Octombrie 2020

Luna asta am ieșit mai puțin prin oraș. Parcă nici nu mai am așa chef, sînt destul de obosit de la servici, la care se adaugă, desigur, o reticență din cauza numărului de cazuri care continuă să crească de la o zi la alta, bătînd record după record. Ieri de exemplu au fost 6546 de cazuri noi, iar azi, fiind sîmbătă, și deci făcîndu-se mult mai puține teste, din motive financiare, 5753. În Timișoara în ultimele 24 de ore s-au înregistrat 283 de cazuri noi. Nu știu cum vor părea cifrele astea peste o lună. Mult, puțin? Pe graficul noilor infectări de la noi nu apare ca existînd un al doilea val, ci o creștere drastică după 15 septembrie, iar curba noilor decese este exponențială. Însă poate că ne aflăm totuși în al doilea val, sau cel puțin așa reiese dacă ne uităm la graficele țărilor din Vestul Europei, iar primul pare mult mai mic pentru că a putut fi ținut sub control prin carantinare. Acum nu se prea mai dorește închiderea totală. Avem de ieri și noi o carantină între orele 22 și 6, ca la Paris. La noi librăriile sînt deschise, nu ca-n Franța, unde doar unele funcționează și doar pe sistemul click and collect, însă oricum au mai mulți clienți decît în țara asta din Estul Europei în care acest obicei al cititului este în general disprețuit.

Franța a ajuns țara cu cele mai multe cazuri de la începutul pandemiei, un număr dublu față de Italia. La ei s-a reintrodus Attestation de Déplacement Dérogatoire. Săraca Franță! Parcă nu era de ajuns, au mai avut parte de două atentate teroriste comise, bineînțeles, de musulmani. Sînt furios. Se tot face apel la toleranță dar nu cred că de toleranță mai este nevoie acum, ci de intoleranță, și nu doar la adresa islamiștilor ci a tuturor musulmanilor. Absolut toți musulmanii din Europa trebuie să fie făcuți să înțeleagă cît mai rapid că prezența lor este indezirabilă aici și că vor trebui să plece în țările împuțite de unde a venit neamul lor blestemat. Primarul Nisei are dreptate: a fost un atentat împotriva creștinismului. Și a mai declarat: "Il est temps que la France s'exonère des lois de la paix pour anéantir définitivement l'islamo-fascisme de notre territoire". Da, legea trebuie schimbată! Simt că lumea în Franța e furioasă și fierbe. Pentru că citesc comentariile lor la articolele din presă. Pînă cînd? Și cred că prea mult se accentuează apărarea secularismului. Ar trebui să se aducă în discuție introducerea integrismului catolic. Poate numai așa se va putea scăpa de sălbaticii de musulmani și de africani care au ajuns să infesteze ca șobolanii toată Franța. Măsuri dure, drastice și concrete. Altfel se va ajunge la o nouă Reconquista. În Argentina, în timpul dictaturii, oamenii de care voiau să scape erau duși cu avioanele și aruncați în ocean. Asta ar fi una din soluții. Dar orice idee este binevenită, numai să vedem că se trece la acțiune. A, și jegul de erdogan mai și întărîtă poporul lui prost și apelează la boicotarea produselor franceze. Nu-mi pare rău de efectele cutremurului de ieri din izmir, care de fapt se numește Smyrna. Nu-i mai rabdă Dumnezeu. În Turcia e nevoie de o lovitură de stat militară, așa cum a mai fost de atîtea ori în istoria recentă. Păcat că cea precedenă a dat greș dar cred că acum ar avea șanse, cu puțin ajutor extern și pe fondul crizei economice. Acuma, depinde de cine va cîștiga alegerile în State. Trump vs Biden. Pe Trump îl văd ca un apărător al valorilor, al culturii Occidentale, fiind clar împotriva celor care doresc dimantlingul poliției și alte aberații, dar relația lui cu escrocii ăia de rocket-boy și putinică e cel puțin ciudată. Se spune că a revitalizat economia prin măsurile lui, dar nu știu. S-a vindecat de coronavirus și de atunci se crede invincibil. Poate fi și efectul steroizilor. Binden cred că poate face mai mult, fiind mai versat în politică, dar accentul pus pe străini și pe emigrație este îngrijorător, chiar repugnant. Ce îmi place la Biden e că e catolic și că se bîlbîie ușor, lucruri care îi atribuie un șarm aparte, și, evident, Obamacare-ul, pe care-l consider cel mai extraordinar lucru din istoria recentă. Și cînd te gîndești la cîte istorie a trăit acest om, anii cincizeci, șaizeci, șaptezeci, optzeci!

Urmăresc zilnic fluxurile de știri, ceea ce nu-mi stătea în fire. Mă îngrijorez și uneori mă enervez cînd văd ce se întîmplă prin lume. Poate e un efect al statului în casă, al izolării, lockdown-ului, confinamento plus presiunea serviciului, despre care nici nu mai scriu acum. Abia dacă mai ajung să citesc două cărți pe lună. E toamnă, am revăzut The Cider House Rules, deși n-am citit cartea încă, nici nu cred c-a apărut la noi, dar se poate citi și-n engleză, trebuie să fac rost de ea dar nu acuma, acuma am altele de citit, și atmosfera de toamnă și din film și de afară m-a dus cu gîndul la foliajul din Canada, apoi din Estul SUA ceea ce m-a făcut să caut pe google cărți a căror acțiune se petrece în Noua Anglie și am găsit Ora de Aur de Ann Leary și Olive Kitteridge de Elizabeth Strout și astfel am aflat și de aceste două scriitoare. Prima carte tocmai am început s-o citesc. Springsteen a scos un nou album, Letter to You cu E-Street-ul. Și Katie Melua - Album no. 8. Nu știu dacă am mai amintit aici albumul lui Thomas Dutronc apărut în primăvară, Frenchy, pe care l-a lansat printr-un concert transmis live pe FB de pe un vaporaș pe Canalul Saint Martin. Un an bun pentru creații muzicale, totuși, nu? În rest, numărul special al revistei Historia dedicat vieții în Dacia Romană merită remarcat. Tot nu mi-e clar dacă zona aceasta de aici de unde sînt acum, zona dintre Mureș, Tisa și Dunăre a făcut totuși parte din Imperiul Roman, măcar pînă la moartea lui Traian în 117, cum am văzut în alte cărți sau Dacia cuprindea doar Banatul montan, cum se arată în revistă. Mă interesează din ce în ce mai mult acea perioadă a istoriei, de fapt istoria Europei, mai veche, nu cea recentă. A reapărut Eu, Claudius, de Robert Graves. Și a mai apărut o nouă carte de Julian Barnes, despre La Belle Époque, Omul cu haină roșie. Și Elena Ferrante! Continui să mă uit la France with Véro - este ghid turistic și face transmisii live streaming pe FB și publică pe YouTube travel log-uri din Paris, e foarte energică și știe atîtea lucruri pe care le povestește atît de fain că îți vine să-ți faci bagajul și mergi acolo. Deși nu se poate acum, dar măcar atît să putem face, să călătorim prin transmisii live sau prin cărți.

Septembrie 2020

Luna aceasta vremea a continuat să fie însorită și caldă așa că mi-am continuat plimbările de week-end prin oraș. Acum două săptămîni am fost și prin sud, de pe Cluj am luat-o spre Girocului și apoi la dreapta pe Rebreanu pînă pe Calea Șagului, apoi înspre Maria și de-acolo spre Centru. Am făcut peste 17 mii de pași. Iar sîmbăta trecută am mers pe Mihai Viteazul, apoi pe Babeș - o zonă frumoasă, pe care n-am mai fost demult, nu știu de ce - și prin spatele Universității - ce fain arată fără studenți - apoi la stînga spre Rozelor. De fiecare dată mă face să mă gîndesc la perioada studenției, dar de fiecare dată. Îmi imaginez în cap dialoguri cu foști colegi, cu fosta prietenă, cu proful meu la care-am dat licența. Nu prea cred că mă voi mai reîntîlni vreodată cu vreunul din ei. A trebuit să mă așez pe o bancă, pe malul Begăi, și să-mi pun un leucoplast la picior, fiindcă de-atîta mers pantoful drept mă rodea la gleznă și mai mult ca sigur ar fi urmat să sîngerez, la fel ca data trecută. Și cînd am ajuns acasă am văzut că pantalonii mi s-au ros între picioare - data viitoare am să-mi pun blugii. A mai fost un week-end în care n-am putut merge nicăieri din cauză c-am fost în ambele zile on-call - trebuie să primesc două zile de odihnă pentru asta, dar la noi în firma asta de obsedați de muncă nu se obișnuiește, e un obicei descurajat, dar oricum una sigur mi-o voi lua lunea viitoare, în cinci octombrie, pot să comenteze ei pînă nu mai pot.

În rest am fost destul de stresat, numărul de cazuri de Covid-19 continuă să crescă și la noi și în țările din Vest, mai ales în Franța și în Spania. Continui să vizionez seara știrile de la Rai 1 și TV5 Monde și să mă uit la reportajele acelea filmate pe străzile orașelor în care-am fost, în exterioarele familiare. Nu știu dacă e valul doi, nimeni nu ne lămurește. Am mai descoperit o scriitoare interesantă de care n-am mai auzit, Anita Brookner, ne-tradusă pînă acum în română, și mi-am comandat deja două cărți de care-o să m-apuc imediat după ce termin romanul ăsta lung de John Irving - are un stil cam direct, dar mă așteptam la asta. Trebuie să-mi comand și alte cărți, pentru că după Brexit va fi mai complicat. Mi-am făcut un wishlist - anul ăsta mi-am luat în general carți de călătorii sau care au printre teme călătoria. Am văzut două filme bune: Ford v Ferrari (2019) și Aloha (2015), iar serile continui să revăd toate sezoanele Doc Martin, cam un episod-două pe zi. Am fost la ziua bunicii mele, a împlinit 90 de ani, și acolo m-am întîlnit cu unchiul meu cu mătușa mea, care s-a întors de la lucru în străinătate, probabil pentru totdeauna, și verișorul meu cu partenera lui care așteaptă un bebe în februarie. Ce bine e să mai socializez! Am mîncat pizza și prăjituri de la Codrina. M-am îngrășat. Cursa de 24 de ore de la Le Mans a avut loc, dar fără spectatori. Azi este zi de vot, nu prea am cu cine, nu mă-ncîntă usereul ăsta - prea mulți colegi proști și-au updat-at pozele de profil de pe Facebook cu intenția de vot. Oameni care nu citesc cărți votează pe alții care nici ei nu citesc cărți. Am fost pînă la secție să pun un vot nul măcar, dar era o coadă pînă la ieșirea din curtea școlii, lucru care m-a descurajat, așa că am făcut cale-ntoarsă, am trecut pe la un supermarket, după care m-am întors din nou să văd dacă n-a mai avansat, dar nu, și nu risc, și prin urmare m-am întors acasă.

Noi obiceiuri de week-end

Obiceiurile mele de week-end s-au schimbat. Mă scol dimineața destul de devreme, fiindcă nu prea dorm atît de mult ca înainte și nici nu mai rezist tîrziu după miezul nopții cu o carte-n mână, apoi îmi pregătesc micul dejun: roșii cu mozzarella fresca și oregano stropite cu ulei de măsline, o felie de jambon, parmezan, uneori îmi fierb și un ou, mai nou îmi pun și un pahar cu suc de portocale cu pulpă, asta ca să-mi amintesc de hotelurile unde mergeam în concediu pînă mai anul ăsta, și la final o cafea în care îmi torn un pic de sirop de arțar (am încercat și cu sirop caramel dar nu-mi prea place). Nu mă mai duc la cumpărături, le fac de cu seară și tot vineri seara fac și curățenie - șterg praful, dau cu aspiratorul, apoi spăl pe jos. Așa că sîmbetele plec la plimbare prin oraș. Nu-mi stabilesc traseele dinainte, dar în fiecare week-end, pe lîngă centru, explorez și cîte-o zonă a orașului. Dau întîi o tură prin cartier, apoi și prin cartierul alăturat, care pare și mai adormit în căldura verii și-mi las gîndurile-n voie. În general îmi vin în minte amintiri de acum zece, douăzeci de ani și uneori chiar mai mult, pe cînd credeam că mă așteaptă-n viață lucruri mai bune. Văd atîția oameni de toate vîrstele și tineri care poate-s acum la început de carieră și pensionari care socializează pe lîngă un centru comercial, aceeași atmosferă ca pe vremuri. Eu sînt undeva la mijloc.

Încerc să merg doar pe la umbră, fiindcă vara asta continuă și ieri a fost arșiță. Trec de locurile pe unde-am copilărit și invariabil mă îndrept spre Centrul Istoric. Și inevitabil trec printr-o librărie sau două și de obicei de fiecare dată găsesc cîte-o carte care mi se pare interesantă pe care-o cumpăr. Săptămîna trecută m-am plimbat pe Savoya și am vrut să intru la Humanitas dar nu mai era acolo, m-am apropiat de vitrină, mi-am pus palmele căuș la colțul ochilor și m-am uitat prin geam și nu mai era nici o carte și asta m-a întristat peste măsură. Înc-o librărie care pleacă. Nu am văzut nimic în presă legat de asta iar pagina lor de Facebook a dispărut. Oare de ce? E de vină pandemia sau locuitorii Timișoarei au devenit mai ignoranți sau și una și alta? Mă gîndesc uneori că civilizația asta e în declin, cu atîția oameni care inculți, cu invaziile arăbeților și africanilor, cu accentul pus pe viețile celor de culoare, susținut de elitele așa-zis liberale din Occident. Abia acum am început să-i înțeleg pe britanici, cu Brexit-ul lor. De fapt abia acum am început să înțeleg multe. Goethe spunea în cartea sa Călătorie în Italia că un german ajunge la maturitate abia pe la patruzeci de ani. Dar el se considera de vîrstă mijlocie la 37 de ani, cam ca Dante. Ei bine, în ziua de azi cred că-ți trebuie vreo 50 de ani doar ca să te maturizezi. L-am citit pe Scott Fitzgerald la douăzeci și ceva de ani, cu Dincoace de paradis și da, pot spune că l-am înțeles, deși obsesia lui pentru vîrstă îmi cam zgîria urechea și nu m-a impresionat, avea deja un aer obosit ori eu voiam ceva mai dinamic. Apoi, la treizeci și ceva de ani am citit Marele Gatsby dar nu pot spune că m-a dat peste spate. Acum două săptămîni am citit Blîndețea nopții, care a fost scrisă cînd avea douăzeci și ceva de ani, dar abia acum pot spune că l-am înțeles, și acest roman și precedentele sale cărți. Înainte citeam cărți cu un puternic fir narativ și în general foarte citadine iar acum citesc altfel de literatură, pe care înainte chiar o disprețuiam, Ghepardul de Lampedusa de exemplu sau Edith Wharton sau tot ceea ce înseamnă clasici, pînă în antichitate.

