Ziua drumului

În seara de dinaintea plecării, în camera de hotel, intrasem în panică. Îmi făcusem rezervarea de acasă dar atunci mi-a trecut prin cap că ar fi fost posibil ca din cauza diferenței de fus orar, ora de plecare să-mi fi fost calculată greșit iar trenul, în loc să plece de la 09:35am ar fi plecat în schimb cu o oră mai devreme. Am verificat pe mobil, mi-am setat VPN-ul pe Italia, părea ok totuși, dar cine știe cum sunt afișate orele în aplicațiile astea și pe Google. Am stat ca pe ghimpi dar nu m-am descurajat, ba chiar parcă mi-a dat un impuls, o doză de stres ca la servici, care m-a făcut mai alert. Mi-am pregătit ca de obicei de cu seară hainele cu care urma să plec a doua zi, ciorapi, lenjerie, blugi, tricou polo și mi le-am așezat pe spătarul unui scaun, sub care mi-am pus pantofii de sport. Asta după ce m-am bărbierit și m-am spălat și mi-am înmuiat picioarele cu dușul în apa rece care nu curgea atât de rece precum aș fi vrut. Am mai dat o tură pe canalele pe care le aveam disponibile pe TV, majoritatea emisiuni nostalgice, știri regionale și filme polițiste, și m-am culcat. În ultimul timp nu mai rezist să stau noaptea nici după ora 11. A doua zi m-am trezit cu  mult înainte de șapte, am făcut un duș, am împachetat ce mai aveam în geamantan, șlapii, pijamaua, șamponul Wash&Go, deodorantul Nivea B&W, crema de protecție solară Avène, peria și pasta de dinți Colgate și la 7 jumate am ieșit, după cum îmi programasem să-mi iau mic dejunul frugal. Am ieșit pe hol și după ce am închis nu am mai reușit să scot cheia din yală. Mai pățisem asta și în zilele precedente. Abia m-am prins că trebuia să ții cheia puțin în stânga sus și atunci merge ca unsă. De data asta a fost mai greu, mă pregăteam să merg la recepție să cer ajutor, dar în ultimul moment a cedat și ușa s-a închis. Hotelierul cel tânăr mi l-a prezentat pe patronul hotelului, era un tip la vârsta a doua, grizonat, calm, binevoitor, arăta ca un actor de cinema, un Mastroiani puțin mai corpolent, stând pe un scaun la o măsuță, în capătul pasarelei de acces între clădiri, aproape de recepție. Am mâncat cât am putut de repede, să nu fiu nici prea nepoliticos, nu mai țin minte dacă era aceeași lume sau nu, parcă nu, doar că mulți vorbeau mult și în italiană, și femeile de la recepție și hotelierul. Am mers din nou în cameră, am verificat pentru a zecea oară dacă n-am lăsat ceva, am aruncat pet-urile în coșul de gunoi, am aranjat puțin patul, cât să nu pară prea haos. Acum îmi dau seama că nu am făcut nici o poză cu camera. Am ieșit să-mi fac checkout-ul, am plătit taxa de sejur. Hotelierul m-a întrebat unde merg, i-am spus că la München, l-am mințit, dar știu că românii au o reputație proastă în Italia ca peste tot în Europa, deși poate avea acces la datele mele, dacă le-o fi verificat cumva, atunci la sosire pașaportul i l-am dat la scanat altuia. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis ca data viitoare să fac rezervare direct, nu pe Booking. I-am mulțumit de ședere, i-am spus că m-am simțit foarte bine, trebuie să faci un compliment, mai ales că s-a meritat totuși. Am coborât scările repede pentru ultima data și m-am îndreptat pe jos spre gară cât de repede am putut.

Știam că voi transpira, dar voiam să fiu sigur că voi ajunge cu cel puțin o oră înainte. Am mers spre Republica, mă gândeam că uite, nu am avut timp de data asta să revin nici pe aici, mai ales că era și un Feltrinelli (data trecută când am fost erau două, una era în limbi străine, care între timp s-a desființat, primul loc unde-am plătit cu cardul contactless în viața mea - și asta s-a întâmplat în 2015. Țin minte și cartea pe care mi-am cumpărat-o atunci, J.K. Rowling, Tales of Beedle the Bard, o cărticică albăstruie, tot de la Bloomsbury, desigur). Există încă atâtea locuri pe care aș fi vrut să le văd, atît în Roma (Galleria Borghese cu sculptura lui Bernini Apollo și Daphne, unde e la fel de greu de intrat, având un sistem de rezervare online complicat, cam ca la Colosseum, dar cu mult mai puține locuri, sau alte galerii: Dorija Pamphilij, Barberini Corsini, Colona, sau Castel Sant'Angelo), cât și la marginile Romei (Via Appia, Parco degli Acquedotti, greu de vizitat pe caniculă, Basilica dei Santi Pietro e Paolo, Basilica Papale di San Paolo fuori le Mura, unde este îngropat Sf. Paul) sau în împrejurimi (Lacul Bracciano, unde se petrece acțiunea a două episoade din Everybody Loves Raymond, sezonul 5, Civitavecchia și desigur, Civita di Bagnoregio sau Orvieto). În loc de asta, m-am tot învîrtit prin Centro Storico și uite că nici măcar nu am revăzut totul. Dar eu abia atunci, după trei nopți aș fi putut spune că mi-am revenit după stresul de la lucru, sau că mi-am intrat în ritm, sau altfel spus că intrasem în modul travel, dar mi-am zis, dar asta e, cu siguranță voi mai veni o dată. Dar nu cred că aș mai veni în august și partea bună că plec acum e că scap de caniculă, în fond la Veneția nu e chiar atât de cald.

În gară am răsuflat ușurat când am văzut pe panou că ora trenului coincide cu cea rezervată de mine. Era vorba de trenul Frecciarossa 9414 care venea de la Napoli Centrale, pleca de la Roma Termini la 09:35 și ajungea la Venezia Santa Lucia la 13:34 și pentru care plătisem 50.90 € cu rezervarea locului la clasa premium. Am ieșit puțin din gară să fac o poză dar nu părea nimic deosebit din nici un unghi, plus militarii cu Jeep-uri care dădeau imaginii un aer de stare de război. Am băut un expresso și am mai mâncat ceva să-mi completez mic dejunul, am luat două ape, am mai pozat ceva în interior dar nu am fost mulțumit de cum au ieșit. Am vrut inițial să fac un album pe Facebook cu drumul plus gările dar efectiv nu am mai avut niciun chef/energie. M-am mai plimbat prin gară, am coborât la nivelul -1, m-am uitat prin vitrine. Nu știu de ce dar parcă abia așteptam să plec, și să ajung odată, dar acasă, în Timișoara, la mine în apartament, la care visam ca la Paradis. Pe peron era lume multă, ca și în tren de altfel, un ETR 500. Locul meu era la geam, dar proasta dispunere a locului pe care l-am rezervat (evitasem locurile așezate față-n față) a făcut să nu am efectiv vedere la geam, era doar plasticul (marele minus al trenurilor italiene e că au și astfel de locuri) și-n plus ar fi stat cineva lângă mine, în dreapta. Așa că am riscat, m-am pus pe un loc neocupat imediat în spate care era un loc solo. Controloarea a înțeles, evident, dar era ultimul loc înainte de ușile pneumatice care se tot închideau și deschideau într-una pe tot parcursul drumului, oamenii mergând la vagonul restaurant. În tren era foarte răcoare, ceea ce pe de-o parte m-a bucurat dar pe altă parte nu, fiindcă eram deja transpirat pe tricou și-mi era teamă să nu răcesc. După vreo două ore mi s-a făcut efectiv frig de-a binelea. Pe rândul din dreapta se afla un om în vârstă, un italian, nu știu unde mergea singur, iar în fața lui un cuplu cu o diferență mare de vârstă între ei, el la peste patruzeci iar ea la vreo douăzeci și ceva. Ea citea Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami și avea un pulover pe care-i acoperea doar partea de sus, umerii, desigur știa cum e în astfel de trenuri de distanță mare, chiar și vara.

Am intrat pe Direttissima și nici nu am băgat de seamă când am trecut pe viaductul Paglia, fiind tot cu gîndurile fie la ceea ce n-a mers prea bine la Roma fie la sosirea la destinație și apoi la gîndul nerăbdător de-a mă întoarce acasă la mine. Prima oprire a fost la Florența Santa Novella, unde, fiind stație terminus, am schimbat direcția de mers, apoi mai mult prin tuneluri la Bologna, cu stația în subteran, după care am oprit și la Ferrara, (amândouă orașe le-am vizitat în 2016) apoi Padova, unde aveam să revin în ziua următoare cu un tren regional, după care Mestre, cu ale sale întinse împrejurimi industriale, unde-au coborît mulți, dar n-a mai urcat nimeni, pentru ca nu se pot lua bilete pt. trenurile de mare viteză spre Veneția (doar) de aici. Vremea era frumoasă, cu un cer albastru doar la început și cu câțiva nori cumulus, dar cum spuneam nu am avut nici un chef de filmat sau de pozat, doar ultima porțiune, între Venezia Mestre și Venezia Santa Lucia, pe care am filmat-o aproape în totalitate (am pierdut doar începutul și sfârșitul, ultimele secunde înainte de oprire, cînd am oprit, căci frânarea a fost exasperant de lentă) de pe partea stângă a direcției de mers (deci fără șantierul naval Fincantieri, care este pe partea dreaptă). Îmi place întotdeauna să călătoresc pe acest traseu începînd imediat după plecarea din Mestre, după ce străbatem o zonă fără clădiri istorice drăguțe, doar cu depozite și clădiri funcționale, unele destul de înalte, Veneto fiind o regiune foarte dezvoltată economic, apoi trecem printr-o porțiune cu vegetație iar apoi trenul încetinește, ajungînd în zona lagunei, iar apoi pe podul feroviar, iar Veneția cu turlele sale se vede din ce în ce mai aproape. Întotdeauna sînt fascinat cînd trec pe acest pod și chiar am auzit și exclamații admirative de la cîțiva pasageri. Imediat ce am intrat pe insulă, lîngă mine s-a postat un grup de fete nerăbdătoare & vorbărețe, studente americance în Spania, am aflat din ce discutat cu un cuplu de pasageri. Am vorbit desigur cu Mama pe WhatsApp de vreo două ori. Nu am monitorizat viteza în permanență, dar nu am observat vreodată să fi depășit 200km/h. Infrastructura mi s-a părut excelentă pe tot traseul. În rest nimic deosebit, ceea ce totuși e un lucru bun, în sensul lipsit de evenimente, deși cred că pe linia lentă aș fi avut parte de peisaje mai interesante. Deosebită era doar ideea de a traversa Italia, de a călători cu un tren de mare viteză între două vechi mare orașe culturale, Città Eterna și La Serenissima, lucru care mi-a dat un sentiment de împlinire cumva.

Și iată-mi din nou, după doar un an, în gara Venezia Santa Lucia. Am ajuns la timp iar check in-ul la hotel se făcea abia de la ora 3, așa că am zis hai să stau să mănânc ceva aici, de ce nu, măcar economisesc timp să nu mai trebuiască să caut după aia. Îmi plac gările și aceasta în mod special, imediat ce ajungi la ieșire vezi Grand Canal-ul plin cu ambarcațiuni la care nu mă mai satur să mă uit. Dar gara se continuă. Noi am ajuns în zona acoperită, dar multe trenuri regionale, majoritatea de fapt, opresc în altă zonă a gării iar acolo se află la fel magazine, unele de gamă superioară, Sephora de exemplu și alte locuri unde se poate mânca (e și un KFC mizerabil în care-am fost după vreo două zile). Nu există sală de așteptare, poate doar membrii clubului Freccia, deci cei care merg la clasa Business, în rest lumea stă pe unde găsește, majoritatea pe jos chiar. Nu aveam emoțiile plecării ca cei mai mulți, ci ale sosirii, ale cazării. Am luat-o încet pe jos spre hotel. Super aglomerație, cald, voiam să fac un duș cât mai repede, miroseam ca-n tren, a produse de curățat. Am stat la același hotel ca data trecută, totul preplătit pe booking. Totul a fost ok, dar eu parcă voiam să mai stau în pat să dorm puțin, și m-am luptat cu gândul ăsta, dar până la urmă l-am învins așa că am ieșit pe străzi, fără nici un plan, nu ca data trecută, când știam clar ce vreau și unde să merg, țin minte că data trecută m-am îndreptat direct spre Oficiul pentru Turism de lângă gară să-mi iau un card Venezia Unica după care imediat spre muzeul (muzeele de fapt, că sunt trei) San Marco. Dar am scris despre asta atunci. Acum însă totul mi se părea obișnuit și mă simțeam deci familiar cu locurile, aproape ca în Timișoara, dacă nu și mai, nu că nu ar fi avut farmec, dar era o stare de normalitate a bunului gust, cu arhitectura și arta la tot pasul, atmosferă după care tânjeam acasă și la care eram sigur că voi reveni, poate nu atât de curând.

Roma, a doua oară, partea a treia

M-am trezit parcă totuși puțin mai odihnit ca data trecută, sau poate doar mi s-a părut, poate că începeam să mă adaptez sau fiindcă eram mai determinat și aveam planuri mai clare și deci mai exaltat. Același ritual în sala de mese unde-am luat mic-dejunul, în care am văzut și alți oameni, un cuplu cu doi copii măricei și niște asiatici. Am luat-o la pas către Punctul de Informare Turistică, de unde voiam să-mi cumpăr un Roma Card, dar nu m-am grăbit, deoarece deschidea abia la ora nouă. La Colosseum nu se mai intră atât de ușor. Îți trebuie un bilet, desigur, sau un Card Turistic, care e valabil și pentru Forum. Pe lângă asta, mai trebuie o rezervare pe Net cu o oră exactă de intrare, pe care-o făcusem de acasă și pe o aveam la mine listată la imprimantă. Mai aveam timp. Am trecut pe lângă fostul hotel la care-am stat data trecută, acum transformat în B&B, apoi pe lângă un alt hotel la care mă gândisem să stau, și la care m-am zis că poate totuși voi trage data viitoare, (cine știe când), toate fiind foarte apropiate între ele.

