Am regăsit Veneția pe care o știam din urmă cu opt ani. Dar oare eu eram la fel? Tot același dar în mod clar mai îmbătrînit, mai supra-muncit, dar și mai citit, cu vreo cîteva sute de cărți mai citit, deși nu cred că și mai înțelept. Și tot fără realizări în viață. În fine. Nu știu de ce aveam impresia că e o insulă mică. Acum nu mai consider deloc că e așa. Am mers de dimineața pînă seara pe jos pe străduțele ei, pe cîte am putut de multe din ele, și cu vaporetto pînă la cîteva insule din lagună și tot aveam impresia că timpul trece prea repede și că nu voi reuși să fac nici jumătate din cîte mi-am propus, și nici să mă relaxez ca lumea. Atunci cînd ajungi pentru a doua oară într-un loc îți propui atît să vizitezi, să descoperi locuri noi dar în același timp și să le revezi pe cele vechi și dragi unde știi că te-ai simțit bine și la care te-ai gîndit de atît de multe ori în timpul care-a trecut. Lucru care-ți va lua și mai mult timp. Deci logica spune că nu e suficient să stai mai puțin ca prima oară, ba din contră. Așa că trebuia să renunț la ceva, deși mi-era greu. Acuma, dacă mă gîndesc bine, acum opt ani nici n-am intrat în atît de multe locuri ca acum, atunci fiind mai mult orientat spre exterior.
Ce voiam să revizitez cu nerăbdare, și am făcut-o chiar în prima dimineață, a fost Grande Scuola din San Rocco. Citisem pe Net că au instalat un sistem de iluminat cu leduri, ceea ce m-a făcut și mai curios, pentru că într-adevăr nu doar că picturile lui Tintoretto erau întunecate, dar nici lumina nu pătrundea suficient în interiorul clădirii. Lucruri de care se plîngeau și alții de demult, John Ruskin și Henry James printre alții. Și într-adevăr, acum spoturile ledurilor luminează discret dar își fac bine treaba, iar în plus mai erau montate și cîteva corpuri de iluminat ca niște felinare, care și ele contribuiau la o vedere mai bună, fără reflecții. Dar ce am găsit ciudat era că parcă nu mai recunoșteam organizarea interioară. Crezusem că și parterul era la fel de somptuos ca și sala mare de la etaj. Și abia acum am remarcat cît de mari erau decorațiunile aurite dintre tablouri. Parcă prea late. Iar oglinzile înrămate pe care le țineai în mînă ca să te uiți la picturile de pe tavan nu aveau factor de mărire. Hm. A, și pictura cu răstignirea se afla în restaurare, de fapt toată încăperea aceea mică era ca un mic șantier. De asta e bine să mergi de mai multe ori într-un anumită regiune, multe porțiuni pot fi indisponibile într-una dintre dăți. Pe de o parte asta e bine, pentru că vezi că cineva se ocupă și se face mentenanță, pe de altă parte trebuie să te interesezi bine înainte de a ajunge undeva, deși nu ai cum să planifici chiar tot-tot și să-ți păstrezi și o doză de spontaneitate în același timp. La biserica de lîngă, Chiesa di San Rocco, n-am mai prins deschis, deși am trecut pe acolo de cîteva ori prin fața ei, îmi amintesc că data trecută am văzut un Veronese în interior. Interesant că bisericile au un orar care nu e întodeauna continuu, adică multe-s deschise dimineața și seara de exemplu, și atunci pentru cîteva ore doar. Cam trist totuși. Și părerea mea e că e totuși normal să plătești niște bănuți la intrare, fiindcă practic ele sînt atît locașuri de cult, cît și de sit-uri de cultură, în care găsești atîtea picturi fresco ale vechilor maeștri. Și doar ești în Veneția, un oraș care are evident nevoie de cît mai multe fonduri. Am văzut destui francezi care nu prea erau de acord cu asta și tot comentau. Fiind un introvertit, nu i-am întrebat dacă citeau La Croix sau Le Pèlerin, deși eram curios, dar probabil că nu erau genul. Însă ei oricum comentau la orice e legat de prețuri, am observat asta la ei peste tot unde-am fost în Italia.
