La Pisa

Cînd am coborît din tren, m-am îndreptat imediat către Campo dei Miracoli, urmînd cel mai scurt traseu de pe harta pe care am memorat-o în linii mari. Eram deja obișnuit cu arhitectura orașelor Toscanei, cu clădirile roz sau galbene, cu ferestrele cu storuri verzi, sau balcoanele lungi. Chiar și cu rîul Arno, care arăta la fel de oribil ca-n Florența, cu malurile sale abrupte, adormit dar ascunzînd în interior, latent, o forță, parcă așteptînd să se reverse cînd are chef, ca un taur înfuriat. M-a surprins locația unei biserici, pe malul stîng, parcă nu acela ar fi fost locul, ci ar fost cumva (stră)mutată acolo. Însă aveam timp să mă bucur de arhitectură la întoarcere, important era să ajung cît mai repede la Torre, să nu trebuiască să stau la cozi (mă săturasem de cozile de la muzeele din Florența), mai ales că era și sîmbătă. Și desigur, curiozitatea nestăvilită, pentru că... hei!, doar mă aflu pentru prima oară în viață în fața unui simbol arhitectonic al Italiei și al lumii! E impresionant să mergi pe străzi obișnuite și la un moment dat, dasupra acoperișurilor, ta-daa!!, turnul înclinat. Pentru un moment mi se părea că sînt într-un film sau în fața unei poze, apoi îmi ziceam, nu-nu, e real totuși, apoi după cîțiva pași parcă tot nu realizam apoi îmi ziceam ba da!, și tot așa pîn-am ajuns în Piața Miracolelor. Și chiar că părea miraculos. Turnul îmi atrăgea privirea ca un magnet.

Mi-am luat bilete de intrare pentru toate clădirile și am fost programat de tipa politicoasă de la casierie peste vreo oră. Nu știam exact cum se procedează. Cu un sfert de oră înainte, cu biletul pe care scria ora de intrare în mînă, treci pe la sala de bagaje, unde trebuia să-ți lași orice băgăjel pe care-l aveai asupra ta, chiar dacă era husa de la aparatul foto. În turn se merge în serii, au voie simultan dor un anumit număr de oameni (nu-mi mai amintesc exact cîți, vreo douăzeci și ceva parcă). M-am așezat la rînd, în fața intrării. Un membru al personalului de pază ne verifica să nu avem nici un excedent de bagaje și era nemulțumit cînd o persoană avea fie și o poșetă în plus, sfătuind-o categoric s-o ducă la bagaje. Am așteptat să coboare tura precedentă și cînd au sosit chiar i-am invidiat puțin. Desigur că experiența urcatului te schimbă, mi-am spus. Apoi a venit rîndul grupei noastre să intrăm. Ghidul asignat nouă, un italian, cuadragenar, oacheș, cu trăsături fine, îmbrăcat la costum, da' cu un aer tipic de italian - un pic șmecher și parcă bășcălios, dar era de fapt politicos, (derutant, nu?) ne-a făcut semn să ne așezăm pe băncile de jur împrejur. Ne-a întrebat dacă vorbește cineva italiană să ridice mîna, noi ne-am uitat unii la alții și am rîs (nimeni nu vorbea) și atunci a spus Ok, atunci engleză? și toți am ridicat mîna și el a spus Ok, am să încep prin a vă face un scurt istoric. A vorbit cam cinci minute dar n-am prea înțeles fiindcă vocea lui reverbera cu ecoul interiorului turnului (care e gol pe dinăuntru). Am făcut poze din interior de jos în sus, se văd doar contragreutățile de pe margine. Apoi ne-a făcut semn să-l urmăm și am început urcușul. Am urcat în multe structuri înalte din Toscana, aveam deja o oarecare experiență (și aveam să mai urc). Cu condiția fizică însă, în special rezistența, n-am stat niciodată bine. Răsuflam greu, gura mi-era uscată-uscată, gambele parcă mă înțepau. Dar am continuat să urc pe treptele circulare, mă mai opream cîteva secunde, apoi continuam. La un moment dat treptele de piatră s-au făcut și mai înguste și parcă mergeam în interiorul unei cochilii. Cînd am ajuns am avut mai mult un sentiment de ușurare decît de bucurie. Panorama nu e extraordinară, e doar un oraș care pare calm, cu blocuri cu acoperișuri de țiglă. Nu știu ce vechime au, poate secolul 19, poate refăcute după bumbardamentele din al doilea război. În depărtare, spre Est, niște munți iar spre Vest totul e plat. În jos se vede gazonul, pe care oamenii n-au voie. Am făcut cît de multe poze am putut în acel interval de timp. Cam asta a fost.

Apoi m-am mai învîrit primprejur și am fotografiat turnul din toate pozițiile. Pozele din Pisa au ieșit foarte fain, cu compactul meu vechi de șapte virgulă unui megapixeli și vechi de șapte ani. A, tot voiam să-mi fac și eu măcar o poză și mi-am pus aparatul de marginea unui gard să se declanșeze peste cîteva secunde, dar tot nu-mi plăcea cum ieșeam. Și atunci s-a întîmplat ceva deosebit. Miraculos. Era acolo un cuplu de vreo cincizeci și ceva de ani care m-a observat că mă chinui și m-a întrebat dac-aș vrea să-mi facă ei o poză. Wow, of course, sure, thank you very much! Nu-mi venea să cred. Și astfel, am și eu o poză cu mine, cu turnul întreg în spate. Ca să vezi, nu? Oamenii!...

Am intrat în catedrală, foarte luminoasă, mi-au plăcut în mod deosebit picturile din față și cele latarele, mari, precum și amvonul. Fresca din față seamănă cu una ortodoxă, probabil multă vreme după marea schismă se picta încă la fel. Sus, rămășițe de dungi, ca la Sienna. Am intrat și la Camposanto și mi-a părut rău de frescele alea care stăteau în aer liber, parcă au cheltuit toți banii cu renovarea turnului și nu le-au mai rămas pentru refacerea acestei clădiri, deși acum mă gîndesc că poate, în fond, e important să se păstreze aerul acela de vechi ca atunci cînd s-a construit, doar n-o să  pună termopane, nu?

Încă puțin despre fotografii și kitch. Era o nuntă de japonezi acolo. No comment. Apoi miile de oameni care se pozau sprijinind turnul de la distanță cu mîinile. Sau măsurînd turnul între mîinile deschise larg. Am văzut și femei pozînd cu fundul sprijinînd turnul. De ce? Și mă întrebam de cînd fac oamenii gesturile astea. Poate chiar ajută să țină turnul în picioare, mai știi?

M-am dezlipit cu greu de Piața Miracolelor. Voiam să plec să mănînc și să mai văd cîte ceva din oraș, dar era așa frumos acolo! Mii, poate zeci de mii de turiști. Fete făcînd plajă pe gazon. Ce viață! E extraordinar să vezi turnul stînd așa, oblic, ieșind înclinat din gazon. Ca o jucărie foarte detaliat lucrată. Formidabil! Formidabil!