Sînt atît de multe locuri de vizitat. În fond, e un oraș frumos și parcă văd din ce în ce mai mulți turiști. Nu e chiar Roma, unde, cum spunea Goethe, elementul artistic năvălește din toate părțile, însă pentru mine are și o valoare sentimentală deoarece am copilărit aici și studiat aici și deci o parte din sufletul meu e aici, nu am venit ca un condotier. M-am plimbat ieri pe malul Begăi, unde mai nou trebuie purtat mască, dar nu toată lumea o avea, apoi am trecut pe lîngă Universitate, iar pentru săptămînile următoare mi-am propus să re-explorez și zonele din Sud, pînă pe Girocului. Nu chiar săptămîna viitoare fiindcă atunci voi fi on-call din păcate, o formă corporatistă de a ține angajații ocupați șapte zile pe săptămînă mai mult de opt ore pe zi. Orașul nu e așa aglomerat, școlile încă n-au început. Cum am mai spus, vremea e călduroasă, ștrandul Termal era deschis, și la buletinul meteo s-a anunțat că vara asta se prelungește. Ca și pandemia de altfel cu care va trebui să învățăm să ne obișnuim să trăim pentru cine știe cît timp.

IT-iștii de azi

"Să lucrezi în IT nu mai e ce-a fost acum să zicem 30-40 de ani" mi s-a confesat de curînd cineva care a lucrat și atunci și mai lucrează și acum în domeniu. În primul rînd că înainte nu oricine ajungea de exemplu analist sau programator de calculatoare sau administrator de rețea. Oamenii urmau o facultate de profil în funcție de propriile lor înclinații, normal. Însă de cînd se cîștigă relativ bine în domeniu și cererea pieței de profil a crescut, și a celei de ne-profil a scăzut, companiile s-au umplut de neaveniți. Am văzut atîția colegi și colege care au acceptat compromisul de lucra într-o domeniu nepotrivit, și-au reprimat instinctul pînă și l-au anchilozat pentru că, deși ar vrea să facă altceva, nu prea pot pleca din sistem, eventual își pot schimba firma unde lucrează, dar după un timp îți dau seama că asta nu-i satisface decît pentru un timp scurt și sînt un fel prizonieri. Dar o altă problemă este că unii dintre acești oameni nepotriviți au devenit majoritari și, folosindu-și abilitățile de manipulanți, că alte abilități nu au, au infestat pînă și managementul, și odată ajunși în vîrful ierarhiei corporatiste au început să-și predice de acolo propriile concepții, făcîndu-ne atmosfera aproape irespirabilă. Dar cum arată o persoană potrivită pentru munca de software developer, cum se zice acum la analist-programator? Păi capabilități analitice de exemplu, putere de concentrare mult mai mare decît cititul headline-urilor de știri. Aceștia nu sînt, cum să spun mai blînd, oameni prea sociabili. Sau hai să spun direct: introvertiți. Ca să înțelegi că aceasta e o calitate, nu un defect, citește-o pe Susan Cain. Pentru că în fond nu gîndești în echipă, îți urmărești ideea din cap în cubicul-ul tău, și, lucru foarte important, crucial, te afli singur în majoritatea timpului în fața ecranului. Și chiar îți place să gîndești, nu să-ți pierzi timpul prin ședințe în care să asculți tot felul de glumițe proaste și discuții deviante, oligofrene să ți se facă greață și să nu mai ai chef să lucrezi după-aia.

Dar modelul, paradigma s-a schimbat. A apărut conceptul socialist de open-space în care nu doar că te simți privit din toate părțile și fiecare mișcare îți este ușor urmărită, analizată, dar și productivitatea scade, evident. Sau evident pentru mine cel puțin, nu pentru noua specie apărută, pentru omul nou, cu mentalitate de stup, fără personalitate. Programatorii sociabili (ce termen!) și-au scos pînă și și mini-despărțiturile dintre mesele de lucru, ca să comunice sau să povestească mai ușor faze-faze. Iar acum firmele caută exact acest model de angajați. Așa a apărut de exemplu specia de programator care joacă fotbal sau programatorul care merge în cluburi sau la bere - care-s oximoroane. Noua religie este acum metodologia Agile, care impune un și mai mare număr de ședințe, și atribuie de norme de lucru prin împărțirea unui subiect mare într-o pleiadă de altele mai mici, infantilizînd un proiect, făcîndu-l mai dificil de coordonat, mai dificil decît lucrul în sine, pentru care trebuie angajați alți oameni care, desigur, trebuie să fie tot sociabili la rîndul lor, să cîștige și ei o pîine, să te întrerupă cît de des pot, după cum le fuge mintea lor care nu se poate focusa. Sper c-am fost clar ce înseamnă mod de lucru nepotrivit. Total greșită abordarea, cum spunea Iohannis. Astfel că lucurile s-au împuțit. Nivelul intelectual al celor care lucrează acum în IT este acum foarte scăzut, și asta nu numai la noi. Și nivelul cultural, nu se mai citesc cărți, ca-n Minunata lume nouă a lui Huxley, nu mai e nevoie să interzici cărțile, că oricum nu se prea citesc. În schimb se uită la seriale absolut infantile pe Netflix sau Hbo, cu personaje cool aflate în tot felul de misiuni. Locurile de muncă au atras tot felul de oameni veniți din toate colțurile lumii. Rezultatul - se poate vedea în distrugerea orașului San Francisco de exemplu. Și s-au înmulțit fast food-urile și restaurantele chinezești. Woody Allen spunea că lumea a devenit proastă din cauza fast-food-urilor, a lipsei conversațiilor de la mese. Atmosfera este, după cum spuneam, mult mai greu respirabilă.

Lecturi, amintiri și călătorii amînate

Ies în oraș în fiecare sîmbătă după-amiază, după ce fac curat prin casă. Acum două săptămîni am fost să mă tund - nu mai erau cozi, ca atunci cînd am ieșit din starea de urgență și s-a dat drumul. Dar ne aflăm încă în starea de alertă. Mă plimb pe străzi - aplicația de pe celular mi-a arătat ieri că am făcut cam 12 mii de pași, în alte dăți aveam mai puțin, dar nu cu mult, mai intru prin magazine, în general prin librării - mi-era dor, poftă, să parcurg cu privirea și alte rafturi cu cărți decît cele de acasă. M-am gîndit: aproape nici una dintre librării nu se mai află în aceeași locație ca acum zece, cinșpe ani, cînd eu aveam serviciul mai în centro storico și mă duceam de cîteva ori pe săptămînă în pauza de masă la cîte una, altele au dispărut, altele s-au înființat, numai foamea mea de lectură a rămas aceeași. Și-n același timp a crescut pasiunea pentru călătorii. Statul acesta acasă prelungit mi-a resuscitat amintirile din concediile precedente. Amintiri din locurile pe unde-am fost, la care nu m-am mai gîndit niciodată, îmi vin acum, deseori, spontan în memorie. Parcă mă văd acolo, în trenuri, autobuze, pe străzile orașelor din Italia. Mă gîndesc că atunci cînd o să mor, aș vrea să mă pot vedea acolo, în trecut, de undeva de sus. Sînt momente de trăire intensă, concentrate, ca într-o capsulă închisă, la care nu am avut timp să reflectez și pe care abia acum, în această perioadă s-a deschis și mă învăluie cu senzațiile de atunci. Este anul acesta un an pierdut? Rick Steves spunea într-un interviu că este pregătit pentru o perioadă de un an, doi, de a lua o pauză din a călători. Acum cîteva luni am crezut că e prea pesimist dar acum îl înțeleg: distanțarea socială, accesibilitatea redusă (mai puține trenuri de exemplu) îți diminuează plăcerea. Vrei să te așezi la o masă printre alți oameni, nu vrei să petreci timp așteptînd un autobuz sau un tren. "The future of people staying six feet apart and wearing masks is not my idea of travel." E un om înțelept. Plus știrile alarmiste pe care nu le poți ignora cu totul. Trebuie să așteptăm cu răbdare, să punem sănătatea pe primul loc (nu ca workoholicii de la mine de la servici) și să fim recunoscători pentru ceea ce avem totuși, sănătate, familie, loc de muncă (stresant, dar asta e). Ca-n melodia lui Sheryl Crow: "It's not having what you want / It's wanting what you've got". Între timp citesc cărți de călătorii, am o mulțime în bibliotecă. Am început "Dark Star Safari - Overland from Cairo to Cape Town" de Paul Theroux, vor urma cred "Around the World in 80 Trains" de Monisha Rejesh, "On the Slow Train" de Michael Williams, "Findings" de Kathleen Jamie, cartea lui Goethe de călătorii în Italia, poate am să răsfoiesc cîteva din seria Rough Guides și poate și altele.

Munchen

Cele de mai jos s-au întîmplat anul trecut, tot pe la finele lunii mai, dar, deși țin minte foarte bine, aș vrea să le consemnez și aici, fiindcă poate cu timpul mă va lăsa memoria. Am scris despre călătoria pe care-am făcut-o la Salzburg și la Hallstatt și am rămas dator cu ultima parte, ziua petrecută la München. Personal nu sînt un susținător al city-break-urilor, mi se pare o chestie superficială și oricum, eu intru mai lent în atmosferă, dar pe de altă parte mă gîndesc că nici nu am prea călătorit eu atît de mult în afară de Italia, ori în țările germane nu prea e de stat mult timp. Bine, Bavaria este altfel, e tradiționalistă, catolică, are pinacotecă - două de fapt - parcuri și un centru pietonal cu caracter medieval. După al doilea război mondial locuitorii au fost întrebați cum ar dori să fie reconstruit centrul orașului. Cei de aici au ales să fie refăcut. Cei din Frankfurt au preferat în schimb o arhitectură nouă. Cred că asta reflectă cel mai bine diferența de mentalitate dintre cele două landuri și de aici alegerea mea clară.

Am plecat de la hotel dimineața devreme, după ce-am trecut întîi pe la micul dejun, la parter, care, deși copios, dădea semne că se epuizează din cauza unui grup consistent de turiști asiatici. Afară cădea o ploaie fină, care începuse cu o zi înainte pe la ora două și cred că nu s-a oprit toată noaptea. Mă gîndeam că dacă ar fi fost vreme mai bună, aș mai fi avut timp să trag o fugă puțin prin oraș, poate aș mai fi văzut și un muzeu, aș fi luat un covrig și m-aș mai fi uitat la vitrinele acelea atît de drăguț împodobite. Astfel că că am luat-o spre gară, pe jos, cu speranța că poate la München nu va ploua și chiar dacă ar fi așa, aș avea o mulțime de locuri în care să intru. M-am rătăcit, ca de fiecare dată în drumul spre gară, indus în eroare de lucrările în construcții care erau în desfășurare și de blocurile de locuințe asemănătoare. Îmi plac Gările. Forfota de acolo, oamenii energici - călătorii degajă o energie superioară, care se transmite, locurile unde se vinde mîncare, chioșcurile de reviste, librăria. Mirosea totul frumos și era curat. Aveau și un mini-market . Mi-am luat bilet de la un distributor automat DB pentru trenul Der Meridian, care, avînd data și ora trecută pe el, nu mai trebuia validat. Ce simplu pare totul! Trenul nu era plin, dar după două stații a cam început să se umple. Locul de lîngă mine a rămas liber tot timpul, însă în spate s-au așezat doi tineri care au vorbit aproape tot timpul, cu voci groase dar mi s-au părut bine dispuși. N-am înțeles nimic. Ce ciudat că există diferențe între limbile de pe același continent! Pe geam am admirat peisajele verzi, casele cu fațada perfectă, silozuri curate, un depozit cu bușteni, locomotivele ca de jucărie, dar mai ales oamenii din stație - de toate vîrstele, curați, civilizați, întrebînd-mă oare ce meseria au și unde merg, dar n-aveam cum să știu. În total călătoria cu trenul a durat mai puțin de două ore și am ajuns pe la ora zece.

Stînd în Gara Centrală din München chiar îți vine ideea să iei un tren, nu contează care și să pleci undeva, doar de dragul de a călători. Plus că este un univers în sine. Mă uit la trenuri și mă gîndesc că în existența noastră pe acest pămînt, care e ca o călătorie, avem parte de multe gări, de atîtea oportunități. În fine, divaghez. Mi-am lăsat bagajul de mînă într-unul dintre dulăpioarele-seif cu cheie din spate, am făzut și o poză cu numărul, după ce m-am asigurat că nu e nimeni dubios în jur, și chiar nu era, mi-am lăsat la mine doar rucsacul și am pus cheia undeva bine. Pînă pe la ora două, cînd se făcea check-in-ul la hotel. Am avut o strîngere de inimă că a trebuit să-l las acolo. Apoi am intrat la magazinul unde se vindea presă. Ce de reviste din toată lumea! Îți dai seama de nivelul de civilizație al unei țări după revistele care apar acolo. Mi-am cumpărat revista "LiRE:" pe care o am și aici lîngă mine în camera unde scriu, numărul despre Londra, și pe care tot n-am apucat s-o citesc de atunci. Apoi m-am dus să-mi iau o mini baghetă cu pîine bavareză, un cappuccino și un ștrudel cu mere cum n-am mai mîncat pînă atunci. Efectiv era atît de proaspăt că puteai tăia cu lingurița foietajul de jos, cele care atinge farfuria, fără efort. Ce rețetă! Ce gară!

