miercuri, 30 august 2023

În patru zile și patru ore - partea a doua

Am regăsit Veneția pe care o știam din urmă cu opt ani. Dar oare eu eram la fel? Tot același dar în mod clar mai îmbătrînit, mai supra-muncit, dar și mai citit, cu vreo cîteva sute de cărți mai citit, deși nu cred că și mai înțelept. Și tot fără realizări în viață. În fine. Nu știu de ce aveam impresia că e o insulă mică. Acum nu mai consider deloc că e așa. Am mers de dimineața pînă seara pe jos pe străduțele ei, pe cîte am putut de multe din ele, și cu vaporetto pînă la cîteva insule din lagună și tot aveam impresia că timpul trece prea repede și că nu voi reuși să fac nici jumătate din cîte mi-am propus, și nici să mă relaxez ca lumea. Atunci cînd ajungi pentru a doua oară într-un loc îți propui atît să vizitezi, să descoperi locuri noi dar în același timp și să le revezi pe cele vechi și dragi unde știi că te-ai simțit bine și la care te-ai gîndit de atît de multe ori în timpul care-a trecut. Lucru care-ți va lua și mai mult timp. Deci logica spune că nu e suficient să stai mai puțin ca prima oară, ba din contră. Așa că trebuia să renunț la ceva, deși mi-era greu. Acuma, dacă mă gîndesc bine, acum opt ani nici n-am intrat în atît de multe locuri ca acum, atunci fiind mai mult orientat spre exterior.

Ce voiam să revizitez cu nerăbdare, și am făcut-o chiar în prima dimineață, a fost Grande Scuola din San Rocco. Citisem pe Net că au instalat un sistem de iluminat cu leduri, ceea ce m-a făcut și mai curios, pentru că într-adevăr nu doar că picturile lui Tintoretto erau întunecate, dar nici lumina nu pătrundea suficient în interiorul clădirii. Lucruri de care se plîngeau și alții de demult, John Ruskin și Henry James printre alții. Și într-adevăr, acum spoturile ledurilor luminează discret dar își fac bine treaba, iar în plus mai erau montate și cîteva corpuri de iluminat ca niște felinare, care și ele contribuiau la o vedere mai bună, fără reflecții. Dar ce am găsit ciudat era că parcă nu mai recunoșteam organizarea interioară. Crezusem că și parterul era la fel de somptuos ca și sala mare de la etaj. Și abia acum am remarcat cît de mari erau decorațiunile aurite dintre tablouri. Parcă prea late. Iar oglinzile înrămate pe care le țineai în mînă ca să te uiți la picturile de pe tavan nu aveau factor de mărire. Hm. A, și pictura cu răstignirea se afla în restaurare, de fapt toată încăperea aceea mică era ca un mic șantier. De asta e bine să mergi de mai multe ori într-un anumită regiune, multe porțiuni pot fi indisponibile într-una dintre dăți. Pe de o parte asta e bine, pentru că vezi că cineva se ocupă și se face mentenanță, pe de altă parte trebuie să te interesezi bine înainte de a ajunge undeva, deși nu ai cum să planifici chiar tot-tot și să-ți păstrezi și o doză de spontaneitate în același timp. La biserica de lîngă, Chiesa di San Rocco, n-am mai prins deschis, deși am trecut pe acolo de cîteva ori prin fața ei, îmi amintesc că data trecută am văzut un Veronese în interior. Interesant că bisericile au un orar care nu e întodeauna continuu, adică multe-s deschise dimineața și seara de exemplu, și atunci pentru cîteva ore doar. Cam trist totuși. Și părerea mea e că e totuși normal să plătești niște bănuți la intrare, fiindcă practic ele sînt atît locașuri de cult, cît și de sit-uri de cultură, în care găsești atîtea picturi fresco ale vechilor maeștri. Și doar ești în Veneția, un oraș care are evident nevoie de cît mai multe fonduri. Am văzut destui francezi care nu prea erau de acord cu asta și tot comentau. Fiind un introvertit, nu i-am întrebat dacă citeau La Croix sau Le Pèlerin, deși eram curios, dar probabil că nu erau genul. Însă ei oricum comentau la orice e legat de prețuri, am observat asta la ei peste tot unde-am fost în Italia.

Traficul de pe Grand Canal era clar mai mare ca acum doi ani. Atît numărul de vaporetto-uri ACTV, care deseori se opreau efectiv în mijlocul canalului, ca să aștepte ca celălalt vaporetto să plece din stația plutitoare la care era andocat ca să-i ia locul, cît și mai multe taxiuri pe apă, acestea fie avînd o nuanță maro-roșcat cu textură de lemn, fie erau albe, confundabile cu alte ambarcațiuni. Poate are lumea acum mai mulți bani, sau e vorba de turismul de răzbunare, apărut după pandemie. Mi-a plăcut afișajul electronic din stații, cu toate sosirile și plecările, nu-mi mai amintesc dacă exista și înainte, parcă nu. Oricum, totul era bine semnalizat, traseele bine marcate atît la intrare cît și înăuntru. Cu greu găsești un loc pe scaun, dacă pleci de la Gară de exemplu este imposibil, poate doar dacă-l iei de dinainte, de la prima stație, Piazzale Roma, deși acolo sosesc și autobuzele. Atît în nr-ul 1, care oprește în toate stațiile, lucru care poate deveni uneori de la un punct încolo destul de exasperant de lent, cît și în nr-ul 2, care-i un fel de expres sau chiar în nr-ul 2/ (barat) care are doar trei opriri, binecunoscute, Gară, Rialto și San Marco, am stat în picioare. Și nu ai de ce să te ții atunci cînd stai în picioare. Bine că după San Marco se mai eliberează și poți chiar alege un scaun. Și asta mi-a tensionat încheieturile, tendoanele picioarelor, în așa hal, că apoi seara abia mai puteam să cobor treptele cîte unui pod peste un canal. Deși la urcat eram, ciudat, în regulă. Am crezut că nu-mi va trece, dar am dormit noaptea cumva cu picioarele ușor îndoite și mi-am revenit. Nu înțeleg cum pot unii oameni ca pe tot parcursul călătoriei să nu se uite deloc în exterior, la clădirile acelea frumoase, unice în lume, ci tot drumul să se holbeze în smartphone, cum făcea o franțuzoaică blondă foarte atrăgătoare, voluptuoasă, cu ochelari, cu picioare plinuțe și albe ca-n sculpturile clasice, și care la față arăta de vreo de 45, 50 de ani, poate chiar mai mult. (Mai multe pe tema asta data viitoare.) Cea mai puternică amintire din toată excursia asta este de atunci cînd am mers noaptea cu un vaporetto pe Grand Canal. Am plecat din San Marco spre o stație și acolo am stat la coadă dar cînd mai aveam cîteva persoane înainte tipa de pe vaporetto închis portiera, a tras sfoara, a zis că e full și a plecat. Deși am observat că mai ar mai fi fost spațiu spațiu pe culoarul dintre locurile din spate. Mă rog, cred că ea știa mai bine. Așa că am stat în stația plutitoare care se balansa și scîrțîia, alături de un cuplu de vîrstă mijlocie de unguri care și-au adus cu ei mîncare la sufertaș și se tot îmbiau între ei să mănînce și ultimele boabe rămase de strugure, și-am așteptat următorul vaporetto, timp de mai bine de douăzeci de minute, stînd cît de în față am putut, să nu se bage nimeni, sau măcar nu prea mulți, înaintea mea, urmărind luminițele mișcătoare și sperînd că unul dintre ele e un vaporetto care se apropie de noi din și spre direcția bună. Și, după cum spuneam, noaptea pe vaporetto nr-ul 1, cu opriri în toate stațiile, înconjurat de oameni de toate națiile care vorbeau tare să acopere gălăgia dimprejur, zgomotul de motor sau izbirea de chei cînd ajungea într-o stație, și de toate vîrstele, cu copii mici care dormeau, cu căței, cu rucsacuri în spate: splendid!

Am fost din nou la Lido, și tot de două ori, ca data trecută de altfel. Dacă m-aș duce vreodată, și de-ar fi să vin cu o fată, normal, ei bine, acolo aș alege să mă cazez. Dar să stau mai mult, de exemplu mai mult de o săptămînă, sau măcar atît. M-am interesat, nici nu-s atît de scumpe hotelurile pe-acolo, doar că e un pic mai departe. Insula are o lungine de vreo 12 km, dar n-am ajuns să parcurg o distanță mare din ea. N-am ajuns nici la Malamocco, mai în sud, unde a locuit Hugo Pratt (cărțile sale sînt la loc de cinste în toate librăriile din Italia, mai ales aici în regiunea unde mă aflam, dar eu nu-s sigur că-l înțeleg, deși nu-mi displace, am și albumele care-au fost publicate și la noi, și încă în condiții foarte bune, doar primele cinci deocamdată, dar vor mai urma, dar nu știu; poate e doar o chestie de vîrstă, adică apreciat doar de cei care și-au petrecut adolescența cu aventurile lui Corto Maltese, nu ca mine, sau poate că e un spirit latin care e incompatibil cu personalitatea mea sau e vorba de cultura în care m-am format, citind cărțile unor autori mai din Nordul Europei; oricum, am să mai încerc). Am mers puțin și cu autobuzul pe insulă (abonamentul ACTV este valabil și acolo) cîteva stații. Am luat masa la un restaurant - da, mi-am făcut curaj și am stat singur la o masă și m-am îndopat și cu altfel de mîncare, nu doar cu pizza sau paste. M-am răsfățat chiar și cu un desert. Dar a doua oară cînd am fost, am ajuns prea tîrziu și acel local era închis după-masa. Am intrat și la Ovs, dar n-am mai găsit cămăși din acelea faine, răcoroase, cu mînecă lungă, ca data trecută, parcă magazinul s-a downgradat, sau acum cam toată lumea poartă numai tricouri, adică și lumea (sau moda) s-a downgradat. M-am plimbat mult pe străzile acelea destul de pustii, străjuite de copaci înalți, am cam evitat canalele, fiindcă de-a lungul lor nu era deloc umbră. În schimb am încercat să nu mai stau prea mult în soare, că transpirasem deja prea mult. Am admirat arhitectura Liberty (un Art Nouveau italian) a caselor așezate de-a lungul străzilor și înconjurate de curți interioare pline cu verdeață, întrebîndu-mă cum ar fi să stau aici. Aș putea lucra aici la laptop, ca acasă? Sau aș putea citi mai mult măcar? Sau locul te va îmbia la dolce far niente? Am sunat-o pe Mama pe WhatsApp ('Of, iar n-ai cipilică?') și i-am arătat și ei și i-a plăcut de asemenea ('O, ce faine-s clădirile pe-acolo!'. Bine că-i place și ei ceva din ce-i arăt.). Pe plaje nu era așa lume multă, oricum nu-mi place aglomerația la plajă, cred că dac-aș fi avut costum de baie, prosop, șlapi aș fi putut să închiriez un șezlong. Adică, ce vreau să zic: la mine cu cît aglomerația e mai mare, cu atît timiditatea mea crește, așa că nu cred c-aș fi avut nici o problemă personală să închiriez un șezlong. Poate data viitoare. Ce era supărător pe Lido era că acel uriaș, titanesc hotel de lux, Grand Hotel de Bains, în care-au stat Thomas Mann și diverse staruri de film, este ori în renovare, ori pur și simpu închis, deși nu atît asta e supărăror, cît faptul că întreg locul e înconjurat pe toate părțile de un gard foarte înalt, de culoare verde închis și mai sînt și copaci înalți împrejur încît nu poți vedea chiar nimic din ceea ce e-n interior. Cam împiedică orice perspectivă asupra locului, dar, pe de altă parte, așa părăsit și degradat cum intuiesc că este, cu siguranță mai mult ar strica-o. În jur însă, prosperă cîteva hoteluri mai mici, unele chiar mai moderne. Și destule clădiri care păreau a fi reședințe particulare, avînd mașini parcate în față. Și peste tot multă verdeață care înmiresmează atmosfera.

Am intrat în toate librăriile deschise, adică în majoritatea. Am scris despre Acqua Alta. Am să vă povestesc un lucru ciudat: la ieșirea de la Palatul Dogilor se afla un magazin cu suveniruri și cărți. Am zis să nu-mi cumpăr lucruri, fiindcă nu aveam aveam bagaj de cală. Am văzut o carte subțire, de mai puțin de o sută de pagini, dar în format A4 și-n condiții grafice foarte bune, de Paolo Veronese. Dar coperta arăta ca fiind un pic cam veche. N-am luat-o, cu gîndul că o voi mai găsi și în alte librării. Ei bine, n-am mai găsit-o niciunde, nici la librăria de la Galleria dell'Accademia. Și apoi nici pe Net, la care apelez în ultima instanță, fiind destul de veche. Era o ediție la celebra librărie Studium dar în germană, și tot acolo am mai văzut un album de Veronese dar aceea conținea doar picturi din colecțiile din State, am aflat mai tîrziu. Nu înțeleg de ce nu se publică la Taschen de exemplu. Îmi place că-n toate librăriile aerul condiționat suflă puternic iar unele au și etaj, ca multe alte magazine de altfel, care par mici la intrare dar cînd intri vezi că au mai multe nivele sau galerii întinse. Toate au și secțiuni în engleză, dar și rafturi consistente în franceză și germană, și nu doar ghiduri de călătorie, ci albume de artă, memoirs sau literatură. Marea majoritate a cărților sînt in italiană, evident. Sper că se vînd și deci că se citesc, doar sînt un popor mult mai civilizat ca al nostru. Mi-am cumpărat doar o carte, de călătorie, D.H. Lawrence - Twilight in Italy, și asta în ultima zi, cînd mi-am zis să mai dau o tură prin oraș înainte ora 11, cînd trebuia făcut check-out-ul. Deseori, cînd mi se făcea dor sau cînd eram obosit, mă gîndeam că atunci cînd voi ajunge înapoi acasă, voi sta în pat și voi citi cîteva cărți din biblioteca mea în săptămîna de concediu rămasă (dar am fost atît de epuizat, că abia am citit una).