Am plecat să colind străzile. După calmul cu care se plimbau turiștii, mulți dintre ei familiști, cu cărucioare cu copii, cred că nu greșesc cînd spun că nu puțini au ales să-ți petreacă concediul aici, sau să-și stabilească tabăra de bază aici, cum am făcut eu cu Florența, și cred că înțeleg de ce. O atmosferă care îmbie la tihnă, și fără aglomerație. Am vizitat cîteva piețe. Țin minte Piazza Dante, cu gazon și palmieri. Unele piețe serveau parcă drept parcare pentru mașini, altele nu aveau nici un pom, ca Piazza dei Cavalieri, care însă e înconjurată de clădiri interesante. Am văzut și o piață agro, situată într-un scuar. Văzut din turn, orașul nu pare cine știe ce. OK, centrul istoric e destul de mic și există numeroase clădiri noi de blocuri construite după al doilea război (Pisa a fost puternic bombardată atunci). Orașul are cîteva artere al căror farmec tipic orașelor Italiei se revarsă din plin. Pietonale acoperite ca-n Paris pe Rue de Rivoli. Din acestea care pleacă străduțe înguste, pietruite, care țineau răcoroare și în care timpul parcă s-a oprit acum cîteva secole. Exact pe una din aceste străduțe am intrat căutînd un loc să mănînc, poate mai ieftin și mai autentic, după cum se spunea pe forumurile și în ghidurile turistice că trebuie procedat în Italia. Am găsit o trattoria. Avea ca oaspeți la o masă mare o familie de italieni și ceea ce m-a atras a fost atmosfera. Atmosfera e foarte importantă pentru mine, cred c-ați observat. Patronul era negru (sau cred că era patronul, dacă nu ceva șef), chelnerii italieni, politicoși. Însă mîncarea servită nu m-a prea înnebunit - pastele de exemplu nu erau prea bine îmbibate în sos, așa cum îmi place mie, aduceau mai mult cu cele care se găseau la noi acum vreo cinșpe ani, cînd în România pastele erau încă în plină tranziție de la starea de macaroane, zbătîndu-se cu greu să-și găsească identitatea culinară în mentalul național, copiindu-le vag pe cele italiene, ca niște forme tot încercînd să-și găsească fondul. Mă gîndesc că poate că n-am nimerit eu ca lumea, recunosc că nu mă pricep. Însă per ansamblu m-am simțit bine.

Și cam asta a fost. Nimic spectaculos, nici comic sau de povestit cu prietenarii pe la terase. În fond mă aflam în concediu și veneam după perioade de tras tare la servici, nu voiam senzații tari. Doar să mă îmbib cu atmosfera italiană. Și cred c-am reușit să mă relaxez. Sper. Oricum, vreau să mai merg și anul acesta în Italia.

Sienne

De cîteva zile plouă întruna și e frig. Dimineața mă trezesc cu greu, apoi merg pe jos către servici, prin șuvoiul de oameni îmbrăcați frumos și mă întreb: de ce fac asta? Singurele lucruri care mă mai încălzesc sînt amintirile din concediul de vara trecută din Toscana. OK, știu că n-am așternut în scris detaliat amintirile din toate localitățile pe unde-am fost, așa cum promisesem, și a trecut ceva vreme. Îmi cer scuze pentru asta... Știu că n-am nici o scuză viabilă, nici măcar că între timp am mai fost plecat și altundeva sau că la servici am lucrat la două proiecte în paralel.

La Siena am aplecat într-o dimineață cu un autobuz expres, corsa rapida, pe care l-am luat de la autogara din Florența, Firenze Autostazione, situată într-o curte și încadrată de blocuri cu acoperiș de țiglă, și a cărei intrare puteai foarte simplu s-o ratezi dacă nu erau autobuzele mari, albastre, care ieșeau sau intrau pe poarta joasă. Șoferii dădeau dovadă de foarte mare siguranță și dexteritate manevrîndu-și rapid autobuzele în acel spațiu mic. Am stat cam trei-patru minute la coadă la bilete în mica sală de așteptare, timp în care-mi tot repetam în gînd cum să cer în italiană. Casierul era destul de tînăr și foarte politicos. Am adăugat repede "andate e...", apoi am făcut o mică pauză iar el m-a completat "e ritorno". Autobuzul era deja în stație (scria Siena deasupra și avea un R de la rapida), pleca peste vreo zece minute, șoferul discuta cu cineva, un coleg, am compostat biletul și m-am așezat la geam, pe partea dreaptă (mereu mă așez în dreapta, nu știu de ce). Credeam că se va aglomera, dar n-a fost deloc așa. Pe scaunele de pe culoarul opus se aflau o americancă cu (probabil) nepoțica ei iar mai în spate un navetist care citea un ziar italian. Și astfel iată-mă la prima călătorie cu autobuzul în Italia! În Florența am mai oprit de vreo patru-cinci ori, ceea ce mi-a dat posibilitatea să văd o parte din zona neturistică (m-a surprins cîți palmieri în curțile caselor am văzut), timp în care-au mai urcat cîteva persoane, iar la Siena tot de atîtea ori, însă între ele am mers fără oprire. Autobuzul a mers repede, am făcut sub o oră. Și chiar ai ce vedea pe geam. Multe zone împădurite (ciudat cum dacă privești pe geam drumul seamănă un pic cu cel spre Reșița), creste de dealuri care au uneori, în vîrf un turnuleț cu creneluri, ca peste tot în Toscana de altfel.

