dictaturii, spre unul din automatele gratuite cu varietăți de cafea, deși nu prea beau mult, uneori chiar o arunc cînd mă întorc, iar drumul de la birou pînă acolo e destul de lung și ai ocazia să mai vezi lume, poate te mai întîlnești cu un fost coleg cu care să mai schimbi cîtvea opinii despre război, despre alegeri, cînd ești într-un grup presiunea exterioară e mai suportabilă, sau care să-ți mai transmită din entuziasmul său. Deși atmosfera în companie nu e deloc roză. Sîntem în plină criză economică. Se fac o mulțime de disponibilizări, mai mult de 15% din total vor fi virați, cel puțin deocamdată, apoi, dacă piața nu se stabilizează va urma alt un val, nimeni nu știe cînd sau ce va urma. Odată am avut impresia că eu voi fi următorul și m-am panicat, mi-e și jenă acum cînd mă gîndesc. Dar auzi de unul sau de altul că nu mai sînt, bine de ei că iau salarii compensatorii, dar pe de altă parte realitatea e că nu se prea mai găsesc job-uri în domeniu.

Seara iau orice mijloc de transport de la Gară, nu aștept Expresul, numai să ies odată din zona aia, să nu mai văd mutrele ciudaților de acolo. Uneori cobor în Centru, mă uit la vitrine, mai intru într-o librărie, deși am zis că nu-mi mai iau multe cărți, mă abțin, deși mi-e greu, fiindcă nu mai am loc unde să le pun în bibliotecă. Apoi iau unul din tramvaiele care au reînceput să circule, după o pauză de mai bine de trei ani, dar așa se face totul la noi, o lentoare care radiază spre toate sectoarele. Mi-a fost dor de tramvaiul 4. Nu mai merge prin Libertății, fiindcă marile lucrări nu s-au terminat, ci prin 700, dar tot e bine. Oamenii în vîrstă din tramvaiul 4 îmi par toți cunoscuți, toți locuiesc acolo de cînd s-a construit cartierul, și în nordul orașului au fost mai mulți intelectuali sau oameni mai așezați, nu proletari și țărani ca în sud, dar nu numai. Apoi mai sînt o bună parte din pasageri foarte tineri, din nou fete drăguțe. Nimeni nu este de vîrstă mijlocie, păcat, lipsește un segment demografic care fie s-au mutat în suburbii, fie or fi emigrat, în orice caz nu-i prea mai vezi în mijloacele de transport. De fapt ce înseamnă middle age? Mai demult erau cei între 40-55 de ani, acum nu-i mai zici unuia de 50 ca fiind așa. Lucrurile s-au schimbat. Și îmi place să mă uit pe geam. Îmi amintește de liceu, de facultate și chiar de unul din job-uri de la care veneam acum mulți ani. S-au mai construit multe lucruri, supermarket-uri, bănci, au apărut firme cu mici comercianți sau cabinete medicale sau cu alte profesiuni liberale. Mă bucur că merg prin aceleași locuri ca demult, demult, și nu s-au schimbat fundamental, ba chiar în bine și mă face să mă simt iar tînăr.

Și dacă

Mai mult sau mai puțin voalat, mi se reproșează multe de la unii oameni la care țin. Uneori și eu îmi reproșez lucruri. Nu doar că nu mi-am făcut o familie, sau o casă, sau că nu am o carieră de succes, și mă mulțumesc în mediocritate. Dar și că nu sînt orientat mai spre exterior, mai sociabil, adică un om plăcut, care este de fapt, se spune, cheia înțelegerii eșecului meu. Dar nu pot să nu mă întreb: și dacă totuși nu am greșit în viață? Sînt hipersensitiv, fiecare lucru făcut împotriva mea mă rănește mai mult decît alții, dar cu asta te naști, n-ai ce să faci. Și în plus de asta, sau mai ales asta: trăiesc în locul în care trăiesc. Am fost mereu înconjurat de oameni dacă nu mitocani, dar cu siguranță prost-crescuți, sau crescuți cu televizorul, cum se spune, asta atît la școală, apoi la facultate, cît și la servici, locuri unde credeam că va fi altfel, și cam peste tot. Cum să socializez cu astfel de indivizi? Iar fetele? La fel. Multe mi-au făcut chiar foarte mult rău ori eu încercam să fiu cît mai bun, să nu le rănesc nici măcar cu o vorbă. Doar cînd m-am despărțit, și atunci nu știu dacă nu era mai greu pentru mine sau pentru ele, dar uneori nici atunci, pentru că nu întotdeauna aveam parte de-o încheiere. Și nu cred că-s atît de pretențios. Bun-simț și o pasiune pentru cultură sau artă. Ori nu am găsit fete care să citească cărți, nici măcar cît mine, nu că aș citi eu mult sau puțin, dar raportat la faptul că lucrez și revin obosit acasă (ca acum de exemplu) consider că este ceva totuși. Sau să asculte muzică și altfel decît ca un fond sonor. Materialism, distracții, conformism social - nu, mersi! Efectiv nu am avut cu cine, și nici n-am avut unde să găsesc. Probabil că există, pentru că văd în librării, deși acestea de azi sînt prea tinere - generația nouă e mai altfel, și asta observ și la servici, dar acum e prea tîrziu. Ok, eu încerc să dau vina pe mediu, deși asta nu se face, se spune că e un mod de a evita să-ți înfrunți eul, dar nici nu se poate ignora, pentru că de fapt pe mine tocmai mediul m-a înfrînt. Altfel spus, în acest mediu nu am reușit să mă impun sau să-mi croiesc o viață care să fie așa cum mă gîndeam demult, demult...

Planuri de lectură 24

Niciodată nu urmez cu exactitate planurile de lectură pe care mi le fac pentru următorul an. Întotdeauna intervine pe parcurs și altceva care mă abate de la interesele inițiale. Doar vectorii principali rămîn aceiași, ca și pasiunile de altfel, care sînt uneori atît de puternice încît efectiv mă complexează și atunci caut sau dau peste altceva altceva care mă duce într-o altă direcție.

Pe anul acesta planurile mele sînt cele care se regăsesc și în publicația precedentă, de la finele anului trecut. Doresc să citesc vreo douăzeci de piese ale lui Shakespeare (unele să le recitesc) și să le studiez apoi serios pe fiecare cu ajutorul cărților de specialitate pe care le am în bibliotecă. Asta se înscrie și în linia mea de interese de studii renascentiste, din care mai fac parte alți doi scriitori preferați, ambii mari pasionați de Italia: Cervantes (din care-aș mai vrea neapărat să recitesc unele nuvele) și Montaigne, pe care l-am început de cîteva ori dar l-am abandonat de fiecare dată și doresc ca anul acesta să duc pînă la capăt măcar primul dintre cele trei volume de Eseuri apărute recent la Humanitas. Tot despre Italia mai am cîteva cărți despre imperiul roman și poate-mi găsesc timp și despre renaștere. Mi-aș dori totuși să călătoresc pe acolo anul acesta, deși anul trecut m-am gîndit să n-o mai fac, dar nu știu exact, mă aflu într-o mare dilemă aici, eventual cîteva cărți de călătorii ar ajuta aici poate, dar nici asta nu știu. Și, tot asociat cumva de asta, mai am cîteva, nu multe, două-trei, de mitologie clasică, eventual și Jennifer Saint, un gen cu care nu tot mă simt familiar, eu în copilărie n-am avut acces la cărți de genul ăsta, fiindcă nu se prea găseau iar ceea ce am citit ulterior nu mi s-a prea întipărit în minte.

Am fost mereu și continui să fiu atras și de genul fantasy, un gen mai degrabă din altă zonă a Europei, mai din Nord, din Anglia. În legătură cu asta aș dori să citesc cîtvea cărți de studii despre Tolkien, plus încă una-două din ciclul Middle Earth. De fapt am observat, sau aș putea generaliza cred, că scriitorii mei preferați de literatură sînt britanici. Aș citi anul acesta și din cîțiva clasici, ca Brontë, dar și contemporani, ca Julian Barnes, Jonathan Coe și Rachel Cusk. Dar și din seriile polițiste: Agatha Christie și Robert Galbraith. Și despre istorii urbane: Peter Ackroyd, Ruth Goodman și Mary McAuliffe.

Cu siguranță voi mai găsi și altceva pe parcurs, așa cum se întîmplă de fiecare dată. Dar e mult, e puțin? Am prea multe interese oare? Sînt ele divergente sau există o legătură între ele? Nu-mi dau seama.

Bilanț 2023

Au fost cele două călătorii, cea din primăvară, de o săptămînă, în Sudul Italiei și apoi cea de patru zile la Veneția - despre aceasta din urmă am scris în luna august. Sigur, sînt elemente de mîndrie acum cînd stau uitîndu-mă în urmă, dar acolo am avut de-a face cu oboseala (nu prea mai rezist atît de bine de dimineață pînă seara în picioare) și cu un sentiment distinct de solitudine, deznădăjduire, care mergea uneori pînă la a mă simți ca un intrus, oricît de mult aș iubi călătoriile culturale. Asta nu o înțeleg. Așa cum nu înțeleg de ce n-am prea vrut inițial să merg și m-am tot gîndit să-mi anulez rezervările, dar bine că n-am făcut-o. Și tot așa cum nu înțeleg anumite gînduri pe care le-am avut acolo, acelea de a nu mai avea aceste experiențe, și că poate a sta acasă, citind cărți sau uitîndu-mă la ceva, ar fi fost mai bine pentru mine. Ori este vorba doar de singurătate, care se resimte mai ales printre atîția oameni, sau n-am fost pregătit mental înainte, n-am citit destul în prealabil, deși nu știu de ce să fi fost nevoie să mă pregătesc, din moment ce doar cu cîteva luni în urmă mi se părea că îmi este clar ce doresc. Așa că nu sînt sigur dacă anul viitor voi mai merge undeva, poate doar puțin, doar de dragul de a călători cu trenul.

La servici am avut de-a face cu un proiect în care nu prea cred și a trebuit să-mi împing voința la maxim ca să lucrez la el. Asta mi-a cam erodat încrederea în mine. Iar nervozitatea și stresul mi-au diminuat capacitatea de concentrare. Apoi, din cauza rezultatelor financiare ale companiei, s-a anunțat că anul viitor vor avea loc destul de multe disponibilizări. Sînt îngrijorat. Există vreo două, trei firme în oraș care ar părea că mi s-ar potrivi, m-am tot gîndit dacă să-mi schimb job-ul. Principalul avantaj aici e că am mai multe zile de concediu, deși dacă nu mai sînt hotărît să plec undeva, n-ar prea conta, dar pe de altă parte sînt bune și zilele libere. Și stresul de aici la servici ar fi putea fi compensat în altă parte, ceea ce poate n-ar face diferența. Însă mai e și criza asta economică, și nimic nu mai e sigur, nicăieri, așa că n-aș vrea să dau vrabia din mînă, cum se spune. A, și ar trebui să studiez mai înainte, dacă tot schimb profilul. Mi-am făcut un plan de training, dar cînd să-l mai pun în aplicare, dacă seara sînt obosit și mai vreau să fac atîtea lucruri, cînd să citesc de exemplu. Am continuat să vin la sediu, dar nu mă prea întîlnesc cu mulți colegi, majoritatea lucrînd de acasă. Parcă nu mai e aceeași companie.