Am revizitat o mulțime de locuri. La Punta della Dogana am ajuns într-o seară, foarte animată, nu doar cu selfie-persons. Îmi amintesc că am văzut o fată cu un aer boem, avînd un batic, care scria ceva într-un carnețel. Păcat că era în apropiere un yacht de milionari care bloca vederea spre o parte din Giudecca. M-am întors pe lîngă Salute, pe străduțele înguste de lîngă Guggenheim, am traversat Ponte dell'Accademia, unde toată lumea își face poze, am trecut pe lîngă celebra florărie de pe colț, și apoi am traversat trei Campo: Santo Stefano, Sant'Angelo și Manin, pe care le cunoșteam bine și despre care puteam afirma și atunci că îmi erau familiare, și parcă le fel și oamenii de acolo. Nu mai știu dacă data trecută am intrat la Chiesa Santo Stefano, probabil că da, dar acum, cu abonamentul Chorus de la Venezia Unica am vizitat și la partea muzeală, destul de sumbră, unde n-am scăpat fără să mai văd un Tintoretto. Am avut parte și de puțină hoinăreală prin oraș. Am mers de prea multe ori pe Strada Nova, o stradă aglomerată dar neinteresantă, mă rog, undeva în apropiere, în Canareggio, se afla hotelul la care stăteam, deși asta nu-i o scuză. În ultima zi, cea mai călduroasă și mai obositoare, am revăzut turnurile Arsenalului, apoi m-am îndreptat spre Est, către Giardini, pe străzile despre care știam că nu sînt prea umblate pînă în zona de grădini și parcuri, cu gîndul să stau un pic jos pe-o bancă și să-mi încarc celularul de la Power Bank. Nu am mai găsit nici o bancă liberă în același loc ca data trecută, cel puțin niciuna la umbră, dar am găsit în alt loc, aproape de intrarea, principală cred, de la Bienala de Arhitectură, unde-am stat vreo juma de oră, odihnindu-mă și așteptînd să mi se mai încare smartphone-ul, am băut o cola rece și am citit din Le Guide du Routard, pregătind viitoarea destinație. Într-o altă zi m-am dus să mai dau o raită pe insula Burano, de unde, chiar de la coborîrea de pe vaporetto, am luat-o la dreapta, am trecut peste un pod și am ajuns astfel și pe insula Mazzorbo, unde m-am plimbat puțin pe o cărare de-a lungul malului de unde puteai privi insula de pe partea opusă, dar n-am intrat in interior, pentru că mi-am dat seama că nu-i un loc turistic, sînt oameni în vîrstă care-și văd de treaba lor, stînd pe prispa din fața caselor, discutînd, aveam impresia că i-aș fi deranjat dacă aș fi intrat pe străzile unde locuiesc. Asta spre deosebire de Burano, unde te poți plimba peste tot, deși acolo e politicos să păstrezi liniștea, ceea ce nu mulți o știu. Am văzut destui care vorbeau cam tare, unii din ei românași. Am stat mult mai puțin ca data trecută. Tot de acolo am luat un vaporetto spre Torcello, apoi un altul înapoi, în care-am stat tot drumul, vreo 40 de minute, numai în picioare.

Cum e noaptea pe străzile din Veneția. Ei bine, pe arterele principale nu mai e atît de înghesuială ca-n timpul zilei, însă șuvoiul de oameni este totuși continuu. Se spune că seara vizitatorii de-o zi pleacă și fluxul de turiști e mult mai scăzut. Asta poate mai tîrziu, după ora zece, fiindcă eu pe la acea oră am plecat iar variația, cel puțin în locurile cu nume rezonante, era destul de insignifiantă aș zice. Există și destule străduțe pustii, slab luminate, iar stînd și privind de pe cîte-un pod, apa cîte unui canal pare atît de neagră, fiind mărginită de clădirile neiluminate, că-ți dă fiori, mai ales că acolo e și puțin mai răcoare. Dar nu e chiar înfricoșător, e mai mult un scary ca-n Harry Potter, adică te simți și puțin bine în același timp. Fiecare Campo are cîteva terase care în cea mai mare parte sînt ocupate, iar restaurantele cam la fel. Îmi place că se mănîncă și noaptea înghețată, (de ce nu?). În Piața San Marco se aude muzică live de la mai multe terase avînd orchestre cu instrumentiști îmbrăcați elegant, care cîntă arii clasice pe cîte-o scenă amenajată între terasă și frontul stradal. Bine că se mai păstrează ceva din spiritul de odinioară al lumii bune, al civilizației occidentale. Dacă stai în centrul pieței sunetele se amestecă între ele și totul sună ca la acordarea instrumentelor. La final toată lumea aplaudă și sînt mai mulți spectatori pe margine decît la așezați la mese. Uneori mai iese puțină apă din gurile de canalizare, pentru că zona aceea este cea mai joasă din toată Veneția, apă care se prelinge și pe sub cîteva scaune, dar nu se miră nimeni. În zonă sînt și cîțiva tuciurii care vînd obiecte luminoase pe care le aruncă sus, care zboară puțin în aer și pe care apoi le prind cu îndemînare, dar mai rău e că unii le cumpără pentru copii, care nu-s atît de îndemînatici deci oricum trebuie tot timpul să fii atent să nu-ți pice ceva în cap. Sînt mulți oameni care pur și simplu stau în picioare, povestesc sau se pozează. O dată am venit pe jos spre hotel, pe întuneric, și m-am pierdut. Nici nu e greu să te încurci printre atîtea străduțe, mai ales noaptea. Și am observat amuzat că nu eram deloc singurul. Eram mereu convins că mă aflu pe drumul cel bun, și prea obosit ca să mă tot uit în smartphone la fiecare colț de stradă. În sinea mea treaba asta îmi cam făcea plăcere, trebuie să recunosc, doar ăsta e și unul din motivele pentru care am decis să stau aici. Cum spuneam și în articolul precedent, indicatoarele cu Ferrovie sînt amăgitoare, pentru că la gară se poate ajunge pe foarte multe căi, și cred că sînt plasate în așa fel ca să maximizeze timpul petrecut în oraș de vizitatori. Gara Santa Lucia arată mai fain noaptea decît ziua: încă de pe Podul Scalzi se văd luminile din interior, cu panourile mari, cu leduri oranj pe fond negru, de afișare a orarului trenurilor. Am citit că sînt din ce în ce mai multe trenuri de noapte. De-ar pleca și de la noi!

Ok, cred m-am întins destul și pentru azi, am să continui altă dată.

luni, 28 august 2023

În patru zile și patru ore - partea întîi

Pînă la urmă, cu greu, am reușit să mă determin și să plec undeva în concediu și în vara aceasta. Mi-am făcut rezervările la începutul lui iulie, dar imediat după aceea am avut remușcări. Prima călătorie de anul acesta a fost destul de epuizantă, încă nu-mi revenisem bine de acolo nici măcat după o lună. Așa că mă gîndeam că poate ar fi mai bine ca la vară doar să stau acasă să mă odihnesc, și în plus avusesem o primă jumătate de an solicitantă la servici, plină de stres. Așa că în noaptea imediat următoare m-am tot zvîrcolit în pat și mi-am zis că a doua zi sigur voi renunța. Plătisem prin PayPal, poate ar fi fost ceva probleme cu rambursarea, am căutat pe net, dar acolo dai peste tot felul de răspunsuri. A doua zi dimineață am intrat în cont, eram cu mouse-ul lîngă butonul de anulare, dar mi-am zis hai să mai aștept. Amînarea poate avea uneori și consecințe pozitive. Apoi m-am luat cu lucrul. Seara am zis că voi mai vedea ziua următoare, poate nu voi mai fi atît de obosit sau poate speram că voi avea un fel de revelație. M-am mai gîndit că poate ar fi un lucru matur să plec, în fond nu era așa de mult, măcar pentru patru zile, dar intense, după care îmi mai luasem o săptămînă de concediu în care puteam să-mi revin, acasă. Doream? Aș fi spus și atunci că da, dar oboseala care mă dobora ca o piatră de moară... Nu-s obișnuit să plec de două ori pe an, deși nu e un lucru deosebit. La fel am pățit și-n 2018, cînd chiar am renunțat. Hai să mai stau puțin, am zis, să nu regret după aia, fiindcă atunci am cam regretat, nu imediat, dar mai încolo. Și așa a trecut o săptămînă. În a doua, mi-a mai revenit curajul. Astfel că am decis să plec totuși, deși nu prea aveam chef. Apoi a început să-mi vină cheful. După trei săptămîni mi-am zis că poate ar fi fost totuși mai bine dacă mi-aș fi luat cîteva zile în plus, eventual doar ca să merg cu trenul, dar mi s-a părut riscant să modific, și ar costat mai mult, și oricum destinația nu era deloc una ieftină. Așa că am început să-mi fac planuri, pregătiri.

Am fost deci plecat patru zile la Veneția. Patru zile și patru ore mai exact. Mai fusesem acolo în urmă cu opt ani, și întotdeauna m-am gîndit să revin, atît pentru a mai merge și în locuri apropiate în care n-am mai ajuns atunci, cît și, desigur, pentru a revedea unele locuri. De altfel nostalgia a jucat un rol important aici. Începînd cu zborul. Eu unul de regulă evit cît pot de mult să zbor cu companiile low cost. Nu-mi place deloc așa zisul lor model economic, dacă se poate numi model, bazat pe lipsa de respect față de pasageri. Zburasem doar o singură dată cu ei, tot la Veneția, dus-întors. De data asta, nostalgia, cum spuneam m-a făcut să iau tot aceeași companie lc. Și drumul de la Treviso la Veneția tot cu autobuzul Barzi, care e cel mai rapid dar mai puțin cunoscut și folosit, deși scrie despre el în toate ghidurile. Dar am coborît în stația din fața Gării din Mestre, doar ca să simt măcar puțin cuprins de energia din gară, și, desigur, să merg apoi cu trenul. Mi s-a părut ciudat să iau avionul ziua. Întotdeauna plecasem de dimineață de la șase, somnoros. Dar astfel e mai practic, pentru că ai timp să dormi mai mult noaptea precedentă. Am avut emoții pînă la decolare și mai apoi. În ziua de azi nu mai ești sigur de nimic. A decolat cu douăzeci de minute întîrziere, din cauza condițiilor meteo de pe traseu, am fost anunțați dinainte. Am stat în avion ca pe ace. Citisem atîtea povești pe net cu avioane care-au fost întoarse de pe pistă sau chiar din drum. Cînd am ajuns și am pus piciorul jos, m-am simțit foarte ușurat. Nu călătoresc mult. Stau în casă, privesc lumea prin televizor, prin filme și internet. Așa că atunci cînd ajung într-un loc, absorb cu nesaț totul. Drumul de la aeroport cu autobuzul, terenurile cultivate, clădirile, mă uit la oameni. Absolut totul îmi pare interesant. Păcat că sînt singur și n-am cu cine împărtăși toate astea.

Era trecut de miezul zilei și în gara din Mestre era mega-aglomerație. Dar sînt obișnuit cu asta. Mi-am cumpărat un bilet de la un distribuitor automat pentru un tren ce pleca peste vreo jumătate de oră, timp în care mi-am mai luat o mini baghetă cu șuncă, mozarella și roșii, o cafea și o apă de la un bufet și m-am învîrtit puțin prin gară. (Aveam cu mine doar un troler de cabină și un mic rucsac, decisesem să călătoresc ușor de data asta, asta fiind una din diferențe.) Tot acolo am intrat și într-o mică librărie. Da, toate lucrurile arătau bine, mai bine de cît mă așteptam. Aveam impresia, citind știrile alarmiste, că pandemia ar fi lăsat ravagii. De fapt peste tot în Italia pe unde-am fost în ultimul an am avut o impresie pozitivă. Curățenie, aglomerație, chiar se observă o oarecare ordine superioară. Totul e funcțional, ceea ce m-a bucurat. Scurta călătorie cu trenul am simțit-o mult prea scurtă. Uneori drumul e la fel de important, dacă nu chiar și mai important ca destinația. Găsisem pe Net un hotel curat, nu departe de gară. Asta a fost o altă diferență față de data trecută, cînd am stat pe partea continentală. În Mestre există destule hoteluri foarte faine, și care-s și mult mai ieftine. Patru stele în Mestre costă cam cît două stele pe insulă. Avînd doar patru zile la dispoziție, am zis să maximizez timpul, să nu fac naveta zilnic, asta pe de-o parte, iar pe de altă parte să hoinăresc pe străzi pînă seara tîrziu, chiar și după ce se întunecă. Ceea ce-am și făcut în zilele următoare, deși cînd ajungeam la hotel eram frînt de obosit după mai bine de doișpe/paișpe ore de stat în aer liber, lucru cu care nu eram obișnuit. După ce m-am cazat (n-am petrecut mult timp în camera de hotel, deși în ultima zi am venit după-amiaza tîrziu să trag un pui de somn de-o oră, că nu mai puteam efectiv) am ieșit și mi-am luat un abonament Venezia Unica pentru Muzeele Civice și Chorus Pass, care conține accesul în cîteva biserici și m-am îndreptat imediat către San Marco, nu pentru că voiam să văd piața, ci pentru că voiam să intru la Muzeul Correr și apoi la Palatul Dogilor. Credeam că va fi aglomerat, dar cu foaia de acces cu codul PNR am intrat imediat, în față. Dar pe drum m-am rătăcit în labirintul de străduțe. De încrezut ce eram, nu m-am uitat pe Google Maps de pe mobil, mi-am zis să-mi urmăresc instinctul și indicatoarele. Atunci m-am prins că-s înșelătoare, sînt plasate cred ca să urmezi cel mai lung traseu. Așa c-am sjuns la Rialto în schimb. Apoi mi-am scos celularul, că am zis că nu se mai poate așa și am ajuns în cîteva minute, sosind în piață din Nord, nu dinspre Vest, cum îmi propusesem inițial.