Am mers deci cât de încet am putut spre Roma Tourist Infopoint, existau câteva astfel de centre turistice, dar majoritatea erau închise atunci. Pe străduțe se aflau destui turiști matinali ca mine, ocolind vehiculele comerciale utilitare parcate în fața localurilor din care se descărcau mărfuri. Deja simțeam căldura. Am căutat în același timp un local în care să mănânc. Dar aveam prea multe dintre care să aleg. În fine am găsit unul, o măsuță rotundă cu fațada la stradă, foarte aproape de locul unde data trecută am luat prânzul. Am mai luat și un dublu espresso, ca să-mi accelereze energia, când acasă nu fac asta, și astfel ajung ca în concediu să beau mai multă cafea decât în zilele când lucrez. Am ajuns repede pe Via dei Fori imperiali, Tourist Infopoint încă nu se deschisese, și m-am mai învârtit prin zonă. Abia după ora nouă am intrat, era deja o mică coadă, la casierie erau un tip cam lehamite care se mișca greu și o fată drăguță. Am ajuns din fericire la aceasta din urmă, care mi-a spus că nu mai au pentru o zi, doar pentru două, așa că am luat pentru două, deci mai scump, ce era să fac, oricum era inclus și transportul public nelimitat, de care voiam să profit. Am ieșit și m-am îndreptat spre Basilica dei Santi Cosma e Damiano, situată imediat peste drum. Nu am mai fost acolo, dar am văzut clip-urile profesioniste de pe YouTube de la Prowalk Tours de atîtea ori că parcă mai fusesem odată. Foarte interesant că din interior se văd ruinele romane, dar în același timp a fost dezamăgitor deoarece în interior era foarte cald, zăpușeală și praf. Nu exista aer condiționat sau încă nu-i dăduseră drumul.

M-am întors pe Via dei Fori Imperiali și am stat la umbră să se facă o oră potrivită, apropiată de intrarea la Colosseum, care se afla în plin soare. Stând acolo am avut un sentiment de familiaritate cu locurile, ca un roman din antichitate așteptând ceva. Trebuie să citesc mai multe despre istoria Romei, am decis. Am sunat-o pe Mama, sau ea pe mine, nu mai știu, și am liniștit-o că o duc bine, deși din cauza căldurii nu eram eu prea bine și nici prea odihnit nu eram, speram să rezist până seara. A doua zi urma să iau trenul Frecciarossa spre Veneția, deci în plus trebuia să fiu cât de cât odihnit. Trei nopți la Roma, chiar și pentru a revedea cât mai multe din locurile în care-am fost data trecută, (și atunci am văzut multe, am stat opt nopți întregi) plus mersul în câteva zone în care nu am mai fost este totuși mult prea puțin. Dar în același timp voiam să scap de căldura asta insuportabilă cât mai repede. În fine, m-am îndreptat spre Colosseum, mereu temător la eventualii hoți de buzunare de care am tot fost avertizat. Am mai stat o vreme în picioare, în aglomerație, printre turiști, până se făcuse cam sfert de oră până la ora de intrare. Ajuns la primul punct de baraj, mi s-a spus că mai erau zece minute, deci să revin. M-am întors, am mai stat și fix la ora programată am intrat. Vorba vine, ăia nu ne controlaseră biletele, voiau să verifice doar ora. A urmat alt baraj în care-am arătat și biletul, Roma Card-ul și rezervarea, ambele fiind scanate. După care a urmat verificarea bagajelor, ca la aeroport, sau mai exact ca la Vatican, că aveai voie cu apă. Ce să spun? Mase mari de oameni mergând în toate direcțiile, pentru că nu era un sens de parcurs. Urcarea la etaj care mi-a cauzat o transpirație suplimentară. Mult zgomot, oameni cu copii mici în cărucioare, grupuri mari de turiști, toate vârstele. Chiar avusesem nevoie să mai vin încă o dată aici? Nu mai bine stăteam acasă, comod, la aer condiționat, uitându-mă la un film sau citind o carte? Mi-era dor de aceste locuri la care m-am tot gândit în ultimii ani. Dar era căldura, deși bine că în interior era umbră. Deci obositor și din această cauză era greu să te transpui într-o stare de extaz cultural, să încerci să-ți imaginezi cum era pe-aici în Antichitate.

Am ieșit m-am întrebat dacă să mai intru și la Forum. Am vrut să prelungesc ora de intrare, mai spre seară, sau să fac altă rezervare, dar site-ul nu mai mergea. M-am așezat la o coadă la intrare, unde așteptau câteva grupuri de turiști. Unul din ghidurile lor le-a spus în engleză să-și procure apă și i-a avertizat că ea nu răspunde dacă pățesc ceva și leșină. Asta m-a descurajat foarte tare. Și m-am gândit, are oare rost să stau în căldura asta infernală, să risc deci, sau mai bine mă protejez? Am mai stat o vreme și am rumegat, m-am gândit la soarele arzător,  și apoi am decis că e prea periculos, așa că mai bine nu. Asta e, poate altă dată. În fond, mai fusesem aici și oricât de interesant cred că mi s-ar fi părut, cred că am luat o hotărâre înțeleaptă. M-am îndreptat spre Metrou. În stație, în subteran, am văzut un tânăr primind îngrijire de la ambulanțieri. Stătea întins pe o bancă, prietena lui se afla lângă el, iar ambulanțierii îi țineau de călcâiele puțin mai sus. În rama de metrou era foarte răcoare iar geamurile erau aburite. Am coborât la Roma Termini. Îmi plac gările. Am mers la toaletă, am intrat la librăria Borri Books, de la nivelul -1, dar nu am urcat mai sus și m-am uitat la comics și mi-a dat niște idei, dar despre asta am scris puțin anul trecut. Apoi m-am dus să mănânc ceva, am urcat la food court, m-a abordat cineva de la un restaurant cu un meniu, și am mâncat acolo niște paste, destul de scumpe, la prețuri de aeroport. Nu am putut plăti cu telefonul, nu știu de ce, după aia m-am gândit că am introdus codul pin de la cardul în lei, în loc de cel din euro. În fine, eram zăpăcit.

Am luat din nou metroul cel răcoros, și am coborât la Flaminio, aproape de Piazza del Popolo, dar când am urcat la suprafață nu am recunoscut împrejurimile, a trebuit să mă uit pe Google Maps. Asta ca să intru în Giardini Borghese, cu speranța că poate-aș găsi o bancă pe care să stau la umbră. Până acolo am mers pe o stradă lungă plină cu autocare parcate, majoritatea turcești, din care multe erau pornite și emanau un miros pregnant de gaze de eșapament, că mai asta-mi lipsea, să mă intoxic. Am ajuns la templul lui Esculap, acel mic lac cu bărcuțe, dar n-am găsit nici un loc de stat pe nici o bancă. Se efectuau lucrări în zonă, era și un gard și nu puteam înainta în linie dreaptă dar din ce am întrevăzut în depărtare tot parcul părea aglomerat și cu băncile ocupate. Am stat în picioare, sperând că apropierea lacului are un efect răcoritor, deși nu-l simțeam, și am plecat relativ repede. Din nou la metrou, de data asta doar ca să merg cu metroul ca să mă răcoresc. Am mai mers două stații, după care m-am întors tot aici și-am coborât. Am traversat Piazza del Popolo, bineînțeles că Bazilica omonimă era închisă deci adio Caravaggio. Am traversat piața cât de repede-am putut prin arșiță, ocolind schelele instalației de sunet pregătită pentru un viitor concert cred, care ocupau mare parte a pieței și am mers spre Corso. Mi-am amintit că citisem că aici pe Corso mai demult aveau loc curse de cai, cum scria Goethe în celebra sa carte de călătorie în Italia, și întorceau în Piazza del Popolo, și pe lângă asta și carnaval parcă, cum scria Dumas în Contele de Monte Cristo și chiar Dickens, în cartea lui de voiaj (care nu mi-a plăcut), cărți pe care le-am citit în română în timpul scurs de la prima mea călătorie aici. Citindu-le, acum câțiva ani, am simțit un dor să vin să revăd aceste locuri dar iată-mi din nou aici și tot la ceea ce mă gândesc este cum să nu-mi mai fie atât de cald. Pe Corso am întrat în niște magazine despre care știam sigur că au aer condiționat, Zara, Gap, la cele de pantofi nu, că acolo lumea e prea insistentă și vor să probezi, deși îmi cam trebuiau o pereche, albi, cum e moda. Niciodată n-am fost la modă. Data trecută purtam pantaloni lungi, deși era sfârșit de iunie și era cald. Aceeași lume leneșă pe străzi, era după masă, o perioadă a zilei pe care nici acasă nu o cunosc, pentru că lucrez, doar amintirile din copilărie și cele din câteva călătorii. Toată lumea cu înghețată sau un pet cu apă în mână. Fete frumoase peste tot. Terasele toate ocupate. Bine că nu-mi era foame.

Am zis hai să merg iarăși la Muzeul Capitolin, îmi aminteam că aveau acolo o instalație de climatizare eficientă. Pe drum mi-am mai luat două peturi de apă de la un magazin din Piazza Venezia, vândute de un italiano vero. Am ajuns repede, am intrat fără să plătesc, cu Roma Card ai intrare gratuită la vreo două obiective, sau trei, pe care eu oricum nu le-am valorificat. Acolo am stat jos pe niște trepte în sala statuii metalice uriașe a lui Marcus Aurelius, mi-am scos ușor picioarele din pantofi, m-am bucurat când am simțit un fir de aer intrându-mi ușor sub tălpi, și am așteptat să-mi scadă puțin temperatura doar. Am mai intrat desigur la secțiunile cu picturi și unde era la fel de răcoare și bine și am stat și jos o vreme pe o băncuță capitonată. Un lucru interesant. Îmi aminteam bine de tabloul Magdalena penitente, dar o vreme crezusem, în mod eronat, că era a lui Caravaggio. Apoi cumva am aflat că e lui Tintoretto. Aici am aflat că de fapt este a fiului lui Tintoretto, Domenico Robusti. Mi s-a părut ciudat că m-am putut înșela de atâtea ori cu privire la același lucru.

Din nou am ajuns la aceeași librărie Feltrinelli, m-am plimbat o vreme acolo, printre cărți, la răcoare. Am trecut printre ruinele din Largo di Argentina, unde se petrece celebra scenă din Iulius Cesar cu Et tu, Brutus? Dar nimănui parcă nu-i pasă. Am mai intrat la Chiesa del Gesu, parcă nu mi s-a mai părut atât de mare, dar parcă mai plină de data asta. Am stat pe o bancă, am ascultat un concert și începutul vecerniei. Am vorbit iar cu Mama pe WhatsApp, oh, i-am zis, e atât de cald, abia aștept să mă-ntorc și să stau acasă restul concediului, zău, i-am spus și chiar simțeam asta. Ea m-a întrebat de ce nu mergi la hotel? Nu pot doar puțin, și în plus apoi mi-e greu să mă reapuc de drum. Iar ea apoi mi-a spus că ce-ți mai trebuie, lasă c-ai văzut destule și eu atunci m-am enervat, în loc să mă stimuleze, uite că-mi mai și scade moralul pe care de-abia-l mai puteam ține pe linia de plutire. Apoi m-am plimbat fără niciun scop pe străzi, încercând să mă bucur de spectacolul pe care-l oferă orașul. Interesant să vezi o călugăriță conducând un scuter. Sau să vezi Fiat-uri 500 vechi dar bine întreținute și încă funcționale. Am mers de-a lungul străzii mărginite de copaci pe care circulă tramvaiul, am ajuns la insula Tiberina, apoi pe anticul Ponte Cestio și-am continuat să hoinăresc. Știam că mă va durea capul și nu voi putea gândi clar, așa că aveam la mine o listă cu obiective de văzut. Cât pe-aci să nu merg să revăd Treptele Spaniole, de data asta am mers și la Trinita dei Monti, care este teritoriu francez, am făcut un efort și am urcat transpirând.

Timpul trece repede, începea să se însereze, lumina de afară devenise aurie, dar mie-mi era cald în continuare. Să mănânc, sau să nu mai mănânc, asta era întrebarea. Să țin regim, poate mai slăbesc, cu transpirația asta. Terasele ocupate, normal. Cozi la intrarea în restaurante celebre. Scaune pe care doar stăteau oamenii la cozi la intrare în restaurante. O femeie stătea pe scaun cu spătarul în față uitându-se la cuplurile care mănâncă, sau la ce mănâncă, așteptând să termine să elibereze locul. Probabil un restaurant recomandat de un ghid celebru. Am trecut pe lângă un KFC, dar m-am abținut, apoi pe lângă un McDonalds. Aveam mari rezerve să intru în astfel de locuri. Dar mi-am zis că fiind iarăși singur, și în situația existentă a mega turismului de masă, e din ce în ce mai greu, așa că trebuie să renunți la niște principii ca să supraviețuiești. Așa că m-am decis și am intrat într-un McDonalds, situat pe un bulevard aglomerat, Via del Tritone, am comandat la un automat, de la care, pe lângă un meniu mare mi-am mai luat în plus și-un burger. Am găsit și loc de stat la o măsuță, erau câteva neocupate, plus că localul avea și etaj, deci cu siguranță mai găseai locuri. Am mâncat până m-am săturat, nu mai mult, am mai lăsat puțin deoparte, să nu mă-ndop. Când am ieșit, parcă aveam mai multă energie.

Am decis să mai stau puțin și să-mi petrec și seara aici, în fond a doua zi urma să plec. Mi-am amintit că mai trebuia să văd un loc unde n-am mai fost niciodată, situat în apropiere. M-am întors la Piazza di Spagna, la fel de plină, și am luat-o în sus, spre Via Margutta, unde locuia personajul lui Gregory Peck din Vacanță la Roma. Acum este o stradă mărginită de galerii de artă și buticuri ale caselor de modă ca și Via del Babuino, pe care m-am întors. Lume bună, oameni eleganți, magazine cu antichități, bijuterii, cafenele șic, mirosuri de parfum, limuzine, ceasuri de lux. Până și scuterele Vespa vintage degajau un stil de viață rafinat. Iar acolo nu era deloc aglomerație. De fapt pe străzi lumea începea parcă să fie puțin mai elegantă, mai mulți oameni în costume, poate ieșiți de la munca de la ministere sau de la bănci. Dar sejurul meu aici se apropia de final, era timpul să mă întorc la hotel, ceea ce am și făcut, tot pe Via Nazionale, ca de atâtea ori, cam de fiecare dată, și acum, anul ăsta, și cu ani în urmă.