Anul acesta am văzut peste o sută de filme. Destul de puține dintre ele au fost filme franceze, față de anul trecut - mi se pare mie sau serviciile de streaming încep să le cam scoată din grilă? Bine că mai sînt difuzate uneori și pe TV5 Monde. În rest am vizionat mai mult filme europene. Cîteva filme scandinave, ca de exemplu seria de filme cu Stieg-Helmer, apoi cîteva filme italiene, cu Monica Vitti, dar și contemporane, acestea din urmă mai mult pentru atmosferă și locații și cîteva filme britanice mai vechi. La cinema am fost o singură dată, la Indiana Jones și cadranul destinului. Mie mi-a plăcut, orice s-ar zice. Apoi, eu nu mă prea uit la seriale. Totuși am cîteva pe care le urmăresc. A fost Mandalorianul, o pierdere de vreme, dacă nu făcea parte din seria Star Wars nici nu m-aș fi uitat. La fel Ahsoka. M-am mai uitat la Omul din Castelul Înalt, o pierdere și mai mare de vreme, dar fiind fan a lui Philip K. Dick mi-am zis să încerc. Dar nu s-a meritat. Mie niciodată nu mi-a plăcut Ridley Scott cu filmele sale violente, sîngeroase: Alien, 1492, nici măcar Blade Runner. Poate acum cu foarte controversatul Napoleon au început oamenii să-și dea seama ce fel de om este. Am continuat să mă uit cu drag la Toate viețuitoarele, mari și mici, sezoanele 3 și 4, la ultimul episod chiar săptămîna asta, pe canalul Epic Drama. Și Doc Martin, ultimul sezon, pe care mi l-am descărcat de pe Piratebay, că altundeva nu l-am găsit. Ce bine-ar fi dac-ar mai fi încă un sezon măcar! Mai e loc. Apoi mi-a plăcut în mod deosbit Lucky Hank, realizat după cartea lui Richard Russo, Straight Man. Îmi aduce aminte de Michael Douglas în Wonder Boys, unul din filmele mele favorite din toate timpurile. Asta în ciuda unor elemente de corectitudine politică, dar ce să-i faci, asta e cenzura mondială în secolul 21. Ca și în mini-seria TV engleză de șase episoade Les Misérables de acum patru ani, difuzată în premieră la noi, recent, tot pe Epic Drama. Și am încept să mă uit la Star Trek-uri, în primul rînd am devorat cele 30 de episoade din Picard, de pe Prime Video, apoi imediat am început să mă uit la Next Generation, Voyager și Enterprise, pe Netflix. Pe acesta ultimul l-am pus pe pauză după primul sezon, dar cu primele două continui în paralel. Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că m-aș mai uita la aceste seriale, aș fi rîs. Dar uite că s-a întîmplat, nu-mi dau seama cum. Poate nostalgia după anii nouăzeci, așa cum m-am mai uitat la alte seriale și filme din acea perioadă. Am scris puțin și despre asta aici, în luma mai. De ce doar acestea? Pentru că ele sînt 'de-pe-vremea-mea'. Le vizionez și, cum să spun?, simt că sînt din acea perioadă și deci cumva astfel simt că o retrăiesc. Poate nu-s prea normal, nu știu.

Mi-am cumpărat peste o sută de cărți anul acesta, deși mi-am propus să nu-mi cumpăr mai mult de două pe lună, și prima dintre ele a fost abia la sfîrșitul lunii ianuarie - mai mult n-am putut să mă abțin. Pe la începutul anului m-a intersat mitologia, am citit cîteva cărți, cele două apărute împreună: de Edith Hamilton și de Annette Giesecke, mi-am mai luat cîteva romane contemporane cu subiecte mitologice, fiindc-au apărut o mulțime, dar acum subiectul parcă nu mă prea mai atrage. La fel cum prin vară m-a apucat chef să citesc un John Le Carré și mi-am procurat vreo 15 cărți ale lui (bine că există tradus la noi, și e disponibil). Dar parcă acum nu mă mai interesează. Și în fiecare an redescopăr autori de care am fost interesat mai demult, dar n-am mai continuat să le mai citesc alte cărți. Așa s-a întîmplat de exemplu anul acesta cu Jonathan Coe, mi-am comandat de pe net de pe unde-am mai găsit cărți ale lui, și i-am mai citit trei romane. Mai am două, pentru că nu-mi place să citesc două romane aceluiași autor unul după altul, ci las să treacă un timp, o lună, două, sau mai mult între ele. Scriitoare citită în premieră: Fiona Davis. După ce m-am întors din Italia și am intrat în cîteva librării Feltrinelli, mi s-a retrezit interesul față de cărțile lui J.K. Rowling. Dar în special față de J.R.R. Tolkien (Silmarillion, Povești neterminate, Copiii lui Húrin) și cărți despre el: i-am luat Biografia, de Humphrey Carpenter, apoi două excelente cărți de John Garth și două de Tom Shippey, nu le-am citit pe toate încă, dar anul viitor chiar mi-am propus să le termin. În toamna asta a apărut o ediție extinsă a scrisorilor lui Tolkien, la HarperCollins, trebuie să mi-o procur asap. Așa cum mi-ar plăcea să citesc (și să le am și să am timp să le citesc în același timp) toate cele 12 volume din The History of Middle-Earth. Nu știu exact de unde voi face rost de ele, pentru că din păcate Book Depository s-a închis anul acesta, la noi piața nu cere deci nu se aduc, iar Amazonul are prețurile de livrare de speriat. Am mai citit ceva de Rachel Cusk, una din autoarele contemporane pe care-o admir, în special The Last Supper: A Summer in Italy. Iar în toamnă am reînceput cu Shakespeare. M-am cumpărat vreo zece cărți de studii shakespeareane de pe Net, două biografii, una de de Peter Ackroyd și alta de Stephen Greenblatt (mai aveam acasă încă două de Jonathan Bates iar anul acesta la și la noi a apărut una de Bill Bryson), plus This is Shakespeare de Emma Smith și butucănoasa Shakespeare After All de Marjorie Garber. Cîteva cărți introductive de la Cambridge University Press (nici nu auzisem de editura asta, scoate un fel de manuale pentru studenți). Și cea de la DK, nu-mi plac neapărat cărțile lor schematice, dar în cazul acesta, cu piese avînd atîtea personaje și relații complexe între ele, chiar ajută. Și mi-am propus ca anul viitor să citesc vreo 15 piese și apoi să le studiez. Și de fapt și să recitesc cîteva. Of, am atîtea planuri! Dar despre planuri altă dată.

Culegătorii

Nu cred că în partea asta a lumii ar avea succes o meserie ca în American Pickers / Pe urmele antichităților. Nu ar prea avea ce să culeagă. Aici nici nu au existat vreodată atîtea mașini sau obiecte de uz curent făcute cu bun gust, nici companii care să le construiască și în jurul cărora să se creeze un cult. Pentru că nu toate antichitățile sînt opere de artă, acestea din urmă sînt deja fie în muzee sau au fost deja vîndute sau confiscate de stat. Cine chiar poseda așa ceva de dinainte de cel de-al doilea Război Mondial, cu siguranță au avut probleme în cel 47 de ani de dictatură, posesorii lor fiind acuzați ca fiind burghezi, și se știe ce-au pățit pentru asta, astfel că obiectele au fost cu siguranță aruncate și au dispărut pentru totdeauna. Iar apoi, în perioada de pînă-n '89 nu s-au prea produs lucruri frumoase, ci a primat producția de masă. Dar există sentimente nostalgice totuși, ca peste tot, mă gîndesc la atîtea lucruri din copilăria mea, de care-am fost înconjurat și de care mi-e atît de dor, că aș vrea să dau timpul înapoi.

Și de altfel cu meseria lor nici n-ar avea clienți. Pentru că cine are cîștigă bine acum? Ar fi corporatiștii, în primul rînd, dar ei sînt atît de orientați spre viitor, de preocupați să construiască viitorul luminos, ca și tovarășii de acum șaizeci, șaptezeci de ani, încît orice privire spre trecut e considerată chiar de prost gust, o ofensă adusă progresului și 'inteligenței' lor, asemănător cu mentalitatea din trecutul nu atît de îndepărtat. În plus atît ei, împreună cu altă categorie care cîștigă bine, angajații din funcțiile înalte statului, sînt cu toții de fapt niște țărani, în cel mai bun caz abia la a doua generație de orășeni, sau proletari, ceea ce e și mai rău. Ori atît țăranul de la cooperativa agricolă de producție cît și muncitorul din uzină, precum și urmașii lor direcți care le-au moștenit mentalitatea, nu le au ei nici cu antichitățile, nici cu istoria, după cum nu le au nici cu arta sau cultura și nici nu le vor avea vreodată. Iar civilizația are nevoie de cîteva generații ca să se închege. Se spune că un popor care nu-și învață și nu-și respectă istoria este condamnat s-o repete, lucru evident în ziua de azi cînd au apărut atîtea organizații populiste și extremiste, care conduc foarte îngrijorător în sondaje.

Octombrie acut

Credeam că luna octombrie va fi altfel. Promenade, admirarea cromaticii toamnei, un servici mai lejer, cu puține provocări sau chiar fără nici una și în general mai mult timp destinat lecturii și studiului. N-a fost deloc așa. La servici s-a stabilit un termen limită pentru un proiect imens, în care eu personal nu cred, și mi-e în continuare extrem de greu să mă stimulez să lucrez la el. Iar acum două săptămîni a fost un anunț al managementului companiei privind numeroase disponibilizări colective care vor avea loc începînd chiar cu luna aceasta și care vor continua masiv pe tot parcursul anului viitor. Iar în oraș nu se prea mai fac angajări în domeniu, e criză peste tot. Și de parcă nu era de ajuns, lunea trecută, dimineața, am avut un episod de o durere continuă acută în partea inferioară stîngă a abdomenului, în spate, cu radiații în față, cu spasme, că a trebuit să sunăm la 112 să trimită pe cineva, care mi-a injectat un calmant, pentru că oral nu puteam lua pentru că vomitam de la orice. Nu știu ce a fost. Urmează să merg la un medic.