San Marco este singura Piazza din Veneția. Celălalte sînt numite Campo. Cînd am fost prima oară aici, acum opt ani, n-am intrat în muzeele din San Marco. Mi s-a părut mai important Galleria dell'Accademia, și acum cred c-am avut dreptate totuși. Muzeul Correr, împreună cu Muzeul Arheologic și Biblioteca Marciana, care-s aranjate în anfiladă nu m-au impresionat prea mult, asta poate și din cauză că era prima zi și deci eram prea surescitat de la drum, dar mă bucur că totuși le-am vizitat. Palatul Dogilor însă da. Parcursul vizitei e organizat ca fiind din ce în ce mai interesant, culminînd cu sala mare, dominată de picturile lui Tintoretto, care e sumbru și o religiozitate extrem de intensă, care parcă radiază, arde, chiar doare. Eu îl prefer însă pe Veronese (am scris în octombrie 2022 un articol despre relația mea cu acest pictor). Tintoretto însă e în Palatul Dogilor cam peste tot, iar Veronese abia dacă a avut loc ici și colo, un colț pe plafon sau o sală de legătură să se exprime. Bine că i s-a dat o biserică, San Sebastian, decorată în întregime de el, în care am fost în ziua următoare și unde m-am simțit cel mai bine. Se spune că atunci cînd ajungi într-un loc turistic cel mai bine e ca mai întîi să mergi să vizitezi locurile must-see ca să scapi astfel de-o presiune. Ceea ce am și făcut. Aș mai fi mers și în alte locuri, dar seara după ora cinci-șase majoritatea obiectivelor turistice sînt închise, iar după șapte-opt chiar și multe din biserici, așa că nu-ți prea rămîne de făcut decît să te plimbi sau să mergi să mănînci ceva. Lucrul acesta din urmă, fiind singur, l-am găsit întotdeauna dificil. Nu sînt singurul însă. Alain de Botton spunea undeva că și el simțea în mod asemănător. Am fost să-mi iau un arrancino, de fapt singularul am citit că e arrancinu, care se găsesc ușor în mai multe locuri, fie cu pește, fie vegetarian, cu broccoli, dar eu voiam rețeta clasică, cu ragù, ceea ce am găsit într-un singur loc, așa că mi-am satisfăcut una din pofte. Și o felie de pizza cu o cola. Am mai fost la un supermarket Conad (Billa nu mai e) de pe Strada Nova, mult mai întins și mai încăpător decît părea la intrare, și mi-am cumpărat un antiperspirant (nu știam că ai de fapt voie cu el în avion la cabină - dacă știam îmi luam și un tub cu cremă de protecție solară - așa, am fost nevoit să-l cumpăr dintr-o farmacie), un săpun și apă. N-am stat mult în prima seară. A, și m-am mai plimbat prin Ghetto, cred prima oară, evrei cu bucle laterale, mîncare coșer, cocktail-uri. O zonă cu cei mai extrovertiți oameni. Toată Italia de altfel e extrovertită.

Cum spuneam, au fost cîteva lucruri pe care de data asta le-am făcut în premieră. Pe lîngă cele menționate mai sus au mai fost: Teatro Fenice - surpinzător, nu știam că te lasă să intri și în sală, mi-a făcut poftă să asist la un spectacol, eu, care nici la cinema nu merg (în urmă cu două săptămîni fusesem să văd ultimul Indiana Jones, dar asta e o excepție). Deja începeam să-mi fac o listă cu lucruri de făcut pentru data vitoare cînd voi reveni. Scala Contarini del Bovolo de lîngă Campo Manin, într-un loc foarte ascuns, care aduce un pic cu Turnul din Pisa. Dar aici n-am urcat, că era cam cald și oricum e greu cînd ai cu inima. Am intrat în două Ca'-uri: Ca D'Oro și Ca'Rezzonico, ambele situate pe malul Grand Canal-ului și cînd te uiți de pe terasă în exterior, toți ochii de pe vaporetto care trece se uită spre tine. Casa lui Goldoni (cam mică, dar am scris în cartea de oaspeți) - trebuie neapărat să văd o piesă de el, nu știu unde. Libreria Acqua Alta - vai de mine ce aglomerație era acolo, am vrut să mă uit la cîteva albume, aveau mai multe albume de artă, unele mai vechi, dar n-am prea putut, fiindcă trebuia încontinuu să fac loc celor care voiau dragă să ajungă în capăt să se suie pe cărți și să privească de-a lungul unui canal. Iar ideea lor de a folosi cărțile ca trepte nu-mi prea place, cărțile sînt făcute să citești din ele, nu să calci pe ele. Apoi Piața de pește din Rialto - am ajuns acolo cît am putut de dimineață, dar nu prea erau mușterii, doar vînzători care aveau destul pește, calamari, fructe de mare cu lor mirosul specific specific, m-am simțit un pic în plus, nu știu începînd cu ce oră vine lumea acolo. Biserica St. Mary of Lily sau Santa Maria del Giglio, care îmi mintea mea se asociază acum cu un SMS pe care l-am primit cînd eram aproape de intrare în care eram anunțat despre o tranzacție destul de mare pe care n-o recunoșteam, abia după ce-am deschis mobil banking-ul mi-am dat seama că era de la niște titluri de stat pe care le cumpărasem cu două săptămîni în urmă. La fel cum pe clopotnița de pe insula San Giorgio Magiore îmi face o asociere cu momentul cînd m-a sunat Mama pe WhatsApp ("Unde ești? Dar cum ai ajuns acolo? Unde ți-e cipilica? Să nu stai mult, bine?"). Și a mai fost insula Torcello, destul de pustie, practic o ieșire în plină natură, cu multă verdeață, departe de aglomerație, doar în codul muncii se precizează că un angajat trebuie să petreacă nu știu cît timp pe an în natură.

Și a mai fost excursia la Vicenza, cu trenul, desigur, un Regionale Veloce care treptat devenea din ce în ce mai aglomerat. E un orășel în care-am vizitat cîteva galerii și biserici, printre care Chiesa din Santa Cortona în care-am admirat Adorația Magilor de Veronese și unde un bătrînel mi-a arătat și mi-a povestit, puțin în italiană și mai mult prin semne și mimică, cum pruncul Iisus își trage piciorușele sărutate de un mag bărbos. Am vorbit puțin cu mai multe persoane: într-un local în care-am băut un cappuccino, apoi tipa de la centrul turistic de la care-am luat un abonament. Oameni prietenoși cu toții. Mi-a plăcut Piazza dei Signori, foarte animată și plină cu tarabe acoperite cu produse ieftine, ca orice piață italiană, pe care am admirat-o și de înălțime, de la Basilica Palladiana. Apoi am fost la Teatro Olimpico, construit de Andrea Palladio, cel mai vechi teatru acoperit din lume, în care-am asistat la un spectacol de lumini, culori și sunete. Ca orice orășel din Italia, după ora unu, unu jumate orașul cam doarme, multe localuri și magazine mici se închid. Am intrat și într-o magazin de haine, Ovs, destul de mic, surprinzător de mic, care, făcînd parte dintr-un lanț, era deschis, dar n-am văzut nimic deosebit. Vicenza nu are Feltrinelli dar am mai intrat în două librării, care aveau destul de puține cărți în engleză, m-aș fi așteptat la mai multe fiindcă am auzit că în apropiere se află o bază militară Nato, cu oameni care trăiesc acolo cu familiile lor. Nu am stat mult, m-am îndreptat spre gară, mi-am luat un bilet și am intrat într-un bufet unde-am mîncat o felie de pizza - în general nu m-am prea descurcat cu mîncarea, dar nu pentru asta venisem - și am așteptat trenul. Era înnorat și promitea să plouă. Pe drumul de întoarcere a dat cîțiva stropi, dar în Venezia a fost însorit.

Ok, m-am întins destul cu acest articol. Am să continui cu partea a doua data viitoare.

duminică, 23 iulie 2023

De la Bari la Lecce

Era într-o zi de duminică, 28 mai 2023, ora 11:30 am, și mă aflam în gara Bari Centrale, regiunea Puglia, Italia. Cum am ajuns aici, pe scurt. Petrecusem cîteva zile în regiunea Basilicata, explorînd în amănunțime mai ales orașul Matera, unde-am dormit două nopți într-un mic hotel, și unde m-am tot plimbat pe străduțele pavate cu pietre colțuroase că mi s-au rupt pantofii de sport aproape noi, pe care-i credeam mai rezistenți. Așa că tocmai mă întorsesem cu un autocar, fiindcă trenurile regionale nu mergeau duminica, e drept, foarte comfortabil, iar acum aveam cîteva ore la dispoziție pînă la sosirea trenului Frecciarossa 1000 spre Lecce, următoarea destinație pentru cîteva zile.

Bari este un oraș cu 320 de mii de locuitori, iar cu tot cu zona metropolitană trece bine de un milion și constituie atît un important port la Marea Adriatică cît și un oraș universitar, iar lucrurile acestea se simt: arată atît o față gritty cît și una mai exuberantă. Are un centru istoric, cu străduțe înguste și întortocheate, viu animate, în care se află Basilica Sf. Nicolae și Catedrala San Sabino, terminate în secolul al XII-lea și respectiv al XIII-lea. Între acest Centro Storico și gară există un alt cartier, construit în secolul al XIX-lea de Murat, (generalul lui Napoleon, care l-a făcut apoi rege al Neapolelui) cu străzi desfășurate într-o rețea rectangulară, care formează și un major district de shopping, cu clădiri cu mai multe etaje avînd balcoane cu balustrade ornate, precum și o lungă promenadă de-a lungul mării.

Gara a fost construită în secolul XIX, a trecut prin mai multe extinderi și renovări de-a lungul timpului, și e deservită zilnic de vreo 300 de trenuri care transportă anual aprox. 14 milioane de călători.

În Puglia există, cinci companii feroviare. În fața gării Bari Centrale, cum ieși spre stînga, se observă clădirea companiei Ferrotramviaria, care administrează rețeaua Ferrovie Nord Barese, o companie privată, care are și un tren spre aeroport care pleacă de undeva de la subsol. Lîngă ea, într-o clădire mai scundă, se află sediul Ferrovie Appulo-Lucane, o companie privată, ale cărei trenuri cu ecartament îngust unesc Puglia cu Basilicata (Lucania e vechea denumire a regiunii Basilicata). Cu aceasta se poate merge la Matera de exemplu, deși pentru asta există mai multe autobuze directe, confortabile, care sînt și mult mai rapide. Însă are prostul obicei de a nu funcționa duminica, și ne aflam într-o zi de duminică, și tocmai veneam de la Matera, după cum spuneam mai sus.

Pe lîngă aceatsa, mai există trei companii. Ferrovie dello Stato Italiene, evident, care, prin subsidiara ei, Trenitalia, principalul operator din Italia, conectează orașele majore din Puglia cu restul Italiei. Ferrovie del Sud-Est, care conectează orașele mici ale regiunii și zona rurală. Am fost de la Lecce la Gallipoli cu un astfel de tren, un drum care a luat cam de trei ori mai mult timp decît dacă am fi avut o mașină. De asemenea compania are și autobuze - la Alberobello de exemplu, unde parcă toată lumea voia să meargă, se poate ajunge cu aceasta (autobuzul se ia din spatele gării, Largo Sorrentino și face puțin peste o oră). Și Ferrovie del Gargano, între Bari și Foggia dar cu aceasta n-am mers

În mijlocul pieței din fața gării se află o fîntînă înconjurată de palmieri, ca o oază, care dă o senzație de prospețime în această zonă intens circulată, în căldură și miros de carburanți arși. Am citit însă că toată aria aceasta dimprejurul gării nu e sigură după lăsarea întunericului, dar cam așa se întîmplă în toate orașele mari din păcate. Și ziua am văzut de exemplu chiar pe platforme persoane dubioase. La un moment dat am văzut un individ care se plimba lejer pe peron cu o sticlă de bere în mînă. Peste vreo cinci minute l-am văzut venind în sens opus, de data asta fiind escortat de personalul de pază. Am petrecut juma' de zi în Bari, în zona centrală. peste cîteva zile, și mi s-a părut ok ca și siguranță. Nu ne-am cazut în Bari, ci într-un orășel apropiat, mai relaxant, cu clădiri mult mai joase.