Am luat-o pe jos pe bulevardul aglomerat, spre centru, prin Karlplatz. Nimic turistic pînă acolo. Senzația că toată lumea e cu treburi prin oraș. Am văzut o clădire parțial demolată, în care se vedeau pereții despărțitori ai încăperilor, și care mi-a dat puțin fiori. Am coborît în pasajul de acolo, foarte aglomerat, ca să traversez apoi am urcat și am ajuns pe lunga pietonală, încadrată de atîtea magazine cu nume și sigle internaționale arhi-cunoscute, multe fiind de gamă superioară. Cînd eram mic, mă uitam în cataloagele Neckermann și Otto mă visam în Germania cumpărînd jucării și electronice și acum iată-mă aici dar cu alte interese. Am intrat la St. Michael Kirche, o biserică renascentistă, situată pe o stradă cu vad comercial maxim - erau ceva oameni înăuntru, chiar și turiști. Am mai intrat și la Frauenkirche, Notre Dame-ul lor, dar n-am urcat în turnuri și apoi și la St Peter și m-am simțit mai liniștit, poate și fiindcă îmi amintea de Italia. La Marienplatz am apucat să văd jocul marionetelor de pe ceasul cu glockenspiel al clădirii primăriei, de la miezul zilei și de acolo am sunat-o pe Mama pe WhatsApp care imediat s-a uitat împrejur și a zis că e frig și să-mi cumpăr o jachetă groasă, dar n-am avut timp de asta. A început să iasă și soarele, la un moment dat mi s-a părut chiar orbitor, apoi peste puține minute s-a înnorat și a început să plouă puțin brusc și a ținut-o tot așa. Am mai apucat să mă învîrt puțin prin zonă. E ciudat ce apropiate unele de altele îmi păreau obiectivele: Platzl de exemplu, unde niște turiști, ruși parcă, se pozau, dar n-am găsit nici un unghi bun, din cauză că era un mic șantier. De fapt nu lucra nimeni. Bine, a doua zi era joi și era sărbătoare națională și urma probabil o zi-punte. Am mai mers la logia de la Odeon și prin Hofgarten, care sînt gradini inspirate din Renașterea italiană. Italia e peste tot! Dar mai ales în locul în care mi-a plăcut cel mai mult: Viktualienmarkt, unde-am ajuns într-una din reprizele cu soare. Chioșcuri unde se servea mîncare - parcă toată lumea avea un senvici cu un fel de parizer gros sau un wurst care-ți lăsau gura apă efectiv cînd îi vedeai acolo cum sfîrîie pe grătare. Lume multă, mă gîndesc că era pauza de prînz. Mi-am luat și eu un bratwurst cu muștar, foarte sățios. Multe brînzeturi saturate, cașcaval, măsline, ca-ntr-o piață din Italia, chiar am fost surprins. M-am mai învîrtit pe acolo  prin zonă și împrejurul Marienplatz-ului, apoi am luat metroul și m-am dus iar Gară să-mi iau bagajul și apoi înapoi spre hotel unde am făcut check-in-ul. Aveam o cameră mică - avea un sigur pat. Am făcut un duș și apoi am calculat că din fericire mai am timp de vizitat un muzeu.

Dacă în prima parte a zilei obiectivele turistice mi s-au părut apropiate, în partea a doua, drumul către Alte Pinakothek mi s-a părut extrem de lung. Mă cam grăbeam și am mers pe jos mai repede ca de obicei, că mă dureau gambele. Am trecut pe lîngă Pinakothek der Moderne, o clădire lungă, interminabilă, care avea aerul unei universități austere și cam pustii. Iar clădirea mi s-a părut mare, înconjurată de gazon pe care se jucau copii. Mi-am lăsat rucsacul la vestiar și mi-am propus să stau maxim o oră jumate - două. Știu, cam puțin, dar era deja trecut de ora trei. Mai era o expoziție: despre Utrecht, Caravaggio and Europe - broșura o mai am și acum lîngă mine care cuprindea tablouri împrumutate special pt. acest eveniment de la muzee din Europa și America. Cel care mi-a vîndut biletele mi-a sugerat să încep cu partea de muzeu, pt. că se închide mai repede, iar expoziția Caragaviștilor aveau deschis pînă mai tîrziu. Lume bună, mai ales la ultima, nu turiști de duzină care vin doar să bifeze ceva, ca-n Italia. Mult personal de pază. Muzeul e mult mai mare decît mi-am imaginat. În principal e o hală lungă, formată din mai multe încăperi unite între ele, dar mai are și pe lateral un hol cu picturi în format mai mic. Iar în fiecare astfel de încăpere, pe tabureți, ghiduri groase despre picturile afișate. Ce-mi place că în muzee fiecare pictură cîte are o plăcuță explicativă, care are un caracter relevant. În unele locuri lumina din tavan cade prea tare peste tablourile agățate mai sus și trebuie să ții mîna streașină la ochi. Cum spuneam, n-am petrecut mult timp, dar m-am încărcat energetic. Ca și acum aș fi băut o cafea spirituală. Cred că de cîțiva ani am devenit dependent de artă, ca de cofeină.

De fiecare dată cînd ies de la un muzeu, mă simt un alt om. Conectat, dar nu în sensul rețelelor de socializare, ci în sensul de, cum să zic, legat de umanitate. Simt că înțeleg lumea din jur și văd un sens în toate. La lucrurile astea mă gîndeam cînd am ieșit și hoinăream pe străzile din cartierul acela cu clădiri impersonale, ca de institut. Lumea ieșea de la servici. Oameni bine îmbrăcați, bărbați la sacou, femei elegante, miros de fum de țăgări și de parfum, cîte-un bar deschis din care se auzea jazz, nu ca la noi, behăieli disco. Am intrat și într-o librărie mare, avea și scări rulante, și m-am uitat la cărțile apetisante. Și nemții știu să marketeze cărți, ca italienii, francezii, spaniolii, și hîrtia pe care sînt tipărite este de calitate mai bună, și coperțile mai atrăgătoare, nu ca la noi. Nu înțeleg de ce. Nu știam cu exactitate unde sînt, dar nu-mi păsa, nu puteam fi departe de centru, vedeam turnurile bisericii Frauenkirche în apropiere și oricum mi-am propus să hoinăresc, ceea ce numesc eu free-style. Începea și să se însereze. Am mai intrat în cîteva magazine, căutam fie o jachetă fie niște pantofi dar n-am găsit, sau n-am găsit că n-am avut răbdare, fiind cu gîndul ce-am văzut și la ce-aș mai putea vedea, la cărți, la viață. Am traversat centrul, apoi știu c-am mers pe o stradă pietonală și ajuns la Sendlinger Tor, dincolo de care fie din cauză că arhitectura interesantă s-a terminat, fie din cauză că eram obosit, am decis să mă întorc. Noroc că hotelul meu era în centru, dar cînd am ajuns lîngă el mi-am zis hai să mai dau o tură, și iar m-am plimbat, iar am intrat în magazine. Cred că m-am întors pînă aproape de nouă. Eram frînt, mi-era dor de-un duș fierbinte și mi-era și un pic teamă să nu răcesc și vroiam, de ce să nu recunosc, să zapez la televizor, să mă uit la ce se uită nemții, ceea ce am și făcut.

A doua zi, după micul dejun, la fel de copios ca la Salzburg, cu mini wurst, cașcaval, fructe, miere de albine în faguri, mini croissant, 'marmeladen', unt în cutiuțe, felii de 'n' sortimente de salam, felii de ananas, și multe altele, ordonate frumos, (oare vor mai exista mini bufeturi după pandemie?) am făcut check-out-ul și m-am dus spre metrou, dar am ocolit puțin pe străzile pustii și am ajuns iar în Viktualienmarkt, însă de data asta era pustie, cum spuneam era sărbătoare națională, Înălțarea. Așa că am luat metroul, m-am dus din nou la Hauptbahnhof, mi-am lăsat bagajul, apoi mi-am făzut un abonament pe o zi valabil pînă la aeroport și am luat un U-bahn înapoi (avionul pleca puțin după ora trei). Am vizitat încă o biserică, Theatinerkirche, cu interiorul său baroc alb, (oare n-au mai avut mijloace s-o coloreze sau și-au dat seama că arată mai bine așa?), m-am bucurat că era deschisă și avea și cîțiva turiști înăuntru. De fapt am văzut mai mulți turiști prin oraș, poate și din cauză că ieșeau mai mult în evidență, lumea fiind deja în concediu. Dar cei care ieșeau cel mai mult în evidență erau nemții aceia care purtau pantaloni pînă la genunchi, ciorapi trei-sferturi de lînă și pălărie cu o pană într-o parte (în expoziția caravagiștilor am învățat că femeile ușoare erau reprezentate în picturi avînd pene). Și de toate vîrstele, și prin oraș, și la gară, unde am văzut destui bărbați de vîrstă mijlocie bînd bere deși era dimineață. Mi-am luat bagajul, am mîncat ceva în gară privind trenul și oamenii, apoi am coborît la S-bahn, unde era extrem-extrem de aglomerat, și am plecat spre aeroport.

Lucrul din carantină

Cum să lucrezi și să mai fi și productiv cînd pe toate canalele media curg știri alarmiste? Mi-e greu să mă izolez de la ceea ce văd ce se întîmplă în lume, așa cum trebuie, și să mă focusez măcar șapte ore la muncă, cînd simt nevoia să urmăresc periodic noutățile, tot întrerupîndu-mă astfel și fiind-mi apoi greu să reiau firul gîndurilor. Pe de-o parte, lucrul de acasă mă detensionează, de ex. atunci cînd mă uit împrejur, ca să-mi odihnesc privirea de la ecran, și văd un obiect familiar în loc să văd oameni stresați, ca la servici, dar pe de altă parte mă și deconcentrează din cauză că toate aceste lucruri familiare din jurul meu îmi distrag în același timp atenția: vederea unei cărți, a unei reviste, a unui CD, cele două mașinuțe Old Friends, patul. Și îmi vine să absorb totul cu nesaț de pe Net, în fond trecem cu toții printr-o experiență extraordinară, este un act de cunoaștere pe care-l trăim pe viu, nu prin intermediul cărților sau al filmelor. Cum să nu te impresioneze oamenii care aplaudă de la balcoane personalul sanitar, cum am văzut în Italia sau Spania? Nu și la noi, fiindcă la noi nu există absolut deloc un sentiment al comunității. Străzile orașelor lumii, goale, Parisul pustiu cum nu mi l-am imaginat niciodată. Oameni care plîng fiindcă afacerile s-au închis. Ordonanțe militare. Măști faciale în nuanțe de acvamarin. Nici nu mă mai gîndesc la concediu, la planurile la care-am fost nevoit să renunț. Dar sînt recunoscător pentru ce am aici. Mă gîndesc că situația pe care-o trăim poate fi cam la fel de fertilă pentru gînduri, pentru o explorare intelectuală, ca o călătorie. Plus că unele muzee ale lumii oferă tururi virtuale gratuite, artiștii îți concertează de acasă, sau recită sonete de Shakespeare, teatrele oferă reprezentații live. Lumea înflorește și în timpul pandemiei.

Numai dacă mi-aș liniști puțin mintea, să lucrez mai bine și să mai scriu ceva. Cu cititul am cam aceeași problemă, abia dac-am citit două cărți de cînd a început carantina la noi. Nici măcar la filme nu mă prea mai uit, la fel de rar. În schimb am insomnii, mă trezesc mult mai devreme ca de obicei, parcă am rămas la ora de vară. Cam o dată la două zile, pe la prînz sau seara mai ies pe-afară, prin jurul blocului, iar sîmbăta la un supermarket mai mare, dar tot prin apropiere. Îmi explorez cartierul. Am noroc că am atîtea magazine împrejur, unele în care n-am intrat niciodată: magazine naturiste, mai multe brutării, patiserii, o papetărie, magazine universale, obiecte de uz casnic, feronerie, haine second-hand. Și piața agroalimentară cu chioșcurile care o înconjoară. Multe au marfă ieftină, pentru pensionari, dar vînzătorii sînt amabili și își trăiesc viața cu demnitate și par mai relaxați decît mine și decît colegii mei, mai senini, ceea ce e mai important decît toate beneficiile care vin de la un job stresant cum am eu. Avem și un parc cu o arteziană, recent re-dată în funcțiune. E așa timp frumos, cerul senin, copacii înverziți, vegetație, și aerul parcă e mai curat. Cînd vine o mașină de curierat rapid se formează coadă, ies cam 4 persoane de la fiecare scară - mi-am comandat măști și dezinfectant - acum am văzut că se găsesc și în magazinele din cartier. La etajul la care stau sînt patru apartamente, dar toate celălalte trei sînt acum goale, fiecare locatar a plecat, pe la țară din ce-am auzit. La etajul de sub mine stă un tip care lucrează tot de acasă și are obiceiul de a fuma pe balcon. Uneori se aude un zgomot de undeva de sus, dar nu cred că exact de deasupra mea, o bormașină - e o fată care s-a mutat sau urmează să se mute și face renovări, dar nu durează mult. Alteori din stradă se aud niște oameni vorbind tare. În timpul lucrului fac des drumuri la frigider sau iau ceva de ronțăit de pe masă, un fruct, o ciocolată - am multă mîncare în casă, mă aprovizionez. Cred c-am pus pe mine cîteva kilograme bune.

Mă gîndesc la ce se spune despre cei din generația mea, că n-am trecut prin evenimente marcante, n-am cunoscut războiul de exemplu. Nu în mod direct, dar au fost două războaie în apropiere, în Serbia, - în localitățile mai apropiate de graniță se auzeau bombardamentele, poate și de aici s-ar fi auzit dacă n-ar fi fost zgomotele de fond inerente oricărui mare oraș. Dar am cunoscut Revoluția, și aici, în Timișoara, am simțit-o izbitor de clar: soldați, tancuri pe străzi, împușcături, manifestații, zvonuri alarmiste de la televiziune că apa e otrăvită sau că securiștii aruncă Solventul în aer. Luna trecută Macron, în cuvîntarea televizată adresată națiunii, spunea că ne aflăm într-un război cu un inamic invizibil. Și nu sîntem la prima conjunctură asemănătoare unei pandemii: să ne amintim Cernobîlul, cînd ni s-a dat iod la școală și ne recomanda să nu stăm mult în aer liber și să ne ferim de soare. Nici în vara aceea n-am plecat niciunde în vacanță, deși unii colegi au plecat. Am cunoscut două crize economice, prima în 2000-03, cînd mi-am pierdut serviciul și cea din 2007-10, căreia mult timp nu i se vedea capătul, și cu siguranță vom mai trece și prin altele din păcate.