În contextul acesta totuși am reușit să-mi iau două zile libere să mă plimb prin zona centrală, cum m-am obișnuit să fac în fiecare an pe vremea asta, mai mult pentru a încerca să-mi mai liniștesc mintea decît de plăcere. Plănuiam să-mi cumpăr un laptop luna asta, dar nu găsesc niciunde modelul performant de care am nevoie, și efectiv nu înțeleg de ce. A, și m-a tulburat foarte tare atacul asupra Israelului, însă ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost să văd ce multe manifestații împotriva Israelului au avut loc în Europa noastră, și nu doar ale așa-zișilor pro palestinieni, că pe ei doar atît îi duce capul, dar și a cetățenilor occidentali: după toate cîte s-au întîmplat și se întîmplă în Occident și în întreaga lume, oamenii ăia chiar nu-și dau seama încă de pericolul uriaș pe care-l reprezintă musulmanii pentru civilizația umană? Cum s-a ajuns aici? Toată cultura occidentală, cărțile, muzeele, n-au putut să le deschidă ochii? Sper că există o majoritate tăcută.

Interese de început de toamnă

Periodicitatea cu care-am fost deprins cred încă de pe băncile școlii mi-a rămas întipărită și acum în caracter, după atîți ani în care se presupune că totuși omul se mai schimbă. Luna septembrie nu doar îmi evocă amintiri, ci mă stimulează să studiez de exemplu. Așa că mi-am cumpărat o mulțime de cărți (iarăși), unele mi le-am comandat (și încă le aștept, pentru că în ziua de azi la Amazon o livrare expres poate dura și aproape trei săptămîni) și încerc să-mi găsesc timp pentru ele, atunci cînd nu sînt prea epuizat la terminarea serviciului.

Am atît interese personale cît și profesionale, pe ambele considerîndu-le egal de stringente, acestea din urmă nu doar din motive materiale. Nu mi-e chiar clar dacă aș dori să-mi schimb chiar acum jobul, și specializarea. Am atît avantaje cît și dezavantaje aici unde mă aflu. Iar după un timp îndelungat petrecut într-un anumit domeniu, ajungi la un anumit nivel peste care e greu să obții ceva mai bun în altă parte fără un studiu serios în prealabil, și mă refer aici și la satisfacțiile profesionale. Un studiu serios, care ar dura cîteva luni bune, poate chiar mai mult de jumătate de an, sau un an universitar, și pe care încerc să mi-l strecor în rutina zilnică. Știu, lumea zice: "O, ce bine de tine că ai așa o profesie, în care poți face atîtea lucruri interesante". Păăăi... na, celor care și închipuie că-i și atît de simplu, le-aș arăta cîteva pagini de texte criptice, opace la orice analize, de înțeles pentru neinițiați, cu care-mi bat capul, nu că n-aș mai avea și altele cu care să-mi frec creierii și chiar să mă enervez la servici. Viața a cerut mereu și continuă să ceară sacrificii, dar pînă unde sau la cît ești dispus să renunți? Uneori nici nu mai știu dacă se merită. Și măcar nu mă întrebați de viața personală. Dar poate că abordarea mea nu e bună. Poate că o iau prea pe ocolite, prea sistematic, pierzîndu-mi timpul cu cărți în loc să sar în necunoscut și să descopăr lucrurile pe parcurs. Dar așa sînt eu, dacă nu am și o carte, nu consider că știu bine un lucru.

Pe de altă parte, cum spuneam, mai am și alte interese, de ordin personal, în domenii cît se poate de opuse chiar, și care mă ajută să nu mă abrutizez, să-mi păstrez contactul cu latura umană, cum ar fi de exemplu studiile shakespeariene, care sînt parte din pasiunea mea pentru literatură, cea engleză în special, precum și o pasiune consolidată pe de altă parte de vizitele pe care le-am făcut vara asta la două teatre, de care-am scris în postările trecute, și pentru Renaștere, care la rîndul ei constituie o parte a pasiunii mele pentru Italia (despre care din nou mi-am comandat cîteva cărți de călătorie, și a cărei limbă nu m-am apucat s-o învăț, deși tare mult mi-aș dori-o), care e parte a pasiunii mai mari asupra civilizației Europei occidentale, șamd. Unii spun că trebuie să vezi o piesă de teatru, nu să o citești. Dar dacă o aceeași piesă pe care o vezi e altfel, în funcție de cei care-o interpretează și regizează, de ce nu mi-aș proiecta și eu mental, să am propria piesă, să mi-o însușesc? Asta m-ar face mai obiectiv și mai subiectiv în același timp. Apoi mai e partea de studiu - multe lucruri care scapă la o simplă vizionare. A-l citi și studia pe Shakespeare e ca și cum ai studia atomii și moleculele din care e făcută țesătura lumii. Totul înfășurat într-o formă artistică, ce poate fi mai interesant și mai atrăgător?

În patru zile și patru ore - partea a doua

Am regăsit Veneția pe care o știam din urmă cu opt ani. Dar oare eu eram la fel? Tot același dar în mod clar mai îmbătrînit, mai supra-muncit, dar și mai citit, cu vreo cîteva sute de cărți mai citit, deși nu cred că și mai înțelept. Și tot fără realizări în viață. În fine. Nu știu de ce aveam impresia că e o insulă mică. Acum nu mai consider deloc că e așa. Am mers de dimineața pînă seara pe jos pe străduțele ei, pe cîte am putut de multe din ele, și cu vaporetto pînă la cîteva insule din lagună și tot aveam impresia că timpul trece prea repede și că nu voi reuși să fac nici jumătate din cîte mi-am propus, și nici să mă relaxez ca lumea. Atunci cînd ajungi pentru a doua oară într-un loc îți propui atît să vizitezi, să descoperi locuri noi dar în același timp și să le revezi pe cele vechi și dragi unde știi că te-ai simțit bine și la care te-ai gîndit de atît de multe ori în timpul care-a trecut. Lucru care-ți va lua și mai mult timp. Deci logica spune că nu e suficient să stai mai puțin ca prima oară, ba din contră. Așa că trebuia să renunț la ceva, deși mi-era greu. Acuma, dacă mă gîndesc bine, acum opt ani nici n-am intrat în atît de multe locuri ca acum, atunci fiind mai mult orientat spre exterior.

Ce voiam să revizitez cu nerăbdare, și am făcut-o chiar în prima dimineață, a fost Grande Scuola din San Rocco. Citisem pe Net că au instalat un sistem de iluminat cu leduri, ceea ce m-a făcut și mai curios, pentru că într-adevăr nu doar că picturile lui Tintoretto erau întunecate, dar nici lumina nu pătrundea suficient în interiorul clădirii. Lucruri de care se plîngeau și alții de demult, John Ruskin și Henry James printre alții. Și într-adevăr, acum spoturile ledurilor luminează discret dar își fac bine treaba, iar în plus mai erau montate și cîteva corpuri de iluminat ca niște felinare, care și ele contribuiau la o vedere mai bună, fără reflecții. Dar ce am găsit ciudat era că parcă nu mai recunoșteam organizarea interioară. Crezusem că și parterul era la fel de somptuos ca și sala mare de la etaj. Și abia acum am remarcat cît de mari erau decorațiunile aurite dintre tablouri. Parcă prea late. Iar oglinzile înrămate pe care le țineai în mînă ca să te uiți la picturile de pe tavan nu aveau factor de mărire. Hm. A, și pictura cu răstignirea se afla în restaurare, de fapt toată încăperea aceea mică era ca un mic șantier. De asta e bine să mergi de mai multe ori într-un anumită regiune, multe porțiuni pot fi indisponibile într-una dintre dăți. Pe de o parte asta e bine, pentru că vezi că cineva se ocupă și se face mentenanță, pe de altă parte trebuie să te interesezi bine înainte de a ajunge undeva, deși nu ai cum să planifici chiar tot-tot și să-ți păstrezi și o doză de spontaneitate în același timp. La biserica de lîngă, Chiesa di San Rocco, n-am mai prins deschis, deși am trecut pe acolo de cîteva ori prin fața ei, îmi amintesc că data trecută am văzut un Veronese în interior. Interesant că bisericile au un orar care nu e întodeauna continuu, adică multe-s deschise dimineața și seara de exemplu, și atunci pentru cîteva ore doar. Cam trist totuși. Și părerea mea e că e totuși normal să plătești niște bănuți la intrare, fiindcă practic ele sînt atît locașuri de cult, cît și de sit-uri de cultură, în care găsești atîtea picturi fresco ale vechilor maeștri. Și doar ești în Veneția, un oraș care are evident nevoie de cît mai multe fonduri. Am văzut destui francezi care nu prea erau de acord cu asta și tot comentau. Fiind un introvertit, nu i-am întrebat dacă citeau La Croix sau Le Pèlerin, deși eram curios, dar probabil că nu erau genul. Însă ei oricum comentau la orice e legat de prețuri, am observat asta la ei peste tot unde-am fost în Italia.

Traficul de pe Grand Canal era clar mai mare ca acum doi ani. Atît numărul de vaporetto-uri ACTV, care deseori se opreau efectiv în mijlocul canalului, ca să aștepte ca celălalt vaporetto să plece din stația plutitoare la care era andocat ca să-i ia locul, cît și mai multe taxiuri pe apă, acestea fie avînd o nuanță maro-roșcat cu textură de lemn, fie erau albe, confundabile cu alte ambarcațiuni. Poate are lumea acum mai mulți bani, sau e vorba de turismul de răzbunare, apărut după pandemie. Mi-a plăcut afișajul electronic din stații, cu toate sosirile și plecările, nu-mi mai amintesc dacă exista și înainte, parcă nu. Oricum, totul era bine semnalizat, traseele bine marcate atît la intrare cît și înăuntru. Cu greu găsești un loc pe scaun, dacă pleci de la Gară de exemplu este imposibil, poate doar dacă-l iei de dinainte, de la prima stație, Piazzale Roma, deși acolo sosesc și autobuzele. Atît în nr-ul 1, care oprește în toate stațiile, lucru care poate deveni uneori de la un punct încolo destul de exasperant de lent, cît și în nr-ul 2, care-i un fel de expres sau chiar în nr-ul 2/ (barat) care are doar trei opriri, binecunoscute, Gară, Rialto și San Marco, am stat în picioare. Și nu ai de ce să te ții atunci cînd stai în picioare. Bine că după San Marco se mai eliberează și poți chiar alege un scaun. Și asta mi-a tensionat încheieturile, tendoanele picioarelor, în așa hal, că apoi seara abia mai puteam să cobor treptele cîte unui pod peste un canal. Deși la urcat eram, ciudat, în regulă. Am crezut că nu-mi va trece, dar am dormit noaptea cumva cu picioarele ușor îndoite și mi-am revenit. Nu înțeleg cum pot unii oameni ca pe tot parcursul călătoriei să nu se uite deloc în exterior, la clădirile acelea frumoase, unice în lume, ci tot drumul să se holbeze în smartphone, cum făcea o franțuzoaică blondă foarte atrăgătoare, voluptuoasă, cu ochelari, cu picioare plinuțe și albe ca-n sculpturile clasice, și care la față arăta de vreo de 45, 50 de ani, poate chiar mai mult. (Mai multe pe tema asta data viitoare.) Cea mai puternică amintire din toată excursia asta este de atunci cînd am mers noaptea cu un vaporetto pe Grand Canal. Am plecat din San Marco spre o stație și acolo am stat la coadă dar cînd mai aveam cîteva persoane înainte tipa de pe vaporetto închis portiera, a tras sfoara, a zis că e full și a plecat. Deși am observat că mai ar mai fi fost spațiu spațiu pe culoarul dintre locurile din spate. Mă rog, cred că ea știa mai bine. Așa că am stat în stația plutitoare care se balansa și scîrțîia, alături de un cuplu de vîrstă mijlocie de unguri care și-au adus cu ei mîncare la sufertaș și se tot îmbiau între ei să mănînce și ultimele boabe rămase de strugure, și-am așteptat următorul vaporetto, timp de mai bine de douăzeci de minute, stînd cît de în față am putut, să nu se bage nimeni, sau măcar nu prea mulți, înaintea mea, urmărind luminițele mișcătoare și sperînd că unul dintre ele e un vaporetto care se apropie de noi din și spre direcția bună. Și, după cum spuneam, noaptea pe vaporetto nr-ul 1, cu opriri în toate stațiile, înconjurat de oameni de toate națiile care vorbeau tare să acopere gălăgia dimprejur, zgomotul de motor sau izbirea de chei cînd ajungea într-o stație, și de toate vîrstele, cu copii mici care dormeau, cu căței, cu rucsacuri în spate: splendid!