Roma, a doua oară, partea a doua

M-am trezit dis de dimineață, nu îndeajuns de proaspăt și odihnit pe cât aș fi vrut, și cu planurile trasate doar în linii mari. Ajunsesem obosit în seara precedentă, îmi făcusem provizii de apă din care am tot băut, făcusem un duș, că nu aveam vană, altfel aș fi intrat cu totul sau măcar numai cu picioarele în apa care nu era îndeajuns de rece, și cu tot cu aerul condiționat setat nu reușisem să scad parcă temperatura acumulată în corp. La micul dejun trebuia să te abonezi cu o zi înainte la o anumită oră, eu am ales 7 jumate, dar ajuns acolo era cam păcăleală, o mini focaccia cu șuncă și o cafea, cât să nu pleci cu stomacul gol, să nu leșini până ajungi la un local adevărat, servită de o fată și de o femeie în vârstă. M-au întrebat dacă doresc și un iaurt, dar am zis nu, nu știu de ce. Alesesem acest hotel pentru locație, evident, ăsta e cel mai important lucru, că mâncare doar ai unde găsi în Italia. Atunci am făcut cunoștință cu un alt membru al echipei de la hotel, unul mai tânăr, dar îmbrăcat elegant, cămașă suflecată, mai miștocar puțin și mai curios. În sala de mese era un cuplu cu o diferență mare de vârstă, el cu vreo douăzeci de ani mai mare parcă, dacă nu mai mult, ea la vreo douăzeci, cum aveam de altfel să mai văd și peste câteva zile, în trenul spre Veneția, cumva asta mi s-a părut excitant, dar asta poate din cauză că eram singur și deci sensibil la așa ceva.

Am plecat către Vatican tot pe jos, tot transpirat, că nu mi-am luat bilet de metro, am traversat Ponte Sant'Angelo, dezamăgitor pentru că era într-un fel de renovare și avea placaje de jur-împrejur și nu vedeai nimic în exterior. Oamenii care-s îmbrăcați în costume romane parcă-s bufoni, ironici față de unii trecători, bine zice Rick Steves să te ferești de ei. Era o coadă destul de lungă la intrarea la Castel, și soarele începea să ardă, m-am plimbat împrejur și am decis că trebuie neapărat să completez mic-dejunul, să mănânc ceva, orice. Am găsit cu greu un local, moderat de aglomerat la terasă, dar eu am stat în interior, la răcoare, unde-am luat un mic dejun sățios și apoi parcă am văzut lucrurile mai limpede. Am vizitat magazinele cu suveniruri dar ciudat că n-am mai găsit acei îngerași ca data trecută, cum a primit Mama în anii 80 de la o prietenă care-aplecat în Italia, poate nu se mai fac, dar ce ce oare, nu mai au licență, s-a săturat lumea de acel model, vrea ceva mai simplist? Îmi pare rău că nu am luat data trecută, dar pe atunci făceam economii mai mari. M-au atras statuetele de lemn cu Fecioara Maria, nu m-am hotărât care s-o iau, până la urmă mi-am cumpărat una peste câteva zile, dintr-un magazin din Padova.

Era o dimineață însorită de duminică, iar Papa Francisc urma să țină un scurt discurs la amiază, conform obiceiului. De jur împrejurul Vaticanului se aflau o mulțime de carabinieri și carabinierițe, foarte sociabili, discutau, râdeau, foarte natural. Am trecut de controalele de securitate de la colonadă, mereu temător pentru că auzisem că mișună pickpockeți pe acolo, și am ajuns în Piața San Pietro. Un car al televiziunii RAI domina piața mai ceva ca obeliscul, pregătind transmisia pe Rai Uno. Dar nu m-am învârtit prea mult fiindcă era un soare puternic și m-am așezat sub colonadă de unde puteam vedea fereastra la care știam că va apărea Papa. O mulțime de oameni intrau în Piață sau se mutau dintr-un loc în altul iar eu stăteam mereu cu o mână pe buzunar și cu celularul în cealaltă mână. Cu vreo 10 minute înainte fereastra s-a deschis și un covoraș a fost întins în jos pe fereastră. Un val de chiote a izbucnit în piață și un freamăt de excitare ne-a cuprins parcă pe toți: Papa va ieși curând! Era ca așteptarea unui super star la un concert, doar că aici era vorba de ceva serios, vedeam paraplegici, călugărițe, pelerini cu pancarte (pe una scria asociația de prietenie Vatican - Israel). Dar și mai mare a fost bucuria atunci când chiar a apărut la fereastră: aplauze, urale din inimă. Am sunat-o pe Mama, i-am spus să se uite la TV și i-am filmat o parte din discurs, că celularul meu se încălzea prea tare și bateria i se descarcă repede. Discursul nu a ținut mult iar după aceea parcă m-am simțit ... binecuvântat. Apoi m-am mai învârtit prin piață, am filmat, dar ulterior materialul s-a dovedit a nu fi chiar utilizabil, oamenii așteptau la coadă să ia apă de la o fântână, alții se puseseră deja la o coadă pentru intrarea la Bazilică. Îmi venea să mai rămân o vreme acolo, nu știu de ce.

Mi-am zis să mă duc la Orto Botanico, așa c-am luat-o în cele din urmă pe una dintre străzile pe care știam sigur că n-am mai fost, de la sud de Vatican, Via delle Fornaci, mărginită de blocuri, în care am început să mă simt de parcă eram acasă, în orașul meu, în cartierul meu, într-o după amiază fierbinte și somnoroasă de vacanță, atunci când nu este aproape nimeni pe stradă, doar ocazional trecând câte-o mașină. Am intrat într-un supermarket ținut de un pakistanez și mi-am luat niște ape, din care una am devorat-o imediat, apoi am continuat să merg pe lângă magazine și localuri cu storurile închise, până când partea pietonală a străzii s-a terminat, pe care uneori treceau câteva mașini și scutere, și m-am gândit să nu risc să mai continui pe aici. Ce să fac, mă întorc, îmi zic, și am mers înapoi până am ajuns iarăși la Vatican, de unde am luat-o pe la umbră pe lângă clădirile din partea de sud, am mai intrat în câteva magazine de suveniruri, dar tot nu mi-am luat nimic, deși știam că nu voi mai trece pe acolo în ziua următoare. Am mers pe Via della Conciliazione până înainte de pod, apoi la dreapta, pe malul Tibrului și astfel m-am îndepărtat de turiști. La Orto Botanico măcar era umbră și avea o toaletă pe care am găsit-o conform hărții, unde m-am spălat pe mâini și am stat mult timp cu mâinile în jet-uri apă (relativ) rece de la cele două chiuvete. Mă gândeam să-mi bag și câte un picior în chiuvetă, pe rând, că simțeam că nu mai pot de cald, dar mă temeam (pe bună dreptate cred) că aveau camere video. Apoi am vrut să stau jos pe o bancă să mă odihnesc puțin, la umbra unui copac, mi-am scos picioarele din pantofi, să simt aerul mai rece, dar tot cădeau încontinuu insecte, și am văzut multe furnici, așa că a cam trebuit să plec. Se înnorase ușor, apoi chiar a dat câteva picături dar în general am mers pe la umbră fiindcă erau destui copaci. Am luat-o pe o alee care urca, pe lângă un pâlc de bambuși foarte înalți, pe lângă un iaz cu peștișori alimentat cu un pârâiaș în care de asemenea voiam să-mi bag piciorele ca mă răcoresc. Erau oameni, nu era chiar pustiu, câțiva îndrăgostiți, apoi vreo trei tineri care m-au salutat cu Salve, un cuplu cu doi copii și alții. Care era ideea. Voiam să ajung sus, să ies la un loc de belvedere, Passeggiata del Gianicolo, de unde știam că ai priveliști asupra orașului. Dar vai, nu se putea. Cuplul de îndrăgostiți care o luat-o în fața mea, depășindu-mă, căci eu urcam greu, întotdeauna super transpir când urc pe căldură, a dispărut. Era un  turnichet mai înalt decât un stat de om, de care m-am apropiat, având un buton pe margine care nu știam la ce folosește. Poate că cei doi trecuseră printre, dar eu nu aveam curajul. Nu voiam să rămân aici blocat. Deci m-am întors, am trecut din nou pe la toaletă, mi-am ținut câte o mână sub fiecare jet de apă rece, timp de câteva minute, apoi m-am îndreptat spre ieșire.

Ploicica se oprise. Am mers spre Trastevere, am intrat în bisericuța unde data trecută mi-am uitat camera foto (și mă întorsesem panicat după câteva minute, că simțeam că rucsacul parcă e un pic mai ușor, și am văzut-o pe băncuță, iar un om de acolo mi-a spus să mă rog pentru asta). Pe străzi nu era animație, terasele erau mai mult goale, dar eu aveam întotdeauna o jenă în a sta la o terasă. Cu greu mă determin, doar când chiar mă roade foamea. Am mai dat o scurtă raită prin acest cartier distinct și plin de caracter al Romei, apoi am traversat Tibrul și m-am îndreptat iar spre Largo de Argentina, și am intrat din nou la Feltrinelli. După ploaie orașul nu pare mai curat, din contră, încep să iasă mirosuri urâte din beciurile și din bucătăriile restaurantelor și de la canalizare. M-am îndreptat spre localul unde mâncasem ieri, dar era închis pentru încă mai vreo câteva ore. Și deci m-am mai plimbat pe străzi și am bifat toate punctele turistice, dar nu m-am oprit nicăieri. Am mers și prin cartierul evreiesc, dar n-am intrat la sinagogă, știam să e închis, ca de fiecare dată. Tot îmi tot doresc să intru într-una, dar nici în Timișoara nu am prins vreodată deschis, de când mă știu, și doar umblu des prin zona Unirii.

Mă gândeam mai tot timpul la ceva rece, la Polul Nord, la copci în care să-mi introduc picioarele, sau măcar la vănița de plastic de acasă pe care mă gândeam s-o umplu ca să pot sta cu labele picioarelor în ea în fiecare zi din tot restul concediului după ce ajung. Sper să rezist până atunci, îmi tot spuneam în gând, încercând să mă încurajez. Alteori îmi ziceam să nu mă mai gândesc la asta, să ignor căldura. Să mă focusez pe împrejurimi. Îmi amintesc de data trecută de câteva localuri care acum nu mai există, ca de exemplu un restaurant foarte bun în care-am mâncat atunci, de pe Via Quatro Novembre, unul dintre cele mai bune restaurante la care-am fost eu în Italia, cu fetele acelea drăguțe, nu pot să nu mă-ntreb ce s-o fi ales de ele, sper c-or fi bine. Sau librăria Feltrinelli din Galeria Alberto Sordi de pe Corso, ori cea în engleză de lângă Republica. Pe lângă asta, ruinele antice par cumva ..., nu știu, justificate. Și atunci îmi era cald, deși era final de iunie, dar nu simțeam ca acum.

Îmi trebuia o destinație. Spre Coloseum. Am mers razant pe lângă Circo Massimo. Un grup de turiști cu temele făcute (eu de ce nu mi le făcusem oare, și încă, de atâta timp?) m-a depășit și a luat-o în sus pe o cărare pe care nici nu o observasem, și imediat m-am luat după ei, dar cu pauze, pentru că la urcat mi-e foarte greu, transpir industrial și uite-așa am ajuns unde voiam, pe colina Capitolină, de unde se vede Forumul. În loc să admir priveliștea, atenția mi-a fost atrasă de un grup de oameni strâns în jurul unei turiste mai în vârstă, foarte în vârstă, care stătea la orizontală și i se turna apă pe buze. Săraca, cred că și-a dorit atât de mult să vină aici, dar în august este într-adevăr atât de cald pe cât te avertizează ghidurile turistice. Am mai stat totuși o vreme acolo, vedeam turiști care se pozau cu ruinele templelor în spate și plecau relativ repede, spre alte obiective, apoi veneau alții, iar eu tot stăteam mai la o parte să nu deranjez, însă vedeam foarte bine-mersi și de acolo. Am mers spre Piața Campidoglio, apoi am urmat un traseu pe care l-am tot văzut și revăzut pe canalul de pe YouTube Pro Walk Tours, Columna cu lupoaica, mica grădină de lângă, am coborât niște trepte, am trecut pe lână închisoarea Mamertime unde se zice c-au stat Sf. Petru și Sf. Paul, am mers pe Via dei Fiori imperiali, m-am uitat puțin la mall-urile lui Traian și a lui Augustus, și-am mers spre Coloseum, mereu cu ochii-n patru, că îmi părea că văd niște persoane dubioase și am fost avertizat că sunt pickpockeți prin zonă. Drumul e mult îngustat din cauza lucrărilor la linia C de Metrou și totul arată ca naiba de urît, fiind practic un șantier. Un șantier modern printre ruine care datează de cam mult. Am înconjurat Coloseum-ul, apoi m-am întors, m-am uitat la cântăreții stradali, cu boxele de amplificare, situați din loc în loc - nu cântau doi odată. Spre Altare della Patria era un alt șantier, parcă și mai urât, ca o uzină chimică sau o rafinărie. Cu greu am ajuns la Columna lui Traian, trecând printre vânzătorii ambulanți negrotei care m-au salutat. Era destulă poliție pe acolo. Eram obosit, mi-era atât de cald că nu mai puteam gândi la nimic, nu mai aveam idei, mă mai aștepta o zi și am decis să merg pe ușor înapoi la hotel, urmând traseul pe care-l făcusem des când am venit prima dată la Roma, pe Via Nazionale. Asta e o arteră dens circulată, elegantă, dar pe margine are destule magazine mai ieftine, dar de unde-ți poți lua o apă sau un sendvici de exemplu. Nu am mai găsit localul în care data trecută mâncasem o lasagna cu cartofi prăjiți. Se însera și încă erau turiști care mergeau spre centru, adică spre forum. Unii mergeau spre gară, sau așa părea. Poate la fel păream și eu, dar hotelul meu era în apropiere. Nu eram mulțumit de cum decursese ziua. Sigur, a fost partea cu Vaticanul, un moment deosebit, dar altfel simțeam că-mi cam irosisem timpul. Dar mai aveam o zi întreagă la dispoziție, am zis mai bine mă odihnesc, dorm tun și apoi mâine voi mai recupera.

Continuare în postarea următoare.