Traficul de pe Grand Canal era clar mai mare ca acum doi ani. Atît numărul de vaporetto-uri ACTV, care deseori se opreau efectiv în mijlocul canalului, ca să aștepte ca celălalt vaporetto să plece din stația plutitoare la care era andocat ca să-i ia locul, cît și mai multe taxiuri pe apă, acestea fie avînd o nuanță maro-roșcat cu textură de lemn, fie erau albe, confundabile cu alte ambarcațiuni. Poate are lumea acum mai mulți bani, sau e vorba de turismul de răzbunare, apărut după pandemie. Mi-a plăcut afișajul electronic din stații, cu toate sosirile și plecările, nu-mi mai amintesc dacă exista și înainte, parcă nu. Oricum, totul era bine semnalizat, traseele bine marcate atît la intrare cît și înăuntru. Cu greu găsești un loc pe scaun, dacă pleci de la Gară de exemplu este imposibil, poate doar dacă-l iei de dinainte, de la prima stație, Piazzale Roma, deși acolo sosesc și autobuzele. Atît în nr-ul 1, care oprește în toate stațiile, lucru care poate deveni uneori de la un punct încolo destul de exasperant de lent, cît și în nr-ul 2, care-i un fel de expres sau chiar în nr-ul 2/ (barat) care are doar trei opriri, binecunoscute, Gară, Rialto și San Marco, am stat în picioare. Și nu ai de ce să te ții atunci cînd stai în picioare. Bine că după San Marco se mai eliberează și poți chiar alege un scaun. Și asta mi-a tensionat încheieturile, tendoanele picioarelor, în așa hal, că apoi seara abia mai puteam să cobor treptele cîte unui pod peste un canal. Deși la urcat eram, ciudat, în regulă. Am crezut că nu-mi va trece, dar am dormit noaptea cumva cu picioarele ușor îndoite și mi-am revenit. Nu înțeleg cum pot unii oameni ca pe tot parcursul călătoriei să nu se uite deloc în exterior, la clădirile acelea frumoase, unice în lume, ci tot drumul să se holbeze în smartphone, cum făcea o franțuzoaică blondă foarte atrăgătoare, voluptuoasă, cu ochelari, cu picioare plinuțe și albe ca-n sculpturile clasice, și care la față arăta de vreo de 45, 50 de ani, poate chiar mai mult. (Mai multe pe tema asta data viitoare.) Cea mai puternică amintire din toată excursia asta este de atunci cînd am mers noaptea cu un vaporetto pe Grand Canal. Am plecat din San Marco spre o stație și acolo am stat la coadă dar cînd mai aveam cîteva persoane înainte tipa de pe vaporetto închis portiera, a tras sfoara, a zis că e full și a plecat. Deși am observat că mai ar mai fi fost spațiu spațiu pe culoarul dintre locurile din spate. Mă rog, cred că ea știa mai bine. Așa că am stat în stația plutitoare care se balansa și scîrțîia, alături de un cuplu de vîrstă mijlocie de unguri care și-au adus cu ei mîncare la sufertaș și se tot îmbiau între ei să mănînce și ultimele boabe rămase de strugure, și-am așteptat următorul vaporetto, timp de mai bine de douăzeci de minute, stînd cît de în față am putut, să nu se bage nimeni, sau măcar nu prea mulți, înaintea mea, urmărind luminițele mișcătoare și sperînd că unul dintre ele e un vaporetto care se apropie de noi din și spre direcția bună. Și, după cum spuneam, noaptea pe vaporetto nr-ul 1, cu opriri în toate stațiile, înconjurat de oameni de toate națiile care vorbeau tare să acopere gălăgia dimprejur, zgomotul de motor sau izbirea de chei cînd ajungea într-o stație, și de toate vîrstele, cu copii mici care dormeau, cu căței, cu rucsacuri în spate: splendid!