Am fost din nou la Lido, și tot de două ori, ca data trecută de altfel. Dacă m-aș duce vreodată, și de-ar fi să vin cu o fată, normal, ei bine, acolo aș alege să mă cazez. Dar să stau mai mult, de exemplu mai mult de o săptămînă, sau măcar atît. M-am interesat, nici nu-s atît de scumpe hotelurile pe-acolo, doar că e un pic mai departe. Insula are o lungine de vreo 12 km, dar n-am ajuns să parcurg o distanță mare din ea. N-am ajuns nici la Malamocco, mai în sud, unde a locuit Hugo Pratt (cărțile sale sînt la loc de cinste în toate librăriile din Italia, mai ales aici în regiunea unde mă aflam, dar eu nu-s sigur că-l înțeleg, deși nu-mi displace, am și albumele care-au fost publicate și la noi, și încă în condiții foarte bune, doar primele cinci deocamdată, dar vor mai urma, dar nu știu; poate e doar o chestie de vîrstă, adică apreciat doar de cei care și-au petrecut adolescența cu aventurile lui Corto Maltese, nu ca mine, sau poate că e un spirit latin care e incompatibil cu personalitatea mea sau e vorba de cultura în care m-am format, citind cărțile unor autori mai din Nordul Europei; oricum, am să mai încerc). Am mers puțin și cu autobuzul pe insulă (abonamentul ACTV este valabil și acolo) cîteva stații. Am luat masa la un restaurant - da, mi-am făcut curaj și am stat singur la o masă și m-am îndopat și cu altfel de mîncare, nu doar cu pizza sau paste. M-am răsfățat chiar și cu un desert. Dar a doua oară cînd am fost, am ajuns prea tîrziu și acel local era închis după-masa. Am intrat și la Ovs, dar n-am mai găsit cămăși din acelea faine, răcoroase, cu mînecă lungă, ca data trecută, parcă magazinul s-a downgradat, sau acum cam toată lumea poartă numai tricouri, adică și lumea (sau moda) s-a downgradat. M-am plimbat mult pe străzile acelea destul de pustii, străjuite de copaci înalți, am cam evitat canalele, fiindcă de-a lungul lor nu era deloc umbră. În schimb am încercat să nu mai stau prea mult în soare, că transpirasem deja prea mult. Am admirat arhitectura Liberty (un Art Nouveau italian) a caselor așezate de-a lungul străzilor și înconjurate de curți interioare pline cu verdeață, întrebîndu-mă cum ar fi să stau aici. Aș putea lucra aici la laptop, ca acasă? Sau aș putea citi mai mult măcar? Sau locul te va îmbia la dolce far niente? Am sunat-o pe Mama pe WhatsApp ('Of, iar n-ai cipilică?') și i-am arătat și ei și i-a plăcut de asemenea ('O, ce faine-s clădirile pe-acolo!'. Bine că-i place și ei ceva din ce-i arăt.). Pe plaje nu era așa lume multă, oricum nu-mi place aglomerația la plajă, cred că dac-aș fi avut costum de baie, prosop, șlapi aș fi putut să închiriez un șezlong. Adică, ce vreau să zic: la mine cu cît aglomerația e mai mare, cu atît timiditatea mea crește, așa că nu cred c-aș fi avut nici o problemă personală să închiriez un șezlong. Poate data viitoare. Ce era supărător pe Lido era că acel uriaș, titanesc hotel de lux, Grand Hotel de Bains, în care-au stat Thomas Mann și diverse staruri de film, este ori în renovare, ori pur și simpu închis, deși nu atît asta e supărăror, cît faptul că întreg locul e înconjurat pe toate părțile de un gard foarte înalt, de culoare verde închis și mai sînt și copaci înalți împrejur încît nu poți vedea chiar nimic din ceea ce e-n interior. Cam împiedică orice perspectivă asupra locului, dar, pe de altă parte, așa părăsit și degradat cum intuiesc că este, cu siguranță mai mult ar strica-o. În jur însă, prosperă cîteva hoteluri mai mici, unele chiar mai moderne. Și destule clădiri care păreau a fi reședințe particulare, avînd mașini parcate în față. Și peste tot multă verdeață care înmiresmează atmosfera.

Am intrat în toate librăriile deschise, adică în majoritatea. Am scris despre Acqua Alta. Am să vă povestesc un lucru ciudat: la ieșirea de la Palatul Dogilor se afla un magazin cu suveniruri și cărți. Am zis să nu-mi cumpăr lucruri, fiindcă nu aveam aveam bagaj de cală. Am văzut o carte subțire, de mai puțin de o sută de pagini, dar în format A4 și-n condiții grafice foarte bune, de Paolo Veronese. Dar coperta arăta ca fiind un pic cam veche. N-am luat-o, cu gîndul că o voi mai găsi și în alte librării. Ei bine, n-am mai găsit-o niciunde, nici la librăria de la Galleria dell'Accademia. Și apoi nici pe Net, la care apelez în ultima instanță, fiind destul de veche. Era o ediție la celebra librărie Studium dar în germană, și tot acolo am mai văzut un album de Veronese dar aceea conținea doar picturi din colecțiile din State, am aflat mai tîrziu. Nu înțeleg de ce nu se publică la Taschen de exemplu. Îmi place că-n toate librăriile aerul condiționat suflă puternic iar unele au și etaj, ca multe alte magazine de altfel, care par mici la intrare dar cînd intri vezi că au mai multe nivele sau galerii întinse. Toate au și secțiuni în engleză, dar și rafturi consistente în franceză și germană, și nu doar ghiduri de călătorie, ci albume de artă, memoirs sau literatură. Marea majoritate a cărților sînt in italiană, evident. Sper că se vînd și deci că se citesc, doar sînt un popor mult mai civilizat ca al nostru. Mi-am cumpărat doar o carte, de călătorie, D.H. Lawrence - Twilight in Italy, și asta în ultima zi, cînd mi-am zis să mai dau o tură prin oraș înainte ora 11, cînd trebuia făcut check-out-ul. Deseori, cînd mi se făcea dor sau cînd eram obosit, mă gîndeam că atunci cînd voi ajunge înapoi acasă, voi sta în pat și voi citi cîteva cărți din biblioteca mea în săptămîna de concediu rămasă (dar am fost atît de epuizat, că abia am citit una).

Am revizitat o mulțime de locuri. La Punta della Dogana am ajuns într-o seară, foarte animată, nu doar cu selfie-persons. Îmi amintesc că am văzut o fată cu un aer boem, avînd un batic, care scria ceva într-un carnețel. Păcat că era în apropiere un yacht de milionari care bloca vederea spre o parte din Giudecca. M-am întors pe lîngă Salute, pe străduțele înguste de lîngă Guggenheim, am traversat Ponte dell'Accademia, unde toată lumea își face poze, am trecut pe lîngă celebra florărie de pe colț, și apoi am traversat trei Campo: Santo Stefano, Sant'Angelo și Manin, pe care le cunoșteam bine și despre care puteam afirma și atunci că îmi erau familiare, și parcă le fel și oamenii de acolo. Nu mai știu dacă data trecută am intrat la Chiesa Santo Stefano, probabil că da, dar acum, cu abonamentul Chorus de la Venezia Unica am vizitat și la partea muzeală, destul de sumbră, unde n-am scăpat fără să mai văd un Tintoretto. Am avut parte și de puțină hoinăreală prin oraș. Am mers de prea multe ori pe Strada Nova, o stradă aglomerată dar neinteresantă, mă rog, undeva în apropiere, în Canareggio, se afla hotelul la care stăteam, deși asta nu-i o scuză. În ultima zi, cea mai călduroasă și mai obositoare, am revăzut turnurile Arsenalului, apoi m-am îndreptat spre Est, către Giardini, pe străzile despre care știam că nu sînt prea umblate pînă în zona de grădini și parcuri, cu gîndul să stau un pic jos pe-o bancă și să-mi încarc celularul de la Power Bank. Nu am mai găsit nici o bancă liberă în același loc ca data trecută, cel puțin niciuna la umbră, dar am găsit în alt loc, aproape de intrarea, principală cred, de la Bienala de Arhitectură, unde-am stat vreo juma de oră, odihnindu-mă și așteptînd să mi se mai încare smartphone-ul, am băut o cola rece și am citit din Le Guide du Routard, pregătind viitoarea destinație. Într-o altă zi m-am dus să mai dau o raită pe insula Burano, de unde, chiar de la coborîrea de pe vaporetto, am luat-o la dreapta, am trecut peste un pod și am ajuns astfel și pe insula Mazzorbo, unde m-am plimbat puțin pe o cărare de-a lungul malului de unde puteai privi insula de pe partea opusă, dar n-am intrat in interior, pentru că mi-am dat seama că nu-i un loc turistic, sînt oameni în vîrstă care-și văd de treaba lor, stînd pe prispa din fața caselor, discutînd, aveam impresia că i-aș fi deranjat dacă aș fi intrat pe străzile unde locuiesc. Asta spre deosebire de Burano, unde te poți plimba peste tot, deși acolo e politicos să păstrezi liniștea, ceea ce nu mulți o știu. Am văzut destui care vorbeau cam tare, unii din ei românași. Am stat mult mai puțin ca data trecută. Tot de acolo am luat un vaporetto spre Torcello, apoi un altul înapoi, în care-am stat tot drumul, vreo 40 de minute, numai în picioare.