Roma, a doua oară, partea întâi

Îmi amintesc totul de parcă a fost ieri, deși a trecut aproape un an de atunci. Nu cred c-am uitat ceva ce nu țineam minte și atunci când m-am întors. Simt nevoia să consemnez aici această a doua călătorie a mea la Roma, în caz că poate-oi face Alzheimer, dar și mai ales că prima oară, acum zece ani, nu am prea scris, deși și de atunci am o mulțime de amintiri, trăirile fiind intense atunci când călătorești. Și pentru faptul că anul acesta nu voi mai pleca niciunde.

Întâi, plecarea din noua clădire a aeroportului, recent dată în folosință, pe care nu doar că am găsit-o dezamăgitoare, dar mi-a dat un sentiment de tristețe, ca de final al unei epoci, după atâția ani de când tot am plecat din țară din vechea clădire, situată lângă ea, părând mult mai micuță dar în același timp parcă mai cochetă, acum cu toate luminile stinse, arătând îmbătrânită și părăsită, ca o văduvă, că mi s-a strâns inima. Și ca o cutie mare plină de amintiri. În avion, tot cursa Lufthansa LH1661 de la șase și douăzeci și cinci de minute, dimineața, foarte punctual, stând la locul meu obișnuit de la hublou, în semiîntuneric, privind zorii, ascultând fără să vreau discuțiile între două femei stabilite în State, mergând spre casă. O femeie tânără, înaltă, uscățivă, cu doi copii adolescenți, de fapt mai mult ea vorbea, deplângând faptul că în localitatea ei de baștină, Șofronea, s-au închis localurile și totul parte pustiu. Cealaltă era mult mai în vârstă, dar arătând ca o țărancă înstărită din anii de înainte de 89, cu soțul ei stând undeva mai în spate, având o haină neagră, de piele, probabil la ultima vizită din viață aici acasă, uitându-se doar în față, stresată, răspunzând doar laconic la întrebările celeilalte, 'aveți copii în Washington?', 'Da, da. Ne așteaptă.' și până la urmă cea tânără n-a mai continuat, și-a dat seama că nu are partener de discuție. Păcat că n-am stat lângă ea, aș fi vorbit mai multe, nu sunt eu sociabil, dar curiozitatea te împinge. Folosea și cuvinte englezești, după aterizare, înainte de deschiderea ușilor, stând în picioare pe culoar (așa mi-am confirmat că e înaltă), a întrebat, mai mult pentru ea însăși cred, "where will it open?", tot uitându-se înainte și înapoi.

Sosirea la aeroportul din München, unde mi-am zis să mă răsfăț și am luat un mic dejun american cu ouă ochiuri și șuncă prăjită, iar după aia m-am simțit cam balonat. Am mai băut un cappuccino și o apă. Apoi o cafea și am luat un ștrudel cu mere, că cine știe când voi ajunge. Din ce în ce mai puține reviste care mi s-au părut interesante în magazine, sau cel puțin în engleză. Tot acolo am văzut pentru prima oară cartea Katiei Hoyer, Beyond the Wall, apărută la Penguin, dar nu am cumpărat-o chiar atunci. Stând pe scaun și așteptând avionul de Roma, am văzut-o pe pasagera înaltă de la zborul anterior, cu copiii ei mergând pe coridor spre poarta de îmbarcare. Aveam timp destul între zboruri, nu prea aveam ce face pe-acolo decât să mai citesc ceva, deși eram cam obosit, nu dormisem bine ziua precedentă, ca de obicei înainte de-a merge cu avionul, nu reușesc să mă odihnesc destul în ziua dinainte. Bine că aeroportul era aglomerat, fiind în plin sezon turistic, plin de oameni care mergeau în vacanță, ceea ce m-a împiedicat să ațipesc. Am sunat-o pe Mama de câteva ori, iar de câteva ori, cele mai multe, m-a sunat ea.

La sosirile într-un aeroport sunt întotdeauna puțin amețit, având în nări miros de kerosen și soluție de curățat scaune. Emoții ca de fiecare dată la caruselul de bagaje, unde m-am rugat în gând ca de fiecare dată, dar a fost OK. Aveam la mine doar un rucsăcel de 20 de litri și atât, iar bagajul mare l-am lăsat la cală, nu am mai călătorit niciodată astfel, îmi luam de fiecare dată și un troler de cabină, dar atât politica bagajelor Lufthansa care interzice mai mult de un bagaj la tine, cât și comoditatea (chiar mă săturasem, nu voiam să mai fiu cu ochii pe două bagaje, și nici să le car, și nici nu aveam atâtea haine) m-au făcut ca de data asta să risc puțin și să adopt soluția asta. În fine, am mers spre tren, se făcuse cald, mi-am luat de la un distribuitor automat un bilet la trenul Leonardo Express. Am ajuns la peron, unde nu funcționa validatorul, data trecută țin minte că era un controlor la intrare, puțin mai în vârstă, foarte amabil, dar acum parcă nimeni nu se sinchisea, și nu era nici un oficial pe care să-l întreb. Nici nu eram sigur că asta era trenul, și am început să mă panichez un pic. Odată ajuns în vagon, am întrebat un călător chinez care mi-a confirmat că merge la Roma Termini, dar nu l-am prea crezut, deși părea un om serios, voiam să fiu sigur. Am mers mai în față, apoi am coborât iarăși, poate găseam pe cineva în uniforma TrenItalia, dar tot n-am găsit, așa că m-am întors, mi-am căutat un loc la geam, puțin mai sus și fără oameni în jur, în fond aveam data și ora tipărite pe bilet. Asta e, n-ai cum să le prevezi chiar pe toate. A existat un control al biletelor, la puțin timp după ce-am plecat, un controlor tânăr, și totul s-a dovedit că era în regulă. Pe drum nu am recunoscut locurile de data trecută, parca atunci erau mai multe tufe colorate de bougainvillea și erau parcă mai multe blocuri, nu atâtea hale industriale, și case decolorate, atunci și arătau parcă mai curate, sau poate de data asta am luat-o pe alt drum. Ciudat, oricum. La un moment dat am încetinit mult, și ne-am și oprit, deși nu era nicio stație, chiar pe un viaduct de unde se putea vedea o ruină de colonadă romană, pe care nu mi-o aminteam de data trecută. Atunci m-a sunat Mama pe WhatsApp și i-am arătat și ei, ea credea c-am ajuns, m-a întrebat unde e acea priveliște, era aproape de Gară totuși, fiindcă în scurt timp ne-am repus imperceptibil în mișcare și am ajuns repede.

Era trecut bine de ora 14. Gara Roma Termini era aglomerată, bineînțeles, (ce clișeu) iar oamenii grăbiți, și mai era zăpușeală, și mirosuri de pizza, îmi era puțin foame, greața de după avion mi se mai risipise, dar abia așteptam să mă văd odată ajuns la hotel. Primisem confirmarea cu o zi înainte, dar cine știe, să fiu sigur că am unde sta următoarele trei nopți, până la următoarea călătorie în Italia. Am mers pe jos, prin soare, că nu era niciunde umbră, pe lângă bulevardele cu trafic intens, cu miros de gaze de eșapament, spre Piazza della Republica, și apoi puțin mai încolo, pe niște străzi în care se simțea izul turistic. Mi-a luat oricum mai mult timp decât mă așteptasem. Hotelul nu avea ascensor iar etajele erau foarte înalte. Genul de clădire care e hotel doar la un nivel, în restul de etaje se afla altceva, poate și apartamente rezidențiale. Recepționerul era foarte simpatic, mi-a dat o hartă, mi-a zis că e foarte aproape de mers pe jos la Colosseum-ul, la 10 minute (în realitate și dacă mergeai repede era cam dublu) și cum să ajung la Vatican, să cobor la Cipro (eu știam la Ottaviano), mi-a încercuit cu pixul pe o hartă turistică. Și mi-a mai zis să mă feresc de pickpockeți, mai ales în zonele turistice, dar a zis că eu par un om puternic (nu mi s-a mai zis asta până acum, dar mi-a dat încredere, că aveam nevoie). I-am promis că am să fiu foarte atent. Dar nu i-am spus că am mai fost la Roma, că nu e prima dată, nu știu de ce, poate ca să nu-i scad din entuziasm sau poate ca să nu pierd timpul. Mi-a dat o cheie veche (nu card) pe care trebuia s-o returnez când plec în oraș, și mi-a explicat. Am mers pe o pasarelă între două corpuri ale clădirii, printr-o curte interioară, totul era vechi, vintage, cu mult lemn și elemente de feronerie, Art Nouveau, deși pe mine m-a dus cu gândul la blocul în care-am copilărit la bunici și unde îmi petreceam mare parte a vacanțelor, fiindcă nu prea mă duceam eu nicăieri atunci.

Am plecat de la hotel bucuros că mă aflu din nou, iată, la Roma, a doua oară, după nouă ani, timp în care am mai călătorit și-n alte locuri, și am apucat să citesc mai multe despre istoria acestei țări, a cărei limbă din păcate n-am apucat s-o învăț. Serviciul epuizant, de care de obicei aveam nevoie de câteva zile bune ca să-mi revin, plus timpul liber pe care preferam să-l dedic lecturilor sau muzicii. Și în intervalul scurs am vizionat o mulțime de filme italiene, atât mai vechi cât și mai noi. Din păcate eram tot singur. Dar în fine, eram atît de mulțumit că mă aflu aici că aproape îmi venea să merg în pas săltat. Singurul bemol, ca să mă exprim ca francezii, era căldura, la care credeam că mă voi adapta, dar n-a fost deloc așa, aveam să sufăr mult, foarte mult, de asta. Transpiram aproape continuu. Drumul m-a dus întâi la Piazza del Quirinale, unde data recută n-am ajuns, cu soldați păzind cu seriozitate intrarea la Palazzo, dar n-am prea zăbovit că locul era în bătaia soarelui. Primul obiectiv la care m-am oprit a fost Fontana di Trevi, pentru că în 2015 această fântână era în renovare și deci nu avea nici un pic de apă, pe atunci totul era numai schele, lucru la care m-am tot gândit în ultimul timp, așa că atunci când am ajuns în acel loc hiper-aglomerat am avut un sentiment de împlinire. Nu am aruncat nici atunci și nici acum o monedă, mă mir că nu se înfundă, dar am văzut că toți cei ce făceau treaba asta o făceau filmați de partenerii/partenerele lor. Mă gândesc câți dintre ei au auzit de Bernini sau au citit măcar o carte despre Roma, fiindcă nu mi se păreau ca fiind genul. Sau măcar au văzut La Dolce Vita. Și câți stau cu adevărat la Roma câteva zile, nu vin ca țăranii în trecere doar să se laude după aia pe Instagram. Americanii lui Rick Steves știu că fac asta, la fel și francezii care stau cu nasul în ghidurile lor turistice, dar aceștia nu reprezintă majoritatea. Am intrat și în biserica din colț unde m-am așezat pe o băncuță și m-am rugat puțin.

Apoi imediat m-am îndreptat către un mic local unde mai mâncasem și data trecută, neaglomerat și ieftin, situat pe Via dei Coronari, o stradă care mi s-a părut un pic mai comercială de data asta, cu mai puține galerii de artă, în loc de asta street-foods și răcoritoare extrem de scumpe, unde am băut cea mai scumpă limonadă din viața mea, de cinci euro, deși la Menton cu doi ani în urmă dădusem 4, o fi o criză a lămâilor în ultimul timp de care nu știam, în supermarket-uri la noi nu-mi dădeam seama. Am ajuns la local, îl recunoscusem pe patron, parcă nu se schimbase, am găsit și un loc de stat, la o masă lângă două fete frumoase, de care mă miram că nu-s transpirate, deși erau nemțoaice. Am comandat paste carbonara, dar nu erau prea grozave, bucățelele de bacon erau tari, că a trebuit să le scuip, ca pe sâmburi. Dar mi-au potolit foamea. M-am mai plimbat pe stradă, apoi, ghidat de fluxul de oameni, am luat-o la dreapta pe o străduță și evident am ajuns la Piața Navonna, plină de artiști care vindeau tablouri viu colorate și de terase pe margini cu chelneri cu șorț care-și pofteau clientela, cupluri, deși pe mine, ca de obicei nu, pentru că cei singuri nu-s văzuți cu ochi buni de un popor atât de sociabil și de gregar, deși uneori chiar speram să mă cheme. Sper să ajung vreodată cu o prietenă pe aici, măcar să experimentez sentimentul acesta (și nu numai de asta).

După aceea, nu m-am putut abține să nu intru și într-o librărie, deși mi-am zis să nu intru atât de des de data asta, că n-am atâta timp, însă până la urmă am fost în fiecare zi, în același loc. Am intrat deci la Feltrinelli din Largo de Argentina, un loc cu aer condiționat, cu agenți de pază parcă prea vigilenți, cu destule cărți în limba engleză, atât clasici cât și contemporani, pentru toate vârstele, unele apăruseră și la noi, pe unele le aveam acasă dar încă nu le-am citit și mi s-a făcut așa un dor să fiu acasă și mi-a propus ca în săptămâna de concediu care-mi va mai rămâne să stau acasă și să citesc cât de multe pot din ele, asta laolaltă cu alte planuri, statice, de făcut în cameră, la răcoare. Exista o secțiune dedicată Italiei (Chaucher and Italy de ex). Am intrat și în încăperile foarte întinse cu cărți în italiană, unde, comparativ cu ce e la noi, am găsit uriașă secțiunea referitoare la romane polițiste, față de care cea din Cărturești, care e cea mai întinsă librărie de noi, ar încăpea în două săli, precum și cea de eseuri (gialli). Și tot spre deosebire de noi, toți clasicii din lume, din antichitate până în secolul XIX, se găseau acolo, in print. Și de asemenea cărți despre muzică, în general artiști pop rock din jurul anilor șaptezeci. Ca să nu mai zic de cărți de artă, cu reproduceri, doar ne aflam aici, și care se găsesc și în librăriile muzeelor. Nu am văzut însă cărți de benzi desenate, deși am fost și la etaj, cred că le-au mutat de aici, dar le-am găsit în altă librărie, în zilele următoare, dar despre asta am mai scris și anul trecut. La ieșire m-am plimbat pe străzile din zona centrului Istoric, fără să mă opresc niciunde, încercând să revăd cât mai multe din locurile unde-am fost data trecută la care m-am tot gândit în acești ani, până ce m-a prins oboseala, și am mers înapoi spre hotel, pe Via Nazionale, ca data trecută.