Siena are străzile întortocheate, cu principalele artere convergînd oarecum, sinuos, spre Piazza del Campo. Dacă te uiți pe hartă pare simplu să te orientezi însă străzile se întretaie des și m-am rătăcit de cîteva zeci și zeci de ori. N-o să mai zic niciodată că mă descurc perfect într-un oraș. Străzi pavate cu dale de piatră, obositoare pentru un om căruia-i place să meargă mult pe jos, ca mine. Fiecare pas îl simțeai pînă sus. Plus că erau în pantă. Și nu aveam pantofi de sport - am zis că Siena, ca și Florența, e elegantă și nu se cade să intri în biserici, muzee îmbrăcat oricum (realitatea m-a contrazis). Nu există trotuare dar mașinile se strecoară cu ușurință printre trecători. Buticuri mici dar de bun gust. Patiserii și cafenele șic. Nu erau puțini localnicii. Peste tot vezi fete frumoase la plimbare, femei frumoase la shopping. M-am lăsat condus de arhitectură. Am ajuns la un moment dat într-un părculeț aflat la o înălțime de la care se deschidea în față o panoramă care-mi cam dădea amețeli. Nu știam că Siena e așa de cocoțată la înălțime. Tocmai m-am uitat pe o hartă să localizez punctul, fiindcă nu mai știam: pe lîngă Via Sant'Agata. Nu era o chestie turistică, am descoperit-o din întîmplare, așa că dac-o s-aveți vreodată ocazia să mergeți la Siena, pueți opri un pic și acolo. M-am așezat pe o bancă, niște copii se jucau mai în spate, două bătrînele discutau, două fete, poate studente, citeau dintr-un caiet, iar eu m-am odihnit cîteva minute, încercînd să mă reculeg și consultîndu-mi ghidul Lonely Planet să-mi dau seama cam pe unde sînt. Recunosc că nu mi-am prea făcut temele înainte de a veni, doar am memorat puțin, per ansamblu, harta. Apoi m-am mai plimbat pe străzile înguste și răcoroase. Mult. Am fost desigur și la Duomo, care are fațada albă și ornamentată ca un imens tort cu frișcă foarte detaliat, am intrat, am localizat picturile cu L'Annunciazione. Hm, nu mi-au prea plăcut picturile cu motive geometrice și portrete prea conformiste după gustul meu. Nu-i de mirare c-au fost cuceriți de florentini. Tot în catedrală am vizitat și colecția de cărți vechi în format mare. Am urcat și-n turn (nu cel din Piazza del Campo, acolo n-am mai avut putere/chef/bani, ci în cel din Catedrală, de la care se vedea excelent piața), asta după ce-am stat la coadă, fiindcă într-o serie intrau doar un număr fix, și am fost luat ales ultimul din serie. Am făcut cîteva sute de poze. Am mîncat la un restaurant, situat pe o străduță laterală, neumblată de valurile de turiști, care-au început să apară mai tîrziu, pe la unșpe. Mi-era o foame! Ah, am înfulecat bruschetele! Nici acum nu știu cum se mănîncă cele două felii de pîine prăjită, una unsă cu ulei de măsline, cealaltă cu usturoi: una după alta sau alternativ, cînd dintr-una cînd dintr-alta? Chitaristul penibil (penibil și pentru comeseni) care ne-a cîntat "bolare" și alte cîteva canțonete. Piața s-a umplut cu oameni care stăteau pe jos, pe piatră, sau pozîndu-se lîngă fîntînă. M-am așezat și eu, să mă odihnesc, să mă uit la oameni, să mă întreb de istoria clădirilor de acolo și să mă impregnez cu spiritul medieval italian de care-am citit atîta. Mi-am dorit mult să ajung aici. Și m-am gîndit unde eram cu cinci zile în urmă și cît de departe sînt acum, mai că nu-mi venea să cred. Asta mi-a dat o siguranță interioară, un sentiment pe care nu-l am prea des. După ora patru au început niște pregătiri pentru un concert, de asta era scena și schelele acolo în piață, care nu stăteau deloc bine-n poze, și pe care m-am străduit să le evit. Dimineața turnul era greu de pozat, fiind în contre-jour. Apoi m-am mai plimbat un pic, am mai fotografiat străzile în lumina după-amiezii tîrzii. Înapoi spre autogară din nou m-am rătăcit, apoi m-am întors și m-am luat după un autobuz, care mergea cu viteză, pînă l-am pierdut din vedere, dar am mai mers o bucată de drum pe ceea ce bănuiam că e trasa lui și în cele din urmă am ajuns. Am stat cam jumătate de oră în stație așteptînd corsa rapida. Pe drumul de întoarcere peisajele împădurile mi-au dat pe alocuri aceeași senzație ca la dus, că mă întorc dintr-un week-end lung, de la Reșița de exemplu, dacă n-ar fi fost clădirile gălbui cu storuri verzi și, desigur, autostrada. Și cam asta a fost. Nimic extraordinar, dacă privești din exterior, dar eu știu că m-am simțit bine.

La mare

Afară e întuneric. Mă uit pe geam cum ninge, sau mai exact la ninsoarea amestecată cu ploaie, iar eu stau în apartament și mă gîndesc la o zi călduroasă din concediul de vara trecută din Toscana, cînd am fost la mare. Îmi propusesem să mă duc pentru o zi la Viareggio, să evadez puțin din aglomerata Florența și să mai respir și un pic de aer marin. S-a dovedit a fi pînă la urmă o zi plină de peripeții.

Era într-o duminică și m-am trezit puțin mai de dimineață ca de obicei. M-am decis s-o iau către gara Santa Maria Novella pe alte străzi, fiindcă în zilele precedente am tot fost pe același drum și voiam să mai explorez și alte locuri. Pe hartă părea simplu. În realitate, străzile sînt înguste, se curbează și te poți trezi ușor deturnat, mai ales dacă ești fascinat ca și mine de fațadele scorojite, de obloanele cafenii sau verzi de la ferestre, de vitrinele care te îmbie la o cafea, de fetele frumoase care merg cine știe unde, poate la servici, poate sînt vînzătoare sau hoteliere sau chelnerițe, atît de sigure pe ele însele, de sexualitatea lor. Am ajuns la un moment dat în Piața Ognissanti, ceea ce era cam departe de gară. Știam harta din memorie, apoi am luat-o pe unde credeam că e mai aproape. Era o zonă ne-turistică, dar totuși în plin centro storico. Ziua se anunța frumoasă, cu puțini nori pe cer, dar acolo ploua în fiecare zi o oră, după care iar ieșea soarele, mai strălucitor. Mai aveam o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. De fapt am văzut pe trenitalia.com că următorul tren era peste încă altă jumătate de oră, așa că n-ar fi fost cine știe ce pierdere. Am mers prin acea zonă calmă, destul de pustie, cu puțini trecători. Țin minte că două femei mai în vîrstă mi-au dat un pliant, ceva despre drepturile femeii, am zis, Grazie! Sper că nu m-a trădat accentul prea tare. Dar tot n-am ajuns la gară direct, ci la un moment dat a trebuit să mă întorc, într-o zonă cu multe clădiri funcționale. În fine, am ajuns, mi-am luat biletul de la un automat biglietto veloce. M-am uitat pe unul din panouri și am văzut că mai aveam vreo douăzeci de minute, suficient ca să merg la bufetul din gară, să-mi mai iau un espresso, un croissant și o apă pentru drum. Abia am găsit un loc liber pe un scaun la tejghea, era plin. Îmi place atmosfera din gări, din aeroporturi, fervoarea marilor plecări, chemarea depărtărilor, așteptarea a ceva nou, promisiunea că poate urma ceva mai bun. M-am întors apoi pe peron, am văzut care e trenul, am compostat biletul și m-am suit într-un vagon. Era cam gol. Ceea ce era bine, mi-am spus, pot să aleg care loc vreau. Am ales să stau deasupra (era vagon supraetajat). Apoi am așteptat. Ah, ce bine! mi-am zis, merg la mare! Să văd cum își petrec timpul italienii din clasa mijlocie. Zilele trecute fusesem la Siena și Pisa, iar acum ardeam de nerăbdare să văd marea. În iarna trecută îmi făcusem planuri să mă duc în concediu în sudul Franței, dar am dezbătut alegerea cu sine însumi și cultura a învins și mi-am zis că de fapt în Toscana ai și mare și cultură și tot ce vrei.