Cum e noaptea pe străzile din Veneția. Ei bine, pe arterele principale nu mai e atît de înghesuială ca-n timpul zilei, însă șuvoiul de oameni este totuși continuu. Se spune că seara vizitatorii de-o zi pleacă și fluxul de turiști e mult mai scăzut. Asta poate mai tîrziu, după ora zece, fiindcă eu pe la acea oră am plecat iar variația, cel puțin în locurile cu nume rezonante, era destul de insignifiantă aș zice. Există și destule străduțe pustii, slab luminate, iar stînd și privind de pe cîte-un pod, apa cîte unui canal pare atît de neagră, fiind mărginită de clădirile neiluminate, că-ți dă fiori, mai ales că acolo e și puțin mai răcoare. Dar nu e chiar înfricoșător, e mai mult un scary ca-n Harry Potter, adică te simți și puțin bine în același timp. Fiecare Campo are cîteva terase care în cea mai mare parte sînt ocupate, iar restaurantele cam la fel. Îmi place că se mănîncă și noaptea înghețată, (de ce nu?). În Piața San Marco se aude muzică live de la mai multe terase avînd orchestre cu instrumentiști îmbrăcați elegant, care cîntă arii clasice pe cîte-o scenă amenajată între terasă și frontul stradal. Bine că se mai păstrează ceva din spiritul de odinioară al lumii bune, al civilizației occidentale. Dacă stai în centrul pieței sunetele se amestecă între ele și totul sună ca la acordarea instrumentelor. La final toată lumea aplaudă și sînt mai mulți spectatori pe margine decît la așezați la mese. Uneori mai iese puțină apă din gurile de canalizare, pentru că zona aceea este cea mai joasă din toată Veneția, apă care se prelinge și pe sub cîteva scaune, dar nu se miră nimeni. În zonă sînt și cîțiva tuciurii care vînd obiecte luminoase pe care le aruncă sus, care zboară puțin în aer și pe care apoi le prind cu îndemînare, dar mai rău e că unii le cumpără pentru copii, care nu-s atît de îndemînatici deci oricum trebuie tot timpul să fii atent să nu-ți pice ceva în cap. Sînt mulți oameni care pur și simplu stau în picioare, povestesc sau se pozează. O dată am venit pe jos spre hotel, pe întuneric, și m-am pierdut. Nici nu e greu să te încurci printre atîtea străduțe, mai ales noaptea. Și am observat amuzat că nu eram deloc singurul. Eram mereu convins că mă aflu pe drumul cel bun, și prea obosit ca să mă tot uit în smartphone la fiecare colț de stradă. În sinea mea treaba asta îmi cam făcea plăcere, trebuie să recunosc, doar ăsta e și unul din motivele pentru care am decis să stau aici. Cum spuneam și în articolul precedent, indicatoarele cu Ferrovie sînt amăgitoare, pentru că la gară se poate ajunge pe foarte multe căi, și cred că sînt plasate în așa fel ca să maximizeze timpul petrecut în oraș de vizitatori. Gara Santa Lucia arată mai fain noaptea decît ziua: încă de pe Podul Scalzi se văd luminile din interior, cu panourile mari, cu leduri oranj pe fond negru, de afișare a orarului trenurilor. Am citit că sînt din ce în ce mai multe trenuri de noapte. De-ar pleca și de la noi!

Ok, cred m-am întins destul și pentru azi, am să continui altă dată.

În patru zile și patru ore - partea întîi

Pînă la urmă, cu greu, am reușit să mă determin și să plec undeva în concediu și în vara aceasta. Mi-am făcut rezervările la începutul lui iulie, dar imediat după aceea am avut remușcări. Prima călătorie de anul acesta a fost destul de epuizantă, încă nu-mi revenisem bine de acolo nici măcat după o lună. Așa că mă gîndeam că poate ar fi mai bine ca la vară doar să stau acasă să mă odihnesc, și în plus avusesem o primă jumătate de an solicitantă la servici, plină de stres. Așa că în noaptea imediat următoare m-am tot zvîrcolit în pat și mi-am zis că a doua zi sigur voi renunța. Plătisem prin PayPal, poate ar fi fost ceva probleme cu rambursarea, am căutat pe net, dar acolo dai peste tot felul de răspunsuri. A doua zi dimineață am intrat în cont, eram cu mouse-ul lîngă butonul de anulare, dar mi-am zis hai să mai aștept. Amînarea poate avea uneori și consecințe pozitive. Apoi m-am luat cu lucrul. Seara am zis că voi mai vedea ziua următoare, poate nu voi mai fi atît de obosit sau poate speram că voi avea un fel de revelație. M-am mai gîndit că poate ar fi un lucru matur să plec, în fond nu era așa de mult, măcar pentru patru zile, dar intense, după care îmi mai luasem o săptămînă de concediu în care puteam să-mi revin, acasă. Doream? Aș fi spus și atunci că da, dar oboseala care mă dobora ca o piatră de moară... Nu-s obișnuit să plec de două ori pe an, deși nu e un lucru deosebit. La fel am pățit și-n 2018, cînd chiar am renunțat. Hai să mai stau puțin, am zis, să nu regret după aia, fiindcă atunci am cam regretat, nu imediat, dar mai încolo. Și așa a trecut o săptămînă. În a doua, mi-a mai revenit curajul. Astfel că am decis să plec totuși, deși nu prea aveam chef. Apoi a început să-mi vină cheful. După trei săptămîni mi-am zis că poate ar fi fost totuși mai bine dacă mi-aș fi luat cîteva zile în plus, eventual doar ca să merg cu trenul, dar mi s-a părut riscant să modific, și ar costat mai mult, și oricum destinația nu era deloc una ieftină. Așa că am început să-mi fac planuri, pregătiri.

Am fost deci plecat patru zile la Veneția. Patru zile și patru ore mai exact. Mai fusesem acolo în urmă cu opt ani, și întotdeauna m-am gîndit să revin, atît pentru a mai merge și în locuri apropiate în care n-am mai ajuns atunci, cît și, desigur, pentru a revedea unele locuri. De altfel nostalgia a jucat un rol important aici. Începînd cu zborul. Eu unul de regulă evit cît pot de mult să zbor cu companiile low cost. Nu-mi place deloc așa zisul lor model economic, dacă se poate numi model, bazat pe lipsa de respect față de pasageri. Zburasem doar o singură dată cu ei, tot la Veneția, dus-întors. De data asta, nostalgia, cum spuneam m-a făcut să iau tot aceeași companie lc. Și drumul de la Treviso la Veneția tot cu autobuzul Barzi, care e cel mai rapid dar mai puțin cunoscut și folosit, deși scrie despre el în toate ghidurile. Dar am coborît în stația din fața Gării din Mestre, doar ca să simt măcar puțin cuprins de energia din gară, și, desigur, să merg apoi cu trenul. Mi s-a părut ciudat să iau avionul ziua. Întotdeauna plecasem de dimineață de la șase, somnoros. Dar astfel e mai practic, pentru că ai timp să dormi mai mult noaptea precedentă. Am avut emoții pînă la decolare și mai apoi. În ziua de azi nu mai ești sigur de nimic. A decolat cu douăzeci de minute întîrziere, din cauza condițiilor meteo de pe traseu, am fost anunțați dinainte. Am stat în avion ca pe ace. Citisem atîtea povești pe net cu avioane care-au fost întoarse de pe pistă sau chiar din drum. Cînd am ajuns și am pus piciorul jos, m-am simțit foarte ușurat. Nu călătoresc mult. Stau în casă, privesc lumea prin televizor, prin filme și internet. Așa că atunci cînd ajung într-un loc, absorb cu nesaț totul. Drumul de la aeroport cu autobuzul, terenurile cultivate, clădirile, mă uit la oameni. Absolut totul îmi pare interesant. Păcat că sînt singur și n-am cu cine împărtăși toate astea.

Era trecut de miezul zilei și în gara din Mestre era mega-aglomerație. Dar sînt obișnuit cu asta. Mi-am cumpărat un bilet de la un distribuitor automat pentru un tren ce pleca peste vreo jumătate de oră, timp în care mi-am mai luat o mini baghetă cu șuncă, mozarella și roșii, o cafea și o apă de la un bufet și m-am învîrtit puțin prin gară. (Aveam cu mine doar un troler de cabină și un mic rucsac, decisesem să călătoresc ușor de data asta, asta fiind una din diferențe.) Tot acolo am intrat și într-o mică librărie. Da, toate lucrurile arătau bine, mai bine de cît mă așteptam. Aveam impresia, citind știrile alarmiste, că pandemia ar fi lăsat ravagii. De fapt peste tot în Italia pe unde-am fost în ultimul an am avut o impresie pozitivă. Curățenie, aglomerație, chiar se observă o oarecare ordine superioară. Totul e funcțional, ceea ce m-a bucurat. Scurta călătorie cu trenul am simțit-o mult prea scurtă. Uneori drumul e la fel de important, dacă nu chiar și mai important ca destinația. Găsisem pe Net un hotel curat, nu departe de gară. Asta a fost o altă diferență față de data trecută, cînd am stat pe partea continentală. În Mestre există destule hoteluri foarte faine, și care-s și mult mai ieftine. Patru stele în Mestre costă cam cît două stele pe insulă. Avînd doar patru zile la dispoziție, am zis să maximizez timpul, să nu fac naveta zilnic, asta pe de-o parte, iar pe de altă parte să hoinăresc pe străzi pînă seara tîrziu, chiar și după ce se întunecă. Ceea ce-am și făcut în zilele următoare, deși cînd ajungeam la hotel eram frînt de obosit după mai bine de doișpe/paișpe ore de stat în aer liber, lucru cu care nu eram obișnuit. După ce m-am cazat (n-am petrecut mult timp în camera de hotel, deși în ultima zi am venit după-amiaza tîrziu să trag un pui de somn de-o oră, că nu mai puteam efectiv) am ieșit și mi-am luat un abonament Venezia Unica pentru Muzeele Civice și Chorus Pass, care conține accesul în cîteva biserici și m-am îndreptat imediat către San Marco, nu pentru că voiam să văd piața, ci pentru că voiam să intru la Muzeul Correr și apoi la Palatul Dogilor. Credeam că va fi aglomerat, dar cu foaia de acces cu codul PNR am intrat imediat, în față. Dar pe drum m-am rătăcit în labirintul de străduțe. De încrezut ce eram, nu m-am uitat pe Google Maps de pe mobil, mi-am zis să-mi urmăresc instinctul și indicatoarele. Atunci m-am prins că-s înșelătoare, sînt plasate cred ca să urmezi cel mai lung traseu. Așa c-am sjuns la Rialto în schimb. Apoi mi-am scos celularul, că am zis că nu se mai poate așa și am ajuns în cîteva minute, sosind în piață din Nord, nu dinspre Vest, cum îmi propusesem inițial.