Cumpărături în timpul carantinei

Stăm la coadă la supermarket, la vreo trei metri distanță unii de alții. De departe, la prima vedere, nici nu seamănă cu o coadă, par niște oameni care stau undeva, pe un peron de exemplu și așteaptă un tren. Fiecare are grijă să-și păstreze un spațiu vital împrejurul său. Cei care poartă măștile de protecție turcoaz, ca niște uniforme de față, par a fi toți cam la fel, fizionomiile li se estompează. Poate în curînd toți vom trebui să purtăm măști și vom ajunge să semănăm unul cu altul. Pe stradă și în împrejurimi, e liniște. Aceeași liniște la orice oră din zi și din noapte. Doar din cînd în cînd se aude sirena unei ambulanțe, de pe un bulevard apropiat. E totuși primăvară, e soare, cerul senin, fără dîrele albe lăsate de avioanele cu reacție, și pomii au înflorit, semn că există speranță, poate, deși nimeni nu știe dacă am atins deja vîrful, sau cînd se va atinge, sau dacă vor fi mai multe valuri. Nici aici, nici în Italia și niciunde în lume. Deocamdată ne aflăm pe panta ascendentă a cazurilor, care nici nu mai pare exponențială, seamănă mai mult cu o linie verticală. Nu se mai comunică de mult nici situația pe județe, doar victimele, numărul total și vîrsta lor. Mă încadrez foarte clar în medie - încă o situație în care nu e bine să fii ca media. Oricum, mă bucur să mai ies din casă, după atîta teleworking. Îmi pare că la lucru e presiune mai mare în perioada asta, sau poate e tensiunea acumulată de la prea mult stat în casă, sau și una și alta, nu-mi dau seama. La poartă, așteptăm să iasă cineva mai întîi, în locul căruia să intrăm noi. Miroase ușor a clor. Unii din cei care tocmai au ieșit își descarcă acum marfa și o aranjează în plase. Îmi vine-n minte melodia lui Springsteen, Hello Sunshine, pe care îmi amintesc c-am auzit-o prima dată anul trecut, într-un magazin din Genova, unde nu știu cînd voi mai ajunge, cel puțin nu anul ăsta, poate nici anul viitor, de fapt cine știe cînd. Bat ritmul cu vîrful degetelor pe mînerul căruciorului. Poate la fel simte și un pilot de motociclism, așteptînd cu mîna pe ghidon ca un un oficial al cursei să fluture steagul de start. În sfîrșit, un gardian îmi face un semn de trecere, cu brațele îndoite în forma literei L, duble, ca un polițist de la circulație. Îmi pulverizez pe mîini soluția dezinfectantă de la intrare și mă frec bine, cum am văzut recent într-un videoclip pe YouTube, pînă la încheieturile degetelor. Înăuntru, lumea-și face cumpărăturile-n tăcere. Se aud doar piuiturile de la casele de marcat, zăngănitul cărucioarelor, foșnitul pungilor. Pînă și angajații supermarketului, altădată joviali, care obișnuiau să converseze unul cu altul peste rînduri, sînt acum taciturni, și resemnarea li se citește pe față. Parcă mă aflu într-un spital, iar cărucioarele - paturi mobile. Oamenii se feresc unul de altul, instinctiv, ca niște magneți cu aceeași polaritate. Sau ca un dans de pe vremuri în care partenerii se mișcau mai mult la distanță, apropiindu-se pînă la un punct, apoi eschivîndu-se. Uneori se aude o tuse și imediat se creează un spațiu în jurul persoanei de la care provine. Cineva întreabă de drojdie iar un angajat îi răspunde negativ, dînd din cap. Nu se mai găsește, așa cum nu se mai găsesc nici pungi de făină, deși tot am mai văzut cîțiva saci de cîte zece kilograme. Oare ce nu se va mai găsi de săptămîna viitoare? Sînt multe legume, fructe din țări mai afectate decît noi. Bine că parmezanul e sigur. Sau poate nu. Nu există nici o evidență că virusul se transmite prin alimente. Dar unde se termină prudența și unde începe paranoia? Periodic, la difuzoare, o voce caldă, liniștitoare, chiar ciudat de liniștitoare, care-mi dă fiori, ne îndeamnă să nu facem stocuri care nu ne sînt strict necesare, asigurîndu-ne că asta e în interesul tuturor și ne tot repetă să păstrăm distanța, să ne dezinfectăm - aceleași sloganuri pe care le auzim peste tot în mass-media și care nu știu dacă intră în subconștient, sînt învățate sau sînt ignorate în mod automat, ca orice lucru repetat pînă devine prea evident pentru a mai fi luat în seamă.

Coronavirusache

După ce încă de prin toamnă am tot răsfoit ghiduri de călătorie, în ultimele zile am văzut cum planurile mele vacanță de anul acesta s-au tot diminuat treptat pînă într-atît încît practic trebuie să admit că le-am anulat și asta doar din cauza așa numitului nou coronavirus Covid-19. De vreo săptămînă încoace parcă nu-mi vine să cred ce citesc în presă și ce văd la televizor. Nu înțeleg cum s-a putut întîmpla așa ceva, efectiv. Chiar a apărut la o piață de animale din China? Și cum a călătorit așa de repede peste tot în lume? Bine, știm cu toții de la școală fenomenul, dar să realizezi cum se întîmplă în realitate, pe plan global, mi se pare incredibil. Doar dacă nu este așa cum spun conspiraționiștii, că era nevoie de o nouă criză fiindcă economia mondială se supraîncălzea? Ori este un semnal pe care planeta ni-l transmite, să nu-i mai consumăm din resurse? Și tot cam la fel de fascinantă și totuși incredibilă în același timp, e și reacția oamenilor, panica, infodemia - cuvînt de care acum am auzit prima oară. Jurnalul de știri de la France 2 și de ieri și cel de astă seară aproape numai de asta a relatat. La fel Telegiornale de la Rai 1. Se publică hărți, grafice, tabele, ca niște clasamente cu numărul de cazuri pe fiecare țară, ca la un campionat mondial, cîți dintre ei au decedat, groaznic. Macron a declarat chiar astăzi că trebuie să ne pregătim fiindcă va urma o epidemie, și omul acesta nu vorbește aiurea. Toți indicii bursieri plonjează. Oamenii își umplu coșurile în supermarket-uri. Cîteva orășele din Italia, țara cea mai afectată din Europa, au intrat total în carantină de cîteva zile, în Piața Domului din Milano am văzut turiști asiatici care-și fac selfi-uri cu masca pe față - cei care-au mai găsit măști, fiindcă multe farmacii nu mai au în stoc, în Veneția Piața San Marco e aproape pustie - măcar ăsta e un avantaj. În Italia s-au închis unele instituții - angajații abia asta așteptau cred, o ocazie de a face o pauză, de nu mai veni la lucru. Și cînd te gîndești că din Timișoara pleacă și vin zilnic cîteva curse low-cost directe spre peninsulă. Pasagerii de pe vasele acelea de croazieră au trăit un coșmar, ca și turiștii din Tenerife care s-au trezit cu hotelul în care stăteau carantinat și încercuit de forțele de ordine. De fapt în general de asta m-am decis să nu mai plec anul ăsta, mă tem să nu mă găsesc în carantină în concediu sau la sosire, cum sînt turiștii români care vin din zonele așa zis roșii din Lombardia și Veneto. Oh, și ce planuri mărețe aveam pentru anul acesta! Am tras tare, mi-am lăsat mai multe zile de concediu, ca să pot pleca de două ori: primăvara vreo săptămînă și jumate și vara vreo două și jumătate. Praful s-a ales de ele. Iar acum zic doar: bine că sîntem sănătoși. De fapt poate de acum oamenii vor sta din ce în ce mai mult în casă - oricum ieșeau din ce în ce mai puțin prin oraș - vor freca tabletele și smartfoanele, care le vor înlocui viața, petrecînd tot mai mult timp online, se vor înstrăina, ca într-o distopie, acesta e viitorul? Dar de ce spun la persoana a treia? E vorba de noi toți. Și pe de altă parte, dacă vom ieși cu bine din asta, lucru pe care-l sperăm cu toții, poate că asta ne va apropia într-un fel, ne vom diminua măcar puțin egoul, ne vom conștientiza fragilitatea, ca atunci cînd am văzut prima dată fotografia cu Pămîntul din spațiu. Acum ne uităm deocamdată la fotografia cu particula aceea microscopică cu pompoane, coronavirusul care a speriat lumea și sperăm să nu ajungă și la noi și acest coșmar să se termine odată, cît mai repede, deși unii spun că ne aflăm abia la început.

În 2019

Anul trecut am citit destul de puține cărți, nu știu exact de ce, poate din cauză că citesc mai mult în engleză, la care am o viteză mai mică. Asta comparativ cu acum șapte-opt ani, cînd citeam mult, mult mai multe - țin minte că o dată am numărat șaizeci și șapte de cărți citite într-un an, deși nici atunci nu citeam doar în română. Sau poate din cauză că mă simt mult mai obosit cînd vin acasă, și-mi revin mai greu. Cea mai faină mi s-a părut Intriga matrimonială de Jeffrey Eugenides - a apărut mai demult dar abia anul trecut am citit-o, asta după ce-am văzut la BookFest o altă carte a lui de povestiri. Personaje care tocmai au terminat facultatea, maturi în gîndire, cum mi se pare că erau toți oamenii din anii optzeci, tineri intelectuali. E vorba și de o călătorie prin Europa pe-acolo. Stil postmodern. Cea mai mare dezamăgire - 4321 a lui Paul Auster - dar bine c-a apărut și la noi. Prea mult political correctness, prea multă politică în general, deși din cărțile autobiografice și interviurile lui Auster știu că el nu era interesat deloc în anii 60 de politică, și de asta a și plecat să trăiască pe cont propriu în Franța, prea mult sex, prea mult insistă pe anii de liceu și începutul facultății. În rest am continuat să citesc cărți de călătorii, Paul Theroux de exemplu cu The Pillars of Hercules - care nu e una din cele mai bune cărți ale sale din păcate - impresia mea e că inventează unele dialoguri. Mi-am procurat și cîteva ghiduri turistice, cele de la Rough Guides îmi plac cel mai mult din cele în engleză, sînt ca niște mini-enciclopedii, și cîteva și de la Lonely Planet, deși acestea din urmă îmi par prea simpliste în ultimii ani. Le Guide du routard au un stil entuziast, iar Le Guide Vert Michelin, e mai sobru, mai apropiat de o enclopedie, în genul Larousse de exemplu. Dar, fiind franțuzești, se concentrează pe locurile diferite de cele de la ei, ori eu cam vreau totul. A, și Rick Steves, desigur, care, deși simplifică mult, face recomandări în care chiar poți avea încredere. Dar mi-e greu să citesc un ghid turistic. După puîn timp îmi vine să-l las deoparte și să zic, "Gata! M-am hotărît, acuma plec!". Dar cînd ajung în cele din urmă la locul destinației, tot nepregătit mă simt.

Sînt din ce-n ce mai pasionat de călătorii. De fapt în tot deceniul trecut (cum de a trecut, cum pot vorbi la trecut de el?) am tot călătorit undeva în fiecare an (în afară de anul 2010). Am descoperit Italia, care cred că a întrecut Franța în lista de locuri preferate, și unde-aș vrea să-mi petrec bătrînețea. Sau fără să fiu nevoit să muncesc. Nu m-aș simți deloc bine în locurile industrializate, deși poate numai acolo mi-aș găsi de lucru, ca negrii, că așa și sîntem văzuți în Occident, sălbatici. Inevitabil atunci cînd călătorești te gîndești cum ar fi să locuiești acolo. Vara trecută am fost în Liguria - nu am povestit despre asta aici, n-am avut timp încă, (așa cum am rămas dator cu scrisul despre ziua petrecută-n München). Mi-a plăcut Bordighera, cu casele sale mari englezești, San Remo cu oamenii săi politicoși, cu cartierul său medieval și clădirile Art Nouveau și promenada de la malul mării, cu lumea bună. Ce mult mi-am dorit să revin acolo! Mi-am îndeplinit o dorință veche de 17 ani. A, și despre cealaltă parte, Riviera di Levante, cu Portofino și Cinque Terre. Am folosit ghidul Liguria, ediția a treia, de la Bradt. Dar am să scriu de asta în altă postare. Modul meu ideal de a călători este o combinație între exuberanța celor de la Globe Trekker dar cu o atenție în plus asupra artei, căreia îi acord în ultimii ani o considerație sporită - am început să studiez pictorii și curentele artistice.

Dar mă întrebam de ce n-am mai citit atîtea cărți. Acuma, nu știu, dacă mă gîndesc mai bine, este poate și o scădere ușoară a interesului, poate și din multele dezamăgiri din ultimii ani. Dar nici n-am compesat cu altceva. Am văzut puține filme, în general franțuzești și în general mai de demult. N-am văzut nici un film nou apărut în 2018 sau '19. Formatul avi nu mai e dezvoltat și playerul meu nu decodează nici mp4 nici mkv, așa că găsesc destul de greu cîte ceva pe torenți. M-am uitat în schimb la documentare pe National Geographic, DigiWorld, DigiLife, Viasat History și Da Vinci. Și seriile televizate, de la Car SOS la Renaissance Unchained cu Waldemar Januszczak, de la The Real Jesus of Nazareth cu Robert Powell la Italien meine Liebe, de la Genius of Antiquity la The Story of Electricity sau Des racines et des ailes ori Great Continental Railway Journeys. Uneori stau joi noaptea pînă tîrziu să urmăresc La Grande Librairie pe TV5Monde. Și, tot în loc de filme, la serialele mele din anii '90: Friends, sau News Radio de exemplu - la acesta din urmă mi-am dat seama recent că n-am văzut primele episoade. Și Northern Exposure - serialul meu preferat al tuturor timpurilor - acesta încă nu l-am terminat de rezăvut a n-a oară, am ajuns cu re-văzutul la sezonul 4 și aș vrea să comand de pe Net Bluray-urile. Dar pentru asta mi-ar trebui și un nou video player, așa că încă mă gîndesc. Am auzit că se filmează un nou sezon, dar n-am putut afla de nicăieri de pe Net mai multe detalii. Deci iată că mă uit și eu un serial. Dar doar la unul - și acela mi-a rămas în minte și-l tot revăd de douăzeci și cinci de ani - un sfert de secol.