De obicei trenurile nu întîrzie însă de data asta însă am stat vreo douăzeci de minute și cam începeam să mă impacientez. Erau puțini călători. Pînă ce ieși din Florența nu prea ai nimic bun de văzut. Ziduri horror pictate cu grafitti ca în comics-uri, peste tot. Poate locul unde artiștii locali își făceau mîna sau poate erau angajați de căile ferate să ascundă crăpăturile (nu cred, totuși). În Florența am mai oprit de două ori, în niște gări regionale. Prin alte gări vagonul s-a mai populat, dar nu cu mult. La un moment dat lîngă mine s-au pus niște rusoaice (cred, sau ucrainience), tinere, mari, blonde, cu copii lor mici și au vorbit pe tot parcursul drumului. Locuiau oare pe-acolo sau erau turiste? La Lucca au coborît mai mulți oameni. Am trecut niște munți după care am văzut în zare cîmpia plană, norii albi și am știut că sînt aproape. De cum am pus piciorul pe scară m-a întîmpinat un aer marin, umed și vîntos.

Am mers o vreme pe bulevardul paralel cu calea ferată, pînă la Via San Martino. Știam drumul fiindcă mă uitasem încă de acasă (din Timișoara!) pe hartă și știam că dă într-o piață pe care voiam s-o vizitez. Da, era ca pe Google Maps, dar atmosfera era ceva ce nu putea fi prins în fotografii: era aerul ușor sărat, atmosfera de calm, de week-end, de vacanță școlară, de timp care curge mai încet. Mi-am luat un prosop și niște papuci de baie fiindcă cei aduși de acasă mi s-au rupt după o zi. Vînzătorii sînt toți în vîrstă, toți se cunosc parcă de mult, și discută între ei, calm. Haine de vară, articole de plajă. Mi-aș fi luat și o pereche de pantaloni, că în blugi mi-era prea cald, dar nu vroiam să cheltui. Clădirile toate păreau a fi de vacanță, cu un etaj, maxim două, balcoane pe toată lățimea fațadei, ferestre cu storuri de culoare turcoaz, rar și cîteva magazinașe în față. Am mers pînă la strada pe care o numesc principală, care desparte zona de case de plaje, străjuită de palmieri. Mi s-au părut foarte interesante clădirile dintre stradă și plajă, prin care intri la plaje. Magazine, terase, gelaterii, restaurante, pizzerii, haine. Dar m-am îndreptat întîi spre portul cu iahturi, am făcut cîteva zeci de fotografii, apoi am mers pe chei pînă la punctul cel mai întins în mare. M-am uitat înapoi înspre munți. Briza bătea dinspre mare și alunga norii departe, spre munți. Am văzut: oameni pescuind, unul chiar lua un pește de pe undiță și-l arunca în găleată. Oameni care făceau baie de soare. Mulți pensionari care stăteau pe niște scaune în fața iahturilor și discutau. Mi-am zis, iată un loc unde-aș vrea să stau cînd ies la pensie. Dar de ce să ies la pensie, de ce nu acum? Ce, nu-s obosit și washed-up? Cîteva iahturi plecau în larg, altul a sosit și se îndrepta spre un loc de andocare. Nu erau iahturi din alea cu gagici de milionari ca pe Costa de Azur, ci cu familiști, copii. Deci se poate trăi și așa. De acolo se vedeau și plajele. Am mers înapoi pe strada paralelă cu plaja, am făcut o mulțime pe poze. Scutere, mașini mici. Doamne, ce frumos să stai aici! Cum să fac? Am început să mă gîndesc, dac-aș fi unul din geniile acelea din IT, și aș putea lucra de acasă, aș alege să stau aici. E simplu să te gîndești doar, dar de la gînd la faptă distanța e cît de la Timișoara la Viareggio, pe jos. Și văzînd atîția familiști, bărbați tineri care-și purtau copilul pe umeri, femei care împingeau căruciorul, m-am mai gîndit la viața mea și la cît sînt de ratat și de cît de departe sînt de o viață normală și mă întrebam dacă vreodată o să fiu și eu ca unul din oamenii aceștia. Oh, ce mult îmi doresc! Mi-am luat o gelato și am stat la umbră la o terasă și mă uitam la tot, la clădiri, la oameni, voiam să sorb atmosfera din jurul meu așa cum absorb înghețata și s-o duc acasă la ai mei. Încă nu era miezul zilei, așa că restaurantele erau destul de pustii. Clădirile arătau așa de bine, de elegante, o arhitectură fin de siècle sau din perioada interbelică, nu știu, dar ceva pe acolo. Poate că ăsta e scopul omului pe pămînt: să-și găsească jumătatea și să ajungă împreună cu ea în Grădina Raiului, care poate că se află aici, pe pămînt. Poate chiar aici, în Italia, de ce nu? Ce imagine falsă avem despre Italia dacă urmărim știrile! Ce diferență față de calmul de care dai cînd te afli aici! M-am auto-felicitat că am venit aici. De fapt știi ceva? Cred că m-am îndrăgostit de Italia. Nu știu ce mă fac cu dragostea pentru Franța.

Am mai mers o vreme pînă am dat de un loc unde puteai ajunge la mare fără să trebuiască să intri în vreo plajă cu plată. Mi-am dat pantofii jos și mi-am suflecat pantalonii. Oh, de cînd n-am mai mers pe nisip, uitasem cum e să te afunzi cu piciorul în el! Am ajuns la țărm și am intrat cu picioarele în apă. Era caldă. Nu călduță, ci caldă. Evident că m-au udat valurile și după genunchi, și mi s-a lipit nisipul de pantaloni, dar nu-mi păsa. M-am așezat pe plajă pe prosopul pe care mi-l cumpărasem. Îmi venea să fredonez o melodie dintr-un muzical vechi: Heaven, I'm in heaven. Un cuplu de tineri, probabil fără bani, a făcut la fel, la cîțiva metri mai încolo.  Categoric trebuie să revin aici, mi-am spus! Apoi m-a sunat Mama și m-a scos din extaz, m-a întrebat dacă am mîncat și mi-am adus aminte că nu, dar nu i-am spus, apoi am luat un panini pe care l-am înfulecat în mai puțin de un minut. În fond, viața poate fi frumoasă, mi-am spus. Dar merită să tragi tare un an să faci ceva ce nu-ți place pentru nici două săptămîni de vacanță aici? Nu se poate altfel, mai simplu?

Mi-era cald. Mi-am dat seama că mă arsese soarele destul de tare, în ciuda șepcii pe care mi-o pusesem la un moment dat. Apoi am luat-o iar la pas, am mai fost în acel parc mare de care iarăși știam, dar n-am stat mult, maxim vreun sfert de oră. Am mai făcut cîteva sute de metri pe strada principală, apoi înapoi, cu greu am intrat din nou în zona de case și m-am îndreptat către gară. Oare cînd mă voi întoarce aici? A, țin minte că am auzit o româncă de middle-age vorbind la telefon, ca-n oricare localitate din Toscana în care-am fost. Mergeam încet pe străzile cvasi-pustii. De ce să te grăbești să pleci dintr-un astfel de loc? Oare cînd mă voi întoarce, oare cînd?