Continuare în postarea următoare.

Anxietate

Întotdeauna am fost anxios cu privire la ce urmează în ziua următoare la servici. Am crezut că odată cu terminarea studiilor voi gîndi altfel, voi fi mai relaxat, mă voi simți mai liber, mă voi maturiza deci, dar a trecut deja mult timp iar situația a rămas la fel. Nu mai sînt ascultat dar am ședințe, nu mai dau teze, examene, dar am termene-limită și deci sentimentul e cam același. Dar cel mai mult din cauza oamenilor de acolo. Țîfnoși, în cel mai bun caz. Apoi intervine teama că aș fi bombardat cu sarcini cărora nu le voi putea face față, cum de altfel mi se mai întîmplă, destul de des. Sau, la acest servici, mai multe task-uri în paralel pe care nu aș știi să le prioritizez și nici cum să comut între ele. Și mai intervine și un sentiment de inferioritate pe care-l am cu privire la servici, deși, cu modestie spun, nu din punct de vedere profesional, dar care mă cuprinde în ceea ce privește logica proiectului, unde se aplică gîndirea de o raționalitate aproape stalinistă la care colegii mei excelează sau măcar par mai rapizi măcar în prinderea și manevrarea conceptelor după care funcționează, care se mapează perfect după capul lor, și care ajung astfel să fie promovați, iar eu rămîn tot în prima cuartilă salarială. Nu sînt de acord cu direcția în care se îndreaptă proiectul, dar mă abțin să comentez prea mult sau să par cinic, pentru că asta cred că m-ar marginaliza și ar fi interpretată ca o dovadă a lipsei de respect față de lucru. Dar se peticește, se aplică workaround-uri iar pe moment treaba pare că merge cu astfel de soluții șubrede oferite de astfel de oameni. Ce fel de oameni sunt? Colegii mei nu citesc cărți, sau marea majoritate nu o fac, sînt sigur de asta. Și asta se vede. Nici nu merg prin librării, unii n-au intrat în viața lor la Cărturești, spre deosebire de mine care mă necăjesc atunci cînd nu găsesc o carte pe care-o vreau și trebuie s-o caut, s-o comand și s-o aștept. Dar asta e o problemă a acestui oraș în care multe librării nu rezistă prea mult și se închid, cum s-a întîmplat săptămîna asta cu La două bufnițe. Stăteam la masă în pauza de prînz cu unul care are o funcție de lider, deci foarte bine văzut, și acesta a recunoscut senin că nici nu știe diferența între ideologia de dreapta și cea de stînga. Un alt coleg i-a explicat, dar nu cred că a ținut minte. Singurul motiv pentru care acești oameni nu au votat cu extremiștii e că au un job bine plătit și o duc bine material, iar aste e totul pentru ei. Cu astfel de oameni trebuie să lucrez. Și toți aceștia par a se descurca mai bine atît la servici cît și în viață, lucru pe care nu-l înțeleg.

O întîlnire cu un extremist

M-am întâlnit azi cu Simion în aeroportul din Viena. Zice: "auzi, n-ai vrea să luăm un taxi până-n oraș, că am niște treabă pe la ambasada Rusiei? Plătim jumi’-juma’". Cam puțea a brânză de oaie, probabil de la Jiji, dar am zis ok. Pe drum era mereu agitat și mi-a tot povestit una-alta. Zicea:

"Măi, cum naiba de mă votează dobitocii ăia, că io nu pot să-nțeleg? Nu știu cum să scap nicicum de ei, zău așa! Nu m-am dus la dezbateri la tv, doar la una la care m-am făcut de râsul curcilor, că mi-o fost și mie rușine de mine însuși dup-aia. Poftim? A da, însumi, nu le am cu dex-urile, scuze moa. Asta că mă-ntrebau unii de ce tot fugeam. La restul de emisiuni au lăsat scaunul gol, doar cu numele meu scris pe spătar, ca la persoanele căutate pentru recompensă. Prostimii nu i-a păsat, oricum cei cu neuroni puțini nu se uită ei la dezbateri, ei doar cu deș'tu pe telefon.

Am recunoscut că i-am păcălit cu acele case de 35 de mii de euro, că era doar marketing. Le-am mai zis: uitați, dacă chiar aș fi votat, io aș fi președintele, nu nebunu’ ăla de georgescu, deci clar nu vă dau turu2înapoi, că chiar nu pot. Eventual l-aș fi pus prim ministru, deși pe bune că omu’ ăla e dus rău cu pluta, ideea lui economică măreață e să exportăm apă în Grecia printr-o conductă. Noaptea minții, și asta o spun eu.

Odată i-am amenințat că-i jupoi de vii de judecători. Speram să mă aresteze puțin, ceva, da' nimic. Chiar i-am întrebat: ‘mă, ce mă fac eu cu voi’? Individual, nu în grup, mîrlanii pricepe. Am amenințat și jurnaliștii și i-am filmat pe ascuns, să vadă toată lumea că-s și mafiot fioros, la fel ca și participarea la demonstrațiile organizațiilor extreme nostalgice din perioada interbelică.

Cu Nicușor Dan n-am nimic personal, i-am și făcut campanie acum cîțiva ani, lipeam abțibilde cu el pe garduri. El chiar e deștept, admit, matematician, Sorbona, nu ca mine, eu chiar nu știu, io-s din galerie, înțelegi, nu mă pricep la din astea. Zic și eu ce știu, poezia cu patria, glia, poporu', dacii dîrji, îi sperii cu curcubeul, pun placa cu globaliștii soroșiști. Vrăjeli, dar prind, culmea.

Mi-am denigrat țara în străinătate peste tot pe unde m-am dus. Le-am mulțumit americanilor ca ne-au băgat iarăși vizele. I-am jignit pe franțuji la ei acasă, le-am spus că-s murdari, că vor dispărea ca nație, că n-au libertate de exprimare, sper c-or fi înțeles, că franceza mea e cam de baltă. Crezi că ai noștri s-au prins? Aș!

Nu vulonî o încetarea focului, (am zis bine?) în ce privește Geopolitica asta geo strategică dar ce rol aș putea avea dacă-s persona non grata? În Ucraina am interdicție, nu pot să intru acolo că mă ciuruiesc ăia și nici în Moldova, că asmute Maia Sandu câinii pe mine, nu mai bine alegeți pe altul care chiar poate avea relații normale cu țările vecine?

I-am numit paraziți pe juma' de milion de bugetari. Am vorbit urât și chiar mi-am bătut joc de persoanele cu dizabilități, de autiști. Odată m-a întrebat un conspiraționist, unu' cu piercing-uri peste tot, dacă cred că pămîntul e plat, i-am zis păi să lăsăm oamenii de știință să dovedească, eu nu mă bag. Nici un efect, oamenii proști mă iubește.

Mai ales unii din Diaspora de vest, ăia veniții de la coada vacii, cu tricourile mulate peste burtoaie, nu ceilalți, că mai sunt destui civilizați, dar care nu prea ies la vot, că s-au adaptat acolo. M-am dus la ei acolo unde trăiesc, să le spun că-i scot din UE, ca să nu mă voteze. Da' ce să vezi, ăia de-acolo au început să sară ca maimuțele, să aplaude, să m-aclame: "Ura, ura!", ca pe vremurile alea bune pe care eu nu le-am prins. Îmi spuneau: "Luăm autobuzele și merem direct de pe câmp ca să te votăm pe matale!". Spune și tu ce tîmpiți!

Tu crezi că io nu-mi dau seama că n-am față de președinte? Am văzut-o pe Giorgia Meloni cu coada ochiului după ce-a dat mîna cu mine cum se ștergea după-aia pe mîini, ca de viruși.

Mi-am închis ieri conturile de Facebook și TikTok, poate-poate mă mai uită, că ăștia au memoria scurtă, sau îmi deschid altele în franceză, măcar mai exersez limba, mai știi? Da' idioții tot mă votează, de ce oare, nu știu.

Ia să mă lase dom'le toți în pace, că io trăiesc bine miersi la Parlament și mai iau prime de conducere de la UE, și-n plus mă simt bine acolo, fac circ, mai iau de ceafă un ministru, mă distrez, n-am io nevoie să le fiu boilor președinte.

Aoleu, știi ceva, n-am mărunt la mine, ai putea să plătești tu taxiul rogu-te-aș, fac io cinste data viitoare.

Hai pa!"

Unșpe candidați

Crin Antonescu are logoree, asta-i clar. Știe să vorbească proștilor. Dar se vede că are experiență de aproape un sfert de secol în domeniu, găsește răspunsuri și știe să iasă din toate situațiile în care e încolțit, pare uns cu toate alifiile, mai ceva ca Ponta. N-a lucrat niciunde în ultimii zece ani, poate de asta e atît de odihnit. Dar e un exemplu al revenirii în politică.

Elena Lasconi e combativă, atît de vie, empatică, prin felul în care se exprimă. A fost locomotiva USR-ului, obținînd 19% în primul tur, în timp ce partidul a luat doar 11. Crește în sondaje fiindcă a fost părăsită de propriul partid, partid care a făcut și face erori după erori. Folosește cuvinte simple, de asta oamenii n-o consideră inteligentă.

Nicușor Dan, se descurcă greu, devine defensiv la întrebări grele. Dar e mai calm. Totuși e mai incisiv ca Ciucă. Favoritul clasei mijlocii-superioare.

Ponta e un cameleon, e atît de încrezut încît nici nu mai răspunde concret la întrebările care i se pun, răspunde cu totul altceva, cu tupeu. E analfabet, nespiritual, e ca o coajă. Și minte încontinuu. Cred că va ajunge să nu mai știe nici el cine și ce e. Schizo.

Terheș este pompos. Nu e clar ce a făcut în America și nici de ce s-a întors, în afară de faptul că vrea să conducă țara.

Funeriu e un fanfaron. Deci și prost. Mi-a fost scîrbă atunci cînd a imitat accentul unei jurnaliste engleze. E disperat să reintre în politică.

Lavinia Șandru e actriță, dar una isterică, cred că e masochistă. E susținută de o formațiune a lui Dan Voiculescu, deci semi-extremistă. A fost căsătorită 10 ani cu un penal.

John Banu Muscel e clar trumpist, vrea să dea arme la populație, ca să descurajeze un eventual atac al rusnacilor, care cică astfel ar evita un război de gherilă.

Silviu Predoiu e un om de modă veche, tipic anilor optzeci și nouăzeci, autist, destul de binevoitor dar incult, produsul școlii comunistoide.

Pe Sebastian Popescu, de care nu a auzit nimeni, îl susține cineva, care a pariat pe el, s-a îmbogățit brusc de cînd a candidat prima oară, în 2019.

Huliganul de galerie e bolnav psihic. Ce mai poți spune de el decît că e un om prost și violent. Se bazează pe prostia alegătorilor, dar nu-și dă seama că nici ei nu prea îl vor, nici escrocul de georgescu nu-l susține, pentru că e țigan. Din păcate e pe locul întîi în sondaje. Trebuie neutralizat prin orice mijloace.

Tot despre cărți

Oh, și cînd îi aud pe unii vorbind cu emfază despre literatura așa zis mare, de parcă numai ea contează. Disprețuind alte genuri pe care le categorisesc general-ușoară, dar care are mult mai mulți fani. Sigur că trebuie să existe critici care pot prevedea dacă o carte va avea viitor, dacă va rezista, care văd o continuitate a clasicilor. Dar nu e doar asta. Atîtea cărți influente care în același timp au fost de la început best seller-e iar autorii lor nu aveau pretenții. Și atîtea cărți din categoria generală considerate la timpul lor bune și care acum s-au pierdut.

Mergînd constant prin librării de atîta timp nu poți să nu constat că piața de carte de la noi arată mult mai bine ca acum douăzeci sau douăzeci și cinci de ani. E o ofertă mult mai diversificată. Apar mai multe cărți destinate publicului larg, nu doar snobilor, dar clasicii devin o prezență aproape permanentă. Și cu cît prezența cărților young adult, fantasy, best seller, e mai mare, cu atît parcă și clasicii sînt mai căutați. Entropia trebuie întreținută.

Unul puținele din lucrurile bune pe care le fac rețelele de socializare este popularizarea cărților. Mai mult decît o simplă popularizare. Cine și unde ar putea face mai mare reclamă decît cineva care ține o carte în mînă și povestește, așa cum știe el, sau ea, cu pasiune despre o carte pe care tocmai a citit-o? Cum să nu-ți vină să o citești, și să o cumperi? Pentru că o care înseamnă ceva fizic, nu virtual. Fac reclamă în mediul virtual la ceva fizic, nu e puțin paradoxal, dar nu mai puțin adevărat?

Pe vremea lui Shakespeare oamenii îi înțelegeau piesele. Asta deși masele nu erau prea deștepte, plăcîndu-le mai mult să vadă lupte cu cîini cu urși sau să asiste la execuții. Acum este considerat un autor "greu". Și nu doar acum, în ziua de azi, cînd lumea în mod clar s-a prostit, votînd extremismul, dar și în urmă cu cîteva decenii. Ceva nu e-n regulă. Poate de asta am ajuns aici. Dacă oamenilor li se oferă totul de-a gata, nu mai gîndesc, externalizîndu-și creierul la Google la un site de chatbot.