În holul de la intrarea în clădirea gării Bari Centrale este curățenie și sînt de remarcat imediat niște coloane susținere, alb-aurii, care-i oferă un aer clasic și elegant. În interiorul gării se găsesc mai multe automate de vînzare a biletelor, un punct de informare a clienților, și două bufete de la care poți lua cîte-o felie de pizza, o focaccia, panzerotti (un fel de langoși dar mai groși, umpluți cu mozzarella și pomodoro), sandviciuri, baghete, brioșe, tarte cu gem, din astea, care nu arată ele prea îmbietor, dar hei, te afli în Italia, așa că n-au cum să fie rele, și desigur, cafea precum și o vastă selecție de băuturi, deci nimic deosebit. Nu există sală de așteptare, doar un lounge pentru deținătorii unui card special, Freccia Club, adică pentru călători care folosesc regulat trenuri de mare viteză. Așa că dacă trenul cu care mergeți e anulat (și asta se cam întîmplă destul de des în ultimii ani, ca peste tot în Europa de altfel) atunci, dacă vrei să-l aștepți pe următorul, nu prea ai ce să faci, decît să stai pe peron, dacă ai mult noroc poate găsești o bancă liberă, altfel stai în picioare, sau, dacă ai mult timp și energie, te poți plimba prin oraș, în zona comercială, la care poți ajunge imediat, mergînd lejer pe jos.

Aveam cîteva ore de petrecut pînă la sosirea trenului. Prea puține pentru a da o tură prin oraș (urma să o facem altă dată) și prea multe pentru a lăsa timpul să treacă degeaba. Am lăsat bagajele la oficiul de depozitare, apoi am fost la un bufet mai liber să mîncăm cîte ceva, și după aceea am mers puțin pe peroane pentru a lua cîteva instantanee.

Am observat imediat trenuri regionale Trenitalia, tractate de o locomotivă de clasă E.464, introdusă în anii nouăzeci în special pentru serviciile de navetiști, construită de compania Bombardier (achiziționată de Alstom în 2021) și produsă la uzina italiană din Vado Ligure. Poate atinge o viteză maximă de 160 km/h, normal pentru trenurile Regionale, care opresc la mai multe stații decît cele de distanță lungă, uneori în toate, și cele Regionale Veloce, care opresc cam la jumătate din stații. Am călătorit de nenumărate ori în ultimul deceniu cu astfel de trenuri prin diverse regiuni ale Italiei și de cîteva ori (o dată chiar anul acesta, urma să o fac peste cîteva zile, spre Monopoli) am nimerit ca, în ciuda căldurii de afară, aerul condiționat să nu funcționeze.

Am observat o mulțime de InterCity-uri, unul de la 11:48, IC757, cu plecare spre Lecce, pe care aș fi putut să-l iau, dar am preferat să aștept un pic un tren de mare viteză, și, în plus nu știu cît ar fi întîrziat autocarul cu care-am venit, dar a venit la timp. Și, de ce să nu recunosc, am vrut să mai stau puțin și prin gară. Mai erau și altele. Acestea operează în special între nordul și sudul Italiei sau spre țările învecinate.

Am putut vedea o mulțime de trenuri regionale Pop - de tipul Coradia Stream, în versiunea cu patru vagoane, deci ETR 104, de 84.2m lungime, care poate transporta pînă la 509 pasageri, din care doar 321 pe locuri. Are spații speciale pentru biciclete, care se taxează suplimentar. E construit de Alstom în diverse regiuni din Italia: cea mai mare parte în Savigliano, sistemele de tracțiune și alte componente în Sesto San Giovanni iar sistemele de semnalizare în Bologna. Flota regională Trenitalia e completată cu trenuri Jazz (Alstom, cu 4 pînă la 6 module), Rock (Hitachi, double decker), Blues (la fel ca Rock, dar single decker) și Swing (construit de o firmă poloneză, puțin mai lente, 130 km/h). Peste tot muzică. Nu am văzut Hitachi Caravaggio, ca anul trecut în Liguria. Urmează să sosească și la noi în țară cîteva zeci de astfel de trenuri, primele trenuri de pasageri livrate de Alstom în România. Fiecare tren va avea șase vagoane, 350 de locuri și va putea atinge 160 km/h. Am citit recent că primele trenuri vor intra în teste chiar în lunile viitoare și dacă va fi totul ok, vor intra în circulația comercială la începutul anului viitor. Printre alte rute, vor fi și cu plecarea din Timișoara spre Arad și alta spre Cluj. Poate/sper că odată cu introducerea acestor tipuri de trenuri și la noi în țară, din ce în ce mai mulți oameni vor renunța la mașină pentru deplasările interne. Desigur, neo-țăranii corporatiștii nu, fiindcă ei n-ar renunța în ruptul capului la mașina lor de servici cu care vin la sediu, să nu întîrzie la o ședință la care dau din gură, că altceva oricum nu știu să facă, sau cînd pleacă acasă fuga fuguța la casele lor împuțite din suburbiile-dormitor, în care nu găsești nici o carte.

Mă uitam în reflecția mea în geamul unui astfel de tren, ca la un străin. Un ragazzo care visează uneori trenuri. Dar nu călătorește atît de des pe cît și-ar dori. Nu prea are timp. Lucrează la o companie cu sediul undeva în apropierea Gării de Nord și de fiecare dată cînd vine la servici sau pleacă spre casă se uită la trenurile care se întrevăd după bulevard, peste gardul de beton al clădirii reviziei de vagoane. Iar în zilele cînd își simte capul ca prins într-o menghină din cauza stresului, a complexității proiectului sau a mitocăniei generalizate parcă în acea țară, își ia o cafea în care selectează mai întîi prea mult zahăr, într-un pahar de carton, de la unul din automatele care au afișajul în italiană, și iese afară, lîngă peluza întinsă din fața companiei, la o oarecare distanță de grupurile gălăgioase de fumători, de bîrfele, discuțiile debilitante și veselia lor forțată, și privește spre trenuri, gîndindu-se de ce este el atît de fraier, adică conștiincios, și nu-și face o cerere de măcar o juma' de zi liberă, să urce într-un tren, în primul pe care-l va vedea, care să-l ducă undeva cît mai departe de lumea asta nebună. Dar nu are un răspuns. Pentru că nici nu cred că există un răspuns. Poate într-o zi, cînd vor apărea noile Coradia Stream, o va face.

Am văzut un trenul Frecciargento (în traducere: Săgeata Argintie) nr. 8314 spre Roma Termini. Pleca la 12:46 din Bari și ajunge la 16:55, în total 4h9min. Cu 9 vagoane, deci un ETR 485 (Elettro Treno Rapido), cu 489 de locuri din care 3 la clasa întîi, 5 la clasa a doua și un vagon bistro. Construit de Fiat Ferroviaria (acum Alstom Ferroviaria) e cunoscut și sub numele de Pendolino. Poate atinge 250 km/h, dar ce e interesant la el e că e tilting, adică se înclină la curbe (la un unghi de 8°). Have a safe trip, buddy. (Oh, nu-s normal, vorbesc cu trenurile, chiar dacă în gînd.)

Prin sottopassaggio, pasajul subteran, bine semnalizat, ajungi imediat la Ferrotramviaria, de care spuneam la început, o gară mică, cu doar trei linii, dar eficientă. Trenul care duce la aeroport, mă rog, locomotiva, este construit de compania spaniolă CAF și face cam un sfert de oră pînă acolo.

Am călătorit în ziua precendentă și cu un tren al companiei Appulo Lucane, spre și de la Altamura, un oraș mai curat, tipic italian, cu mult mai puțini turiști. Mi-a plăcut că în stația din Altamura am stat în tren pînă ce a sosit un altul de la Bari și abia după ce toți pasagerii care voiau să schimbe au coborît din acela și au urcat în acesta al nostru, trenul a pornit motoarele și a plecat. Și mi-a mai plăcut arhitectura modernă a gării, care e în contrast cu cea a uneia dintre cele mai vechi așezări urbane din lume.

Între timp, m-am întors la suprafață, pe platforma noastră. Încet, (re)începe să se aglomereze. Tocmai sosea un tren Frecciarossa, în traducere: Săgeata Roșie, operat de Trenitalia, care poate atinge 300 km/h pe liniile dedicate - în această regiune însă nu sînt linii de mare viteză. (La ora la care scriu e în construcție o linie de mare viteză între Bari și Napoli - cînd va fi gata poate că și Rick Steves va adăuga regiunea aceasta într-unul din ghidurile sale.) Ah, dragi cititori, ar fi trebuit să fiți aici cu mine, mă rog, unii dintre voi, fiindcă e greu de descris energia care însoțește momentele sosirii sau plecării unui tren de mare viteză. Sunetul de motor electric acompaniat vibrația sa puternică, suprapunîndu-se peste anunțurile de la megafoane. Apoi conductori, mecanici, personalul gării, cu toții îmbrăcați în uniformele lor elegante, discutînd, glumind. Italienii sînt un popor extrovertit, spirite volubile, iar trenul îi cam izolează de lume, iar la sosire sau la plecare, comunică între ei cu foarte mult entuziasm, care e de-a dreptul contagios. Este vorba despre trenul Frecciarossa 9808 spre Torino Porta Nuova. Pleacă din Bari Centrale la ora 13:30 și va ajunge la destinație la ora 21:50 - în total 8h și 20min. Merge prin Bologna Centrale dar nu o ia prin Roma, ci prin Ancona. Peste vreo cinci minute, de la megafoane: "Treno Alta Velocità Frecciarossa novanta otto zero otto per Torino Porta Nuova è in partenza dal binario tre". Lumea s-a așezat frumos la coadă la urcare, civilizat. Pe mulți îi așteaptă un drum lung. Cu un minut înainte de plecare se închid porțile. Trenul acesta nu are tracțiunea distribuită, ci doar în față și-n spate prin două locomotive E.404. Dar nu cu unul din acesta urma să plec, ci cu Frecciarossa 1000.

Există mai multe tipuri de trenuri Frecciarossa, și în gara de destinație am avut timp să observ în paralel două dintre ele. De exemplu, Frecciarossa 1000, sau ETR 1000. Viteza maximă: 400 km/h, deși în Italia, ca și-n Germania de altfel, viteza trenurilor e limitată pe toate liniile la 300 km/h. Accelerează de la 0 la 300 km/h în patru minute. Are 16 motoare cu o tracțiune distribuită pe cele 8 unități. Două axe pe boghiu, două boghiuri pe unitate. Puterea: 10 mii kW (13400 cai putere). Lungimea: 202 metri. 457 de locuri. Dezvoltat ca un joint venture între AnsaldoBreda (acum Hitachi Rail Italy) și Bombardier (acum Alstom Ferrovie). Apoi: trenul de mare viteză Freciarossa ETR.700, proiectat de celebra Pininfarina și produs de AnsaldoBreda, construit la Pistoia. Tot cu tracțiune distribuită. Are o lungime 200.9m, 8 secțiuni articulate, 546 de locuri, din care 127 la clasa întîi și 419 la a doua, o putere de 5500 kWh și prinde maxim 250 km/h.

Dar să ne întoarcem. Între timp mi-am luat bagajele de la oficiul de depozitare. Aștept nerăbdător trenul AV 9511. (AV vine de la Alta Velocità.) Am observat pe panourile de afișate că există multe trenuri anulate în orele următoare, unul spre Veneția, și ultimul din listă chiar spre Lecce. Devin puțin agitat.

În sfîrșit sosește și trenul nostru. Cu o întîrziere de cinci minute, dar ce mai contează? Oricum, aveam să le recuperăm. Oh boy, oh boy, oh boy, oh boy! ♫ I'm so excited, I just can't hide it. ♫ Cînd am urcat, parcă eram în Millenium Falcon sau în Star Trek. Nu toate locurile sînt aranjate ca-n avion, cele mai multe sînt cîte patru locuri în jurul unei mese, ideal pentru familii mari sau grupuri de prieteni. Dar am preferat altfel. Ei, da' știu să-mi aleg locurile. Am mers cu spatele (de unde să fi știut cînd am făcut rezervarea online?). Singura diferență față de clasa Standard sînt aceste fotolii capitonate cu piele, versus cele cu material texil, precum și o ciocolățică/biscuițel și o apă, care se oferă ca 'welcome service'. Mai există două clase superioare: clasa Business, la care rîndurile sînt aranjate în formație 2+1, iar la Executive se dă un Prosecco și un platou cu mîncare, dar cum eu oricum nu beau alcool, și oricum mîncasem deja, nu am simțit nici o lipsă. E aerisit, luminos și spațios. Există suficient spațiu de depozitare a bagajelor și jos, între fotoliile spate-n spate.Existau destui călători, lume bună. Mie sincer nu mi-a plăcut culoarea maronie a fotoliilor. O alegere cam nefericită, ceea ce e ciudat, pentru că italienii sînt cunoscuți pentru bunul lor gust. De exemplu dacă nu sînteți siguri dacă ceva are valoare artistică, întrebați un italian: mai mult ca sigur vă va arăta varianta corectă. Pe bune. Dar nu toate cele de la clasa Premium au această culoare, în alt carozza, tot la Premium class, erau de culoare gri, ceea ce-i conferă un aer mai stilat. De remarcat: suportul pentru picioare de jos, spațiul generos față de locurile din față, măsuța pliabilă din față (care are în interior un material neaderent, tot de o culoare maronie) precum și semnul pt. prize, care se află între cele două locuri alăturate. Și nu, nu scrie niciunde "E pericoloso sporgersi". Aproape de ușă, care se deschide apăsînd butonul verde, cu un fîsîit ca pe nava Enterprise, există încă un rack de depozitare al bagajelor mari, asta pe lîngă cele de deasupra, care și ele mi s-au părut suficiente. Semnul WiFi, evident, este pe toate ușile. (În trenul unui InterCity IC 614, la clasa Business, în care-am venit peste cîteva zile de la Lecce fotoliile erau dintr-un material textil, bleumarin, dar mult mai cool. Geamurile însă erau mai murdare. Și are cîteva elemente zdrăngănitoare.)