În cele din urmă am ajuns la gară, m-am uitat cînd pleacă trenul, am văzut peronul, ora, mai erau cîteva minute, am alergat pe sub peron, am urcat, trenul era acolo. Apoi am auzit ceva la difuzor, la început n-am fost atent, fiindcă nu-s obișnuit cu limba italiană, dar apoi am început să înțeleg. Anunța despre greva căilor ferate, care dura de la mezzogiorno pînă la nouă seara. Auzisem ceva de posibilitatea asta la televizor în serile precedente, dar nu credeam că mi se poate întîmpla chiar mie. Acum ce mă fac? Nu era nici un personal în gară, toate ghișeele erau închise. Nici vorbă de vreun oficiu turistic. Mi-am scos ghidul turistic din rucsac și am recitit cu atenție cîteva rînduri despre Viareggio. Nu scria de nici un autobuz sau legătură și eram departe rău de Florența. Puteam să caut o cameră la un hotel, dar m-ar fi costat cred o grămadă. Aștept aici pînă la 9, să ajung acasă după miezul nopții? L-am întrebat pe un om care stătea pe bancă cum aș putea ajunge  și mi-a spus că el stă în Lucca și e în aceeași situație. L-am mai văzut după aceea de cîteva ori, apoi nu știu unde a dispărut. Mai veneau și alți turiști, se enrvau apoi plecau, dar nu știu unde. Poate locuiau în oraș. Am fost la o toaletă automată, apoi mi-am luat o apă, cam caldă de la singurul magazin deschis de peste drum, pustiu - nu avea decît sucuri și apă. Acum ce mă fac? M-am așezat pe o bancă, ascultînd anunțurile de la difuzorul din gară care anunțau trenurile anulate. Apoi am văzut că urma să vină un tren de mare viteză, dar mă gîndeam că poate va fi și el anulat. Însă a sosit. Dintr-un motiv pe care nu mi-l pot explica, nu l-am luat și mi-a părut groaznic de rău după aia. Măcar de la următoarea stație aș putea cumva să plec spre Florența cu un autobuz, ceva nu ca aici, din gara asta. Gara e nasoală, ca orice gară, cu destule figuri dubioase, care probabil c-ar fost și mai dubioase pe măsură ce noaptea se apropia. M-am uitat pe programul trenurilor. Deci trenurile de mare viteză merg. Următorul mergea către Roma și făcea o oprire la Pisa. Mi-am zis: o să-l iau pe ăsta! Zis și făcut. Evident că biletul meu de reggio nu era valabil și pe Frecciarossa, citisem asta undeva pe un forum, dar nu-mi păsa, eram gata să mă lupt ca un leu și să fac scandal pentru drepturile mele. Peronul s-a umplut brusc, nu știu cum nici de unde-au apărut atîția oameni și am urcat în tren.

Și iată-mă călătorind cu trenul în Italia, fără bilet valabil. Trenul era plin. Mi-am căutat un loc, cu greu am găsit unul liber, am întrebat pe un băiat cu prieena sa dacă e liber, mi-a răspuns cu accent de american că da. Mi-am scos ghidul Lonely Planet și am căutat Pisa, apoi Florența și am citit rapid. Se părea că de la aeroportul din Pisa era aun autobuz către aeroport (biletul se putea achiziționa de la chioșcul din gară) și de la aeroport existau două curse expres particulare către gara din Florența. Ok, m-am zis, așa am să fac! Mi-am băgat ghidul înapoi în rucsac. M-am uitat împrejur. O conductoare a trecut în viteză dar nu m-a băgat în seamă. Am avut timp un pic să admir interiorul unui astfel de tren, arăta cool, nici reggio n-arată rău spre deosebire de exemplu de ter-urile împuțite din sudul Franței. Dar Frecciarossa arată într-adevăr așa cum trebuie să arate un tren în secolul XXI. I love trains! Pînă la Pisa am făcut mai puțin de-un sfert de oră, l-am salutat pe tipul din față, care purta ochelari de soare (prietena lui dormea cu capul pe umărul lui) și mi-a răspuns cu sprîncenele. Și iată-mă în gara din Pisa. M-am uitat la programul trenurilor - la fel, toate suspendate. Ok, hai să fac cum scrie în ghid! Am fost să văd locul de unde pleacă autobuzul spre aeroport, era undeva cum ieșeai din gară spre dreapta, m-am întors în gară să iau un bilet de la chioșc, unde-am stat cinci minute așteptînd o femeie din fața mea care gesticula cu fata de la ghișeu (cred că o avertiza să fie atentă), cu degetele împreunate și mîna mișcată pe verticală, un gest pe care nu l-am prea văzut de mult. Apoi am luat autobuzul, împreună cu un grup masiv de chinezi și ... către aeroport!

Se spune că aeroportul din Pisa e cel mai important din Toscana dar nu mi s-a părut mai mare ca cel din Florența. Am găsit repede compania de autobuze, Terravision, cum ieși din aeroport la dreapta, era marcat bine. Mi-am luat bilet, dar nu mai erau locuri la primul, doar la unul care pleca abia peste o oră jumate, așa că aveam suficient timp la dispoziție să stau, să mănînc, să mă liniștesc, ceea ce am și făcut. Era pe la vreo șase seara, eu eram ars de soare și flămînd ca un lup. Am mîncat cîteva felii de pizza, o lasagna (la prețuri de aeroport), am luat cîteva ape, am stat la o cîteva mese. M-am mai uitat la oameni, am intrat și într-o librărie și într-un chioșc de ziare. O fată m-a întrebat cum poate să ajungă la Lucca și i-am arătat un semn către un autobuz care pleca către Lucca. A fost foarte fericită, mi-a zîmbit și m-a atins pe umăr cu mîna. Da, cam atît. :) Apoi am văzut autobuzul venind, dar nu știam dacă ăsta e sau nu, poate următorul? M-am întors, dar fata de la ghișeu m-a văzut, i-am arătat biletul, i-au anunțat prin walkie talkie pe cei care verificau biletele, m-am întors și am urcat. Am întrebat pe cineva dacă mă pot așeza, n-a înțeles sau s-a făcut că nu înțelege (era italian) apoi mi-am amintit că se spune: "Posso?", și atunci el a zis: "Prego!" și i-am răspuns cu un "Grazie!". În jurul nostru erau un grup de adolescenți sau studenți americani care vorbeau tare cam tot drumul, gălăgioși, s-au jucat jocuri, pîn-au obosit. Am văzut mulți adolescenți americani blazați pe aici, nu știu ce căutau, poate doar să se laude apoi c-au vizitat. O fată a zis: "Oh, my God, I can't believe I'm gonna see Florence!". Mai că-mi venea să-i zic: nici mie! Drumul e fain, în lumina aia aurie, trece pe lîngă niște depozite și/sau firme, așa că nu are nimic special, nu au așa peisaje cum am văzut pe drumul spre Sienna. Pe drum m-am gîndit unde să merg să mănînc, oare aș mai găsi paste cu măsline verzi acolo unde am fost cu o zi înainte? Și m-am gîndit dacă ziua următoare să mai merg sau nu (din cauza trenurilor) la Lucca (pînă la urmă am fost, am relatat despre acea excursie aici).