San Marco este singura Piazza din Veneția. Celălalte sînt numite Campo. Cînd am fost prima oară aici, acum opt ani, n-am intrat în muzeele din San Marco. Mi s-a părut mai important Galleria dell'Accademia, și acum cred c-am avut dreptate totuși. Muzeul Correr, împreună cu Muzeul Arheologic și Biblioteca Marciana, care-s aranjate în anfiladă nu m-au impresionat prea mult, asta poate și din cauză că era prima zi și deci eram prea surescitat de la drum, dar mă bucur că totuși le-am vizitat. Palatul Dogilor însă da. Parcursul vizitei e organizat ca fiind din ce în ce mai interesant, culminînd cu sala mare, dominată de picturile lui Tintoretto, care e sumbru și o religiozitate extrem de intensă, care parcă radiază, arde, chiar doare. Eu îl prefer însă pe Veronese (am scris în octombrie 2022 un articol despre relația mea cu acest pictor). Tintoretto însă e în Palatul Dogilor cam peste tot, iar Veronese abia dacă a avut loc ici și colo, un colț pe plafon sau o sală de legătură să se exprime. Bine că i s-a dat o biserică, San Sebastian, decorată în întregime de el, în care am fost în ziua următoare și unde m-am simțit cel mai bine. Se spune că atunci cînd ajungi într-un loc turistic cel mai bine e ca mai întîi să mergi să vizitezi locurile must-see ca să scapi astfel de-o presiune. Ceea ce am și făcut. Aș mai fi mers și în alte locuri, dar seara după ora cinci-șase majoritatea obiectivelor turistice sînt închise, iar după șapte-opt chiar și multe din biserici, așa că nu-ți prea rămîne de făcut decît să te plimbi sau să mergi să mănînci ceva. Lucrul acesta din urmă, fiind singur, l-am găsit întotdeauna dificil. Nu sînt singurul însă. Alain de Botton spunea undeva că și el simțea în mod asemănător. Am fost să-mi iau un arrancino, de fapt singularul am citit că e arrancinu, care se găsesc ușor în mai multe locuri, fie cu pește, fie vegetarian, cu broccoli, dar eu voiam rețeta clasică, cu ragù, ceea ce am găsit într-un singur loc, așa că mi-am satisfăcut una din pofte. Și o felie de pizza cu o cola. Am mai fost la un supermarket Conad (Billa nu mai e) de pe Strada Nova, mult mai întins și mai încăpător decît părea la intrare, și mi-am cumpărat un antiperspirant (nu știam că ai de fapt voie cu el în avion la cabină - dacă știam îmi luam și un tub cu cremă de protecție solară - așa, am fost nevoit să-l cumpăr dintr-o farmacie), un săpun și apă. N-am stat mult în prima seară. A, și m-am mai plimbat prin Ghetto, cred prima oară, evrei cu bucle laterale, mîncare coșer, cocktail-uri. O zonă cu cei mai extrovertiți oameni. Toată Italia de altfel e extrovertită.

Cum spuneam, au fost cîteva lucruri pe care de data asta le-am făcut în premieră. Pe lîngă cele menționate mai sus au mai fost: Teatro Fenice - surpinzător, nu știam că te lasă să intri și în sală, mi-a făcut poftă să asist la un spectacol, eu, care nici la cinema nu merg (în urmă cu două săptămîni fusesem să văd ultimul Indiana Jones, dar asta e o excepție). Deja începeam să-mi fac o listă cu lucruri de făcut pentru data vitoare cînd voi reveni. Scala Contarini del Bovolo de lîngă Campo Manin, într-un loc foarte ascuns, care aduce un pic cu Turnul din Pisa. Dar aici n-am urcat, că era cam cald și oricum e greu cînd ai cu inima. Am intrat în două Ca'-uri: Ca D'Oro și Ca'Rezzonico, ambele situate pe malul Grand Canal-ului și cînd te uiți de pe terasă în exterior, toți ochii de pe vaporetto care trece se uită spre tine. Casa lui Goldoni (cam mică, dar am scris în cartea de oaspeți) - trebuie neapărat să văd o piesă de el, nu știu unde. Libreria Acqua Alta - vai de mine ce aglomerație era acolo, am vrut să mă uit la cîteva albume, aveau mai multe albume de artă, unele mai vechi, dar n-am prea putut, fiindcă trebuia încontinuu să fac loc celor care voiau dragă să ajungă în capăt să se suie pe cărți și să privească de-a lungul unui canal. Iar ideea lor de a folosi cărțile ca trepte nu-mi prea place, cărțile sînt făcute să citești din ele, nu să calci pe ele. Apoi Piața de pește din Rialto - am ajuns acolo cît am putut de dimineață, dar nu prea erau mușterii, doar vînzători care aveau destul pește, calamari, fructe de mare cu lor mirosul specific specific, m-am simțit un pic în plus, nu știu începînd cu ce oră vine lumea acolo. Biserica St. Mary of Lily sau Santa Maria del Giglio, care îmi mintea mea se asociază acum cu un SMS pe care l-am primit cînd eram aproape de intrare în care eram anunțat despre o tranzacție destul de mare pe care n-o recunoșteam, abia după ce-am deschis mobil banking-ul mi-am dat seama că era de la niște titluri de stat pe care le cumpărasem cu două săptămîni în urmă. La fel cum pe clopotnița de pe insula San Giorgio Magiore îmi face o asociere cu momentul cînd m-a sunat Mama pe WhatsApp ("Unde ești? Dar cum ai ajuns acolo? Unde ți-e cipilica? Să nu stai mult, bine?"). Și a mai fost insula Torcello, destul de pustie, practic o ieșire în plină natură, cu multă verdeață, departe de aglomerație, doar în codul muncii se precizează că un angajat trebuie să petreacă nu știu cît timp pe an în natură.

Și a mai fost excursia la Vicenza, cu trenul, desigur, un Regionale Veloce care treptat devenea din ce în ce mai aglomerat. E un orășel în care-am vizitat cîteva galerii și biserici, printre care Chiesa din Santa Cortona în care-am admirat Adorația Magilor de Veronese și unde un bătrînel mi-a arătat și mi-a povestit, puțin în italiană și mai mult prin semne și mimică, cum pruncul Iisus își trage piciorușele sărutate de un mag bărbos. Am vorbit puțin cu mai multe persoane: într-un local în care-am băut un cappuccino, apoi tipa de la centrul turistic de la care-am luat un abonament. Oameni prietenoși cu toții. Mi-a plăcut Piazza dei Signori, foarte animată și plină cu tarabe acoperite cu produse ieftine, ca orice piață italiană, pe care am admirat-o și de înălțime, de la Basilica Palladiana. Apoi am fost la Teatro Olimpico, construit de Andrea Palladio, cel mai vechi teatru acoperit din lume, în care-am asistat la un spectacol de lumini, culori și sunete. Ca orice orășel din Italia, după ora unu, unu jumate orașul cam doarme, multe localuri și magazine mici se închid. Am intrat și într-o magazin de haine, Ovs, destul de mic, surprinzător de mic, care, făcînd parte dintr-un lanț, era deschis, dar n-am văzut nimic deosebit. Vicenza nu are Feltrinelli dar am mai intrat în două librării, care aveau destul de puține cărți în engleză, m-aș fi așteptat la mai multe fiindcă am auzit că în apropiere se află o bază militară Nato, cu oameni care trăiesc acolo cu familiile lor. Nu am stat mult, m-am îndreptat spre gară, mi-am luat un bilet și am intrat într-un bufet unde-am mîncat o felie de pizza - în general nu m-am prea descurcat cu mîncarea, dar nu pentru asta venisem - și am așteptat trenul. Era înnorat și promitea să plouă. Pe drumul de întoarcere a dat cîțiva stropi, dar în Venezia a fost însorit.

Ok, m-am întins destul cu acest articol. Am să continui cu partea a doua data viitoare.

De la Bari la Lecce

Era într-o zi de duminică, 28 mai 2023, ora 11:30 am, și mă aflam în gara Bari Centrale, regiunea Puglia, Italia. Cum am ajuns aici, pe scurt. Petrecusem cîteva zile în regiunea Basilicata, explorînd în amănunțime mai ales orașul Matera, unde-am dormit două nopți într-un mic hotel, și unde m-am tot plimbat pe străduțele pavate cu pietre colțuroase că mi s-au rupt pantofii de sport aproape noi, pe care-i credeam mai rezistenți. Așa că tocmai mă întorsesem cu un autocar, fiindcă trenurile regionale nu mergeau duminica, e drept, foarte comfortabil, iar acum aveam cîteva ore la dispoziție pînă la sosirea trenului Frecciarossa 1000 spre Lecce, următoarea destinație pentru cîteva zile.

Bari este un oraș cu 320 de mii de locuitori, iar cu tot cu zona metropolitană trece bine de un milion și constituie atît un important port la Marea Adriatică cît și un oraș universitar, iar lucrurile acestea se simt: arată atît o față gritty cît și una mai exuberantă. Are un centru istoric, cu străduțe înguste și întortocheate, viu animate, în care se află Basilica Sf. Nicolae și Catedrala San Sabino, terminate în secolul al XII-lea și respectiv al XIII-lea. Între acest Centro Storico și gară există un alt cartier, construit în secolul al XIX-lea de Murat, (generalul lui Napoleon, care l-a făcut apoi rege al Neapolelui) cu străzi desfășurate într-o rețea rectangulară, care formează și un major district de shopping, cu clădiri cu mai multe etaje avînd balcoane cu balustrade ornate, precum și o lungă promenadă de-a lungul mării.

Gara a fost construită în secolul XIX, a trecut prin mai multe extinderi și renovări de-a lungul timpului, și e deservită zilnic de vreo 300 de trenuri care transportă anual aprox. 14 milioane de călători.

În Puglia există, cinci companii feroviare. În fața gării Bari Centrale, cum ieși spre stînga, se observă clădirea companiei Ferrotramviaria, care administrează rețeaua Ferrovie Nord Barese, o companie privată, care are și un tren spre aeroport care pleacă de undeva de la subsol. Lîngă ea, într-o clădire mai scundă, se află sediul Ferrovie Appulo-Lucane, o companie privată, ale cărei trenuri cu ecartament îngust unesc Puglia cu Basilicata (Lucania e vechea denumire a regiunii Basilicata). Cu aceasta se poate merge la Matera de exemplu, deși pentru asta există mai multe autobuze directe, confortabile, care sînt și mult mai rapide. Însă are prostul obicei de a nu funcționa duminica, și ne aflam într-o zi de duminică, și tocmai veneam de la Matera, după cum spuneam mai sus.