Falii de februarie

Luna aceasta mi-am petrecut cea mai mare parte din timpul liber și o parte din cel ne-liber urmărind știrile. Coșmar peste coșmar. Demisia lui Iohannis, care cică a fost justificată pentru a detensiona situația cauzată de anularea alegerilor, ceea nu cred ca are nici o logică, pentru că eu unul de exemplu am devenit și mai tensionat și la fel am observat și în societate, unde partidele extremiste, prin liderii lor scandalagii huligani, au prins gustul sîngelui și îndeamnă la anarhie populația îndobitocită de escaladarea psihozei misticoide georgeșiene. Individul ăsta nu numai că nu trebuie lăsat să candideze, dar ar trebui închis undeva și legat bine. Apoi nebunia clinică lui Trump, atît în ceea ce face în țara sa, concedieri la stat, reduceri de fonduri (NPR), promovarea escrocilor în funcții de conducere, șeful pentagonului e un predator sexual, dar mai ales, ceea ce ne atinge direct, concesiile făcute rusnacilor, alături de care au semnat împotriva rezoluției ONU care reafirma sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei. Și amenințările americanilor că își retrag trupele din Europa. Americanii sînt de aceeași parte cu ferma animalelor, rusia, cine s-ar fi gîndit vreodată la asta? Oficiali din administrația americană care acuză anularea alegerilor de la noi! Dobitocia/slugărnicia patronilor site-urilor de social media, aliniați ca niște vite la investirea lui Trump, care susțin această "politică" (deși asta nu e politică, e o nouă dictatură, este fascism în stare pură), că nu știu dacă pot să mai postez ceva undeva împotriva guvernului extremist american. Salutul fascist al cretinului de Musk și cel legionar a lui Călin nebunul de azi, de la ieșirea de la audierile de la Parchetul General. O nouă cenzură venită la Washington, oprirea ajutoarelor USAID. Lista jurnaliștilor indezirabili publicați de Casa Albă. Teroriștii Hamas care au ieșit din vizuinile lor de șobolani în timpul acordului de pace și au returnat sicriele ostaticilor (sper ca măcar aici americanii și israelienii să se unească și să-i radă de pe suprafața pămîntului). Aceeași ideologie ca neo-legionarii de azi, care nu știam că mai există și iată că sînt mulți. "Dacul" cu cușmă și tricolor de la manifestații, cu o ideologie la fel ca indianul de la asaltul Capitolului. Și boala Papei Francisc, care în acest moment se află în spital în stare critică, pentru care ne rugăm. Bine că l-am văzut măcar o dată-n viață – anul trecut, la Vatican. Dar și în biserica romano-catolică există extremiști, aici a existat întotdeauna o falie, oameni care s-au opus conciliului Vatican II și care nu pot să-l sufere pe Papă, cum sînt cei din care face parte jegosul de vicepreședinte JD Vance, sînt convins.

Nu știu cum s-a ajuns că proștii au ajuns majoritari peste tot. E irațional. Poate că la noi e și rezultatul deceniilor de îndobitocire a populației, România fiind pe ultimul loc în UE la numărul de cărți citite pe cap de locuitor. Și la noi, după părerea mea, peste 80% din populație e formată din mitocani. Chiar și angajații multinaționalelor, știu bine, unde singura diferență între ei și extremiști e că ei au un loc de muncă legat de Occident. Dar Ungaria? Acolo cum s-a ajuns să voteze cu un măscărici odios ca Orban? În Germania, în care rata de participare la alegerile de duminică a fost de 84%, harta rezultatului alegerilor se împarte clar între fostele RDG (care-a votat cu extremiști simpatizați pro-rusnaci) și RFG. Iar America, țara celor liberi, în care apar în fiecare an atîtea cărți și există o atît de mare activitate culturală și artistică? Cum? Social-media e de vină? Sau internetul în general?

Liste de cărți

La fel cum unii, înainte de a adormi, numără oile care sar gardul, eu pînă nu de mult îmi număram cărțile din biblioteca mea pe care îmi propuneam să le citesc. Ordinea se schimba des și îmi cumpăr destule cărți noi, așa că nu e o activitate chiar monotonă. Dar mi s-a părut cumva o pierdere de vreme, adică mi-am zis că poate mai bine m-aș gîndi la altceva, mai interesant, mai plăcut, sau măcar poate altfel am să și adorm mai repede, dar cum să scap de obiceiul ăsta? Și atunci mi-am făcut o listă, într-un fișier pe cloud, ca să pot să-l accesez de oriunde. Nu pe un site de catalogare, de genul goodreads, acolo intru destul de des și cred c-aș simți un fel de presiune, o competiție cu alții, lucru pe care am vrut întotdeauna să-l evit, pentru că cititul e o chestie individuală.

Mi-am făcut două liste de fapt, una în care am ajuns la optzeci și patru de cărți de ficțiune și alta cu șaizeci și două de cărți de non ficțiune. Care mă așteaptă. Cele mai multe le-am scris surpinzător de repede, din memorie, apoi uneori mai adăugam cîte una, alta, care știu că se afla undeva pe rîndurile din spate. Le-am și sortat, cît-de-cît în ordinea urgenței și a interesului meu personal. Pe unele le am de destul de mult timp, de peste douăzeci de ani, nu mi se par atît de interesante, așa că nu mă aștept să le citesc chiar pe toate. Iar pe măsură ce citesc cîte una, evident, o scot din listă. Acuma, poate o să credeți că treaba asta n-a avut efect. Ba da, chiar ajută să nu-mi mai fac alte planuri înainte de culcare. Și în plus am descoperit cîteva lucruri interesante. Unul e că mi se par mult mai puține decît m-aș fi așteptat, deci nu simt o tensiune, din contră, chiar mi se par mai accesibile. Altul este că interesele mele diferă destul de mult între ele, nu sînt consistent cu un anumit subiect, un gen literar sau cu o perioadă istorică.

Apoi am decis că mi-ar mai trebui încă o listă, una cu cărțile pe care aș vrea să mi le procur, cele nice-to-have, nu cele care mi se par obligatorii, pe care ard de nerăbdare să le citesc și pe care oricum mi le procur imediat. Acestea le estimez, în mare, fără nici un criteriu logic, ca fiind undeva la vreo două mii. Pe care oricum nu le-aș citi, pentru că nu am nici timp în viața asta și nici energie. Dar, și aici mi s-a părut interesant, cu această ultimă listă n-am ajuns nici măcar la o sută. Cărțile se citesc din alte cărți, din bibliografii, din canon sau chiar din recomandările de pe net, dar cel mai mult și mai mult mă simt inspirat și simt cea mai mare satisfacție atunci cînd mă aflu într-o librărie și găsesc o carte care cred că m-ar pasiona. Uneori o carte nu-mi spune nimic, dar după cîțiva ani îmi dau seama că mă intersează însă atunci poate n-o mai găsesc. Alteori e dragoste la prima vedere. Mă mai și înșel, dar, fără modestie, o fac cam rar, din fericire, aceasta ca rezultat a zeci și zeci de ani de citit, de răsfoit și de de umblat prin librării. Viața e un studiu neîntrerupt, eu cel puțin așa o consider, iar găsirea unei cărți bune de care n-am mai auzit e o bucurie de fiecare dată, ca și recititul unei cărți care mi-a plăcut de altfel, din biblioteca personală.

Bilanț 2024

Și anul acesta am călătorit de două ori, o dată în primăvară la Viena, cu trenurile, unde-am stat trei nopți, și de acolo la München pentru o noapte de unde m-am întors cu Lufthansa, iar a doua oară în vară, trei nopți la Roma, tot cu aceeași companie aeriană, iar de acolo am luat un tren Frecciarossa la Veneția, unde-am stat 4 nopți, tot în același loc ca și anul trecut și de unde m-am întors tot cu avionul. Nu am scris încă despre asta, sper să ajung să relatez impresiile luna viitoare, fiindcă sînt proaspete-n minte și mă gîndesc deseori la ele. Nu-mi dau seama dacă e mult sau puțin. Pe de o parte încă de anul trecut mi-am exprimat aici părerea că nu sînt sigur că ar mai trebui să călătoresc, din aceleași motive majore: oboseala și singurătatea. Pe de altă parte mă întorc de fiecare dată plin de amintiri și cu o experiență de viață pe care n-aș putea-o compensa nicicum altfel. Însă nici nu știu dacă-mi lipsește cu adevărat. Așa că pe anul viitor chiar nu prea aș crede că voi mai merge pe undeva, aș cam vrea să stau acasă și să mă odihnesc la maxim. Deși cine știe? Nu m-am întors mai sigur pe mine, cum speram, dimpotrivă, m-au erodat mereu grija drumului, a mîncării, vremii, dorului de casă în care mă vedeam citind, studiind ceva, lucruri care mi se păreau mult mai atrăgătoare.

Acum de exemplu, de Sărbători, am 15 zile libere, din care 6 deja au trecut și încă nu mi-am revenit din oboseala acumulată de-a lungul anului, oboseală care s-a tradus și printr-o lipsă de concentrare la servici, care sper că nu s-a observat. La servici din nou am lucrat la părți ale proiectului pe care nu le-am considerat necesare și care mai mult îngreunează. Dar ce să fac? Au fost disponibilizați cincisprezece la sută din angajați, sectorul merge prost. Oricum, m-am stresat. Am continuat să merg la sediu de două ori pe săptămînă, iar cînd a fost caniculă, am mers uneori în fiecare zi. Nu am avut timp să studiez nimic din ceea ce mi-am propus anul trecut, nici pentru servici, nici limba italiană, nici măcar Shakespeare, căruia nu i-am citit și nici studiat cele 15 piese pe care mi le-am propus anul trecut pe vremea asta.

Pe acasă mi s-a stricat centrala de apartament cu gaz, a trebuit s-o înlocuiesc. Mi-am schimbat termopanele în tot apartamentul. Apoi a trebuit să-mi comand un nou fridiger, de clasa B, cu care am avut multe pățanii. L-am comandat de la emag dar, neîncăpînd în lift, dobitocii nu au vrut să mi-l care sus pe scări, așa că l-au luat înapoi. După vreo zece zile l-am comandat nou de la Altex de data asta, dar s-a întîmplat același lucru, l-au luat înapoi. Apoi am sunat imediat (Altex-ul are telefon, nu ca emag-ul care nu are nici unul, are doar un formular online la care răspund în 24h) și nu știu dacă a fost asta sau le-am scris eu pe WhatsApp oferindu-le bani curierilor, așa că au venit pe la șapte seara cu încă trei băieți și l-au cărat. Asta e țara nesimțiților în care trăiesc. Laptop nu mi-am luat, deși îmi trebuie, tot la acesta de 12 ani scriu, bine că merge BitDefender-ul. Tot caut un Dell sau HP (singurele mărci în care am încredere) cu procesor Arrow Lake, dar nu se găsesc, pur și simplu. Și oricum generațiile acestea de procesoare Intel se succed foarte repede, mai des de o dată pe an. Și am nevoie de un laptop, sper ca anul viitor să reușesc să fac rost. Și mi-am cumpărat un iPad Pro de 11 inci, cu procesor M4, un lux la care uneori mă gîndesc că este nejustificat.

Am văzut peste 80 de filme, deci nici măcar două pe săptămînă, și toate în streaming, n-am fost la Cinema, oricît de inspiratoare și de diferită știu că este experiența. Noroc cu Netflix-ul care mai bagă filme europene, franceze, nordice, englezești, deși cam de serie B, dar bune și alea, față de Sky Showtime de exemplu, care zic eu că nu se merită deloc, și care difuzează doar filme de acțiune cu efecte speciale. La Disney+ am renunțat. Iar Max este mai mult Hbo, nu Cinemax. Nu urmăresc nici un serial nou, doar Toate viețuitoarele, mari și mici, sezonul 5, al cărui ultim episod a fost săptămîna trecută, de Crăciun. A, m-am apucat de revizionat The Office și Seinfeld, poate este nostalgia, poate în lipsă de altceva mai bun, alte sitcom-uri mi se par prea forțate. Și Comedieni în mașini la cafea, dar care are multe referințe culturale pe care nu le înțeleg, dar măcar e o chestie cu oameni maturi. Și legat de genul ăsta, mă uit uneori la Dr Becker, cu Ted Danson, pe Comedy Central, dar orele de difuzare sînt aproape imposibile. Anul trecut m-am apucat de Star Trek Next Generation și Discovery, acum am trecut abia de jumătatea ultimului sezon al fiecăruia. Știu, mi-am observat această dualitate între maturitate și copilărie, dar cred că este doar nevoia de povești bune, nevoie care nu ține cont de vîrstă.

Mi-am cumpărat vreo 60 de cărți, dacă nu număr și cărțile de benzi desenate cu Die Digedags in Amerika, pe care, după ce m-am tot gîndit o vreme, mi le-am comandat în sfîrșit de pe Net (asta tot ca să-mi satisfac o dorință care datează din copilărie). Dar nu am apucat să citesc mult. Dacă nu erau alegerile, poate mi-aș fi făcut norma de 30 de cărți citite pe an. Scriitori pe care i-am citit pentru prima dată și de care nici nu mai auzisem pînă anul acesta: Nathan Hill - Wellness, Gabrielle Zevin - Tomorrow, and Tomorrow, and Tomorrow, Emily St. John Mandel - Simfonia itinerată și Marea Liniștii, de altfel și unele din cele mai bune cărți citite anul ăsta, și Ken Follet, Stîlpii pămîntului, cu detaliile din cele o mie de pagini ale sale, care însă m-au cam îngrețoșat, iar de non-ficțiune m-a impresionat Biografia lui Tolkien de Humphrey Carpenter și De-a dacii și romanii de la Humanitas a destul de ciudatului Dan Alexe, interesîndu-mă subiectul de ceva vreme încoace, urmărind postările lui Dan Ungureanu, a cărei carte recent apărută la Cartier, Istoria limbii române se află încă pe lista mea. Editura Litera a scos cîteva cărți de istorie interesante despre imperiul roman și despre Renaștere. Am citit un pic mai multe cărți de literatură față anul trecut, dar nu cu mult. Nu am apucat să citesc clasici, poate din lipsa răbdării sau determinării suficiente. Iar de Shakespeare am citit mult mai puține piese, cam jumătate din cîte mi-am propus aici anul trecut pe vremea asta, să-mi fie rușine. Anul acesta tîrgul de Carte Gaudeamus nu a mai avut loc și-n Timișoara, doar Bookfest-ul, nu știu de ce.

Și nu în ultimul rînd, m-am enervat sau mai bine zis m-am îngrozit în ultima lună și ceva la alegerile de anul acesta (în primăvară au fost localele și europarlamentarele). Știam că dobidocia și influența rusnacă e mare în țara asta, dar nu știam că este atît de mare. M-am uitat săptămîni întregi la dezbaterile de pe Digi24, Euronews și TVR Info sau la emisiunile radio de pe YouTube și podcasturile de la Europa Liberă. Un coșmar. Și apoi anularea alegerilor. Nu vom ști niciodată dacă Elena Lasconi ar fi cîștigat alegerile prezidențiale în turul doi. Îmi place să cred că da. Matematic avea șanse. Practic, proștii de pesediști nu i-ar fi dat toți voturile. Avem cu toții mari emoții pentru anul viitor, cu Nicușor Dan în ecuație.