Și astfel, o călătorie care se anunța simplă, pînă la mare și înapoi, s-a transformat într-una cu ocolișuri, cu schimburi de trenuri și un autobuz luat dintr-un aeroport. Dar a fost fain.

Lucca

Mă aflam în trenul care mă ducea de la Lucca înapoi la Florența și pentru prima dată în această vacanță mă simțeam cu mintea limpede, încărcat cu energie, împăcat cu viața mea de pînă acum, cu vîrsta pe care o am și încrezător în viitor, convins că mi se va revela ce e important în viață și că totul e în regulă cu mine și cu lumea. Lipsea desigur o fată din acest tablou dar eram convins că și asta se va rezolva curînd, cînd voi fi deplin pregătit și voi reuși să mențin momente din astea cel puțin zilnic. Era vreo șase seara, un început de seară de vară aurie iar peisajele care mi se perindau în fața ochilor de la etajul superior al vagonului mi se păreau parcă mai frumoase ca la plecare, la dus mi s-a părut mai sumbru, dar asta poate din cauza ploii de dimineață, cine știe. O combinație de verde cu galben, verde de la dealurile împădurite și de la storurile caselor și galben de la clădirile vechi și noi scăldate în soare. O senzație de magie la vederea vreunui turnuleț cu creneluri pe înălțimi sau un sat medieval cocoțat pe undeva în depărtare. O frumusețe pe care abia atunci o observam, deși mă aflam de aproape o săptămînă în Toscana. Primele trei zile le-am petrecut la Florența, apoi următoarele zile mi le-am petrecut în ordine, cîte-o zi la Siena, Pisa și Viareggio iar acum, Lucca. Mă așteptau încă două zile și jumătate pe care am decis să le petrec explorînd Florența, lăsînd prin urmare pentru altă dată San Gimigniano, Arezzo, Montepulciano și altele. Și îmi mai ziceam să încerc și un fel de slow traveling după ultimele zile de excursie. Și, categoric, Toscana nu se explorează în doar zece zile.

Mă aflam singur în compartiment, trenul fiind cam gol, și mi-am scos picioarele din pantofi, fiindcă mă dureau ca naiba. N-am vrut să-mi iau pantofi de sport, pe de o parte fiindcă aveam de vizitat muzee, biserici și alte locuri care necesită o ținută și mi-am zis hai să fiu un pic elegant, iar pe de altă parte nici n-am vrut să investesc într-o pereche nouă. Și oricum, pantofii îmi păreau destul de comozi, poate n-ar fi avut nici o importanță la cît am mers. În gări mai urcau oameni dar nu se așezau la etaj, din fericire. La un moment dat s-a așezat un om de vîrstă mijlocie cu cîteva scaune mai în față, care citea un ziar, dar asta a fost tot, așa că am fost singur mai tot drumul. Mi-era un pic foame și mă gîndeam unde să merg să mănînc cînd ajung acasă (acasă, ce cuvînt, zic: mă aflu în Italia și mă simt atît de în mediul meu, încît o asociez cu conceptul de acasă!). Cel mai nasol lucru atunci cînd călătorești singur mi se pare cînd te așezi la o masă într-un restaurant, printre atîția oameni, cupluri sau grupuri, bine dispuși, lejeri, degajați iar tu te afli singur neștiind ce să faci cu mîinile, unde să te uiți, în timp ce aștepți să-ți vină felurile de mîncare. Dar cu timpul te obișnuiești.

Cum spuneam, dimineața a fost ploioasă. Cînd am coborît din tren, mi-am scos jacheta din rucsac dar după vreo cinci minute mi-am dat-o jos, fiindcă mi se părea destul de cald și în fond purtam și o cămașă. M-am îndreptat spre zidurile care înconjoară centrul istoric orașului, luîndu-mă după cîteva grupuri de turiști, pe care le-am pierdut imediat ce-am intrat fiindcă unii se opreau prin magazine de suveniruri sau cafenele. La început eram destul de nervos că plouă și sînt nevoit să port umbrela, care mă împiedica să fotografiez ca lumea. Dacă țineam aparatul doar cu o mînă, pozele îmi ieșeau mișcate, așa că trebuia să țin axul umbrelei între bărbie și umăr sau să mă adăpostesc într-unul din diferitele intrînduri unde nu ploua și să fotografiez o stradă, o fațadă sau o piață. Însă ceea ce m-a calmat aproape instant a fost atitudinea celorlalți turiști, care și-au scos frumos umbrelele și au pornit lejer și fără mofturi spre oraș. Același calm care l-am observat la occidentali și la alte zone turistice din Franța cînd stăteau la coadă, calmi, la obiective turistice dar eu uite că tot nu m-am învățat din prima.

Nu mai știu la ce oră am ajuns, era oricum dimineață, într-o zi de luni și magazinele se deschideau mai tîrziu. Centrul istoric al orașului e un labirint de străduțe, nu există multe hărți stradale (sau nu le-am observat eu) iar în ghidul meu Lonely Planet nu erau trecute toate străzile, doar cele principale, ceea ce e frustrant, așa că am găsit destul de greu Piazza dell'Anfiteatro. M-am chinuit să fotografiez, să aștept grupurile de turiști să treacă, mașinile de aprovizionare să treacă, și să evit statuia aia modernă din centrul pieței înconjurată de gărdulețele de metal care indicau o mic șantier în lucru, asta pe lîngă schelele întinse pe una din fațade. Străzile acelea înguste semănau destul de bine cu cele din Siena. Ploaia a scăzut în intensitate treptat, treptat însemnînd două ore, dar puțin cîte puțin, constant. M-am adăpostit într-o loggia din Piazza San Michele și i-am telefonat unui coleg să văd ce mai e pe la servici, fiindcă situația de la lucru nu era prea liniștitoare, și i-am promis că-l sun, așa că că am considerat că e cel mai potrivit moment, dar nici el nu era la servici, își luase cîteva zile libere să meargă acasă, unde avea o problemă de sănătate cu maică-sa (i-a murit săptămîna trecută). Apoi mi-am scos ghidul din rucsac și am încercat să memorez străzile (ceea ce n-am reușit așa că m-am rătăcit de cîteva zeci de ori). Am luat-o aleator pe una din străzi, am văzut una din statuile lui Puccini, am intrat într-o cafenea și am mîncat un panini și am băut o cafea uitîndu-mă pe geam la oamenii care mergeau prin ploaie. Am urcat în două turnuri, întîi la Torre delle Ore, apoi la Torre Guinigi, (ultimul e cel care are copaci în vîrf) bine că aveam și ghidul NG la mine, că nu-s trecute amîndouă în LP, (ciudat) dar și mai bine a fost că nu erau închise pe vreme de ploaie, cum sînt toate turnurile, probabil numai pe vreme serios-ploioasă, nu așa. Am făcut eforturi să nu mă uit pe casa scărilor în jos, fiindcă am vertijuri. Cam pe vremea cînd am urcat în Guinigi ploaia s-a lăsat. Panoramele merită să fie admirate, vîrful munților cu norii de ploaie, străzile pe care vezi mergînd turiști cu harta în mînă. Și, mai presus de toate, calm, mult calm, o atmosferă provincială, cehoviană, sau de sat mai mare în care însă ai atîtea de văzut că n-ai cum să te plictisești. Am mai vizitat două biserici dar din păcate nu-mi mai amintesc care anume, și catedrala San Martino (nu mai știu dacă am plătit ca să intru, parcă am plătit). Lucca este supranumit orașul celor o sută de biserici și poate de aici rezultă și atmosfera asta de pace, dar nu o pace din acelea moleșitoare, ci una vibrînd de energii pozitive, plină de beatitudine, în care parcă te aștepți să întîlnești îngeri pe fiecare stradă.