Pe lîngă aceatsa, mai există trei companii. Ferrovie dello Stato Italiene, evident, care, prin subsidiara ei, Trenitalia, principalul operator din Italia, conectează orașele majore din Puglia cu restul Italiei. Ferrovie del Sud-Est, care conectează orașele mici ale regiunii și zona rurală. Am fost de la Lecce la Gallipoli cu un astfel de tren, un drum care a luat cam de trei ori mai mult timp decît dacă am fi avut o mașină. De asemenea compania are și autobuze - la Alberobello de exemplu, unde parcă toată lumea voia să meargă, se poate ajunge cu aceasta (autobuzul se ia din spatele gării, Largo Sorrentino și face puțin peste o oră). Și Ferrovie del Gargano, între Bari și Foggia dar cu aceasta n-am mers

În mijlocul pieței din fața gării se află o fîntînă înconjurată de palmieri, ca o oază, care dă o senzație de prospețime în această zonă intens circulată, în căldură și miros de carburanți arși. Am citit însă că toată aria aceasta dimprejurul gării nu e sigură după lăsarea întunericului, dar cam așa se întîmplă în toate orașele mari din păcate. Și ziua am văzut de exemplu chiar pe platforme persoane dubioase. La un moment dat am văzut un individ care se plimba lejer pe peron cu o sticlă de bere în mînă. Peste vreo cinci minute l-am văzut venind în sens opus, de data asta fiind escortat de personalul de pază. Am petrecut juma' de zi în Bari, în zona centrală. peste cîteva zile, și mi s-a părut ok ca și siguranță. Nu ne-am cazut în Bari, ci într-un orășel apropiat, mai relaxant, cu clădiri mult mai joase.

În holul de la intrarea în clădirea gării Bari Centrale este curățenie și sînt de remarcat imediat niște coloane susținere, alb-aurii, care-i oferă un aer clasic și elegant. În interiorul gării se găsesc mai multe automate de vînzare a biletelor, un punct de informare a clienților, și două bufete de la care poți lua cîte-o felie de pizza, o focaccia, panzerotti (un fel de langoși dar mai groși, umpluți cu mozzarella și pomodoro), sandviciuri, baghete, brioșe, tarte cu gem, din astea, care nu arată ele prea îmbietor, dar hei, te afli în Italia, așa că n-au cum să fie rele, și desigur, cafea precum și o vastă selecție de băuturi, deci nimic deosebit. Nu există sală de așteptare, doar un lounge pentru deținătorii unui card special, Freccia Club, adică pentru călători care folosesc regulat trenuri de mare viteză. Așa că dacă trenul cu care mergeți e anulat (și asta se cam întîmplă destul de des în ultimii ani, ca peste tot în Europa de altfel) atunci, dacă vrei să-l aștepți pe următorul, nu prea ai ce să faci, decît să stai pe peron, dacă ai mult noroc poate găsești o bancă liberă, altfel stai în picioare, sau, dacă ai mult timp și energie, te poți plimba prin oraș, în zona comercială, la care poți ajunge imediat, mergînd lejer pe jos.

Aveam cîteva ore de petrecut pînă la sosirea trenului. Prea puține pentru a da o tură prin oraș (urma să o facem altă dată) și prea multe pentru a lăsa timpul să treacă degeaba. Am lăsat bagajele la oficiul de depozitare, apoi am fost la un bufet mai liber să mîncăm cîte ceva, și după aceea am mers puțin pe peroane pentru a lua cîteva instantanee.

Am observat imediat trenuri regionale Trenitalia, tractate de o locomotivă de clasă E.464, introdusă în anii nouăzeci în special pentru serviciile de navetiști, construită de compania Bombardier (achiziționată de Alstom în 2021) și produsă la uzina italiană din Vado Ligure. Poate atinge o viteză maximă de 160 km/h, normal pentru trenurile Regionale, care opresc la mai multe stații decît cele de distanță lungă, uneori în toate, și cele Regionale Veloce, care opresc cam la jumătate din stații. Am călătorit de nenumărate ori în ultimul deceniu cu astfel de trenuri prin diverse regiuni ale Italiei și de cîteva ori (o dată chiar anul acesta, urma să o fac peste cîteva zile, spre Monopoli) am nimerit ca, în ciuda căldurii de afară, aerul condiționat să nu funcționeze.

Am observat o mulțime de InterCity-uri, unul de la 11:48, IC757, cu plecare spre Lecce, pe care aș fi putut să-l iau, dar am preferat să aștept un pic un tren de mare viteză, și, în plus nu știu cît ar fi întîrziat autocarul cu care-am venit, dar a venit la timp. Și, de ce să nu recunosc, am vrut să mai stau puțin și prin gară. Mai erau și altele. Acestea operează în special între nordul și sudul Italiei sau spre țările învecinate.

Am putut vedea o mulțime de trenuri regionale Pop - de tipul Coradia Stream, în versiunea cu patru vagoane, deci ETR 104, de 84.2m lungime, care poate transporta pînă la 509 pasageri, din care doar 321 pe locuri. Are spații speciale pentru biciclete, care se taxează suplimentar. E construit de Alstom în diverse regiuni din Italia: cea mai mare parte în Savigliano, sistemele de tracțiune și alte componente în Sesto San Giovanni iar sistemele de semnalizare în Bologna. Flota regională Trenitalia e completată cu trenuri Jazz (Alstom, cu 4 pînă la 6 module), Rock (Hitachi, double decker), Blues (la fel ca Rock, dar single decker) și Swing (construit de o firmă poloneză, puțin mai lente, 130 km/h). Peste tot muzică. ♫ Nu am văzut Hitachi Caravaggio, ca anul trecut în Liguria. Urmează să sosească și la noi în țară cîteva zeci de astfel de trenuri, primele trenuri de pasageri livrate de Alstom în România. Fiecare tren va avea șase vagoane, 350 de locuri și va putea atinge 160 km/h. Am citit recent că primele trenuri vor intra în teste chiar în lunile viitoare și dacă va fi totul ok, vor intra în circulația comercială la începutul anului viitor. Printre alte rute, vor fi și cu plecarea din Timișoara spre Arad și alta spre Cluj. Poate/sper că odată cu introducerea acestor tipuri de trenuri și la noi în țară, din ce în ce mai mulți oameni vor renunța la mașină pentru deplasările interne. Desigur, neo-țăranii corporatiștii nu, fiindcă ei n-ar renunța în ruptul capului la mașina lor de servici cu care vin la sediu, să nu întîrzie la o ședință la care dau din gură, că altceva oricum nu știu să facă, sau cînd pleacă acasă fuga fuguța la casele lor împuțite din suburbiile-dormitor, în care nu găsești nici o carte.

Mă uitam în reflecția mea în geamul unui astfel de tren, ca la un străin. Un ragazzo care visează uneori trenuri. Dar nu călătorește atît de des pe cît și-ar dori. Nu prea are timp. Lucrează la o companie cu sediul undeva în apropierea Gării de Nord și de fiecare dată cînd vine la servici sau pleacă spre casă se uită la trenurile care se întrevăd după bulevard, peste gardul de beton al clădirii reviziei de vagoane. Iar în zilele cînd își simte capul ca prins într-o menghină din cauza stresului, a complexității proiectului sau a mitocăniei generalizate parcă în acea țară, își ia o cafea în care selectează mai întîi prea mult zahăr, într-un pahar de carton, de la unul din automatele care au afișajul în italiană, și iese afară, lîngă peluza întinsă din fața companiei, la o oarecare distanță de grupurile gălăgioase de fumători, de bîrfele, discuțiile debilitante și veselia lor forțată, și privește spre trenuri, gîndindu-se de ce este el atît de fraier, adică conștiincios, și nu-și face o cerere de măcar o juma' de zi liberă, să urce într-un tren, în primul pe care-l va vedea, care să-l ducă undeva cît mai departe de lumea asta nebună. Dar nu are un răspuns. Pentru că nici nu cred că există un răspuns. Poate într-o zi, cînd vor apărea noile Coradia Stream, o va face.

Am văzut un trenul Frecciargento (în traducere: Săgeata Argintie) nr. 8314 spre Roma Termini. Pleca la 12:46 din Bari și ajunge la 16:55, în total 4h9min. Cu 9 vagoane, deci un ETR 485 (Elettro Treno Rapido), cu 489 de locuri din care 3 la clasa întîi, 5 la clasa a doua și un vagon bistro. Construit de Fiat Ferroviaria (acum Alstom Ferroviaria) e cunoscut și sub numele de Pendolino. Poate atinge 250 km/h, dar ce e interesant la el e că e tilting, adică se înclină la curbe (la un unghi de 8°). Have a safe trip, buddy. (Oh, nu-s normal, vorbesc cu trenurile, chiar dacă în gînd.)

Prin sottopassaggio, pasajul subteran, bine semnalizat, ajungi imediat la Ferrotramviaria, de care spuneam la început, o gară mică, cu doar trei linii, dar eficientă. Trenul care duce la aeroport, mă rog, locomotiva, este construit de compania spaniolă CAF și face cam un sfert de oră pînă acolo.

Am călătorit în ziua precendentă și cu un tren al companiei Appulo Lucane, spre și de la Altamura, un oraș mai curat, tipic italian, cu mult mai puțini turiști. Mi-a plăcut că în stația din Altamura am stat în tren pînă ce a sosit un altul de la Bari și abia după ce toți pasagerii care voiau să schimbe au coborît din acela și au urcat în acesta al nostru, trenul a pornit motoarele și a plecat. Și mi-a mai plăcut arhitectura modernă a gării, care e în contrast cu cea a uneia dintre cele mai vechi așezări urbane din lume.

Între timp, m-am întors la suprafață, pe platforma noastră. Încet, (re)începe să se aglomereze. Tocmai sosea un tren Frecciarossa, în traducere: Săgeata Roșie, operat de Trenitalia, care poate atinge 300 km/h pe liniile dedicate - în această regiune însă nu sînt linii de mare viteză. (La ora la care scriu e în construcție o linie de mare viteză între Bari și Napoli - cînd va fi gata poate că și Rick Steves va adăuga regiunea aceasta într-unul din ghidurile sale.) Ah, dragi cititori, ar fi trebuit să fiți aici cu mine, mă rog, unii dintre voi, fiindcă e greu de descris energia care însoțește momentele sosirii sau plecării unui tren de mare viteză. Sunetul de motor electric acompaniat vibrația sa puternică, suprapunîndu-se peste anunțurile de la megafoane. Apoi conductori, mecanici, personalul gării, cu toții îmbrăcați în uniformele lor elegante, discutînd, glumind. Italienii sînt un popor extrovertit, spirite volubile, iar trenul îi cam izolează de lume, iar la sosire sau la plecare, comunică între ei cu foarte mult entuziasm, care e de-a dreptul contagios. Este vorba despre trenul Frecciarossa 9808 spre Torino Porta Nuova. Pleacă din Bari Centrale la ora 13:30 și va ajunge la destinație la ora 21:50 - în total 8h și 20min. Merge prin Bologna Centrale dar nu o ia prin Roma, ci prin Ancona. Peste vreo cinci minute, de la megafoane: "Treno Alta Velocità Frecciarossa novanta otto zero otto per Torino Porta Nuova è in partenza dal binario tre". Lumea s-a așezat frumos la coadă la urcare, civilizat. Pe mulți îi așteaptă un drum lung. Cu un minut înainte de plecare se închid porțile. Trenul acesta nu are tracțiunea distribuită, ci doar în față și-n spate prin două locomotive E.404. Dar nu cu unul din acesta urma să plec, ci cu Frecciarossa 1000.