Anul trecut am ascultat în general Mark Knopfler - am toate albumele sale și la servici, pe laptop.  Abia după vreo jumate de an de la apariție am ascultat Down the Road Wherever - mi-era teamă să nu mă dezamăgească - și nu m-a dezamăgit! Acum cîțiva ani ascultam exclusiv Bruce Springsteen. Nu știu de ce nu ascult și acasă, dar doar să ascult, nu să și fac și altceva, fără să lucrez, fără să citesc articole pe net. Cum făceam în facultate, cînd nu eram așa stresat. Altfel simți doar că-ți curge timpul printre degete, și te miri că trece deceniul și rămîi doar cu fluxul de știri de pe Facebook, ca un drog, fiindcă asta e. Doamne, parcă mai ieri eram în 2011! Mă uit pe FB în personal history la lista de like-uri de atunci - cum de a trecut atîta timp? Cum? Și am pe hard disk-urile externe discografiile complete ale atîtor alți muzicieni preferați pe care la fel n-am timp să-i ascult. Sheryl Crow a scos un nou album, Threads. La fel, Springsteen cu Western Stars - am ascultat doar cîteva piese difuzate la radio în localuri și librării din Italia. Van Morrison a scos cinci albume noi de studio în ultimii trei ani. De fapt nu cred că-i vorba (doar) că nu avem timp, ci doar mintea ne este prea agitată. Am citit undeva că în trecut, înainte de revoluția industrială, oamenii dormeau în două reprize pe zi - se numește somn bifazic. Lucru pe care l-am putut observa clar în mai multe locuri din Italia. Poate că e mai bine. Și eu mă simt mai bine atunci cînd fac asta, în week-end-uri. Vineri noapte de exemplu mă culc tîrziu, sîmbătă dimineața mă scol destul de devreme, fac curățenie, cumpărături, apoi dorm din nou pînă tîrziu după masă. Și uneori,în timpul săptămînii, cînd vin seara acasă, dorm vreo jumate de oră, nu mai mult, apoi apoi pot fi bun să fac altceva, abia atunci pot citi de exemplu.

Dobitocie

M-am obișnuint să-i consider pe aproape toți colegii mei de servici dobitoci. Atît cei prezenți cît și foștii. Și fac eforturi, uneori destul de mari să m-abțin, să nu răbufnesc pe-acolo, să mă detașez, fiindcă motive de iritare și chiar de enervare ar fi în fiecare zi. Și la fel după aceea, cînd vin acasă sau merg întîi prin oraș să-mi limpezesc gîndurile, și mă gîndesc la toate alea care s-au întîmplat peste zi. Uneori mă gîndesc că oamenii se comportă diferit într-un mediu sub presiune, care la compania în care lucrez ține de peste doi ani, timp în care e clar că ajungi să te comporți măcar puțin ciudat, așa că poate nu-i bine să-i judec prea aspru. Sau mă gîndesc la ce scrie în începutul romanului Marele Gatsby: "ține seama că nu toți oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu" și prin asta mă refer la părinți iubitori, care au făcut totul pentru mine, nu la perioada de timp care-am trăit-o, fiindcă eu am început mai de jos decît mulți din cei mai tineri, care n-au cunoscut lipsurile de alimente, căldură, informație și care trăiesc într-o lume în care găsești mai ușor job-uri plătite decent. Alteori mă gîndesc dacă nu cumva ceva e-n neregulă și cu mine totuși. Probabil că este ceva.

În primul rînd toți sînt inculți și nici unul nu citește cărți. Unii se laudă că au tabletele pline cu cărți descărcate desigur ilegal de pe net, peste care nu au timp să se uite, sau pe care încep să se uite cîteva minute după care comutează automat pe Facebook sau pe site-uri cu știri pe scurt, cărora le citesc doar titlurile, în viteză. Poate de asta tableta e luată în derîdere azi și e considerată de foarte prost gust. Mai toți se uită doar la filme și seriale americane de acțiune, și cu cît sînt mai violente, cu atît sînt mai dobitoci. Sînt fascinați de exemplu de idioțenia aia de serial urzeala tronurilor, de efectele speciale care le iau ochii. Nu-i deranjează prea tare misoginismul din serial de exemplu, lucru poate normal într-o țară cu religie majoritar ortodoxă, care pe un munte declarat sfînt, Athos, nu se admite nimic de gen feminin, nici măcar o șopîrlă. Dar acolo mai există și lucruri ascunse, subtile. Cînd le-am zis că e ciudat că dispar personaje din serial, poate fiindcă autorul e prea idiot și nu poate dezvolta caracterul pînă la capăt, mi-au spus că asta e din cauză că trebuie să facă loc pentru ca acțiunea să meargă mai departe. Ceea ce denontă o mentalitate aș spune totalitaristă, pe care o promovează și companiile ca să manipuleze angajații. Adică, hei, nu contează că omul ăsta trage tare la lucru pînă crapă, importantă e acțiunea, adică proiectul, să meargă înainte, cînd nu mai avem nevoie de el, ne debarasăm imediat. Probabil serialul are mulți sponsori care plătesc bine inducerea unor astfel de mesaje subliminale.

Se citesc știri scurte, căutînd faze-faze pe care le comentează la țigară sau la masa de prînz, sau la terasele la care merg seara, unde behăie după aia în hohote. Iar politica o împart simplist, în bine și rău, fără nici o nuanță, fără nici o umbră. Ca niște bancuri de pești care-și schimbă brusc toți direcția după curent. Fetele se uită la TLC și imită vulgarități de acolo. Unele se îmbracă strident, cu bluză leopard de exemplu, altele ca la țară, cu pantofi de sport de piele de acum cinșpe ani și blugi cu o culoare uniformă și cară după ele o plasă folosită. Bine că n-au și batic. De fapt multinaționalele la noi sînt pline de țărani. Pline! Și mentalitatea de dinainte de 89 pare intactă. Compania descurajează orice acțiune individuală în detrimentul strict al celor colective, team-building-uri de exemplu. Noii angajați, cei tineri, noii absolvenți, cu caracterul încă neformat complet (oamenii se maturizează mai tîrziu în ziua de azi, o spun toți sociologii și psihologii) sînt automat zombificați, iar cei care-au rezistat trecerii timpului sînt retardați, încă se uită la filme Marvel sau seriale, o dovadă fiind ce-am scris în paragraful anterior.

Alții sînt workoholici. Unul a pățit-o, după doi ani de tras tare, 14 ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, fără concediu, fără nici o zi liberă, nici de Paște nici de Crăciun, care se lăuda că a trimis mailuri și-n 31 decembrie, și care mormăia cînd lucra sau cînd scria mailuri ca un un nebun efectiv, și cu băuturile energizante pe care le avea tot timpul pe birou, și-a distrus pînă la urmă ficatul. Dar nu cred că se potolește, văd că lucrează la fel de mult. Și nu cred că regimul alimentar pe care-l urmează e suficient. Adevărata cauză e una psihologică, acolo trebuie vindecat, însă nu o va face. Mie mi se părea evident că la un moment dat va ceda, îmi părea chiar cel mai clar lucru din lume. Nu pot să nu am un sentiment de schadenfreude. Pentru că un astfel de om nu și-a făcut rău doar lui însuși ci și celorlați, nouă, mie, prin stresul pe care-l degaja, prin atitudinea lui uneori de reproș că nu sîntem la fel de maniaci ca el, că nu se sacrificăm viețile personale în numele proiectului. Și mai sînt și alții care-l vor urma. Cînd l-am avertizat pe unul că nu e firesc să stea atît la servici s-a rățoit la mine spunîndu-mi că ce, oricum n-are ce să facă acasă (decît dacă era un meci, desigur).

Chiar și cei care-au plecat în Occident, nu dau absolut nici o dovadă că s-ar mai fi civilizat. Cultura pare că nu se prinde nimic de ei nici acolo, au un creier de teflon. M-am întîlnit cu niște colegi care s-au mutat în Anglia și i-am întrebat, încercînd să-mi disimulez sarcasmul, fiindcă aveam și sarcasm, recunosc, ce scriitori contemporani britanici cunosc. Ori că s-au prins ori că nu, mi-au răspuns grosolan că ei sînt ocupați toată ziua și seara fac cumpărături la supermarket, nu citesc, că "aici așa e, ce crezi"? Bine, am spus, dar aici lumea citește cărți, nu ca la noi, care sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor și pe ultimul în industria de carte. Folosindu-se de creierul lor primitiv, vizibil nervoși, mi-au răspuns că cei care lucrează nu au timp să citească și că la ei la firmă toți sînt la fel. Apoi i-am întrebat cîți de la ei din firmă sînt britanici și cîți străini și mi-au spus că majoritatea sînt străini, ruși, indieni, etc. Însă m-au surprins cînd am văzut ce la curent sînt cu situația din țară, într-un mod de gândire la fel de liniar și de binar ca și cînd erau aici. Ar vrea și nu ar vrea să se întoarcă, le este dor, au devenit mai patrioți, dar în același timp citesc presa din țară și nu le place ce văd, nu știu nici ei, parcă așteaptă o ofertă specială, ca să folosesc un termen consumerist, ca ei. De fapt cred că nu sînt capabili de o gîndire profundă nici în ceea ce privește propriile lor vieți.

În ultimele săptămîni am revăzut la televizor imagini de la Revoluție. Mulțimile acelea de oameni, majoritatea cu mutre de muncitori și țărani, nici nu-i de mirare că au putut fi manipulați și că nici după 30 de ani nu se știe cine a tras și ce s-a întîmplat de fapt. Și s-a văzut și mai clar după aceea, la alegerile din 20 mai, mineriade, Imeghebe face ordine. Tot timpul a fost așa la noi? Eram eu prea mic ca să văd? Țăranii proletarizați orășănerizați cu forța din anii 60, 70 au fost cei care-au distrus țara și și-au crescut după aia odraslele lor la fel de dobitoace care-au umplut multinaționalele? Dar unde sînt foștii mei prieteni din copilărie, colegii de școală care învățau bine, toceam cu ei manualul și culegerile, cu care citeam reviste de copii, mai apoi de adolescenți, cu care discutam despre cărți, expediții, știință, idealuri? Au plecat majoritatea în Vest, altfel nu-mi explic, și am rămas aici cu urmașii țăranilor proletarizați, care și ei văd că se re-țărănizează, făcîndu-și case în suburbii de exemplu. E ciudat ca atunci cînd se întîlnesc în străinătate se comportă frumos unul cu altul dar cînd vin acasă se disprețuiesc. Nici nu mă mir că nu ne vor în Schengen.

Din nou alegeri

Chiar m-au captivat alegerile de anul acesta. Spre deosebire de cele de acum cinci ani, cînd nici nu am ieșit din casă, avînd ulterior ușoare remușcări după aia, seara, la exit-poll, dar n-au durat mult, fiindcă pîn' la urmă a ieșit cel cu cine țineam, acum nu doar că am urmărit campania la televizor și am citit presa, dar am mai avut și emoții, și asta în ambele tururi de scrutin. De mult n-a mai ieșit cineva pe care să-l fi și votat în ambele tururi, din '96 încoace cred. (Ce vremuri!) De fapt mi-era destul de clar că-l voi vota pe Iohannis, însă am fost curios să-i urmăresc și pe alții.

Mereu m-am gândit că dacă se va ivi cumva vreun candidat care să susțină cultura sau măcar să pronunțe cuvîntul carte îl voi vota imediat, indiferent de culoare. Singurul care a făcut asta a fost de altfel și singurul intelectual, Theodor (sau Toader) Paleologu. Licențiat la Sorbona, doctorat la München. Nu e condiție sine qua non, dar oricum. Posibil francofil, deși n-am prea detectat decît urme vagi. Și nici nu prea pare el deștept - așchia a sărit foarte departe de trunchi - îl văd mai degrabă ca pe un măscărici. Oricum, dă din gură mult, poate asta l-o fi ajutat în Franța, în cultura cafenelelor, dar pare cam străveziu, nu chiar ca Ponta, dar cuvintele lui sînt cam goale. Și partidul său dubios care la alegerile din 2014 a suținut la prezidențiale... pe cine a susținut, și din care acum face parte Băse, un unsuros perfid, și cu un șef idiot m-a ținut departe.

Cam toți colegii mei de servici au votat cu Barna, dar mie nu-mi prea inspiră încredere. În primul rînd a fost retragerea din partid a lui Nicușor Dan, (fondatorul formațiunii Uniunea Salvați Bucureștiul, transformată apoi în USR, pe care a și dus-o în parlament) pentru un motiv destul de pueril - legat de alianța pentru familie, dar sînt sigur că în spate a fost și altceva. De altfel Barna a fost ales doar de trei sferturi din membrii din interior și contestat deschis de Cosette Chichirău. La care se adaugă dezvăluirile proiectului Rise din care a ieșit cam șifonat (moral, nu legal) cîteva gafe verbale în genul celor făcute de Beto în State (alt perdant, care s-a și retras) și, mai ales, refuzul asumării guvernării de după trecerea moțiunii de cenzură. Cum spunea Sebastian Lăzăroiu: "Se numesc USR, dar cînd momentul e greu s-o salveze PNL". E prea orientat pe viitor, n-a zis nimic de cultivarea tradițiilor. Oricum, a fost candidatul susținut de angajații multinaționalelor, ceea ce iarăși nu-mi sună a bine, fiindcă n-aș vrea un președinte care să conducă țara cu metodologii corporate și experimente sociale, de care mi s-a acrit, știu eu foarte bine ce zic. Nu vreau să aud de team building de exemplu.