Soarele era din ce în ce mai sigur și mai puternic și începea să ardă. Pe străzi au apărut biciclete, exact ca-n fotografiile din ghidurile turistice, cu oameni de toate vîrstele pedalînd, terasele au început să se umple, storurile la case au început să se deschidă și din cenușii, fațadele clădirilor au devenit galbene și galbene-pal. Ca ultim lucru, am zis hai să mă urc pe zidurile care înconjoară orașul. Eram deasupra Porții S. Pietro. Mi-a plăcut atît de mult, încît am decis să înconjor tot orașul pe deasupra zidurilor. Am făcut vreo o sută de fotografii, cu terasele din oraș văzute de la înălțime, pline cu flori, parcuri și clădiri văzute mai de sus. Pe deasupra zidurile au o lățime de vreo doișpe-cinșpe metri, aleea centrală e încadrată de copaci și e plină de joggeri, de bicicliști, de familii cu copii în cărucior, oameni de toate vîrstele, care se plimbă domol, discută, stau pe bănci. Există multe priveliști care-ți taie răsuflarea, atît cînd te uiți în interiorul orașului cît și în exterior, la peluza și canalul de la baza zidului, cîteva sute de metri pînă la șosea și partea exterioară a orașului, și peisajele montane din depărtare. Cînd am ajuns în locul de unde-am plecat, mi-a venit să intru din  nou în oraș să mai trag o raită, acum că mi se părea că-l cunosc mai bine în lumina aceea aurie. M-am despărțit cu greu de oraș dar în același timp mă simțeam împlinit.

Ce frumos să-ți petreci tot concediul aici, mi-am zis, nici nu mă gîndisem pînă atunci la asta, e atît de odihnitor! Atîția turiști o fac! Gara nu era departe, pleca un tren spre Florența peste un sfert de oră. Parcă și gara era mai liniștită, nu ca-n celălalte orașe din Toscana iar oamenii mai calmi, stînd pe bănci sau pe jos lîngă bagaje. Începeam să mă neliniștesc că dacă mai continui așa o zi să fac atîtea fotografii, nu mai aveam loc pe card, nu știu de ce nu mi-am luat și celălalt card cu mine, pînă mi-am adus aminte că mai aveam și celularul cu mine, care poate face poze decente uneori. Și bine că nu mai e grevă, cum prinsesem cu o zi înainte, cînd m-am întors de la Viareggio. Tutto bene cu alte cuvinte. Lucrurile îmi păreau așezate. Universul îmi părea ordonat. În tren, m-am gîndit la cartea mea pe care am început s-o scriu și pe care am lăsat-o baltă de atîtea ori și la cum aș putea să distilez cumva experiențele toscane într-o carte a cărei acțiune se petrece în Timișoara. Mă simțeam mai aproape ca de orice să o dezvolt și să o termin,  liber de orice fel de complexe, gata să mă reapuc. Sînt pregătit, mi-am zis, în timp ce mă uitam la peisajele aurite ale apusului din trenul care se grăbea spre Florența.

Impresii din Florența

Încă nu mi-am revenit din oboseala de după cele zece zile petrecute în Toscana. Încă mă dor picioarele ca naiba după cît am mers pe acolo, plimbîndu-mă pe străzile pietruite, prin aglomerație și căldură, urcîndu-mă prin turnurile medievale, în domuri, să fotografiez panorame, rătăcindu-mă zilnic pe străduțele medievale, făcîndu-mă de fiecare dată să mă opresc și să-mi consult ghidul pe care-l aveam în rucsac. Vacanțele sînt făcute pentru odihnă, și n-ar fi exact să spun că m-am odihnit acolo, cu sculatul de dimineață la șapte, trezit de clopotul campanilei domului din Florența, aflat foarte aproape, la două străduțe de hotelul în care-am stat, cu alergatul de la un obiectiv la altul sau cu cele patru zile în care-am mai fost și plecat în împrejurimi.

M-am simțit foarte bine per ansamblu, deși am fost și puțin stresat, fiindcă, eh, așa-s eu, mereu cu gîndul ba la drumul de întoarcere, să prind autobuzul/trenul (am avut cîteva aventuri aici, despre care am să scriu în alte posturi, promit!), ba cu senzația că n-am văzut destule pe ziua respectivă și că nu m-am impregnat suficient cu spiritul locului. Pentru că cred că motivul secret pentru care oamenii aleg să meargă la Florența acesta este, speranța că frumusețea, arta, energiile care-au creat Renașterea să acționeze asupra lor înșiși, să catalizeze frumosul din sufletul lor și să devină mai frumoși. Mie nu mi s-au petrecut lucruri extraordinare, ca-n filme, în sensul să întîlnesc o fată, etc. Fiind mai mereu pe fugă, în mișcare, nici nu cred că aveam cum și nici n-am urmărit cu tot dinadinsul asta. Am stat singur noaptea în camera de hotel și n-am avut nici suficient timp să meditez, fiindcă adormeam repede și dormeam tun. Am văzut mulți oameni care călătoresc singuri, aș aprecia acolo cam la douăzeci la sută procentajul turiștilor solo, ceea ce spune multe despre caracterul oamenilor care merg în Toscana, ceea ce contrastează atît de puternic cu multinaționalii lobotomizați care alcătuiesc mediul în care lucrez, și în general cu oamenii-din-țara-care-se-află-pe-ultimul-loc-în-Europa-ca-număr-de-carți-pe-cap-de-locuitor-și-în-industria-de-carte, ceea ce a constituit pentru mine încă un motiv să mă simt bine.

Notez aici pe scurt cîteva lucruri de suprafață care m-au impresionat cel mai mult.