Pe display-uri era afișat la un moment dat: "We are travelling at 145 km/h". Cam asta e viteza maximă pe aici. Era afișat și itinerariul. A plecat de la Milano Centrale la 06:10, la 14:10 a ajuns la Bari Centrale (mă rog, cu cîteva minuțele de întîrziere, care însă, atenție!, au fost recuperate), de unde l-am luat noi, de unde a plecat la 14:18 iar la 15:50 va ajunge la Lecce. O singură oprire, la Brindisi (se pronunță cu accentul pe primul 'i').

Pe tot parcursul drumului am remarcat livezile de măslini. Regiunea pe care o traversăm, Puglia, produce cam 40-50% din măslinele necesare fabricării uleiul de măsline din Italia. Însă din nefericire, în ultima decadă, o boală, foarte greu de detectat de la primele simptome, a afectat milioane de măslini din regiune. Aceasta e cauzată de o bacterie care provoacă înfundarea vaselor care transportă apa de la rădăcină spre frunze și care e răspîndită de o mică insectă: atunci cînd aceasta mușcă dintr-o frunză infectată, bacteria trece în saliva ei și se propagă mai departe atunci cînd insecta trece la alt măslin. Odată infectat, măslinul se usucă și moare. Astfel, peste 20 de milioane de copaci au murit, unii avînd o vîrstă de cîteva sute de ani. Și nu există nici un tratament pentru această boală, care se răspîndește cu o viteză de cîțiva km pe an. Imediat ce e identificat un copac infectat lîngă alții sănătoși, trebuie dezrădăcinat iar ceilalți copaci trebuie inspectați imediat. Am văzut o mulțime de copaci uscați pe marginea drumurilor pe care-am fost precum și o mulțime ferme părăsite, mori în care presează măslinele, sau sere, în ruină. O imensă tragedie și un dezastru de mediu. Se crede că bacteria a ajuns aici printr-o plantă importată dintr-o țară din America Latină - și acolo există o astfel de problemă, la portocali de exemplu. Nu știu în ce măsură a fost prezentat subiectul acesta în presa de la noi, fiindcă nu prea urmăresc știrile ce apar în presa națională, dar, oricum, pe lîngă această tragedie, ciondănelile din coaliție îmi par insignifiante.

De altfel mare parte din peisaj e umplut cu livezi de măslini și construcții agricole. Un măslin poate trăi și cîteva mii de ani. Există garduri de piatră, joase, fără mortar, care delimitează proprietățile. Mi-a plăcut să privesc spațiul albastru în care privirea poate înainta neîngrădit. Marea e aproape.

Și astfel am ajuns la Lecce. Am și ațipit puțin între timp. Eram cam obosit totuși, trebuie să recunosc. Ne aflam în picioare de la 07:45, am mers cu un autocar de la Matera, a urmat apoi timpul petrecut în gară, iar acum cu trenul acesta, silențios, lin ... Și oricum, atunci cînd călătorești trăirile sînt mai intense. Terminus. Păcat c-a durat atît de pușin, cam o oră și jumătate. Grazie Trenitalia. Grazie Frecciarossa 1000.

Gara din Lecce a fost inaugurată în 1866. Mult mai mică decît cea din Bari Centrale, am stat pușin acolo, fiindcă check-in-ul se făcea doar de la ora 5.

Orașul Lecce degajă șarmul unei lumi vechi, în care timpul parcă s-a oprit. Toate clădirile din centrul istoric sînt construite dintr-o piatră calcaroasă cu o granulație fină extrasă din împrejurimile orașului, avînd reflecții aurii, atît ziua, la lumina soarelui, cît și noaptea, la lumină artificială.

Primul lucru pe care l-am vizitat, pentru că era aproape de hotelul în care-am stat, a fost Catedrala Santa Maria dell'Assunta, situată într-o piață închisă, adică înconjurată complet de clădiri pe toate cele patru laturi, avînd doar un singur loc pe unde se poate intra sau ieși. Este construită in stilul Barocco Leccese, un stil exuberant si somptuos, cu ornamente rafinate care a apărut la finele secolului al XVI-lea, după victoria flotei creștine la Lepanto, care-a cam pus capăt invaziilor și raidurilor piraterești otomane și sarazine în sudul Italiei, Adriatica și-n vestul Mediteranei, și prin urmare și a construcțiilor defensive, începînd astfel epoca libertății decorative, lucru sprijinit de ordinele religioase (Iezuiți, Franciscani) care au venit apoi în regiune atrăgînd cu ele un influx de 'ricchezza'. Imediat lîngă Catedrală e campanila. Construită pe locul alteia, de origine normandă, care s-a prăbușit la începutul lui Seicento. Are o formă rectangulară, o înălțime de 70m, cu cinci nivele (ultimul e în restaurare), fiecare avînd o balustradă care-i înconjoară perimetrul. E ușor aplecată, nu mi s-a părut, din cauza adîncirii unei fundații.

Apoi Amfiteatrul roman. Data construcției e estimată undeva între secolele întîi și al doilea AD. Clădirea cubică din preajmă a fost construită în 1592, a servit mai multe roluri: fie ca un loc de la care cetățenii erau informați despre evenimentele importante ale orașului, fie în care oficialii orașului ascultau plîngerie cetățenilor, sau magazie de arme în caz de război. Acum servește ca infopoint turistic și uneori, spațiu pt. expoziții. Coloana de imediat de lîngă are și ea o istorie: a fost construită din fragmentele uneia din cele două coloane care marca sfîrșitul Via Appia în Brindisi, principalul drum între Roma și sudul Italiei, care s-au prăbușit în urma unui cutremur. Întreaga arie este în restaurare, se cam observă după panourile care o înconjoară.

Lecce e celebru pentru a sa passeggiata, plimbarea de seară pe străzile pietonale din Centro Storico. Atît tineri cît și seniori, fără grabă. Animația de pe străzi este mai mare seara pe străzile înșiruite cu magazine și restaurante cu terase. Dar fără cerșetori, fără figuri încruntate sau răutăcioase, fără behăituri, fără rîsete în grup. O atmosferă foarte relaxantă, ceea ce vă doresc și vouă.

luni, 26 iunie 2023

Timp de asimilare

Senzația pe care ți-o dă o amintire atunci cînd o analizezi poate fi diferită de cea pe care știi c-ai avut-o atunci cînd ai trăit-o. Am observat asta mai ales atunci cînd mă întorc dintr-o călătorie. Și atunci îmi pun întrebarea care din ele e mai adevărată și dacă într-adevăr s-a meritat. Cînd sînt plecat, deși știu că mi-am dorit cu ardoare să fi acolo, uneori am impresia că doar trebuie să îndeplinesc un obiectiv, al cărui scop este de a mă face mai o persoană mai bună, mai îmbogățit spiritual. Și astfel, strîng din dinți, mă forțez să mă scol dis de dimineață, ignor oboseala, vremea uneori potrivnică, aglomerația din locurile excesiv de turistice, anxietatea de a prinde o conexiune, un tren, un autobuz, care să mă ducă spre destinația dorită sau înapoi la hotel, precum și sentimentul unei solitudini apăsătoare, mai pregnant atunci cînd mănînc de unul singur la o masă, sau cînd văd cupluri în posturi romantice, de la care trebuie să fac un efort ca să-mi abat gîndurile. Apoi mai este dorința care mă cuprinde atunci cînd mă aflu într-o librărie sau cînd ies dintr-un muzeu, de-a citi o carte pe care tocmai am răsfoit-o, chiar dacă într-o limbă din care cunosc doar cîteva cuvinte, ori despre subiecte care mi-au atras atenția, ceea ce atrage după sine dorul de-a fi în acel moment acasă, tolănit și cu o carte în mînă. Și toate astea durează pînă la puțin timp după ce mă întorc. Atunci pun instinctiv în perspectivă locurile pe unde-am fost, într-un cadru mental, poate nu chiar idealizat, dar oricum degajînd un fel de aură care-mi iradiază gîndurile și noaptea, visele. Și asta într-o astfel de măsură încît nu-mi mai vine să mai plec undeva curînd, încă o dată, deși mi-au mai rămas cîteva zile de concediu, și nu cred că doar din cauza oboselii, ci poate și din afluența memoriei senzațiilor recent trăite care lucrează asupra mea, pe care simt că trebuie să le interpretez mai întîi, și apoi să le asimilez, înainte de a trece mai departe la altceva.

sâmbătă, 13 mai 2023

ReStart Trek

Acum cîteva săptămîni, la începutul unui week-end prelungit, mă aflam în fața televizorului căutînd un film pe un canal de streaming, cînd mi-a atras atenția, nu știu de ce, Star Trek: Picard. Mai auzisem de el, desigur, chiar îl urmărisem pe Patrick Stewart în pandemie citind din sonetele lui Shakespeare pe rețelele de socializare. Însă acum de fiecare dată treceam repede peste el cu telecomanda, eu avînd cu totul alte preocupări: istoria, literatura, călătoriile. Pur și simplu nu mă mai interesa franciza, și asta încă din facultate, demult, mă cam plictisisem de el, cu tentele lui didactice, cu întîlnirile cu ambasadori sau ușile acelea care se închideau și se deschideau cu un fîșîit, deși filmul Generations din 1994 chiar mi-a plăcut foarte mult (acela a fost și unul dintre puținele filme pe care le-am văzut la cinema în perioada studenției). Și nici literatură SF nu mai citeam de puțin după ce-am terminat facultatea. Cu cîteva zile înainte citisem ce încîntat era cineva pe FB de final. De data asta însă am zis să încerc. Și m-a prins imediat. Atît de mult încît am terminat toate cele treizeci de episoade în puțin peste o săptămînă (nu voiam să văd mai mult de trei, maxim patru pe zi, ca să las timp să diger ca lumea). Și de-atunci am început să mă uit la episoadele cîtorva seriale simultan, nu doar reluînd seria din Next Generations, multe din care, ciudat, nu-mi prea aduc aminte, dar și cele la care nu m-am uitat deloc: seria originală,  Voyager și chiar Enterprise. Ce s-a întîmplat?, mi-am pus întrebarea. Este factorul nostalgic, este un shift al intereselor? Cred că ambele. Dar asta îmi provoacă probleme.

Nu știu de ce m-am lăsat de citit science-fiction după facultate, cu o excepție: Philip K. Dick, pe care am continuat să-l citesc și chiar să-i colecționez cărțile, eu urmăresc scriitorii cu operele lor, nu genurile literare. Am găsit un interviu cu el într-o carte în care avertiza că acest gen de literatură tinde să devină una strict juvenilă sub presiunea mercantilă a editurilor. Astfel s-au scos relațiile complexe dintre femei și bărbați, de fapt relațiile interumane cu totul. Și a avut dreptate. De asta n-au prea apărut mari cărți. Ori, la douăzeci și trei, sau patru de ani, un tînăr se îndepărtează, nu se mai regăsește în ea. Asta s-a întîmplat cred și cu mine, cel puțin pe de-o parte. Mai era și dezamăgirea provocată de intrarea în cîmpul muncii. Societatea ideală pe care o văzusem în Star Trek de exemplu este la mii de ani lumină distanță de realitatea de la noi din țară și din lume. Nici vorbă de replicatoare, teleportare, generatoare de cîmpuri gravitaționale sau nave spațiale cu sute de pasageri care se deplasează cu viteze super-luminice. Poate m-am născut eu prea devreme, ar fi trebuit să mă nasc poate peste cel puțin trei sute de ani, dacă nu mai mult. În schimb, m-am lovit de o societate obtuză, vulgară, mitocană chiar, cu preocupări strict mundane, materiale, în care nu doar că nu puteam doar să avansez, ci abia reușeam să respir. Oamenii care își închipuie că nu ar fi putut face lucrurile mai bine în viață sînt toți încrezuți, chiar psihopați, așa că poate că e ceva normal aici, sînt conștient c-am făcut destule greșeli atunci, și în sensul acesta intervine aici și nostalgia după acele vremuri de dinainte, în care mă uitam la Star Trek, cînd mi se părea că am tot viitorul optimist în față, nu după ce a urmat la scurt timp, ci mai ales după ce îmi imaginez c-ar fi putut fi dacă după aceea aș fi luat decizii mai bune în viață, mai mature, în acea perioadă, în loc să mă las copleșit și să-mi găsesc refugiul în cărți sau în filme sau în cîteva călătorii și să las viața să treacă pe lîngă mine.