Există mai multe tipuri de trenuri Frecciarossa, și în gara de destinație am avut timp să observ în paralel două dintre ele. De exemplu, Frecciarossa 1000, sau ETR 1000. Viteza maximă: 400 km/h, deși în Italia, ca și-n Germania de altfel, viteza trenurilor e limitată pe toate liniile la 300 km/h. Accelerează de la 0 la 300 km/h în patru minute. Are 16 motoare cu o tracțiune distribuită pe cele 8 unități. Două axe pe boghiu, două boghiuri pe unitate. Puterea: 10 mii kW (13400 cai putere). Lungimea: 202 metri. 457 de locuri. Dezvoltat ca un joint venture între AnsaldoBreda (acum Hitachi Rail Italy) și Bombardier (acum Alstom Ferrovie). Apoi: trenul de mare viteză Freciarossa ETR.700, proiectat de celebra Pininfarina și produs de AnsaldoBreda, construit la Pistoia. Tot cu tracțiune distribuită. Are o lungime 200.9m, 8 secțiuni articulate, 546 de locuri, din care 127 la clasa întîi și 419 la a doua, o putere de 5500 kWh și prinde maxim 250 km/h.

Dar să ne întoarcem. Între timp mi-am luat bagajele de la oficiul de depozitare. Aștept nerăbdător trenul AV 9511. (AV vine de la Alta Velocità.) Am observat pe panourile de afișate că există multe trenuri anulate în orele următoare, unul spre Veneția, și ultimul din listă chiar spre Lecce. Devin puțin agitat.

În sfîrșit sosește și trenul nostru. Cu o întîrziere de cinci minute, dar ce mai contează? Oricum, aveam să le recuperăm. Oh boy, oh boy, oh boy, oh boy! ♫ I'm so excited, I just can't hide it. ♫ Cînd am urcat, parcă eram în Millenium Falcon sau în Star Trek. Nu toate locurile sînt aranjate ca-n avion, cele mai multe sînt cîte patru locuri în jurul unei mese, ideal pentru familii mari sau grupuri de prieteni. Dar am preferat altfel. Ei, da' știu să-mi aleg locurile. Am mers cu spatele (de unde să fi știut cînd am făcut rezervarea online?). Singura diferență față de clasa Standard sînt aceste fotolii capitonate cu piele, versus cele cu material texil, precum și o ciocolățică/biscuițel și o apă, care se oferă ca 'welcome service'. Mai există două clase superioare: clasa Business, la care rîndurile sînt aranjate în formație 2+1, iar la Executive se dă un Prosecco și un platou cu mîncare, dar cum eu oricum nu beau alcool, și oricum mîncasem deja, nu am simțit nici o lipsă. E aerisit, luminos și spațios. Există suficient spațiu de depozitare a bagajelor și jos, între fotoliile spate-n spate.Existau destui călători, lume bună. Mie sincer nu mi-a plăcut culoarea maronie a fotoliilor. O alegere cam nefericită, ceea ce e ciudat, pentru că italienii sînt cunoscuți pentru bunul lor gust. De exemplu dacă nu sînteți siguri dacă ceva are valoare artistică, întrebați un italian: mai mult ca sigur vă va arăta varianta corectă. Pe bune. Dar nu toate cele de la clasa Premium au această culoare, în alt carozza, tot la Premium class, erau de culoare gri, ceea ce-i conferă un aer mai stilat. De remarcat: suportul pentru picioare de jos, spațiul generos față de locurile din față, măsuța pliabilă din față (care are în interior un material neaderent, tot de o culoare maronie) precum și semnul pt. prize, care se află între cele două locuri alăturate. Și nu, nu scrie niciunde "E pericoloso sporgersi". Aproape de ușă, care se deschide apăsînd butonul verde, cu un fîsîit ca pe nava Enterprise, există încă un rack de depozitare al bagajelor mari, asta pe lîngă cele de deasupra, care și ele mi s-au părut suficiente. Semnul WiFi, evident, este pe toate ușile. (În trenul unui InterCity IC 614, la clasa Business, în care-am venit peste cîteva zile de la Lecce fotoliile erau dintr-un material textil, bleumarin, dar mult mai cool. Geamurile însă erau mai murdare. Și are cîteva elemente zdrăngănitoare.)

Pe display-uri era afișat la un moment dat: "We are travelling at 145 km/h". Cam asta e viteza maximă pe aici. Era afișat și itinerariul. A plecat de la Milano Centrale la 06:10, la 14:10 a ajuns la Bari Centrale (mă rog, cu cîteva minuțele de întîrziere, care însă, atenție!, au fost recuperate), de unde l-am luat noi, de unde a plecat la 14:18 iar la 15:50 va ajunge la Lecce. O singură oprire, la Brindisi (se pronunță cu accentul pe primul 'i').

Pe tot parcursul drumului am remarcat livezile de măslini. Regiunea pe care o traversăm, Puglia, produce cam 40-50% din măslinele necesare fabricării uleiul de măsline din Italia. Însă din nefericire, în ultima decadă, o boală, foarte greu de detectat de la primele simptome, a afectat milioane de măslini din regiune. Aceasta e cauzată de o bacterie care provoacă înfundarea vaselor care transportă apa de la rădăcină spre frunze și care e răspîndită de o mică insectă: atunci cînd aceasta mușcă dintr-o frunză infectată, bacteria trece în saliva ei și se propagă mai departe atunci cînd insecta trece la alt măslin. Odată infectat, măslinul se usucă și moare. Astfel, peste 20 de milioane de copaci au murit, unii avînd o vîrstă de cîteva sute de ani. Și nu există nici un tratament pentru această boală, care se răspîndește cu o viteză de cîțiva km pe an. Imediat ce e identificat un copac infectat lîngă alții sănătoși, trebuie dezrădăcinat iar ceilalți copaci trebuie inspectați imediat. Am văzut o mulțime de copaci uscați pe marginea drumurilor pe care-am fost precum și o mulțime ferme părăsite, mori în care presează măslinele, sau sere, în ruină. O imensă tragedie și un dezastru de mediu. Se crede că bacteria a ajuns aici printr-o plantă importată dintr-o țară din America Latină - și acolo există o astfel de problemă, la portocali de exemplu. Nu știu în ce măsură a fost prezentat subiectul acesta în presa de la noi, fiindcă nu prea urmăresc știrile ce apar în presa națională, dar, oricum, pe lîngă această tragedie, ciondănelile din coaliție îmi par insignifiante.

De altfel mare parte din peisaj e umplut cu livezi de măslini și construcții agricole. Un măslin poate trăi și cîteva mii de ani. Există garduri de piatră, joase, fără mortar, care delimitează proprietățile. Mi-a plăcut să privesc spațiul albastru în care privirea poate înainta neîngrădit. Marea e aproape.

Și astfel am ajuns la Lecce. Am și ațipit puțin între timp. Eram cam obosit totuși, trebuie să recunosc. Ne aflam în picioare de la 07:45, am mers cu un autocar de la Matera, a urmat apoi timpul petrecut în gară, iar acum cu trenul acesta, silențios, lin ... Și oricum, atunci cînd călătorești trăirile sînt mai intense. Terminus. Păcat c-a durat atît de pușin, cam o oră și jumătate. Grazie Trenitalia. Grazie Frecciarossa 1000.

Gara din Lecce a fost inaugurată în 1866. Mult mai mică decît cea din Bari Centrale, am stat pușin acolo, fiindcă check-in-ul se făcea doar de la ora 5.

Orașul Lecce degajă șarmul unei lumi vechi, în care timpul parcă s-a oprit. Toate clădirile din centrul istoric sînt construite dintr-o piatră calcaroasă cu o granulație fină extrasă din împrejurimile orașului, avînd reflecții aurii, atît ziua, la lumina soarelui, cît și noaptea, la lumină artificială.

Primul lucru pe care l-am vizitat, pentru că era aproape de hotelul în care-am stat, a fost Catedrala Santa Maria dell'Assunta, situată într-o piață închisă, adică înconjurată complet de clădiri pe toate cele patru laturi, avînd doar un singur loc pe unde se poate intra sau ieși. Este construită in stilul Barocco Leccese, un stil exuberant si somptuos, cu ornamente rafinate care a apărut la finele secolului al XVI-lea, după victoria flotei creștine la Lepanto, care-a cam pus capăt invaziilor și raidurilor piraterești otomane și sarazine în sudul Italiei, Adriatica și-n vestul Mediteranei, și prin urmare și a construcțiilor defensive, începînd astfel epoca libertății decorative, lucru sprijinit de ordinele religioase (Iezuiți, Franciscani) care au venit apoi în regiune atrăgînd cu ele un influx de 'ricchezza'. Imediat lîngă Catedrală e campanila. Construită pe locul alteia, de origine normandă, care s-a prăbușit la începutul lui Seicento. Are o formă rectangulară, o înălțime de 70m, cu cinci nivele (ultimul e în restaurare), fiecare avînd o balustradă care-i înconjoară perimetrul. E ușor aplecată, nu mi s-a părut, din cauza adîncirii unei fundații.

Apoi Amfiteatrul roman. Data construcției e estimată undeva între secolele întîi și al doilea AD. Clădirea cubică din preajmă a fost construită în 1592, a servit mai multe roluri: fie ca un loc de la care cetățenii erau informați despre evenimentele importante ale orașului, fie în care oficialii orașului ascultau plîngerie cetățenilor, sau magazie de arme în caz de război. Acum servește ca infopoint turistic și uneori, spațiu pt. expoziții. Coloana de imediat de lîngă are și ea o istorie: a fost construită din fragmentele uneia din cele două coloane care marca sfîrșitul Via Appia în Brindisi, principalul drum între Roma și sudul Italiei, care s-au prăbușit în urma unui cutremur. Întreaga arie este în restaurare, se cam observă după panourile care o înconjoară.

Lecce e celebru pentru a sa passeggiata, plimbarea de seară pe străzile pietonale din Centro Storico. Atît tineri cît și seniori, fără grabă. Animația de pe străzi este mai mare seara pe străzile înșiruite cu magazine și restaurante cu terase. Dar fără cerșetori, fără figuri încruntate sau răutăcioase, fără behăituri, fără rîsete în grup. O atmosferă foarte relaxantă, ceea ce vă doresc și vouă.