Noiembrie 2024

Nu-mi vine să cred ce s-a întîmplat la acest prim tur al alegerilor. În toată Europa în anul acesta la alegeri extrema a cîștigat mult, așa că ne așteptam la asta și aici, într-o țară aflată pe ultimul loc în UE la nr-ul de cărți citite pe an pe cap de locuitor, în care 70% nu au citit nici o carte. Era clar că la noi ne așteptam la un procentaj mai mare. Știam că prostia și răutatea românilor e imensă. Și mai știam de exemplu că majoritatea celor care votează în străinătate în Vestul Europei sînt imbecili. I-am văzut stînd la coadă la votare cu mutrele lor oacheșe și rînjitoare și cu frunțile înguste. Dar nu la atît de mult. Nu ca un cvasi-necunoscut, un vădit bolnav psihic în stare foarte gravă să ajungă pe primul loc la prezidențiale. Și se vede din postările din care se revărsă ura, comentarii doar cu emoji la clip-urile scurte de pe TikTok. Atît ați putut.

Doar 2740 de voturi i-au despărțit pe Elena Lasconi de pe locul 2 de Ciolacu de pe locul 3. Niciodată de cînd votez nu am simțit că votul meu chiar a contat. Voi vota de fiecare dată de acum înainte.

Cei trei candidați (USR, PSD, PNL) au avut o campanie decentă, nu că aș fi urmărit-o pînă la un punct. Inițial, Ciucă mi s-a părut cel mai potrivit, calm, fost general, dar săptămîna trecută la dezbaterea de la Digi24 a lipsit, ceea ce m-a dezamăgit. De fapt dezbaterea aceea practic a dinamizat campania. Dintr-o dată oamenii au început să fie interesați, inclusiv eu. Treptat, m-am hotărît să merg cu Lasconi, m-a cucerit stilul ei nonșalant, deși mie nu prea-mi place dreapta, protecția socială e cam la pămînt la noi, dar la noi stînga înseamnă pesede, nu Olaf Scholz.

Nu pot să cred că mai există legionarism, un curent dispărut acum aproape 80 de ani. Eliade și Cioran s-au înșelat atît de mult, așa că ce să mai spui de amărăștenii semi-analfabeți. De asemenea nu pot înțelege antisemitismul. Am văzut anul ăsta atît grafitti pe sub podurile din Veneția, cu eliberarea Palestinei. Părerea mea e simplă. Anul trecut Israelul a fost atacat și sute de oameni au fost luați ostatici din care unii au fost uciși, alții eliberați, dar nu toți. Nu toți. Așa că Israelul are dreptul să facă absolut orice în Gaza, poate s-o și anexeze.

Cred că alegerile ar trebui fraudate, în defavoarea extremiștilor rusnaci. Nu ar fi un lucru ilegal, ci sanitar. Poate o înțelegere între partide, pe baza sondajelor. Nu cred că e prea greu. Niște algoritmi.

Plimbare de toamnă prin Elisabetin

Cîteva zile la rînd, m-am plimbat prin Elisabetin. O dată am plecat din Iosefin, trecînd pe lîngă maternitatea Odobescu, locul unde m-am născut, apoi, din Maria, am luat-o la pas pe străzile din cartier, Parcul Carmen Sylva și zona de case, pe unde de fapt n-am mai fost, cred, niciodată. Am ajuns și la Observatorul Astronomic, care se află în mijlocul un scuar, mărginit de un gard înalt, acoperit cu verdeață, că nici nu se mai vede. Eu n-am distins clădirea. Evident e închis, nu știu cine se ocupă de el, poate nu are angajați decît în perioada cînd e vreo eclipsă. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine ca parcul să fie redat publicului. Am ajuns și-n Zona Bălcescu, cu biserica romano-catolică cu cele două turle înalte, în fața căreia era o nuntă. Există cîteva magazine alimentare, o cofetărie șic, cinematograful Victoria, renovat, unde rulează și altfel de filme, mai de artă, nu mi-a venit să cred. Apoi, în partea a doua, am fost pe străzile de lîngă universități, de pe V. Babeș în zona rezidențială, mai luxoasă. Partea de Est și cea de Vest a Elisebatinului au personalități distincte. Prima are case vechi, de peste un secol, iar în cealaltă casele sînt mai noi și există și blocuri de locuințe. Iar spre sud, parcă ești la țară. Păcat că eram singur, nici nu m-au prea lătrat cîinii. Aș fi vrut să fiu cu cineva, dar asta e, poate altă dată, cine știe, speranța moare ultima.

Străzile sînt mărginite de copaci, iar combinația de toamnă și case vechi le face și mai pitorești. Puține localuri, cîteva biserici și organizații religioase, cabinete medicale. Zona n-a fost sistematizată, nici în sensul bun, nici în sensul rău al cuvîntului. Magazinele se află departe, ești cam ca într-o suburbie. Cred că ar costa mult întreținerea unei astfel de case, curățenia și totul. N-am prea văzut oameni, poate dorm sau se uită la televizor ori se meduzează pe Net. Cred că există totuși.

Îmi place să trec pe lîngă Universitate. Nu sînt sigur dacă mi-ar mai plăcea să fiu student, cu tot stresul acela, sau cel puțin nu în perioada aceea de timp. Sau poate la o altă facultate. Fiind din oraș, n-am prea socializat în perioada aceea, deși nu cred c-aș fi avut cu cine care să merite, eram tot cu cărțile mele și cu calculatorul. Și din fericire tot cu familia. Dar cînd trec pe acolo îmi vine un (fel de) chef de studiu, care însă se cam disipează după o zi de lucru. Mi-ar plăcea să studiez mai multe limbi străine și să aprofundez literatura, și istoria. Dar am nevoie și de bani ca să-mi susțin viața, și corpul beteșugit cu vîrsta. Nu-mi vine să cred ce mult timp a trecut de atunci, și la gîndul ce planuri aveam, ce simplu credeam că va fi totul, nu bănuiam că trebuie să lupți pentru fiecare lucrușor, că mă doare capul, atunci îmi zic hai să merg acasă și o iau, tot pe jos, prin Centru să văd oameni civilizați în zi de ne-lucru, intru în librării să-mi spăl privirea și mă îndrept spre un supermarket din drum.

Călătorii pentru cărți

De fiecare dată cînd mă întorc dintr-o călătorie, am în cap o listă de cărți. De citit dar și de procurat. Poate acesta e și motivul principal pentru care mă duc în fiecare an. Mama zice că de de fapt plec ca să văd cum e să mă descurc într-o altă țară. Poate fi și asta, dar nu pe primul loc. Mai e vorba și de istorie și de călătoria în sine, mersul cu trenurile, gările, aeroporturile, oamenii civilizați pe care-i văd, contrastînd cu cei cu care-am de-a face zi de zi. Și desigur cărțile.

Îmi place să mă uit la rafturile încărcate din care nu lipsește nici un scriitor clasic cu nici o operă a sa, din antichitate pînă în secolul XIX. Văzînd Chaucher's Italy pe raftul dedicat cărților despre Italia, mi-a venit poftă să citesc Povestiri din Canterbury de Chaucer. Am o ediție tradusă de Dan Duțescu, însă aș vrea ediția Oxford, puternic adnotată și cu o prefață profesionistă, doar Evul Mediu are nevoie de introducere. Dar m-am uitat și la noutățile din secțiunea în limba engleză: unele le am, ca Wellness de Nathan Hill, cumpărată prin luna iulie, necitită încă în august, atunci cînd am fost în Italia și care mi-a trezit dorul de a mă afla acasă, citind, sau Mîine, mîine, poate mîine de Gabrielle Zevin, de care nici nu știam că a apărut și la noi (ambele la Bookzone). Rafurile cu cărți de literatură ordonate alfabetic după numele autorului, clasici și moderni, cei locali de asemenea avînd o secțiune separată. Nici o șansă să le termini de citit pe toate în viața asta scurtă. Albumele de artă se află cam în regres. Probabil doar nu se prea vînd în librării, din cauza prețurilor, dar și titurile sînt destul puține, chiar și într-o capitală europeană cum e Roma.

Nu-mi vine să cred cît de multe sînt la secțiunea giallo/crime and mistery, atîția scriitori necunoscuți. La fantasy la fel, dar aceștia sînt din fericire traduși și la noi, în special romanele apărute în ultimul deceniu, de cînd piața de carte de la noi s-a dezvoltat bine (zic eu), și adolescenții par că sînt cei mai mare cumpărători. Deși asta din cauză că au cel mai mult timp. Și ce-am observat la fantasy e că nu prea există clasici decît Harry Potter (pentru care am tot respectul, eu însumi fiind un mare fan a lui J.K. Rowling), Lord of the Rings eventual un Neil Gaiman, dar restul cărților bune din domeniu fiind de dată recentă, nimic mai vechi de cinci-șase ani. Oare de ce? Și prea multe titluri șocante, ceea ce mă cam îndepărtează.

Trec de fiecare dată la secțiunea comics, pe care nu am găsit-o la Feltrinelli din Largo di Argentina, ciudat, în schimb am găsit multe la Borri Books din gara Roma Termini. La nivelul inferior e plin de comics-uri americane. De data asta, în mod ciudat, n-am mai văzut Strangers in Paradise în engleză, ca data trecută, deși am căutat-o bine (oricum, mi-am comandat online cele patru volume, în ediție softcover, cînd am ajuns acasă). În franceză nu am văzut, doar traduceri în italiană ale unor titluri de benzi desenate franco-belgiene. Clasicele Corto Maltese în diverse ediții, mari și mici, color sau alb-negru, și italienele Tex, de care nu sînt atașat. Dar suficient ca odată ajuns acasă, să mă uit după cîteva bd și am ajuns să-mi comand L'Épervier de Pellerin, integrala ciclului întîi, care e exact ce-mi dorea suflețelul: secolul XVIII, Franța, corăbii, desene atent detaliate. Și m-am gîndit să comand cîteva Mosaik-uri cu Die Diegedags, unele a căror acțiune pe petrece în locurile în care-am fost (dublă nostalgie).

Am început să fiu din ce în ce mai interesat de istorie, nu știu cum mi-a scăpat pînă acum Ken Follet cu Stîlpii pămîntului, pe care mi l-am comandat online pe pe Cărturești (îmi place că le împachetează perfect) pentru că în librării nu se mai găseau, deși e apărut la editura Rao, o editură care a avut cîteva scandaluri (traducători neplătiți sau publicații dubioase pro rusnace). Bine că și-a vîndut colecția Agatha Christie și John Le Carré la Litera. Sper să dea cuiva și Tolkien, că nu-s în stare să publice ceva nou. A început să apară și o serie BD a seriei Kingsbridge, în Franța, bineînțeles, dar vreau să mă apuc de citit cartea, asap.

În librăriile de la noi cărțile de istorie sînt ordonate după edituri, nu după perioade. Asta poate din cauză că există edituri care publică titluri neserioase, anecdote, gen viețile secrete, etc. Iar majoritatea cărților acoperă secolul douăzeci, cu cele două războaie, în special a doilea, plus dictaturile. Dacă vrei ceva serios, e mai greu, dar găsești. Sper că Frumusețe și teroare de Katherine Fletcher de la Litera e ok, mi-am cumpărat-o vinerea asta. Deci nu e imposibil. Pentru oamenii ocupați, supra-munciți și stresați de acest context economic în care ne aflăm, poate părea destul de îndestulător. În schimb simt nevoia să-mi iau cărți de istorie a locurilor pe unde merg, de exemplu cartea lui Peter Ackroyd, Venice Pure City, deși există atîtea și atîtea cărți de istorie a acestui oraș dar cînd mă aflu în acel oraș nu mi le pot cumpăra de acolo pe toate, n-aș avea loc la bagaje, și-așa nu știu să călătoresc prea light și nici să-mi împachetez smart. Și atunci fie îmi comand online la întoarcere, fie-mi zic: 'pe data viitoare cînd voi mai veni pe aici'.

Insula proștilor

Parcă niciodată nu m-a simțit înconjurat de atîția proști. Nu mai am încredere în nimeni. Există unele lucruri pe care le consider prea de bun-simț ca să nu fie împărtățite de cei mai mulți apropiați, și totuși nu sînt. Exemple. Am avut un coleg (bețivan, șmecheraș, guraliv, eschivator cînd era de muncă, dar apreciat cred de manageri) din Rep. Moldova care avea sistemul de operare pe laptop în limba rusă. Evident, asta după invazia Ucrainei și l-a setat înainte să plece din companie. Apoi alt coleg căruia i s-au născut două fete, spunea "ale mele alea mici nu adorm decît dacă le pun manele. Pe bune." L-am întrebat dacă a încercat cu Vivaldi, la care el a zis, "ei na, acuma". Asta la cîteva zile după mizeria făcută de cei de la coldplay, cînd au invitat un jegos care lălăia pe scenă. Și tot legat de asta. Consider că una din culmile degradării umane este să urmărești un influencer țigan sau unul pro rusnac. Ei bine cineva apropiat exact asta face, urmărește și pe unul și pe altul. Trebuie să fiu atent cu cine vorbesc, că la servici nu se cade să-ți exprimi opiniile, în numele unei toleranțe prost aplicate, în care mai există de exemplu antisemitism. Cît de idiot poți fi ca să susții palestina liberă, cum scrie pe sub podurile din Veneția la ora actuală? Și totuși există unii care susțin asta (nu scriu cu majuscule numele pe care nu le respect).