În ultimii zece ani am început să fiu interesat de istorie. Totul a început la Paris, apoi a venit Franța și apoi, mai profund, Italia, pe care continui să o explorez (chiar peste două săptămîni am planificat să mă duc la Matera, în Salento și în împrejurimi). Am început de la Renaștere înapoi pe firul istoriei, citind cărți de specialitate, prin Evul Mediu pînă la Imperiul Roman, care continuă să mă fascineaze, dar nu m-am oprit aici cu această călătorie în timp. Am citit în ultimele luni și cîteva cărți de mitologie. Mai adînc în timp nu prea ai unde să ajungi. Dar să revin la subiectul acestei postări. Interesele mele îmi păreau acum ca un arc împins prea mult în spate, în trecut, iar reîntîlnirea cu Star Trek a fost ca o eliberare a acestui arc, către viitor. Dar asta mă pune totuși pe gînduri. Mă face să mă întreb, de exemplu, oare cine sînt eu cu adevărat? Sau: ce este mai important, trecutul sau viitorul? Dacă ambele, atunci cum să le împac pe amîndouă? Aveam planuri/vise de a pleca și la vară undeva, dar acum parcă nu mai am nici un chef, abia de mă determin să mă duc acum, nici nu cred că m-aș mai fi dus dacă n-aș fi cumpărat deja de mult biletele. În schimb îmi vine să stau acasă, să trag draperiile și să mă uit la Star Trek-uri, sau la Northern Exposure, sau la alte filme mai de demult, sau să re-ascult albumele lui Mark Knopfler, ori să iau cîteva din cărțile necitite sau/și citite din bibliotecă, și am cîteva, nu puține, și să mă cufund în ele, sau să construiesc seturi Lego, sau poate să scriu ceva, în fond astea îmi par acum a fi lucruri mai importante totuși decît să călătorești, deși de acolo îmi absorb inspirația, altfel simt cum mă copleșește serviciul, unde, trebuie să recunosc, întîmpin cîteva greutăți la un proiect extrem de dificil care-mi tot dă insomnii de cîteva luni. Așa că nu știu ce am să mă fac.

duminică, 30 aprilie 2023

La un tîrg de carte

La începutul acestei luni am fost la tîrgul de carte BookFest. Am mers acolo de două ori, prima dată într-o dimineață însorită de vineri, în care mi-am luat liber ca să mă ocup de vreo două lucruri, și apoi m-am dus și-n ziua următoare, într-o după-amiază la fel de ploioasă precum cea de anul trecut. Și tot ca și anul trecut, Humanitas și-a adus o parte a artileriei grele. De data asta însuși Liiceanu și Patapievici, două repere ale culturii naționale, care, pe de o parte, aș dori să iasă din conul de umbră pe care îmi pare că și l-au auto-impus, și să-i văd mai des în spațiul public, fiindcă acum au unde, anul trecut, în luna decembrie a re-apărut Tvr Cultural, iar pe de altă parte aș dori să-i văd mai puțin polarizați politic, deși asta ar fi mai greu, deoarece în prezent se întîmplă lucruri chiar mai grave decît în anii nouăzeci, cînd cei doi erau pe val, fiindcă acum siguranța națională e în pericol din cauza extremismului și a războiului de lîngă noi. Liiceanu, la aproape optzeci de ani, pe care nu-i dai atunci cînd îl vezi ținînd un discurs, a vorbit într-un îndelung și despre asta, în prezentarea făcută cărților aniversare ale lui Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, despre suferința poporului rus de-a lungul secolelor care, spunea el "parcă s-a transformat parcă în altă specie". Mai povestea despre cum se luptă cu birocrația să comisioneze statui ale celor doi. Iar Patapievici, îmbrăcat în acea jachetă de toamnă-iarnă ca de fiecare dată cînd îl mai văd la tv, și-a prezentat cartea sa autobiografică, despre îmbătrînire, despre dezamăgirile contemporane, ca de ex. sistemul educațional Bologna, multiculturalismul, sau titulatura de părinte 1 și părinte 2 și a atins tangențial problema imigrației. De ce neapărat dreapta însă, nu înțeleg, în vremuri în care diferența dintre dreapta și stînga s-a mai estompat, iar în State republicanii e clar că nu sînt prea întregi la minte. Nu știu cu ce se ocupă, jurnalist nu este, cărți nu prea mai scrie, n-a mai scris de opt ani, poate trăiește doar din conferințe, dar mi-ar plăcea să scrie mai mult, să se pună serios pe scris, să dea măcar un exemplu, pentru că dacă el nu scrie, atunci ce să mai zici de deșertul cultural în care trăim?

Tatiana Niculescu (pînă acum nu știam cine este) mi s-a părut o femeie foarte inteligentă, cu o fire analitică, distantă, rece chiar, și îmbrăcată așa cum trebuie să fie o scriitoare. Radu Paraschivescu este jovial, ca de fiecare dată, foarte în largul său, extrovertit, bonom, gureș, cum un vocabular bogat, baroc, și deosebit de energic, nu înțeleg cum poate să facă atîtea lucruri în viață, îmi pare un superman, traduce pe bandă rulantă (JK Rowling, Jonathan Coe, Julian Barnes) și mai și scrie o mulțime de cărți și e senior editor și are și o emisiune la radio, mă duce cu gîndul la Buster Friendly/Matahala Prietenoasă din capodopera dickiană. Nu cred ca mai era nevoie să-l aducă pe scenă, alături de el, pe Robert Șerban, acesta din urmă clar în plină criză a vîrstei mijlocii, în costum cu pantofi roșu cu negru și ciorapi roșii. Nu-mi plac distracțiile, așa că nici n-am stat pînă la capăt să-i ascult. Și în plus am mari reticențe cînd e vorba de cărți inspirate din evenimente recente, chiar dacă sînt de ficțiune. Și nu consider că poți scrie un roman bun cu o acțiune care se petrece într-un loc în care-ai fost doar cîteva săptămîni, în concediu chiar. Sau se poate, totuși? De fapt, cine sînt eu să comentez, doar pe baza a ceea ce am citit?

Pe lîngă întîlnirea cu scriitori, ceea ce e interesant la un tîrg este că descoperi cărți despre subiecte de care nu prea auzi sau edituri pe care nu le prea vezi în librăriile din orașul tău, cum e de ex. Ratio & Revelatio - cunoscută în ultimul timp prin publicarea unei serii de cărți ale lui Wilhelm Dancă. Sau Editura Mega (care nici nu știam că există) la care am văzut două cărți interesante, Timișoara Carolină (care se anunță interesantă, n-am apucat s-o citesc încă) precum și o nouă traducere din italiană a cărții lui Francesco Griselini: Descoperirea Banatului Timișoarei. Bine, dacă ești genul de om branșat, care citește reviste, poate c-ai fi aflat de ele, dar dacă doar mergi prin librăriile mainstream, sau răsfoiești site-urile online ale librăriilor și editurilor, cum sînt eu, nu ai de unde să le știi. La Polirom mă așteptam să găsesc și cărți apărute mai demult, acum trei-patru ani de exemplu, fiindcă în Timișoara nu prea găsești în librării decît noutățile, restul, dacă n-ai fost pe fază, sau nu te-a interesat pe moment subiectul, trebuie să ți le comanzi online, ceea ce scade destul de mult din farmecul și plăcerea de a fi prezent fizic într-o librărie, dar nu prea ai încotro. Bine că la Paralela 45 încă se mai găsesc cărțile lui Cervantes, apărute mult mai demult și despre care am scris acum cîteva luni. Apoi mai sînt reducerile. De ex, la Editura All, la finalul anului trecut au apărut în tandem două cărți foarte bune de mitologie, de Annette Giesecke, ca dicționar, și de Edith Hamilton, sub formă de povestiri, dar avînd prețuri uriașe, nu mă plîng eu la cărți dar de data asta chiar au fost prea mari iar la acest tîrg reducerile au fost și ele mari. Standul Editurii Nemira a fost destul de micuț, deși ei publică mult mai mult, iar la Rao, în mod ciudat nu am mai văzut Lord of the Rings, mi-aș fi luat poate partea a treia, softcover, fiindcă-mi lipsește (primele două volume le am din anul 2000, cartonate, îmi amintesc că atunci cînd a apărut pe-atunci și al treilea, nu se mai vindea decît împreună cu primele două).

Diferența principală între un tîrg de carte și o librările e că la un tîrg cărțile sînt expuse cu coperta la vedere, nu cu cotorul. Și de-abia acolo, văzîndu-le laolaltă, ai o altă viziune depre o editură, îți vine să zici, hm, ia să vedem, și citești textul de pe coperta a patra și pînă la urmă ajungi să cumperi cîte una, deși nu ai ideea asta inițial. Știam că editura Art are foarte multe titluri, dar nu știam că atît de multe. Și la fel Humanitas. Sau Trei. Nu știam că Editura Crime Scene are atîția adepți, sau cel puțin așa mi s-a părut, eu nu sunt fan al genului, eu citesc doar Agatha Christie, cîte trei-patru titluri pe an, și care au fost editate la Litera pînă anul trecut, în două colecții, una de buzunar, cu semnătură, alta iar fără semnatură în format obișnuit, de 20 cm, anul acesta am observat că au întrerupt seria din păcate, deși au mai rămas destule cărți netraduse încă la noi. Corint are colecția ei de clasici ai literaturii, cu un ritm de doar patru cărți pe an, foarte puțin, oricum îmi iau tot ce apare și nu am, la fel ca și cărțile despre Paris ale lui Mary McAuliffe.

Și mai sunt și oamenii. Grupuri de școlari, precum și destui oameni de vîrstă mijlocie. Nu m-am întîlnit sîmbăta cu nici un coleg de servici, dar nici nu mă prea așteptam la asta. Multinaționalii freacă tabletele și se holează la seriale de acțiune cu efecte speciabile (sic!), nu se pot concentra deloc la o carte, și știu bine ce spun, poate că lucrurile se vor schimba măcar puțin în timp, nu-s sigur că va veni odată cu vîrsta. Să vedem dacă vom avea și Gaudeamus în Timișoara anul acesta, pe site-ul lor nu s-a anunțat încă, deși e drept că nu s-a anunțat nici cel de la București deocamdată, deși acolo sigur va avea loc, undeva la toamnă. Pînă una-alta ieri am observat că s-a mai închis o librărie în Timișoara luna asta, Diverta de la Mall, mare păcat, și lucrul ăsta m-a întristat, ca de fiecare dată cînd a dispărut o librărie din oraș, și au fost destul de multe.

duminică, 19 martie 2023

Agitație de martie

Sînt adîncit pînă peste cap la servici într-un lucru pe care trebuie să-l predau peste cîteva luni dar nu sînt sigur că mă aflu pe calea cea bună, adică dacă va ieși bine, și nu văd deloc o altă soluție optimă iar imensitatea a ceea ce trebuie făcut mă sperie. Partenerii de dincolo cu care obișnuiam să colaborăm, avînd o viziune mai amplă asupra proiectului, nu mai vor să ne dea o mînă de ajutor, probabil c-au existat probleme, frecușuri competiționale în management, iar acum eu, cel care trebuie să muncească efectiv, mă aflu prins la mijloc, între Scilla și Caribda. Serviciul acesta mi-l iau cu mine acasă, nu e din acela pe care, după ce termini treaba, gata, îți vezi de treaba ta, de viața ta, ci se întinde ca o pată asupra psihicului, care se tot mărește afectîndu-mi timpul liber și viața în toate aspectele sale. Ce este mai grav însă și-n același timp inexplicabil, este că nici nu mă prea pot concentra, mai mult mă învîrt în jurul problemei și în jurul camerei, și asta de ceva vreme, pentru că iată c-am trecut deja de mijlocul lunii martie și nu pot spune c-aș fi avansat cu ceva semnificativ. Poate și din cauză că n-am încredere în mine însumi. Am încercat să mă uit la filme și seriale de acțiune, tot căutînd pe canalele de streaming, la Mandalorian de pildă, care iese cu bine din toate situațiile, ca un super-erou, și să citesc cărți de acțiune, Alistair MacLean de exemplu, mi-ar trebui poate un Colin Forbes sau Tom Clancy, dar acestea nu mai apar, nu mai sînt la modă, cum erau la noi în anii nouăzeci, cînd erau pline tarabele, cum făcea unul din foștii mei colegi de facultate, despre care-am scris în ianuarie, care s-a călăuzit toată viața de astfel de lecturi, și care uite c-a ajuns în State, dar eu aveam alte interese pe-atunci, iar acum trebuie să mi le procur de la anticariate online, pentru că-n altă parte nu se găsesc. Sau poate problema e lipsa răbdării, am un alt fost coleg care mi-a spus că el n-ar mai avea răbdare să facă ce fac eu, caz în care, nu știu, poate ar trebui să mă stimulez altcumva, să-mi stăpînesc mintea agitată, să citesc romane clasice, cu o acțiune lentă, statică, deși pe de altă parte mă gîndesc că asta poate-mi va tempera voința de a pleca anul acesta în concediu în țările mele dragi. De fapt nici astfel de planuri nu mi-am făcut, nu mi-am putut face timp pentru ele, poate și din cauza asta. Anul trecut am fost plecat doar o dată, și într-un loc în care de fapt am mai fost o dată, și pentru asta mi-am făcut o mulțime de pregătiri minuțioase, liste lungi cu lucruri de cumpărat, citit forumuri și ghiduri, urmărit travel blogs, mă întreb dacă se merită totuși în loc să stau pe-acasă, să mă odihnesc pur și simplu, cum făceam mai demult, deși nu la fel de fără folos, dar în ce sens, n-aș ști să spun. Nu sînt, conform poate unor aparențe, dintre aceia cărora le place doar să stea în casă, căutîndu-și inspirația doar în bibliotecă sau ascultînd muzică, eu am nevoie și să mai ies, să mă plimb, măcar prin oraș, așa cum fac sîmbetele, sau să călătoresc, deși am făcut-o atît de rar, dar de fiecare dată intens, și de unde m-am întors un alt fel de om, cu mintea proaspătă și deschisă spre o mulțime de perspective largi.

luni, 13 februarie 2023

When You're Gone

Bryan Adams and Melanie C - When You're Gone

Multe lucruri s-au schimbat de cînd Bryan Adams și Melanie C au apărut în videoclipul original: industria muzicală a decăzut, MTV-ul practic a cam dispărut, sau nu mai contează, sau nu se mai vede. Nu se mai fac clipuri cu buget mare, însă cel de aici de față, care aparent e unul fără pretenții, conține totuși destule elemente suprinzătoare, și asta nu doar pentru connaisseurs. În primul rînd faptul că întreg videoclipul este filmat într-un singur shot/cadru neîntrerupt. Totul se întîmplă aici și acum, totul curge de la început la sfîrșit fără nici o pauză, nici un cut/tăietură, nu este nimic fracturat. Sîntem în fața unui flux continuu de energie pozitivă, vizuală și sonoră. Dar ce este mai neobișnuit aici este tehnica de filmare care, pe mine cel puțin, efectiv mă fascinează. M-am interesat cum se face acest lucru: în primul rînd partea audio este rulată la o viteză mai mare iar apoi artiștii trebuie să-și sincronizeze buzele la acea viteză mărită în timp ce se înregistrează partea video. (Pare întotdeauna hilar cînd faci astfel, și asta contribuie într-o măsură aici și la veselia celor doi). După aceea se editează clipul, care practic se încetinește astfel încît partea video să se re-potrivească cu viteza originală la care este redată piesa. Cool, eh? Dar mai sînt și multe alte detalii, precum și povestea din spate.