Politicianul Mircea Diaconu diferă de actorul Mircea Diaconu în unele aspecte, ceea ce m-a dezamăgit. Adică OK, este împăciuitor dar se și enervează. Mai are cîteva polițe de plătit foștilor membrii PNL care l-au exclus acum cîțiva ani. Am detectat și un ușor misoginism. Țăran, dar în sensul bun totuși. Gospodar. Vrea o țară ca-năuntru, nu ca afară. Mă rog, la partea cu specificul local, cu tradiția, sînt de acord. Vorbește în volute și se pierde în vorbe iar explicațiile lui sînt egocentrice. A zis că el nu se vede la Cotroceni, fiindcă acesta este patrimoniu național dar a adăugat imediat că se va găsi cu siguranță alt palat pe care să-l recondiționeze și în care să stea. Plus susținerea lui de către o alianță cu trei foști prim miniștri mega-dubioși din ale căror mreje nu cred că are tăria de a ieși, părînd ușor influențabil, chiar naiv, precum caracterele pe care le joacă în filme.

Ceilalți candidați chiar n-au contat. Un om care vrea să schimbe țara de unul singur, ca Bruynseels, are egoul inflamat în așa hal că trece la patologic. Cătălin Ivan mi s-a părut decent, lucru rar la un fost pesedist - m-am uitat la un dialog televizat între el și Diaconu și m-am gîndit că există totuși un progres în politica din țara asta. Iar Vasilica Viorica Dăncilă a tot vorbit și l-a tot provocat în campanie pe Iohannis încît la ultima conferință de presă n-a mai băgat-o nimeni în seamă. L-a defăimat de una singură, și la tv, reiterînd acuzațiile de la precedentele alegeri, cu cele cinci case (deși ea are patru). Și are și vocea aia isterică, pisăloagă. Răspunsul ei la aria cercului va rămîne în istorie, deși eu nu-i văd relevanța, la fel ca gestul lui Iohannis cînd a arătat că nu are căști în urechi. Și faptul că tipa face parte dintr-un partid dubios, și fost înconjurată ca de niște minarete la conferințele de presă de infractorii ăia periculoși din cex, care și ei la rîndul lor se spune c-o jigneau în spate. Băse spunea despre ea că e un om bun la suflet, dar nu știu ce să cred. La care s-au adaugat greșelile gramaticale și cred că și misoginismul unei mari părți a populației.

Așa că înapoi la prima alegere, Klaus Iohannis. Aproape toată presa l-a atacat virulent pentru lipsa dezbaterii și că acea conferință după model american de la Biblioteca Centrală Universitară n-a fost de fapt chiar o conferință de presă, deși a făcut și asta, într-o miercuri după primul tur cînd tensiunea se acumulase. Cred că toată lumea se întreba: oare chiar va tăcea pînă la al doilea tur? Dar tactica asta a ținut. Probabil (mai mult ca sigur) a învățat-o de undeva. De la dezbaterile din Franța de exemplu, în care challenger-ul de obicei cîștiga mult sau chiar la cea din 2002 în care Chirac a refuzat orice dialog, sau tactica pe care mulți președinți francezi au avut-o mai ales la finele mandatului lor cînd s-au înconjurat de tăcere. La Gaudeamus a fost întrebat care-a fost ultima carte citită și a el a zis: '- O carte cu Un bărbat pe nume Ove'. E vorba de un tip mai în vîrstă și morocănos - oare l-o fi influențat într-atît încît de asta n-a mai dat interviuri? În fond a fost cinci ani președinte, cum să nu-l cunoască lumea? Pare puternic, are o platformă clară, simplă (poate prea simplă), ține cap-compas spre Occident. Și de altfel ce atîtea conferințe de presă? Bruce Springsteen nu dă interviuri decît foarte rar, cînd scoate un nou album și atunci probabil constrîns de contractul cu casa de discuri. Mark Knopfler face la fel. Și nimeni nu-i acuză, nici n-au de ce de fapt.

Escapism la servici

Din cînd în cînd am la servici sesiuni de pregătire continuă, în general la final de an, cînd compania se trezește că n-a cheltuit bugetul destinat training-urilor pe anul curent, ca de exemplu în ultimele săptămîni, ținînd cam o oră jumate - două pe zi. Însă atunci și acolo mintea mea, în loc să se focuseze pe subiectul prezentat, parcă devine mai ușoară și liberă să zboare. În loc să-mi ordoneze gîndurile, cursurile mi le transformă într-o mișcare browniană. De altfel acestea sînt cam singurele mele momente de liniște de la lucru, pentru că în rest în open space-ul în care vrînd-nevrînd trebuie să lucrez este un zgomot și o agitație continuă, cu toți stresații care parcă nu pot gîndi altfel decît dînd din gură și cît mai tare, să-și dea și importanță, sau plimbîndu-se printre mesele de birou spre bucătărie sau afară la o țigară sau la automatul de cafea, sau, mai nou, la mini-market-ul care s-a deschis în apropiere. Dar e greu să te concentrezi la un training ținut de cineva care nu știe bine limba engleză, sau nu la nivel conversațional și care tot repetă un cuvînt sau grupuri de cuvinte cu accente diferite pînă-i iese, sau i se pare lui că sună bine, punctate des cu "ăă"-uri și "mm"-uri care chiar mă enervează și mă îndepărtează de la sensul frazei și atunci, cu ochii-n laptop sau la imaginea de pe ecranul proiectorului, simulînd atenția, mintea îmi fuge la tot felul de lucruri escapiste, mă gîndesc mult la trenuri de exemplu, la gări, sau la unde-am fost astă-vară (despre care n-am scris încă aici) și în general la călătorii, mă văd mereu fiind oriunde altundeva nu aici, făcînd altceva nu ce fac aici, dar nu numai la astea, de exemplu la cărțile pe care tocmai le-am citit sau tocmai le citesc acasă serile sau în week-end-uri sau la Brexit sau la actuala expoziție Leonardo da Vinci de la Luvru și la alte lucruri, multe alte lucruri. Nu știu exact cît timp durează toate astea, destul de puțin oricum, pentru că îmi revin și oricum, încerc să recuperez, iar în subconștient mai reușesc zic eu să prind cîte ceva, deși îmi dau seama că mi-au scăpat multe, după întrebările pe care i le pun prezentatorului unii din colegii mai atenți. Însă apoi, treptat, o iau de la capăt și tot așa de mai multe ori. La final ies din sală pe de o parte mai freș, mai sigur pe mine, ca de la un film, dar pe de altă parte și puțin angoasat fiindcă știu că trebuie să reiau slide-urile, care poate nu par complicate la prima vedere, dar știu că-s concentrate și ascund multe chichițe, fiecare cuvînt e important, se poate expanda, ca un lucru la microscop, și va trebui să le studiez ulterior solo, deși nu-mi prea găsesc timp. Sînt atîtea lucruri complicate în mod inutil, artificial, în totală opoziție cu principiul lui Occam dar care dau totuși de lucru la atîția oameni. Am descoperit că secretul este de fapt să mai lucrezi și acasă, în plus. Am cîțiva colegi workaholici care vin dimineața mai devreme ca să prindă măcar o oră de liniște la servici și fie stau peste ora șase seara, după ce majoritatea pleacă, fie își iau laptop-ul cu ei acasă, unde se conectează vreo oră sau mai mult ca să aibă liniște, fiindcă o oră de lucrat în liniște face cît cel puțin opt de lucrat în gălăgie. Eu nu fac însă nici una nici alta, țin prea mult la viața asta care este așa cum este, cum se spune, deși dacă ar fi altfel tot s-ar putea spune că este așa cum este.

Final sau început de an

Am impresia că mă aflu la finele unui an, cînd de fapt nici nu am intrat încă în Octombrie. Cînd eram student, aveam impresia că mă aflu la început de an, ceea ce era și firesc. Nu cred că starea de acum e doar din cauza oboselii. Doar anul ăsta am fost în plecat în concediu o săptămînă în primăvară și două în vară, de fiecare dată în străinătate, ceea ce în facultate nu numai că nu-mi permiteam, dar nici nu-mi trecea prin minte c-aș putea face. De fapt toate vacanțele mele din timpul studenției le-am petrecut acasă. Citeam, ascultam muzică, mă uitam la televizor, mă mai plimbam prin oraș prin puținele librării și prin anticariat, unde nu prea găseam mare lucru, și mai făceam mici chestii la calculator. Mai aveam o prietenă, sau credeam că mi-e prietenă, dar care mă înșela, cred, și considera asta firesc, așa cum toată lumea consideră firesc ca în facultate să-ți faci cît mai mult de cap, nu și eu, așa că n-am mai putut continua. În fine, poate și vina mea, fiind prea aerian. Joburi nu se găseau. Astea au început să apară mai încolo, cînd economia a început să mai crească. Mă gîndesc uneori că m-am născut prea devreme, și nu doar eu, toată generația mea ar mai fi putut aștepta vreo 10-15 ani, cel puțin, pentru a se naște. N-ar mai fi suferit lipsurile și conflictul între generații de pe piața muncii și am mai fi beneficiat mai repede de apariția și accesibilitatea pc-urilor, de editurile apărute, poate și de burse în străinătate, care atunci se acordau exclusiv pe pile. Astea nu sînt lucruri pe care să le spun cu voce tare. În societatea în care trăim sînt considerate slăbiciuni și lumea te etichetează imediat și te calcă în picioare. Sînt acestea totuși vremuri mai bune de trăit? Mă întreb adesea dacă oamenii sînt mai civilizați acum decît erau pe atunci. Avînd în vedere că există atîtea modele, pe care le vezi în librării, la tv, pe internet, ai zice că da. Totuși lipsa de acces la cultură de mai bine de jumătate de secol, adică îndobidocirea populației, își arată și acum colții. Mulți dintre tinerii și copiii de azi, majoritatea de fapt, sînt tot produsul inculturii părinților lor, țărani la prima sau a doua generație, care bineînțeles n-au știut nici ei la rîndul lor să-i educe. Atunci cînd politicienii ne-au spus în campanii că nu vom mai avea generații de sacrificiu, am crezut că se referă la noi, dar nu, imediat au revenit și au precizat că o generație ține de fapt 25 de ani. Cred că de asta nu mai am încredere în ei. Societatea e ca o grădină, dacă n-o îngrijești cîțiva ani se transformă repede, foarte repede, în bălării. Dacă nu mai investești în educație, blochezi accesul la informație și cultivi materialismul, cum s-a făcut și-n anii '90, și cum se face și acum, aici se ajunge. Îmi pare că lumea s-a divizat. Unii se civilizează, alții se sălbăticesc. Alții stau la mijloc, ceea ce n-am încredere că înseamnă civilizație, poți aluneca ușor într-o parte, probabil pe partea greșită, atrași de gravitație, de majoritate. În fine. Divaghez prea mult. Mă uit la studenții care sosesc în oraș zilele astea, cu părinții, cu trolerele (care pe vremea mea nici nu existau), de la gara aia de nord, dubioasă, plină de aurolaci și hoți și țărănoi, iau autobuzul sau tramvaiul și se duc să studieze într-un loc mai civilizat, mi-i imaginez umplînd amfiteatrele și sălile de seminarii, băncile din parcuri și cafenelele, cu ochii în edițiile de clasici de la Penguin și Oxford, sau cel puțin așa-mi place să cred, unii energici, alții temători, dar toți radiază - acesta e cuvîntul, radiază și parcă îmi dau și mie un imbold să citesc, să lucrez, să nu consider că după concediu gata, anul s-a terminat, ci că e într-un fel ca un început de capitol, firesc.

Trădări

Cum să iertăm atunci cînd cineva greșește față de noi, ne înșală chiar și numai o singură dată încrederea, la modul grav, ne calcă în picioare sentimentele? Chiar dacă apoi își revine sau își cere iertare. Mi-e greu să cred în caracterul schimbător al omului. Există și oameni cu caracter fluctuant, am văzut destui din aceștia, dar de la ei te aștepți la orice, însă de la ceilalți, majoritatea, cine îți garantează că nu te vor mai trăda și altădată? Doar dacă nu cumva toți oamenii au din cînd în cînd fluctuații de caracter, lăsîndu-se conduși de diverse curente toxice, de hormoni, de mode trecătoare, etc. Nu știu. Mie-mi vine atunci s-o iau de la zero, așa sînt eu, dar nu poți lua viața de la zero mereu, fiindcă trecutul face parte din tine și îți va reveni în minte după mulți ani, ca un gînd care te influențează în viața de zi cu zi, și nu-ți dă pace oricît vei încerca să-l alungi, și asta am observat că se întîmplă la toți oamenii după un timp suficient de lung. Și atunci de ce, după ce întîlnim pe altcineva, despre al cărui trecut nu știm prea multe, însă cumva îl intuim, ca toți oamenii cu care petrecem un timp mai îndelungat, tindem să ocolim subiectul, fiindcă ne gîndim că nu ne-a înșelat pe noi, deși de fapt destul de ușor am fi putut fi noi acolo, sau dacă nu, ar putea-o face. Și atunci pe de-o parte nici n-avem timp să excavăm trecutul, fiindcă viața trece din ce în ce mai repede, și parcă nici nu dorim cu adevărat, fiindcă e dureros și parcă abia ne-am vindecat de vechea rană și astfel ne continuăm să ne cultivăm noua relație, mai fragilă, dar în același timp cu maturitate, și astfel viața merge înainte.

Spre Hallstatt și-napoi

Cînd am tras draperia la cameră a doua zi dis-de-dimineață, am văzut un cer cenușiu din care cădea o ploaie fină. Clar! Nicio o șansă de soare, așa că probabil voi merge la Hallstatt. Mă gîndisem că dacă era timp însorit să mă duc la St. Gilgen și la St. Wolfgang - sate pitoreși așezate pe malul unui lac cu ape cristaline și care nu erau pline de turiști americani și asiatici. Dar încă mai aveam o mică speranță-n mine. Am coborît la micul dejun (excelent, variat, bogat chiar) și asta mi-a mărit într-un fel optimismul. Am luat-o spre gară, de data asta știam drumul, și apoi spre stațiile de autobuze. Mi-a luat ceva pînă m-am prins unde să m-așez. Grupuri de asiatici erau peste tot. Am stat într-o stație de pe partea sudică a Südtiroler Platz, și 150-ule a venit imediat. Bine că șoferul vindea bilete, am luat o legitimație de o zi spre Bad Ischl. Îmi ziceam că dacă se vor ridica un pic norii, oricum cobor la St. Gilgen, iar dacă nu, merg cu puhoaiele de turiști la Hallstatt, asta e, e și mai simplu, și nici nu e rău, oricum Rick Steves îl recomandă.