Am fost din nou la Lido, și tot de două ori, ca data trecută de altfel. Dacă m-aș duce vreodată, și de-ar fi să vin cu o fată, normal, ei bine, acolo aș alege să mă cazez. Dar să stau mai mult, de exemplu mai mult de o săptămînă, sau măcar atît. M-am interesat, nici nu-s atît de scumpe hotelurile pe-acolo, doar că e un pic mai departe. Insula are o lungine de vreo 12 km, dar n-am ajuns să parcurg o distanță mare din ea. N-am ajuns nici la Malamocco, mai în sud, unde a locuit Hugo Pratt (cărțile sale sînt la loc de cinste în toate librăriile din Italia, mai ales aici în regiunea unde mă aflam, dar eu nu-s sigur că-l înțeleg, deși nu-mi displace, am și albumele care-au fost publicate și la noi, și încă în condiții foarte bune, doar primele cinci deocamdată, dar vor mai urma, dar nu știu; poate e doar o chestie de vîrstă, adică apreciat doar de cei care și-au petrecut adolescența cu aventurile lui Corto Maltese, nu ca mine, sau poate că e un spirit latin care e incompatibil cu personalitatea mea sau e vorba de cultura în care m-am format, citind cărțile unor autori mai din Nordul Europei; oricum, am să mai încerc). Am mers puțin și cu autobuzul pe insulă (abonamentul ACTV este valabil și acolo) cîteva stații. Am luat masa la un restaurant - da, mi-am făcut curaj și am stat singur la o masă și m-am îndopat și cu altfel de mîncare, nu doar cu pizza sau paste. M-am răsfățat chiar și cu un desert. Dar a doua oară cînd am fost, am ajuns prea tîrziu și acel local era închis după-masa. Am intrat și la Ovs, dar n-am mai găsit cămăși din acelea faine, răcoroase, cu mînecă lungă, ca data trecută, parcă magazinul s-a downgradat, sau acum cam toată lumea poartă numai tricouri, adică și lumea (sau moda) s-a downgradat. M-am plimbat mult pe străzile acelea destul de pustii, străjuite de copaci înalți, am cam evitat canalele, fiindcă de-a lungul lor nu era deloc umbră. În schimb am încercat să nu mai stau prea mult în soare, că transpirasem deja prea mult. Am admirat arhitectura Liberty (un Art Nouveau italian) a caselor așezate de-a lungul străzilor și înconjurate de curți interioare pline cu verdeață, întrebîndu-mă cum ar fi să stau aici. Aș putea lucra aici la laptop, ca acasă? Sau aș putea citi mai mult măcar? Sau locul te va îmbia la dolce far niente? Am sunat-o pe Mama pe WhatsApp ('Of, iar n-ai cipilică?') și i-am arătat și ei și i-a plăcut de asemenea ('O, ce faine-s clădirile pe-acolo!'. Bine că-i place și ei ceva din ce-i arăt.). Pe plaje nu era așa lume multă, oricum nu-mi place aglomerația la plajă, cred că dac-aș fi avut costum de baie, prosop, șlapi aș fi putut să închiriez un șezlong. Adică, ce vreau să zic: la mine cu cît aglomerația e mai mare, cu atît timiditatea mea crește, așa că nu cred c-aș fi avut nici o problemă personală să închiriez un șezlong. Poate data viitoare. Ce era supărător pe Lido era că acel uriaș, titanesc hotel de lux, Grand Hotel de Bains, în care-au stat Thomas Mann și diverse staruri de film, este ori în renovare, ori pur și simpu închis, deși nu atît asta e supărăror, cît faptul că întreg locul e înconjurat pe toate părțile de un gard foarte înalt, de culoare verde închis și mai sînt și copaci înalți împrejur încît nu poți vedea chiar nimic din ceea ce e-n interior. Cam împiedică orice perspectivă asupra locului, dar, pe de altă parte, așa părăsit și degradat cum intuiesc că este, cu siguranță mai mult ar strica-o. În jur însă, prosperă cîteva hoteluri mai mici, unele chiar mai moderne. Și destule clădiri care păreau a fi reședințe particulare, avînd mașini parcate în față. Și peste tot multă verdeață care înmiresmează atmosfera.