În primul rînd politețea oamenilor, a localnicilor și celor care lucrează în servicii. Mă așteptam ca atmosfera să fie cam ca-n Paris, cu chelneri care te tratează pe sus dacă ești străin și crede că nu le apreciezi suficient mîncarea/vinul lor, sau ușor miștocari, sau recepționeri indiferenți. Apoi poveștile pe care le-am auzit despre atitudinea ostilă față de românii din Italia. Nimic din toate astea nu mi s-a părut adevărat, dacă ești turist.

Femeile. Cu cît femeia ocupă un loc mai înalt în societate, cu atît societatea e mai civilizată. Ergo, Italia e cu adevărat un stat egalitarist. Emancipate, active, foarte sigure pe ele însele, departe de România unde vezi mai mult speciile extreme, de scorpie-de-multinațională sau din contră, de femeie resemnată, cu capul plecat. Multe șoferițe (de taxi, de mașini utilitare) ce să mai zic de scutere. Vorbesc cu voce melodioasă, curgătoare, expresivă, fără rîsete răutăcioase, cu sprîncenele ridicate, cu privire sinceră, deschisă, exprimînd siguranță de sine dar și bun simț în același timp.

Aglomerația. Zi și noapte puhoaie de oameni pe străzi, batalioane de turiști pe fiecare stradă. Cu toate astea găsești oriunde străduțe laterale marilor artere, mai puțin umblate, care parcă te transportă în trecut.

Vestea cea mai bună este că oamenii citesc, lucru la care nu m-aș fi așteptat în Italia. OK, poate din cauză că aici e Toscana, o zonă super culturală. Am fost în cîteva librării, toate pline (atît de cărți cît și de clienți), din care două mai mari, aproape una de alta, pe Via de' Cerretani, desfășurate pe trei nivele, cu scări rulante, cu cărți avînd mirosuri apetisante, cu coperți atrăgătoare, foi albe ca laptele, grupate pe genuri, exact ca-n Franța. Am stat acolo cam o oră și m-am uitat prin ele și oh!, ce poftă de citit mi-au făcut! Mi-am și luat cîteva (cele în engleză sînt mai ieftine ca la Paris!) iar altele mi le-am notat în minte să le caut aici. Am văzut oameni citind în trenuri, autobuze (în italiană). Am mai vizitat și un anticariat și o librărie în engleză - de fapt toate librăriile au secțiuni importante în engleză.

Mirosurile. Aceleași ca-n Paris în Cartierul Latin, acel amestec de țigări, parfumuri, mîncăruri prăjite și ceva în plus, specific orașelor din Toscana: marochinărie (pantofi, genți, curele, etc.) care vine din magazine odată cu un aer rece, condiționat. Prețurile însă mi s-au părut imense.

Mîncarea. Nu sînt un gurmand (pentru mine e mai important cum să simt după masă), dar știu să apreciez mîncarea bună. Ori aici mîncarea chiar a fost bună peste tot, indiferent dacă mîncam într-o tratorie, osterie sau dacă doar luam o gustare între mese: panini, gelato, lasagna sau o felie de pizza. N-am avut nici o indigestie.

Spațiile publice, piețele sînt ultra aglomerate la orice moment al zilei. Nu există bănci, doar unele din piatră fără spătar, așa că oamenii se așează pe unde pot, pe treptele de la intrările în instituții, biserici, sau chiar stau direct cu fundul pe jos. Nu mi-au plăcut malurile rîului, ar fi fain dacă ar fi amenajate și s-ar putea face promenade, dar aici nu cred că se aplică, cu Arno-ul care se revarsă din cînd în cînd și poate face ravagii.

Pe străzile înguste trebuie să fii atent la mașini, la piuiturile taxiurilor, la claxoanele bicicletelor, la Vespe, la mini-bus-urile care abia lasă un mic loc pe margine și care cînd trece pe lîngă tine trebuie să te oprești. Să fii atent. Multe străzi aglomerate nu au trotuare, de exemplu Via Corso, iar contactul prin pantof cu piatra pavată de pe jos îl resimți apoi în degete și în gambă făcînd mersul pe jos mult mai obositor decît pe asfalt.

Localnici sînt destui, nu sînt minoritari cum m-aș fi așteptat. Ce interesant să locuiești acolo, nu că m-aș gîndi s-o fac. Oameni care deschid ușile alea mari cu cheia pe străzile mai puțin umblate, sau care discută prin piețe, care cumpără ceva și discută despre ce le mai face mama, se sărută pe obraji cînd se întîlnesc seara într-o piață publică și stabilesc unde să meargă. Și sentimentul ăsta că toți alcătuiesc o comunitate reală, că sînt înfrățiți, la fel ca-n Franța.

Am citit în ghidul Lonely Planet de anul acesta că doi la sută din populația Toscanei e formată din români. Am auzit românește peste tot, în general oameni trecuți bine de treizeci și cinci de ani, dar și cîțiva mai tineri, țărani sau țigănuși, dar nu așa de fioroși. În autogară erau anunțuri în românește, agenții de turism românești. În autobuzul spre Siena o reclamă la o firmă de servicii internet, la fel, în română, un afiș cu o invitație la concertul unei formații din aia vulgară de hip hop din Ro, șamd.

Vînzătorii ambulați de origine arabă, cerșetorii țigani, insistenți, negrii care stau aiurea pe la gară, tinerii insistenți care vor să le cumperi pixuri sau te invită să semnezi cîte-o petiție (împotriva drogurilor de exemplu) ca apoi să-și sugereze o donație, grupuri de arabi vorbind și gesticulînd tare, supravegheați atent de carabinieri serioși pe partea opusă a străzii. Americanii nu-s obișnuiți să-i ignore sau să le întoarcă spatele, eu însă da. Cu toate astea Italia guvernată de Matteo Renzi n-a votat la europene cu naționaliștii, ca restul Europei civilizate.

Activitățile culturale de pe străzi în fiecare seară și noapte. O manifestație cu oameni îmbrăcați în costume medievale, cu steaguri, concerte de muzică clasică, dansuri medievale, chitară clasică, concerte de orgă în biserici, mimi stradali, etc. Gratuite și avînd o mulțime de spectatori.

Totul pare mic văzut de sus sau de pe hartă. În realitate e mult mai mare. Orașul, care se continuă mult și dincolo de "Centrul" Centrului Istoric. Muzeele, în care nu găsești doar Renaștere, am văzut pictură flamandă, Rembrandt, la Uffizi, la care poți sta mai mult de o zi, dacă vrei să și înțelegi, iar Palazzo Pitti e un Louvre croit pentru dimensiuni umane. Magazinele par mici din exterior dar cînd intri vezi că multe au și etaj și subsol.

Cum spuneam la început, cu alte impresii, mai de adîncime, despre oameni și despre alte localități din Toscana precum și mai multe despre sentimentele mele ca turist solo, am să scriu altădată. Deocamdată mi-am luat încă două zile libere ca să mă odihnesc și să-mi revin.