Autobuzul mergea rapid, a mai oprit în cîteva locuri prin Salzburg și în felul ăsta am avut ocazia să văd și altă parte din oraș, cu magazine normale, nu de lux, dar cu străzile tot atît de curate. Am oprit prin multe stații prin sate și chiar cătune cu stații mici ca niște adăpoturi de ploaie din lemn. Începea să-mi placă. Abia după o noapte de somn bun începeam să apreciez unde mă aflu și astfel să-mi justific venirea în aceste locuri. Mult verde, păduri din care ieșea ceața, cabane de vacanță, unele în construcție, destul de puțini oameni. Am trecut pe lîngă două lacuri. Chinezii mai în vîrstă care sforăiau în locul din spatele meu (cum de puteau dormi cînd pe geam era un peisaj așa de spectaculos?) au coborît la stația de telegondole de la St. Gilgen, din fericire. Numai privind pe geam și te simțeai mai bine, mai calm, mai ușurat, deși nu știu exact de ce, din cauză că nu stăteam în ploaie și în frig sau pentru că știam că afară imediat e o gură de aer proaspăt la care ai oricînd acces? În fine, am ajuns la Bad Ischl. Gara e chiar lipită de stația de autobuz și era un panou cu o săgeată pe care scria Hallstatt, să priceapă tot semi-analfabetul. Mi-am luat un bilet de la chioșc, fiindcă la automat se juca fiul unor indieni. De la bufet mi-am cumpărat un ștrudel cu mere (mai mult de poftă) și un cappuccino (mai mult ca să mă-ncălzesc) și am așteptat unul din trenurile regulate, cam jumate de oră. Din tren peisajul era ușor diferit de cel din autobuz, munții începeau să devină mai înalți, am trecut pe lîngă niște rîuri, torenți, în rest același tip de case/cabane/vile, cu mașini parcate, un peisaj adormit din prisma oamenilor dar spectaculos din punctul de vedere al naturii. Hallstatt se vede și din tren, pe partea dreaptă a direcției de mers. Am filmat mult cu aparatul meu, nu știu de ce tot filmez că oricum nu mă uit decît o dată cînd vin, cînd le arăt alor mei și atît. Din gărișoară am coborît un pic spre feriboat, mi-am luat bilet și un tip foarte simpatic ne-a salutat pe fiecare-n parte, foarte deschis, spre deosebire de salzburghezi. De fapt aici nu mai eram în landul Salzburg și religia majoritară era cea protestantă. Interesant cum protestanții se dovedesc mai primitori decît catolicii, sau poate este ceva specific aici.

În feriboat, care, desigur, era plin, erau aburi deși era un geam deschis așa că n-am prea văzut prea multe. În fine, iată-mă la Hallstatt, simplu de ajuns, fără nici un efort. Păcat că ploua. Am sunat-o pe Mama pe WhatsApp și i-am arătat live peisajele și ea tot mă bătea la cap să-mi cumpăr o haină mai groasă, de parcă acolo erau magazine C&A și nu doar buticuri pentru turiști. Da, cred că arată mult mai fain cînd e soare. Ploaia e romantică la oraș, nu în stațiunile de la munte, unde are ceva gotic, ca biserica evanghelică de acolo. Ce să mai spun? Cred că drumul a fost mai interesant. Aici doar m-am plimbat încoace și încolo pe malul lacului, cu umbrela în mînă, am urcat puțin pe străduțele din sat pînă la un cimitir. De acolo se vedea satul cam ca la Salzburg de pe colină, cu acoperișul bisericii la nivelul ochilor. Am și mîncat un șnitzel la un restaurant cu terasă - mi s-a părut ciudat că am prins un loc la o masă ținînd cont de aglomerația de turiști. Existau și cîteva hoteluri, am văzut un grup de asiatici ieșind de la unul dintre ele. Multe autocare parcate. Am admirat lacul cu picăturile de ploaie care cădeau fără oprire, și lebedele nepăsătoare, și munții împăduriți acoperiți de nori din depărtări. Mi s-a făcut frig, așa că n-am mai intrat la mina de sare, și oricum nu mă prea dau eu în vînt după spațiile închise, nu știu dacă a fost bine sau nu. Acum parcă îmi pare puțin rău, dar atunci mi-era teamă și să nu se întețească ploaia încît să nu mă mai pot întoarce.

Drumul efectiv înapoi a trecut parcă mai repede. Spun efectiv pentru că am stat în gară vreo jumate de oră iar în Bad Ischl aproape o oră și m-am plimbat puțin și pe acolo. Autobuzul s-a oprit vreo 10-20 de minute odată din cauza ploii care a devenit foarte puternică. Apa curgea efectiv în șiroaie pe geamul pe care priveam. Călătoreau și mai mulți localnici, unii își lăsau biciclete în portbagajul de dedesubt și după cîteva stații coborau și le luau înapoi, salutînd șoferul. În fine, am ajuns în Salzburg, m-am dat jos mai repede de gară, m-am mai plimbat puțin prin partea aceea de oraș, apoi mi-am luat un sendvici și m-am îndreptat spre hotel. Sper să nu răcesc, mi-am zis, să fac un duș fierbinte și mîine voi vedea, în funcție de timp, dacă mai fac dimineața o tură prin oraș (slabe șanse) sau merg direct la gară ca să ajung cît mai devreme la München.

Salzburg

Luna trecută am fost într-o călătorie scurtă la Salzburg, plus împrejurimile sale, și prin München, trei zile jumate în total. Nu sînt un fan al city break-urilor, fiind obișnuit mai mult cu Italia, cu Cittaslow, unde viața se savurează încet, nu pe avans-rapid, dar nici n-am mai fost prin Austria nici în Germania, despre care am intuit că ar fi totuși mai diferite. Așa că am luat cu mine doar un bagaj de mînă și m-am suit în avionul de la 6:10 dimineața.

Nu eram foarte freș și călătoria cu avionul nu m-a înviorat. Anul ăsta nu-mi luasem nici o vacanță, asta ca să economisesc zile pentru călătorii și pentru la vară, lucru care nu știu dacă a fost bun sau nu, vom vedea, și în plus serviciul a devenit foarte, foarte exigent. De la aeroportul din München la Hauptbahnhof am luat un S-Bahn și călătoria m-a fascinat pentru că am avut ocazia să văd tipologii de nemți atît privind pe geam, în gările prin care-am trecut, cît și în vagon: oameni civilizați, mergînd la servici sau la școală, îmbrăcați curat, citind cărți, oameni de absolut toate vîrstele, pensionari ferchezuiți, ca figurile fericite din cataloagele germane la care mă uitam cu jind în anii optzeci. De la stația de metrou n-am găsit un drum subteran spre gară, deși am urmai semnul cu trenul, așa c-am urcat la suprafață și-am mers pe jos cam 200 de metri pînă la gară. Mi-am luat bilet de la un automat DB. Bine că m-am informat în prealabil de acasă că trenurile spre Salzburg, operate de Meridian, pleacă din oră-n oră de la liniile din stînga, peroanele 1-5, spre care trebuie să mai mergi cîteva minute bune. Gara nu prea are semne în engleză, cum eram obișnuit în Italia. Pe peron nu era nimeni, doar un tren care părea pustiu și un panou electronic pe care scria Salzburg. M-am tot uitat la o schemă, am înțeles c-ar fi două trenuri legate, și trebuia să merg în cel mai din față, dar nu eram sigur. Un asiatic între două vîrste m-a întrebat dacă acesta e trenul spre Salzburg și am zis că nu sînt sigur, la care el a mormăit ceva, dezamăgit. Cînd mă îndreptam spre partea din față, ușa de la locomotivă s-a deschis și am văzut o tînără tatuată, dar n-am întrebat-o, fiindcă în final m-am prins care-i schema. Am întrebat totuși pe cineva cînd am urcat în vagon, care mi-a confirmat și că biletul nu mai trebuie validat fiindcă avea data și ora trecute pe el, lucru pe care de fapt îl știam de pe internet, dar voiam să fiu sigur. Erau puțini oameni, dar la Ostbahnhof a început să urce lume mai multă, se pare că munchenezii preferă altă gară, nu pe cea centrală, și apoi și pe parcurs din ce în ce mai mulți, dar lîngă mine locul a fost gol pînă la Salzburg. Mi-era oarecum somn și eram și surescitat în același timp că iată, merg în țări în care n-am mai fost, și-n plus mi-e greu în general să dorm în ziua precedentă zborului, dar nici nu voiam să dorm acum, prefer să mă uit pe geam, să sorb cu ochii fiecare priveliște. Intram în modul setat pe călătorie. Trenul nu mergea foarte repede, și am oprit în destule stații. Vremea era închisă, nu ploua, dar părea inevitabil. Multă verdeață, case îngrijite, pășuni pe care pășteau vaci, păduri, oameni care vorbeau cu Ja-Ja! împrejur, apoi am întrezărit munții cu piscuri înzăpezite, mi-a zis automat sper să nu fie frig și să nu răcesc. Îmi place să merg cu trenul. A fost de cînd mă știu și rămîne mijlocul meu preferat de transport.

De la Centrul Turistic din gară mi-am luat un Salzburg Card pt. 24h, apoi m-am îndreptat spre partea opusă Südtiroler Platze și am luat-o spre hotel. M-am rătăcit de cîteva ori, uitasem drumul și oricum pe hartă arată întotdeauna diferit față de teren. Erau și niște drumuri închise pentru ceva construcții, așa c-am ocolit și pînă la urmă am scos celularul, am activat gps-ul (consumă baterie) și am mers cu el în mînă. M-am cazat (plătisem în plus ca să fac check-in-ul devreme, altfel ar fi trebuit să aștept pînă la pe la 3), am sunat acasă și am ieșit imediat. N-am stat chiar în centru, dar nici departe și totuși m-am rătăcit și aici, nu știu cum fac. Normal mi-ar fi luat un sfert de oră maxim ca să ajung pe jos la rîu, dar mie mi-a luat mai mult. Ce m-a frapat a fost Kapuzinerberg, care este o stîncă, nu un parc, așa cum am văzut pe hărți cu verde, și arată destul de amenințător. În fine, am ajuns la Mirabellgarten, plină de turiști, un loc cu fîntîni și peluză și flori, acestea din urmă tocmai erau aduse cu camionul și plantate. Ar fi arătat mai frumos într-o zi însorită, dar prinsesem zile ploioase, care țineau de vreo lună de zile în toată Europa. Unele locuri arată frumos și pe ploaie, dar acesta cred că pierdea mult din frumusețe. Troleibuzele sînt de-a dreptul urîte. Asta e. Însă asta cumva m-a făcut să mă obișnuiesc mai repede cu locurile.

Am intrat în orașul vechi puțin înainte de ora 12. Orașul mi s-a părut că miroase pe alocuri a bălegar și nu cred că doar de la cîteva trăsuri turistice, fiindcă la fel era și sus la Fortăreață. În rest: aceleași mirosuri ca-n toate orașele turistice: mirosul specific ce iese de la magazinele de pielărie, cel de parfum fin amestecat cu fum de țigară, pui prăjit. M-am îndreptat spre liftul de la muzeul modern. Era un lift obișnuit, dar cînd mă gîndeam că e în stîncă, mi-am zis: sper s-ajung cît repede. Priveliștea de acolo e de carte poștală. Acoperișurile par atît de aproapeși străzile atît de îndepărtate! Cel mai mult mi-a plăcut că de acolo începea un traseu prin pădure, Mönchsberg. Am văzut oameni echipați pentru mers, bocanci, rucsac, și mi-am zis uite că mai sînt și alții ca mine, doar că eu aveam pantofi de mers obinșnuit, nu de munte. Și ce? Hai o vreme prin pădure. Aer curat, miros de foioase, pe lîngă marginea stîncii se văd străzile orașului, piețele, omuleții, dar și turnul Domului cu clopotele negre. M-am îndepărtat puțin, mi-era să nu vină ploaia. Am trecut pe lîngă zidul unei cetăți. Pînă la urmă n-am făcut tot traseul, ci am venit spre oraș, am coborît treptele (de cînd or fi fost trepetele în stîncă acolo? sute de ani?) și am ajuns din nou în oraș. Am vizitat Domul, dar am văzut atîtea în Italia, că nu m-a mai impresionat, însă tot timpul intru într-o biserică atunci cînd am ocazia. Casa lui Mozart - mi s-a părut interesant să intru în camera în care s-a născut. Muzeul Panorama - unde un om în vîrstă destul de fioros m-a întrebat de unde sînt, pentru statistică - era format în principal dintr-un tablou de 360 de grade cu orașul în secolul XIX. Bisericuța St. Peter, cu cimitirul și grota de lîngă el, la care-am urcat de asemenea. Am trecut pe lîngă Universitate, care era un loc obișnuit și pustiu, mă întreb dacă se fac cursuri acolo, sau e doar clădirea administrativă. Fîntîna de la Kapitelplatz care nu are nici un farmec atunci cînd plouă, iar cea de la Rezidenzplatz era împrejmuită cu un gard total inestetic. Mi-am luat ceva de barbierit, deodorant și pastă de dinți de la un magazin Billa, așa e cînd călătorești light. Am remarcat cîți tineri americani vin la supermarket să-și ia alcool, fiindcă vîrsta legală aici e mai mică. Și-i vezi cu plasele cu vodă și baxuri de bere. Am urcat și la Fortăreață, cu funicularul, ca să economisesc timp, cel mai rapid funicular cu care-am fost, dar chiar nu prea ai ce face acolo, în afară de o biserică, un muzeu rarefiat, și în afară de privit orașul de la înălțime, desigur. Și acolo aveau loc reparații, zgomot de polizoare și altele.