Am intrat în toate librăriile deschise, adică în majoritatea. Am scris despre Acqua Alta. Am să vă povestesc un lucru ciudat: la ieșirea de la Palatul Dogilor se afla un magazin cu suveniruri și cărți. Am zis să nu-mi cumpăr lucruri, fiindcă nu aveam aveam bagaj de cală. Am văzut o carte subțire, de mai puțin de o sută de pagini, dar în format A4 și-n condiții grafice foarte bune, de Paolo Veronese. Dar coperta arăta ca fiind un pic cam veche. N-am luat-o, cu gîndul că o voi mai găsi și în alte librării. Ei bine, n-am mai găsit-o niciunde, nici la librăria de la Galleria dell'Accademia. Și apoi nici pe Net, la care apelez în ultima instanță, fiind destul de veche. Era o ediție la celebra librărie Studium dar în germană, și tot acolo am mai văzut un album de Veronese dar aceea conținea doar picturi din colecțiile din State, am aflat mai tîrziu. Nu înțeleg de ce nu se publică la Taschen de exemplu. Îmi place că-n toate librăriile aerul condiționat suflă puternic iar unele au și etaj, ca multe alte magazine de altfel, care par mici la intrare dar cînd intri vezi că au mai multe nivele sau galerii întinse. Toate au și secțiuni în engleză, dar și rafturi consistente în franceză și germană, și nu doar ghiduri de călătorie, ci albume de artă, memoirs sau literatură. Marea majoritate a cărților sînt in italiană, evident. Sper că se vînd și deci că se citesc, doar sînt un popor mult mai civilizat ca al nostru. Mi-am cumpărat doar o carte, de călătorie, D.H. Lawrence - Twilight in Italy, și asta în ultima zi, cînd mi-am zis să mai dau o tură prin oraș înainte ora 11, cînd trebuia făcut check-out-ul. Deseori, cînd mi se făcea dor sau cînd eram obosit, mă gîndeam că atunci cînd voi ajunge înapoi acasă, voi sta în pat și voi citi cîteva cărți din biblioteca mea în săptămîna de concediu rămasă (dar am fost atît de epuizat, că abia am citit una).
Am revizitat o mulțime de locuri. La Punta della Dogana am ajuns într-o seară, foarte animată, nu doar cu selfie-persons. Îmi amintesc că am văzut o fată cu un aer boem, avînd un batic, care scria ceva într-un carnețel. Păcat că era în apropiere un yacht de milionari care bloca vederea spre o parte din Giudecca. M-am întors pe lîngă Salute, pe străduțele înguste de lîngă Guggenheim, am traversat Ponte dell'Accademia, unde toată lumea își face poze, am trecut pe lîngă celebra florărie de pe colț, și apoi am traversat trei Campo: Santo Stefano, Sant'Angelo și Manin, pe care le cunoșteam bine și despre care puteam afirma și atunci că îmi erau familiare, și parcă le fel și oamenii de acolo. Nu mai știu dacă data trecută am intrat la Chiesa Santo Stefano, probabil că da, dar acum, cu abonamentul Chorus de la Venezia Unica am vizitat și la partea muzeală, destul de sumbră, unde n-am scăpat fără să mai văd un Tintoretto. Am avut parte și de puțină hoinăreală prin oraș. Am mers de prea multe ori pe Strada Nova, o stradă aglomerată dar neinteresantă, mă rog, undeva în apropiere, în Canareggio, se afla hotelul la care stăteam, deși asta nu-i o scuză. În ultima zi, cea mai călduroasă și mai obositoare, am revăzut turnurile Arsenalului, apoi m-am îndreptat spre Est, către Giardini, pe străzile despre care știam că nu sînt prea umblate pînă în zona de grădini și parcuri, cu gîndul să stau un pic jos pe-o bancă și să-mi încarc celularul de la Power Bank. Nu am mai găsit nici o bancă liberă în același loc ca data trecută, cel puțin niciuna la umbră, dar am găsit în alt loc, aproape de intrarea, principală cred, de la Bienala de Arhitectură, unde-am stat vreo juma de oră, odihnindu-mă și așteptînd să mi se mai încare smartphone-ul, am băut o cola rece și am citit din Le Guide du Routard, pregătind viitoarea destinație. Într-o altă zi m-am dus să mai dau o raită pe insula Burano, de unde, chiar de la coborîrea de pe vaporetto, am luat-o la dreapta, am trecut peste un pod și am ajuns astfel și pe insula Mazzorbo, unde m-am plimbat puțin pe o cărare de-a lungul malului de unde puteai privi insula de pe partea opusă, dar n-am intrat in interior, pentru că mi-am dat seama că nu-i un loc turistic, sînt oameni în vîrstă care-și văd de treaba lor, stînd pe prispa din fața caselor, discutînd, aveam impresia că i-aș fi deranjat dacă aș fi intrat pe străzile unde locuiesc. Asta spre deosebire de Burano, unde te poți plimba peste tot, deși acolo e politicos să păstrezi liniștea, ceea ce nu mulți o știu. Am văzut destui care vorbeau cam tare, unii din ei românași. Am stat mult mai puțin ca data trecută. Tot de acolo am luat un vaporetto spre Torcello, apoi un altul înapoi, în care-am stat tot drumul, vreo 40 de minute, numai în picioare.