E plăcut să vezi că după 24 de ani de cîntat prin concerte, de multe ori solo sau cu diferiți parteneri, s-au reunit iată pentru o reînregistare și un nou videoclip. De asemenea, bine de văzut, pentru cei care urmăresc ca un lucru să aibă mereu o continuare, sau care s-au întrebat ce s-a întîmplat cu personajele interpretate de ei mai apoi, acum, spre deosebire de clipul original, în care cei doi nu apăreau niciodată amîndoi simultan în aceeași încăpere din casă, aici iată vedem că s-au regăsit, iar acum cîntă nu doar spre cameră, ci și unul către altul. Cei doi artiști au rămas cam aceiași, după cum se poate vedea, carierele lor s-au suprapus doar pentru această melodie, care însă nu doar c-a făcut istorie, dar nici nu s-a învechit deloc. Anul trecut lui Melanie C i-a apărut o carte autobiografică avînd titlul Who I Am/Cine sunt, care cu siguranță va fi tradusă și la noi, de altfel va susține și un concert, dar la București din păcate. Iar Bryan Adams în ultima vreme a scos cîteva albume care-s mai mult rock'n'roll decît pop, cu un sound mai retro, mai spre country-rock, și care chiar îmi place mai mult, fiind aproape de genul meu, mai mult chitară, fără efecte electro-acustice iritante, așa cum a cam deviat la un moment dat, mai demult - cel mai nou a apărut anul trecut, cu ciudatul titlul So Happy It Hurts/Atît de fericit că doare - piesa care dă numele albumului avînd un clip absolut hilar și expresiv în același timp, dar pe care, personal, m-a cam pus pe gînduri spre final, și pe care vi-l recomand de asemenea. De altfel nu doar titlurile, dar și toată lirica tuturor pieselor sale de-a lungul timpului pare venită Straight From the Heart/Direct din inimă, asta după numele unui hit al lui de mai demult, un imn al unei generații, care în concerte se cîntă întotdeauna în cor cu publicul, dar care însă, în partea asta de lume cel puțin, n-a prins.

Clipul de mai sus este filmat pe coridoarele de dedesubtul tribunei unui stadion de rugby din Widnes, orașul natal a lui Mel C, unde Bryan Adams a ținut un concert, ca parte a turneului de promovare al albumului său din vara anului 2022. Vizionînd clipul, m-am luat după cîteva indicii (scrisul de pe panourile ce apar la final) și apoi, uitîndu-mă pe hartă am văzut că cei doi mergeau pe sub tribuna de sud, deplasîndu-le de la Vest spre Est. Deși asta poate părea mai puțin relevant, nu întotdeauna însă identificăm cu ușurință locurile unei filmări, plus că, nu știu cum sînteți voi, dar mie dacă-mi place ceva, apăi atunci trebuie neapărat să știu și astfel de detalii. Iar interiorul, inclusiv instalațiile de aerisire la vedere din plafon, îmi aduce aminte de un sit în care-am lucrat, deși acolo ușile nu stăteau niciodată deschise, desigur, și unde pe margine mai erau și alte chestii, imprimante, jardiniere sau tot felul de cutii și lăzi și evident că nimeni nu cînta pe-acolo. De altfel tot decorul e simplu, culori închise contrastînd cu alb, fără să aibă nici măcar nuanțele acelea verzi care apar uneori în clipul original, (care n-am înțeles ce simbolizează). Aici este poate și-un semn că, deși pentru mulți oameni muzica nu mai are aceeași însemnătate ca înainte, ea reușește totuși cumva să supraviețuiască, undeva, în underground și că, deși vremurile de-acum sînt mai sumbre, își joacă în continuare rolul și poate fi cel puțin la fel de relevantă.

În rezonanță cu fundalul, cei doi sînt îmbrăcați mai simplu și mai puțin elegant față de clipul original, dar în culori la fel de sobre, alb, negru, bleumarin și avînd pantofi de sport, fiindcă toată lumea poartă așa ceva în ziua de azi, de culoare albă (nu vă uitați însă la șireturile lui). Putem remarca de la început silueta vegană a lui Bryan, trecut de-o anumită vîrstă, care nu se mai ascunde după o chitară, în schimb o lasă generos în prim plan pe Mel C să-și facă actul, și care la rîndul ei a rămas la fel de jucăușă și tot mai apelează la vechiul arsenal de trucuri, gestica și mimica din perioada Spice Girls, și se tot agață de umerii lui Bryan, fiindcă sînt sigur că-i știe hit-ul The Only Thing That Looks Good On Me Is You/Singurul lucru care arată bine la mine ești tu, și el știe că ea știe asta și se distrează amîndoi. A, și a rămas la fel de Sporty: mîinile sus aici cine dintre cei care au vîrsta ei (și a mea) mai pot face un handstand/stat în mîini la perete, cum se întîmplă la minutul 2:28, în plan secund, în încăperea cu ceață carbonică. Și tot acolo mai apare și Keith, agitîndu-și cam defazat Stratocaster-ul tocit - de altfel partea cea mai dansabilă a piesei. Am observat că nu mă mai enervează vocea lui Mel C, ca înainte, cînd auzeam uneori doar un "nia-nia-nia-nia" - acum găsesc că se îmbină perfect cu vocea răgușită a lui Bryan, parcă netezindu-i ușor asperitățile. Da, cred că odată cu vîrsta am început să fiu mai atent la detalii. Dacă vă plac clișeele sau dacă vă place să faceți etichetări, adică să emiteți rapid prejudecăți, ați putea pronunța cuvîndul nostalgie aici, dar vă asigur că nu e vorba de asta, îmi amintesc perioada în care a apărul clip-ul, in '98 eram atît de ocupat cu tot felul de activități lucrative, care însă n-au prea dus la nici un rezultat, încît n-am prea avut timp de muzică sau de altele. Asta a revenit, din fericire, mai încolo. Asta zic eu doar subliniază ideea că arta adevărată rămîne valabilă la orice moment al vieții, în orice timpuri.

Și încă ceva: melodia se termină chiar înainte de ieșirea pe poarta de pe cealaltă parte a clădirii, dar asta nu pretind că știu cum s-a întîmplat, poate c-au repetat îndeajuns sau e ceva comun la doi performeri veterani, care și-au șlefuit de-a lungul decadelor instinctul acesta de a-și controla tempo-ul, adică de fapt de a face artă, ceea ce în fond nu are nevoie de nici o explicație. 

Cam asta am vrut să vă spun. Sper că v-a plăcut.
Happy Valentine's Day.

duminică, 22 ianuarie 2023

Depresie FB

Totul a început în primele zile ale anului, cu o căutare pe Facebook (oare cînd va trece moda acestui site?, dacă va trece vreodată) după numele unui fost coleg de facultate, am mai scris despre el în acest blog acum cîțiva ani. Știam că se află în Chicago sau prin împrejurimi, dar, în afară de locul de muncă, nu știam nimic despre el. Și cum are un nume și prenume foarte comun, nu l-am găsit și apoi am mai dat o căutare după numele soției sale și mi s-a părut ciudat că pe ea am găsit-o întîi pe un site unde avea și link către profilul ei de Facebook, și de acolo, din lista ei de prieteni l-am găsit și pe el. La început am fost poate puțin dezamăgit, pentru că nu erau genul care să se laude sau să pozeze, să caute ori să arate ceva. Știu că nu e frumos să fii invidios pe cineva, dar exact acesta a fost efectul asupra mea după ce-am aruncat o privire pe paginile lor și am făcut scroll. Nu, nu m-am conectat cu niciunul din ei, nici nu vreau s-o fac. Mă gîndesc, sau cred, că mulți oameni, poate și ei, vor să uite de unde-au plecat, să rupă total legătura cu trecutul, un lucru care, mă gîndesc, îi ajută cumva să mergă înainte. Deși acest lucru, am observat, are în general un efect ca de bumerag, care-i vor lovi dur după cîțiva ani buni, și care poate funcționa uneori dar doar în cazul unor traume, deși aici nu cred ca e cazul. De fapt nu știu ce m-a apucat, doar efectul începutului de an, mi-au venit în minte perioada facultății și a începutului meu trist de carieră, și m-am gîndit apoi la cîțiva colegi, puțini la număr, pe care i-am respectat și care m-au respectat, și de care n-am mai auzit de mult, de foarte mult timp. Și asta m-a deprimat peste măsură, pentru că m-a făcut să conștientizez că eu, față de ei, n-am realizat nimic de fapt în viață și nici nu se pare că voi realiza ceva vreodată. Au copii deja mari, o casă în niște suburbii care arată ca-n filmele și serialele la care mă uitam și visam pe atunci, poze din vacanțe în Europa, sau de la concerte, joburi la firme serioase, cu siguranță super plătite. Am început pe același drum, sol omnibus lucet, dar apoi viețile noastre au început să difere, la început puțin, apoi fundamental, din cauza unor acțiuni și alegeri și a voinței sau, în cazul meu, a lipsei acestora, din motive la care m-am tot gîndit și pe care nu mi le explic. Poate îi idealizez, poate că nu a fost vorba doar de voință, ci și de împrejurări, de șansă, doi colegi de la aceeași facultate, doar un an diferență, care s-au cunoscut încă din anul întîi și s-au căsătorit imediat după terminarea facultății, și împreună, doi oameni inteligenți, sau mă rog, cel puțin unul (adică ea) pot face ca lucrurile să se miște. Altfel viața ta stă pe loc sau mai rău, o ia la vale. Treaba asta m-a cam pus jos în următoarele săptămîni, și m-a tot făcut să reflectez zi și noapte, fie să merg cu gîndul înapoi, fie să-ncerc să schimb poate ceva, măcar în atitudinea mea față de propria viață, ale căror probleme din trecut mi se par acum atît de mici, deși nu știu cum ar fi mai bine. Ok, poate nu-i normal, dar asta e starea mea de spirit. De fapt starea aceasta este cunoscută, se numește depresia indusă de Facebook, colegii mei despre care scriu aici nu cred că o trăiesc, nici n-ar avea de ce, eu am mai avut-o și în trecut, dar nu într-o așa mare măsură. E ca un virus despre care știi ce simptome poate avea, dar atunci cînd te lovește nu ai ce să mai faci sau nu știi ce să faci decît să-i înregistrezi efectele.

marți, 27 decembrie 2022

În 2022

Singurul lucru bun pe care l-am făcut anul acesta a fost călătoria din iulie-august. Și ciudat, în același timp. Pentru că am fost în aceleași locuri ca și înainte de panedmie, deci cu trei ani în urmă. Am stat în toată această perioadă în casă, cu același ghid turistic în cameră, pe care-l mai răsfoiam din cînd în cînd, mă uitam la walking tour-urile pe YouTube înciudîndu-mă c-am ratat atîtea lucruri. Am avut pînă și aceiași pantofi de trekking, pe care-i purtam din cînd în cînd cînd mergeam jos să iau un bax cu apă de la supermarket sau în plimbările prin cartier. Și iată-mă din nou aici, mi-am zis, cînd am ajuns în același locuri, stînd în aceleași hoteluri. Acolo nu mi s-a părut extraordinară situația, uneori chiar banală, dar așa se întîmplă uneori în viață, nu-ți dai seama ce ai trăit decît atunci cînd ajungi acasă. A fost interesant, în ciuda aglomerației și a căldurii, sau problemei mele cardiace care mă face să transpir abundent mai des. Am o mulțime de amintiri, distincte de cele de data trecută, am absorbit cît am putut. Asta deși m-am simțit foarte familiar cu locurile, aproape ca acasă. Știam cum anume se ajunge de la punctul A la punctul B, asta în afară de trasee, pe care le-am parcurs în premieră, știam de unde-ți poți cumpăra mîncare sau de unde poți lua un feribot. Nimic neprevăzut, și ăsta a fost și motivul pentru care am ales să vin din nou aici, să nu mai fiu nevoit să-mi fac astfel de griji, aflîndu-ne totuși încă în pandemie astfel că nu aveam chef să merg în locuri necunoscute trebuind să mă orientez de fiecare dată, printre atîția oameni. Per ansamblu am fost super-mulțumit că am călătorit acolo și anul acesta. Pentru anul viitor aș vrea să plec de două ori în călătorie.