Mi-am luat o înghețată mare, fiindcă, în ciuda vremii, aveam poftă, servită de chelnerițe foarte afabile. Acolo restaurantele nu prea au terase la frontul stradal, cam ca la la noi pe Alba Iulia - vezi un semn, o săgeată în sus pe care scrie restaurant. Sau intri în niște ganguri și ieși la o curte interioară cu terase - care erau pustii din cauza ploii, cred, care a început pe la patru și nu s-a mai oprit. Celebra stradă Getreidegasse, pe care ghidurile te avertizează că e mereu aglomerată, nu acum era defel așa, tot din aceeași cauză. Mulți turiști asiatici, veniți în grupuri. De altfel din cauza ploii care părea că vine din ce-n ce mai tare n-am prea stat mult și n-am fost la celebra mănăstire de maici Stift Nonnberg, deși era aproape, dar am intrat puțin la Mănăstirea Franciscană, la intrarea căreia era pus un anunț în engleză și în română privitor la comportamentul civilizat. În fine. Am sperat totuși că ploaia se va mai potoli și m-am plimbat încolo și încoace pe niște străduțe medievale drăguțe, cum umbrela în mînă. Îmi închipui c-ar fi fost fain să merg la sala de concerte, să urmăresc o operă, - asta da, mai autentic decît orice altceva, dar nu aveam timp, mi-am notat mental s-o fac cît mai curînd în Timișoara. Începeam să obosesc, așa c-am deci să mă întorc la hotel, am luat-o la pas pe străzile din nordul orașului, pe Linzer Gasse și împrejurimi, și am fost suprins, mi s-a părut la fel de interesante, chiar dacă nu atît de încărcate de istorie, ca și cele din Sud: aceleași clădiri cu fațada perfectă, fără să se vadă nici o stîncă amenințătoare, multe buticuri de bun gust și, cel mai important, mult mai mulți oameni pe stradă. La hotel mă simțeam frînt. Trebuia să fac un duș fierbinte, să mă gîndesc unde merg a doua zi, depindea cît va ploua, La Wolfgangsee cu autobuzul, la Hallstatt cu trenul și autobuzul, sau niciunde, doar să fac partea a doua în oraș, dar am adormit. E ok și un sejur scurt, dar este mai greu în prima zi atunci cînd călătorești și cu avionul și cu trenul și ai mers și mult pe jos.

Amintiri din 99 - 09

Amintirile sînt de fapt ... totul. Abia după ce trece suficient de mult timp începem să înțelegem ce-am trăit, iar nefericirile de atunci ne apar ca învăluite într-o aură mai blîndă și le acceptăm ca parte integrantă din noi. Nu credeam că mă voi gîndi cu nostalgie la deceniul trecut, dintre anii 1999 și 2009, credeam că vor fi mereu o perioadă destul de goală a vieții mele, așa cum se credea pînă nu demult și despre Evul Mediu. Lăsînd la o parte călătoriile la Paris, cele cu serviciul și mai apoi cu Mama, rămîne marea parte a timpului și întrebarea: eram mai fericit atunci? Nu știu, dar cu siguranță nu mă simțeam prea bine în pielea mea. Cum era viața în vremurile acelea?  Cîteva relații groaznice, cu cîteva fete, de la care și acum am coșmaruri și alte sechele. La servici nu mă simțeam adaptat, darămite împlinit. Colegi inculți - chiar zero cultură, prost-crescuți, imbecili de-a dreptul, cu mentalitate de muncitori într-o fabrică, și extrem de materialiști. Cam absolut nimeni nu citea cărți. Nu puteam să mă împrietenesc cu ei - nici nu vroiam de fapt. Cei cîțiva, extrem de puțini, cu care am reușit sau început să creez o legătură, au plecat. Nici măcar cu fetele nu se putea comunica normal, erau cam la fel. Toți și toate aveau în cap doar apartamente, credite, mai apoi parcele și case. Eventual cîte-un all inclusive, ocazional. Am trecut și eu o perioadă prin ceva asemănător, cînd mi-am mobilat apartamentul - umblat prin magazine, luat gresie, comandat de la un magazin mobilă de calitate din Polonia, mașină de spălat, fier de călcat și tot tacîmul.

Parcă toată lumea se pregătea să emigreze, era ca o datorie, de la studenții din ultimii ani care considerau un pas obligatoriu după ce-ți luai licența, la șoferul de taxi cu care mergeam uneori la servici. Am lucrat la început într-o firmă care te plătea la negru, de fapt la gri, și care apoi s-a desființat și apoi o vreme am rămas cam pe drumuri. Apoi m-am angajat într-o companie mare în care n-am fost prea fericit. Modul de lucru într-o multinațională - abia apăruse termenul - cu întreruperi justificate ca să te mențină cică-n priză, să fii dinamic și să-ți taie orice gînduri. Mari ședințe anuale în care ne asigurau că afacerea merge ca pe roate și sîntem pe un drum bun, deși lucrurile nu stăteau chiar pe roze, dar nici rău. A urmat sperietura cu criza de la finele lui 2007. Proiecte stresante, deși nu chiar ca acum, cînd se cere să fii conectat tot timpul - lucrurile au involuat din punctul ăsta de vedere. Nu mergeam în concedii în străinătate, nu aveam curaj, trebuie să recunosc. Am fost într-o vară la Sinaia cu o prietenă, și asta m-a făcut să pun punct relației, deși am mai tărăgănat-o un timp, prea mult din păcate. Apoi am fost singur pe litoral, la Jupiter și cam atît, pînă la marea excursie cu Mama la Paris, prima dintr-o trilogie.

În rest colindam librăriile, și făceam lungi plimbări prin centrul istoric am orașului, profitînd de faptul că pe atunci lucram într-o zonă centrală. Zona Pieței Unirii nu era pietonală, nu apăruseră încă terasele pe lîngă care acum abia ai loc să treci, clădirile nu erau refăcute - nici acum nu sînt toate. De fapt abia atunci am început încetul cu încetul să observ frumusețea Pieței Unirii și a cartierului Cetate. Aveam un coleg care după ce s-a întors de la Paris a strîmbat din nas la vederea Timișoarei, și a plecat după doi ani, ca mai apoi, după vreo zece ani, să se întoarcă în vizită și să-mi spună că de peste tot unde-a fost în lume cel mai mult i-a plăcut aici, cluburile și barurile una lîngă alta. Îți trebuie timp să înțelegi un lucru, aici nu e ca la tehnologie, unde te prinzi cum merge și zici c-ai înțeles. A, o vreme am mers prin cluburi, nu doar în week-enduri, dar m-am oprit, n-am întîlnit oameni ca lumea nici acolo. Unde-s oare acum toți oamenii de atunci? Mi se pare ciudat că în fiecare zi trec prin oraș și văd mii și zeci de mii de oameni pe care apoi îi uit imediat. Sînt oare printre ei și cei pe care îi vedeam și acum zece, douăzeci de ani?

În prima parte a perioadei nu aveam smartphone, nici rețele de socializare, nu existau mall-uri și nici supermarket-uri, cumpăram din Ociko, același ca-n anii optzeci, iar centrele comerciale Kappa și Terra ne păreau de nivel occidental, deși erau pline de turcisme. Depărtatul Metro în care mergeam mai mult ca să-mi spăl privirea, făcîndu-mi planuri pentru cînd aș începe să am o viață de familie, să-mi iau chestii de mers în vacanțe de exemplu. Boom-ul economic în cei doi-trei ani care-au precedat intrarea în UE. Librăriile erau în număr mai mic ca acum și cu și mai puține cărți, toate foarte serioase, recomandate de intelectuali scorțoși la televizor, destul de prost traduse. M-am lăsat de tot de citit sf. Nu existau canale cu documentare la tv, lumea se uita la canalele generaliste cu filme proaste și seriale locale și mai proaste. Apoi a început să apară și net-ul accesibil, dc, torenți, forumuri. Țin mine și acum cînd mi-am luat primul celular. Sau primul laptop. Apoi am început să mă uit la filmele descărcate și pot susține că am văzut ceva, de la filme clasice la Nouvelle Vague, Wes Anderson și altele - am recuperat ceva aș zice, poate prea în viteză, dar ăsta se pare e destinul nostru, mereu trebuie să recuperăm civilizația occidentală. Am continuat treptat să descopăr scriitori noi și să continui să citesc în engleză pe cei pe care-i știam dar care n-au fost traduși.

O altă întebare care-mi vine deseori în minte este dacă lumea s-a mai civilizat față de anii aceia. Sau măcar dacă se poate vorbi de progres. Există destule modele bune, asta-i clar, televiziunea e cel mai simplu exemplu, la îndemîna oricui, și a inculților, dar tot prostul gust primează, ca pe Facebook, unde se iau așa zisele faze, decupate din context, și se postează. Plus știrile false, agențiile de știri intoxicante. În librării apar mai multe cărți accesibile, de la young adult la noutățile internaționale - cele care nu-s așa noi și peste care s-a sărit, nu s-au tradus la noi trebuie să ți le iei tot de undeva de pe net. Și totuși sînt nostalgic după acea perioadă, cînd eram mai tînăr și aveam un viitor larg în fața mea.

Mediu cultural apropiat

Mereu mă plîng de influența nefastă a mediului în care trăiesc, a orașului, serviciului, și despre ce bine-ar fi fost să locuiesc în altă pare a lumii, mai civilizată, mai citită, mai curată. Se spune, și la un anumit nivel cred asta, că peste tot vei da de tot felul de oameni, și buni și proști. Realizezi asta de exemplu atunci cînd dai peste oameni minunați care se află chiar împrejurul tău, dar pe care-i observi cu greu, nu din prima, fiindcă se află mereu în minoritate. Dar de ce zic asta? Păi s-o luăm cu începutul.

Era o după-amiază tîrzie de vineri, cu vreme mohorîtă, eram super-obosit, și mă gîndeam cum să mă fofilez ca să plec naibii mai repede de la servici și să mă duc la Bookfest, că workaholicii ăia în stare avansată cu care lucrez n-ar da nici în ruptul capului o jumătate de zi liberă, cum vezi prin filme că se zice, pînă și la americani: Get the rest of the day off!. Nu, niciodată nu am auzit asta pe unde-am lucrat. Deh, firmă de est-europeni, unde munca e mai importantă decît omul, într-atît sîntem influențați lipsa de cultură și civilizația inferioară. Pînă la urmă am reușit să mă strecor, prefacîndu-mă grăbit, și am luat autobuzul. Un autobuz expres interesant, cu care merg rareori, care-a luat-o prin față pe la Universitate și apoi pe strada Cluj (locuri dragi) și unde-am coborît și am luat-o pe jos la stînga spre Centrul Regional de Afaceri. Merg atît de rar pe acolo, încît mă simt parcă în vacanță, cînd vizitez un oraș străin, numai că acesta nu-i străin, dar nici la fel parcă, zona se schimbă puțin cîte puțin, și n-aș zice chiar în rău, ba din contră.

În fine, am ajuns chiar cînd începea să picure. Înăuntru - lume multă, neașteptat de multă, aglomerație aș zice, oameni de toate vîrstele, deși piesele "greucene" (adică oameni-care-apar-la-televizor) urmau să vină de-abia a doua zi, sîmbătă, dar nu aceștia mă interesau. Întotdeauna mă simt bine printre cărți, și înconjurat de oameni care citesc cărți, se creează parcă o aură invizibilă dar vibrantă care-mi transmite o energie pozitivă. Bun. Ce voiam să văd în primul rînd, erau edituri ale căror cărți nu le vezi prin librării, edituri timișorene care nu știu de ce nu reușesc să-și facă reclamă. Am aflat că există o editură timișoreană nou înființată, de fapt am aflat ulterior de pe Net că de acum cîțiva ani cică s-a înființat, care publică și literatură, și sf și mainstream. Și aveau un stand de prezentare măricel. Dar eu n-am auzit, nu sînt așa de branșat, poate dac-aș avea prieteni sau colegi care sînt interesați de cărți și nu de seriale infantile aș fi aflat, așa cum n-am aflat pînă acum nici că s-a reînființat librăria Humanitas, și încă de anul trecut, din decembrie.

Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost un stand în care erau mai mulți scriitori, majoritatea din Timișoara, dintre care unii au scos un volum colectiv și care mi-au dat autografe. Nu-mi amintesc să-mi mai fi dat cineva vreodată o carte cu autograf. Erau toți veseli și deschiși, prietenoși. Scriitori prietenoși, ca să vezi! În total contrast cu cei care vorbeau în colțul de conferințe, profesori universitari cu aere de snobi, triști, și care foloseau cuvinte ca deontologic (niciodată n-am folosit cuvîntul ăsta, nu-mi place deloc), ca două lumi distincte. Apoi tot la standul acesta mi-am mai luat o carte fantasy scrisă de o scriitoare care era și ea prezentă acolo, tot de la o editură de care n-am mai auzit. Ce ciudat trebuie să fi fost pentru ea să-i ia un străin o carte în mînă, să se uite peste coperți, s-o răsfoiască, și să dea un autograf! Apoi am văzut o carte a cărui autor mi se părea că-l cunosc, și cînd am luat s-o răsfoiesc i-am văzut poza pe coperta a treia, l-am recunoscut, era un fost coleg de servici, am lucrat la două firme cu el, și iată-l acum scoțînd o carte thriller. Nu era prezent, așa că n-am avut timp să vorbesc cu el. Bine, el nu era idiot ca ceilalți colegi, era pasionat de politică și istorie, dar oricum, nu m-aș fi așteptat. E interesant să descoperi pasiunile ascunse ale unor colegi, atît de rare, dar cu atît mai surprinzătoare. Așa cum de exemplu am aflat acum cîțiva ani de un fost coleg că după ce s-a întors din State, unde-a plecat cu o mentalitate de ahtiat după bani să lucreze la o firmă mare, a ajuns înapoi cu o mentalitate total schimbată, a mai lucrat puțin undeva, apoi s-a lăsat de servici și acum pictează. Dar pictează la greu, are expoziții, critici de artă vorbesc despre el la vernisaje, etc. Bine, nu trăiesc într-un mediu artistic, sau boem, nici măcar nu l-aș numi cultural, dar întîlnesc uneori și oameni deosebiți, rareori e drept, dar așa e peste tot, nu dai nicăieri în lume des peste astfel de oameni, însă viața artistică există împrejurul meu, așa că să nu mă mai lamentez, mi-am zis în timp ce luam autobuzul spre Poșta Mare, cu capul plin de gînduri și cu plasa și rucascul pline de cărți, deși îmi zisesem că n-o să-mi mai iau anul ăsta așa multe, că nu mai am unde să le pun, și apoi tramvaiul 4, același pe care-l iau de cînd eram la liceu, și la facultate, înapoi spre casă, să dorm.