Cum e noaptea pe străzile din Veneția. Ei bine, pe arterele principale nu mai e atît de înghesuială ca-n timpul zilei, însă șuvoiul de oameni este totuși continuu. Se spune că seara vizitatorii de-o zi pleacă și fluxul de turiști e mult mai scăzut. Asta poate mai tîrziu, după ora zece, fiindcă eu pe la acea oră am plecat iar variația, cel puțin în locurile cu nume rezonante, era destul de insignifiantă aș zice. Există și destule străduțe pustii, slab luminate, iar stînd și privind de pe cîte-un pod, apa cîte unui canal pare atît de neagră, fiind mărginită de clădirile neiluminate, că-ți dă fiori, mai ales că acolo e și puțin mai răcoare. Dar nu e chiar înfricoșător, e mai mult un scary ca-n Harry Potter, adică te simți și puțin bine în același timp. Fiecare Campo are cîteva terase care în cea mai mare parte sînt ocupate, iar restaurantele cam la fel. Îmi place că se mănîncă și noaptea înghețată, (de ce nu?). În Piața San Marco se aude muzică live de la mai multe terase avînd orchestre cu instrumentiști îmbrăcați elegant, care cîntă arii clasice pe cîte-o scenă amenajată între terasă și frontul stradal. Bine că se mai păstrează ceva din spiritul de odinioară al lumii bune, al civilizației occidentale. Dacă stai în centrul pieței sunetele se amestecă între ele și totul sună ca la acordarea instrumentelor. La final toată lumea aplaudă și sînt mai mulți spectatori pe margine decît la așezați la mese. Uneori mai iese puțină apă din gurile de canalizare, pentru că zona aceea este cea mai joasă din toată Veneția, apă care se prelinge și pe sub cîteva scaune, dar nu se miră nimeni. În zonă sînt și cîțiva tuciurii care vînd obiecte luminoase pe care le aruncă sus, care zboară puțin în aer și pe care apoi le prind cu îndemînare, dar mai rău e că unii le cumpără pentru copii, care nu-s atît de îndemînatici deci oricum trebuie tot timpul să fii atent să nu-ți pice ceva în cap. Sînt mulți oameni care pur și simplu stau în picioare, povestesc sau se pozează. O dată am venit pe jos spre hotel, pe întuneric, și m-am pierdut. Nici nu e greu să te încurci printre atîtea străduțe, mai ales noaptea. Și am observat amuzat că nu eram deloc singurul. Eram mereu convins că mă aflu pe drumul cel bun, și prea obosit ca să mă tot uit în smartphone la fiecare colț de stradă. În sinea mea treaba asta îmi cam făcea plăcere, trebuie să recunosc, doar ăsta e și unul din motivele pentru care am decis să stau aici. Cum spuneam și în articolul precedent, indicatoarele cu Ferrovie sînt amăgitoare, pentru că la gară se poate ajunge pe foarte multe căi, și cred că sînt plasate în așa fel ca să maximizeze timpul petrecut în oraș de vizitatori. Gara Santa Lucia arată mai fain noaptea decît ziua: încă de pe Podul Scalzi se văd luminile din interior, cu panourile mari, cu leduri oranj pe fond negru, de afișare a orarului trenurilor. Am citit că sînt din ce în ce mai multe trenuri de noapte. De-ar pleca și de la noi!
Ok, cred m-am întins destul și pentru azi, am să continui altă dată.