Într-o dimineață, mă aflam într-o pauză la servici, cu cîțiva colegi, puțini, afară, în curte, așezați în jurul măsuței de picnic, și așteptam să termine reparațiile cei de la Aquatim, ca să putem lua cafea de la automat. Erau și niște colegi under-30. Mă gîndeam uneori ce cultivați sînt acești tineri care iată, la vîrsta asta deja văd lumea, zboară la Paris, la Londra, eu la vîrsta lor nici nu visam la asta, și nici job-uri nu se găseau. Și totuși, paradoxal, nu. Toți se uită la reality-show-ul insula iubirii, despre care auzisem destul de vag, dar nu doar că se uită, par mega-fani, știu totul despre emisiune, cine e cu cine și ce a făcut, și poartă conversații punctate cu observații care par pertinente. Dar cum poți să mergi la Luvru de exemplu și apoi să te uiți la insula iubirii? Chiar nu permează deloc cultura în creierul lor? E o membrană prea tare care opune rezistență? Apoi discutau despre game of trones, un coleg s-a apucat să citească, și spunea, știi ce fain e, acum, după ce-am văzut serialul, cînd știi fiecare personaj cum arată. O colegă a întrebat dacă se găsește la bookster, și el a zis că și-a cumpărat-o, la care ea s-a mirat puțin. (Discuții prea rapide pentru mine, care nu-mi luasem încă doza zilnică de dimineață de cofeină). A, și tocmai ce izbucnise scandalul bookster, pe care pun pariu că nici unul dintre ei nu l-a urmărit în presă. Cumva a venit vorba de dezvoltare, un manager, care s-a așezat și el între timp și și-a aprins o țigară, a zis că după 18 ani gata, doar acumulezi, nu devii mai deștept. Eu am zis că din contră, dacă te cultivi tot timpul, devii mai inteligent. El a spus că asta e tot acumulare. Nu, zic, cultivarea nu e aia de la agricultură, e un fel de reconfigurare, gîndește-te că are loc o recablare a neuronilor, ca să folosesc un termen cu care era familiar (era inginer, săracu). Acuma, am adăugat, depinde cu ce te cultivi, dacă te uiți la "insula" ... la care imediat toți au izbucnit în rîs iar eu m-am întrebat dacă nu am gafat grav spunînd asta. Am fost prea dur? am întrebat-o pe colegă. A, nu, mi-a răspuns, stai liniștit. Apoi s-a schimbat puțin cursul discuției, cred că și-au cam dat seama de ceva. Colega a spus că ea se uită doar așa, "să nu ajung ca ăia de acolo". Altul a zis că de fapt lui îi place să citească, și citește dostoievski ("serios?", "daa"), și doar cînd e prea obosit, doar atunci se uită la insulă. "Păi nu te-am auzit vorbind de dostoievski, doar de insulă", "cum ar arăta dostoievski pe insulă?", "cred că ar bea și ar juca cărți, ca-n viața reală", "ce, el era cu...", "ăhă", "cred c-ar fi fost eliminat", "disponibilizat", "fără compensatorii", etc.

Și totuși librăriile sînt pline de cărți, deci cineva le citește, nu sîntem doar cîțiva. Mult mai puțin ca procentaj față de vecinii din Ungaria, de fapt sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor. Lîngă unul din automatele de cafea există o bibliotecă în care se pun cărțile de la bookster. Văd că sînt mereu cărți pe rafturi. Întotdeauna mă opresc să mă uit ce mai citește lumea pe aici. Nu am văzut cărți de la Humanitas. În general best-seller-uri și cărți pentru copii. Atît. Dar bine că și din acelea. Să fim optimiști?

Ceremonia de deschidere 2024

Festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice din acest an a avut părți bune și părți nereușite. Defilarea cu vaporașe de exemplu a fost ingenioasă și chiar drăguță, putînd admira malurile Senei încărcate de istorie cu simbolismul adecvat, picturile de la Luvru înghesuindu-se la geamurile muzeului pentru a privi sportivii. Dansul și acrobațiile pe schelele de la Notre Dame. Baletul pe acoperișurile clădirilor. A avut și momente emoționante, ca de exemplu cîntecul lui Celine Dion de la final. În schimb momentele cu dansurile aproape sportive pe melodiile anilor nouăzeci și prea multele referințe la Lgbt chiar nu-și aveau locul aici. Și asta oricum nu doar că nu are de-a face cu sportul dar e incompatibilă. Nu m-a deranjat Lady Gaga cu referințele la Can-Can, însă hip-hop-ul (care nici nu e muzică de fapt, după părerea mea), sau negresa aia acompaniată de orchestra Gărzii Naționale mi-au făcut greață. O paradă a modei la fel, nu avea ce să caute acolo. Cina cea de Taină a lui Da Vinci refăcută cu queers și drag queens. De ce nu s-a făcut mișto și de arăbeți? Formația de death metal a fost așa-și-așa. Se vorbește despre diversitate, dar aproape nimic n-a fost straight. Încă o dată francezii s-au făcut de rîs. Bine c-a plouat.

Fară concentrare

Pierd timpul îngrozitor, în loc să fac ceva, să lucrez sau să-mi planific concediul. De fapt marea problemă este că mă concentrez extrem de greu, iar în cele mai multe cazuri nu reușesc deloc să mă concentrez. Nu știu dacă e din cauza stresului (incertitudinea de la început de an cu locul de muncă de exemplu) sau din alte cauze (știrile îngrozitoare din canalele media), și poate unor posibile probleme de sănătate.

La servici sînt întrerupt mereu de cineva, și mă enervez că trebuie să-mi mut focus-ul spre o altă problemă care intervine, prin zecile chiar sutele de emailuri și prin mesageria instant, iar asta se întîmplă de cîteva ori pe zi, pînă obosesc și simt că nu mai pot contiua, și-mi spun că mai bine o las pe a doua zi, dar a doua zi e la fel, ceea ce nu mă miră, deși nu știu de ce tot continui să sper altceva. Am primit un proiect la care mă tot gîndesc și nu mă încumet să mă apuc efectiv de el, pentru că chiar nu am absolut nici o soluție optimă. Nu înțeleg de ce nu fac ceva, măcar să încerc, să văd ce-o ieși, poate astfel îmi vine o idee, pe care, dacă apoi nu se dovedește bună, o voi putea ulterior modifica, în loc să am planificat absolut totul întîi în cap, și să încerc să-mi imaginez obstacolele, ceea ce îmi paralizează voința efectiv. Și treaba asta se întîmplă de vreo două săptămîni încoace. De fapt am mai avut destule astfel de proiecte la care am lucrat, și în care problema a fost la fel, în ultimii ani. Iar cînd vreau să mă distanțez puțin, prefer să citesc cîteva pagini sau cîteva capitole dintr-o carte, ceea ce de asemenea îmi necesită un efort de voință, pe care uneori nu-l reușesc să-l execut. Și cînd văd alți colegi de-ai mei la birou ce le merge mintea, ce învîrt fraze, și eu stau împotmolit aici și-mi vine efectiv să-mi dau cu capul de pereți, deși treaba mea e clar mai grea, dar de asta sînt pe un post de senior.

Mă gîndesc unde să-mi fac concediul, pentru că aș vrea totuși să plec undeva, maxim o săptămînă, iar în săptămîna a doua să stau acasă. Dar unde, cînd sînt atîtea și atîtea opțiuni? Nu mă pot hotărî și nici gîndi ca lumea, pentru că mintea îmi patinează înainte și înapoi spre problemele de la servici de care nu mă pot desprinde. Și nici n-aș vrea să cheltui prea mult și nici nu mai sînt dispus să fiu plecat atît de mult, ca-n anii precedenți, nu prea înțeleg exact de ce. Nu cred că m-am săturat de a călători, doar mă uit pe YouTube la atîtea walking tour-uri, și citesc, dar oboseala acumulată joacă un cuvînt greu aici. Să plec pentru mai măcar pentru mai puțin timp față de anii anteriori însă da, chiar trebuie, pentru că atunci cînd călătoresc văd atît de multe, trăirile sînt mai intense și mereu am amintiri interesante fie de pe drum fie din locurile pe unde merg, ceea ce-mi adîncește înțelegerea a ceea ce trăiesc și astfel cred că pot face față mai bine și la servici și viața devine parcă mai suportabilă. Deși pe de altă parte îmi place ideea asta de a sta acasă, dar parcă o poți savura mai bine abia după ce te întorci cu bine. M-aș duce într-un loc unde-am mai fost, să nu simt nevoia să mă plimb atît de mult prin locuri necunoscute, să fiu tensionat dacă ratez un obiectiv sau că m-aș pierde, Doamne ferește. Deci și pe asta o văd tot ca pe o problemă de concentrare, în fond. Există o legătură între cele două, în orice caz.

Statuia prințului

În Viena am trecut de cîteva ori prin piața din fața palatului Hofburg, încercînd să prind un cadru cu statuia Prințului Eugeniu de Savoia, pe care-l știți desigur ca eliberatorul Timișoarei din anul 1716. Destul de dificil. Aproape toată piața era plină de mașini, probabil aparținînd complexului muzeal iar eu voiam să prind în poză o scenă atemporală, deși pe de altă parte întotdeauna m-a atras observarea 'trecutului în prezent', sentimentul acesta al continuității istoriei, dacă mă înțelegeți.

Cîteva date din viața acestui personaj fascinant.

S-a născut la Paris (!), avînd descendență italiană (!), și a petrecut o vreme la curtea regelui Ludovic al XIV-lea (!), dar a ieșit din grațiile acestuia poate din cauză că era scund și deloc chipeș sau din cauza unui scandal în care i-a fost implicată familia, așa că a plecat din Franța, oferindu-și serviciile militare Casei de Habsburg. Mi-l imaginez ajuns în fața împăratului Leopold I, după ce a străbătut sala lungă a tronului cu pașii zăngănind de la pintenii și cataramele pantofilor cu toc, făcînd o plecăciune adîncă, scoțîndu-și pălăria cu boruri largi și cu pană, atent să nu-i alunece peruca buclată și pudrată, după moda vremii, declarînd că își pune sabia la dispoziția majestății sale. Împăratul, fiind ocupat și extenuat de la luptele cu turcii, a încuviințat făcînd doar un semn cu degetul său pe care se afla un inel cu diamant, gîndindu-se 'hai să vedem ce poate', și astfel a obținut un post în serviciul imperial, deschizîndu-i astfel calea spre carieră.

O, și ce mai carieră a avut! În primul rînd s-a remarcat în bătălia împotriva turcilor care-a pus capăt lungului asediu de 60 de zile al Vienei din 1683. A urmat asediul din Buda, la fel. După eliberarea Timișoarei s-a îndreptat spre Belgrad și i-a scos afară și acolo pe turcaleți. Dar nu s-a specializat doar în masacrarea otomanilor, pe care de altfel i-a scos efectiv din peisajul zonal. A urmat un lung șir de bătălii, conducînd cu succes armatele împăratului, mărșăluind prin Europa în condiții vitrege și purtînd unele din cele mai sîngeroase bătălii din acea epocă, cîștigînd Bavaria, nordul Italiei (la Torino) și mare parte a Țărilor de Jos. S-a remarcat întotdeauna în urma unor abile și îndrăznețe manevre tactice. (De altfel mai tîrziu în istorie Napoleon l-a avut pe Eugen de Savoya ca model). Asta în ciuda intrigilor, invidiilor și detractorilor de la curtea de acasă, lucru întîlnit în toate timpurile. Dar rezultatele au contat cel mai mult.

A luptat în cîteva rînduri și împotriva francezilor. Poate vă veți întreba dacă asta nu-i un soi de trădare totuși. Păi nu, ia să ne gîndim. Nu e considerată trădare dacă ai fost refuzat de cel căruia i-ai oferit inițial serviciile, nu? Lucru valabil și în alte domenii (afaceri, relații). A fost rănit în luptă de mai multe ori. Pe vremea aceea mai exista încă un cod al onoarei, la finalul unei bătălii comandanții opozanți își făceau întotdeauna cadouri, nu ca acum cînd se bombardează de la distanță cu drone (O, tempora!). Iar bătăliile aveau ceva spectaculos: uniforme colorate, răpăit de tobe, mișcări coordonate și masive de trupe pe cîmpul de luptă. Nu idealizez bătăliile. Fiind pacifist, sînt conștient de tragismul și de absurdul lor. De asemenea a fost și un pasionat de artă, în special de arhitectură și pictură, comandînd tablouri de la marii artiști ai vremii, care pot fi admirate în palatul său, Schloss Belvedere, situat aproape, la sud de Ring, la care nu am mai ajuns. Între atîtea activități nu prea e de mirare că nu și-a mai făcut o familie, deși s-a iubit cu o contesă unguroaică.

Așa că altă dată, cînd vă veți mai plimba pe strada care-i poartă numele din Timișoara, poate vă veți gîndi puțin și la acest capitol al istoriei.

Nepotrivire

Săptămîna trecută am fost plecat la Viena și la München, la dus cu trenurile, trei trenuri mai exact, iar la întoarcere cu avionul, iar acum mă simt și mai obosit decît înainte. Per ansamblu a ieșit bine, prinzînd toate conexiunile, dar per detaliu nu prea, din cauza ploii, a frigului neobișnuit pentru această perioadă, a efortului depus, precum și a unui sentiment de nepotrivire, de alien și de singurătate, ceea ce mă face să mă gîndesc să renunț la alte planuri de călătorie, cel puțin pentru o vreme. Deci o discrepanță între pasiunea de a călători, citind cărți din domeniu, urmărind travelog-uri pe YouTube și sentimentul efectiv pe care-l am fiind acolo, gîndul că ar fi poate mai bine să fiu acasă, citind o carte bună, sau urmărind un film. Poate din cauză că vreau să văd cît mai multe locuri, în loc să fac ceea ce fac și aici, dar într-un alt mediu, cîștigînd din perspectivă. Unde greșesc oare? Cam la fel mi s-a întîmplat și anul trecut în vară, deși atunci mă gîndeam că era din cauză că aceea era a doua călătorie din acel an, dar acum impresia e și mai pregnantă iar hotărîrea parcă și mai definitivă.

Am mers mult în șuvoiul aglomerației de pe străzi, privind la oameni, la cumpărături, în restaurante, cafenele sau mîncînd conștiincios wurști de la tarabe. Sînt diferiți de cei de la noi, clar mai civilizați, chiar și arăbeții, care nu-mi plac defel. Oamenii nu se îmbracă diferit, extrem de puțini au sacou, majoritatea au teniși albi murdari și blugi, cam ca la noi. O societate care a decăzut semnificativ comparativ cu perioada boom-ului economic de acum jumătate de secol. Singurii cu care pare că rezonez sînt cei care merg în librării sau se uită la afișele de la teatru sau alte evenimente culturale. Aceștia sînt oamenii care contează peste tot. Doar aceștia. Sînt mai mulți ca aici, statisticile spun asta. Apoi cuplurile care călătoresc împreună, care mă fac să mă gîndesc cum ar fi putut fi viața mea dac-aș fi avut și eu o parteneră: cei în vîrstă care mă duc cu gîndul la un viitor pe care eu n-o să-l am iar tinerii care mă duc cu gîndul la cum ar fi putut fi viața mea la vîrsta lor, în loc să-mi risipesc viața lucrez la firme de proști, într-o societate de proști. Și totuși îmi zic că am planuri totuși, dar nu fac nimic fiind aici în privința asta, pentru că nu sînt sigur că m-am întors mai inspirat, doar parcă mai obosit.