În rest, am reînceput să merg la servici, dar doar de două ori pe săptămînă, uneori trei. Și la servici am trecut prin cîteva perioade stresante, nu multe, dar nu înțeleg deloc de ce nu se poate fără stres. Există oare un servici fără stres? Am văzut, în sfîrșit, toate sezoanele din The Office, ambele versiuni, și cea americană și cea engleză, precum și Parks and Recreation, ceea ce cred că a contribuit în mare măsură la decizia de a veni și fizic la servici. Abia anul ăsta m-am abonat și eu la servicii de streaming, astfel c-am văzut și vreo optzeci de filme, mult mai multe ca anul trecut. Bine că se mai difuzează și filme franțuzești mai vechi puțin, nu doar de acțiune, cum credeam inițial, și chiar am mai văzut și cîteva filme italiene și nordice, de care-am fost destul de mulțumit. Și ultimul film a lui Woody Allen tot pe un canal de streaming l-am văzut. Și Obi Wan Kenobi. Și m-am uitat la Toate viețuitoarele, mari și mici - dar acesta pe Epic Drama. De citit nu am citit atît de mult, mai puțin de treizeci de cărți, dar mi-am cumpărat o mulțime de cărți bune, cîteva zeci, pe care chiar intenționez să le citesc curînd. Au apărut atîtea că abia le-am făcut loc în bibliotecă. La Humanitas, două volume din operele complete ale lui Platon, apoi al doilea volum al Eseurilor lui Montaigne, Civilizația romană a lui Eric Grimal. Și toate cele 124 de scrisori ale lui Seneca către Lucilius. Dacă în urmă cu un deceniu citeam literatură urbană, acum am ajuns, iată, la antichitate. De la Paul Auster la Robert Graves. La Cărturești au început să scadă numărul cărților de la Llewellyn, probabil gustul s-a cam stins prin zona asta. Am fost la ambele tîrguri de carte. M-au suprins în mod plăcut Anul meu cu Salinger, de Joanna Rakoff, un memoir care-mi aduce aminte de perioada de la sfîrșitul anilor nouăzeci, și O prietenie de Silvia Avallone, un roman care se petrece în Italia contemporană, exact ceea ce căutam. Acum, de sărbători am citit Circe de Madeline Miller, ceea ce mi-a reactivat gustul pentru mitologie.

A mai fost anul începutului războiului din Ucraina, a morții reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, care a marcat sfîrșitul unei epoci, și a inflației de peste 15 procente, lucruri care m-au ținut ocupat în destul de mare măsură cu urmăritul știrilor, în loc să-mi văd de ale mele. Și chinezoii tot amenință Taiwanul, iar nord coreenii continuă experimentele nucleare. Atîta nedreptate există în lumea asta. Bine că Argentina a cîștigat din nou Campionatul Mondial, ca-n '86, ceea ce m-a făcut să mă simt iarăși copil, în detrimentul echipei Franței, dar nimeni n-a ținut cu Franța, poate doar africanii. (Nu știu, chiar nu le e rușine să se prezinte cu o astfel de echipă?) Și tot anul ăsta au mai fost cîteva lucruri și întîmplări personale, dar asta e altceva, nu am chef acum să scriu chiar totul. Acum prefer doar să stau în pat, încercînd să las departe gîndurile despre servici care-mi tot mai vin din cînd în minte, răsfoind cîteva cărți și reviste pe care le-am cumpărat în Franța, să mănînc Panettone, și să mă uit la cîteva Walking Tour-uri la canalele de pe YouTube la care-s abonat și să dorm cînd am chef. Doar perioada asta a anului trece atît de repede.

luni, 28 noiembrie 2022

Galateea de noiembrie

Mi-am comandat pe Net o carte care-a apărut la noi acum 14 ani, de la o librărie de la care-am comandat ultima dată acum mai bine de 12 ani, și mi-a venit într-o stare aproape impecabilă. E vorba de romanul Galateea de Cervantes. Ce trece timpul, parcă era mai ieri.

De fapt totul a început la tîrgul de carte Gaudeamus din Libertății, de astă-vară. Am fost cu un coleg, ne-am întîlnit, ce coincidență, pe stradă, după program, mergînd în aceeași direcție, și locuind în zone relativ apropiate, amîndoi lucrînd de acasă. Ei, da, mai am și astfel de colegi. El se ducea pentru cărțile de meditații la Evanghelii, ale lui Wilhelm Dancă, acesta fiind prezent pentru o sesiune de autografe într-unul din corturile instalate în piață, și o conferință, la care-am asistat și eu, în mare parte. Ei bine, el și-a cumpărat cărțile respective, iar eu mi-am cumpărat altele, și ne-am întors, vorbind despre cărți, despre servici, ce diferență între lumea prezentă la tîrg și majoritatea colegilor de la lucru, și despre religie, el se gîndea serios să treacă la catolicism, și despre altele. După o săptămînă, mi-a părut totuși rău că nu mi le-am cumpărat și eu, și, de acasă, am decis să intru pe un site și să le comand, dar, intrînd în cont, atenția mi-a fost distrasă, nu știu cum, de Cervantes, traducerile lui Sorin Mărculescu de la Paralela 45, apărute mai demult într-o ediție îngrijită și în plus tipărită pe o hîrtie de calitate, cum destul de rar se găsește astăzi. Așa că mi-am comandat Nuvelele exemplare, care conținea și cîteva texte în plus față de ediția de la CR din anii '80, și care mă interesa pentru că mă pasionează perioada aceea istorică, și în plus voiam s-o recitesc, precum și Muncile lui Persiles și ale Sigismundei, un roman de călătorii, subiect care mă pasionează în ultimul timp de asemenea. Mi-au venit prompt a doua zi și într-o stare foarte bună, apoi, imediat, m-am întrebat de ce nu mi-aș lua și Don Quijote, o traducere diferită de cea de la bpt, de la finele anilor șaizeci, plină de arhaisme, o ediție în patru volume, care aparține mamei mele, și la care țin enorm de altfel, și pe care-am citit-o pe la începutul adolescenței parcă. Așa că mi l-am comandat, sînt două volume și mi-au venit chiar sigilate. Îmi mai lipsea doar Galateea, primul lui roman, dar am zis că nu sînt colecționar și în fond asta e o carte care-a fost într-un fel negată de autor, a făcut parte din autodafé-ul de la începutul lui Don Quijote. Dar nu am mai comandat nimic atunci, mă pregăteam serios de concediu, mi-am făcut o listă lungă pentru asta, apoi a urmat călătoria în Italia, apoi perioada cînd mi-am revenit după căldură și aglomerația de acolo, apoi m-am luat cu lucrul și agitația de la servici cu noul proiect.

Și în cele din urmă, luna aceasta, într-o seară, urmărind reducerile de black friday, din nou am vrut să comand o carte, tot de la același site, și cu ocazia asta mi-am zis hai totuși să adaug în coș și Galateea. Măcar pentru introducerea făcută de traducător, fiindcă mărturisesc că nu am de gînd s-o citesc în curînd. Și nu se prea găsește nici în librăriile online din Occident, am observat. Și parcă îmi și lipsea. De fapt toate aceste titluri le mai văzusem eu de-a lungul timpului prin diverse librării din oraș, unele le-am răsfoit chiar de mai multe ori, însă ceva mă făcea să nu le cumpăr. Poate încă nu venise rîndul lor, sau nu eram pregătit, cine știe? În fine, doua zi am primit un telefon de la cineva de la librărie, în care un om bun, cum nu credeam că mai există, mă informa că acea carte este puțin îngălbenită la una din margini, are un fel de pată de la soare. Am zis da, doar e apărută în 2008, dar, ținînd eu mult la cărți, aș prefera ca pe asta să nu mi-o trimită și am s-o caut în altă parte, el mi-a zis că mă înțelege și i-am mulțumit. Așa că am căutat din nou pe Net și am găsit-o rapid în stoc la o librărie online din Craiova, de la care, uitîndu-mă în istoric, am văzut că ultima oară am comandat acum 12 ani, și culmea că-mi și amintesc momentul, erau două romane ale lui Kurt Vonnegut de la Polirom, care nici ele nu se mai găseau în librăriile de aici din Timișoara, nu știu de ce așteptasem atît, poate speram într-o ediție mai bună decît aceea de buzunar, dar oricum, lucrul acesta mi se întîmplă destul de des. Bine că mai există, îmi place continuitatea unei afaceri, în special în domeniul culturii. Iar revenind la prezent, Galateea mi-a venit a doua zi, la un Easy Box din apropiere, altul decît cel la care-am plasat comanda, fiindcă acela era aglomerat, după cum îmi scria în SMS-ul primit, și a trebuit să merg cu autobuzul, venind seara de la servici, încă o stație în plus. Și a sosit într-o stare foarte bună, foarte bine împachetată, deși afară ploua mocănește. Ei, acum mă simt mai bine, deși am altceva de citit pe lista de priorități.

duminică, 30 octombrie 2022

Veronesele meu

Prima mea întîlnire cu Veronese a fost în perioada admiterii la facultate. Era anul 19... (cum se scrie în unele romane), în luna septembrie. Examenul următor avea loc după-amiaza tîrziu, nu mai știu dacă era al doilea sau al treilea, adică ultimul, iar eu mă aflam acasă, neliniștit. Urma să plec curînd spre Universitate. Nu eram mulțumit deloc de cum mă descurcasem pînă atunci. Subiectele erau dificile, cam de olimpiadă, necesitau concentrare și implicau conexiuni pe care nu le prea vedeam. Eram prea surescitat să mai recapitulez ceva, așa că am aprins televizorul. Era unul alb-negru, marca Sport, și am dat peste o emisiune culturală de la Tvr, fiindcă altceva nu aveam, nu exista cablu. Acolo se vorbea despre culoarea Albastru Veronese, nu Verde, după cum aveam să aflu mult mai tîrziu, după ce-am absolvit, și încercam să-mi imaginez cum arată. Erau imagini statice sau cu mișcare lentă din picturile cu scene religioase, care m-au uns la inimă și m-au făcut să mă gîndesc că mai există lucruri frumoase în lume și nu are rost să disper totuși. Ca să nu las povestea terminată trebuie să mai scriu că am intrat, am luat note din ce în ce mai mari la fiecare din cele trei examene, deși efortul m-a cam epuizat.

Cîțiva ani mai tîrziu, mă aflam cu serviciul la Paris. Era într-un week-end, venise ziua cînd am ajuns să vizitez Muzeul Luvru. Mă pierdusem, dar în mod voit, de colegii mei de servici cu care venisem, niște idioți absoluți cu toții. Era prima dată cînd mă aflam într-un muzeu din Occident dar mă simțeam foarte în largul meu, mult ca bine ca în oricare alt loc din oraș pe unde-am fost. Mă uitam la exponate și nu mă mai săturam. Am văzut un mic tablou care mi-a atras atenția, puțin luminat, înconjurat de un semiîntuneric. Era Nunta din Cana a lui Veronese. Pe un panou alăturat scria că reprezintă doar o copie și că tabloul original se află în restaurare pentru încă vreo cîțiva ani. Mi-a părut atît de rău, dar asta e, mi-am promis că oricum voi mai veni la Paris, de care eram fascinat și încă sînt și voi fi mereu, cît de des voi putea. Și mi-am adus aminte de admitere. M-am uitat cu atenție la pictură, se vedea verdele caracteristic iar mulțimile de oameni din tablou mi-au transmis o stare de stabilitate, de încredere, ca de fiecare dată cînd te afli în fața unor valori perene.

Peste cinci ani și jumătate, mă aflam din nou la Paris, de data asta am luat-o și pe Mama cu mine să-i arăt de ce eram fascinat. Am ajuns la Luvru într-o zi ploioasă, și parcă era și mai aglomerat ca data trecută. Am intrat în sala Giocondei, unde era mega-aglomerație, și la care se uitau majoritatea, ceea ce era totuși normal. Însă pe peretele opus al sălii, în toată splendoarea, se afla Nunta din Cana. Restaurarea s-a terminat, așa că era expusă acolo în toată măreția, gloria și splendoarea. Mai erau și alte tablouri frumoase pe pereții laterali ai sălii, însă, din nou, aproape nimeni nu se uita la ele. Nu știam că pictura e atît de amplă, aproape zece metri lățime. Se vedeau clar fețele personajelor, detaliile hainelor elegante, colorate. Privind un tablou, începi să înțelegi istoria. O senzație care te urmărește de fiecare dată de-atunci încolo cînd mergi pe stradă.

Am mai vizitat și alte muzee de atunci, în Italia, Germania, și am văzut alte tablouri ale lui Veronese, chiar anul acesta am fost de exemplu în Genova unde recent, din fericire, s-au redeschis Musei di Palazzo Rosso și Bianco. De fiecare dată cînd văd unul, mă gîndesc la cele de mai sus și la relația mea personală cu el. Păcat că nu găsesc cărți cu reproduceri de pictură ale lui Veronese. Mi-aș cumpăra una cît mai cuprinzătoare în care, stînd pe fotoliu sau în pat, să mă pierd în detalii, dar să conțină și un text consistent. Dar cei de la Taschen parcă îl ignoră, nu înțeleg de ce. La Imprimeria Naţională a Franţei a apărut o carte-album a unei scriitoare italiene, dar în condiții grafice de care unii useri de pe Amazon se cam plîng și care de altfel nu mai e în stoc de mult, iar în rest știu că mai există doar un catalog al unei expoziții care-a avut loc la Londra și cam atît.