Un pic la Menton

Abia așteptam să ajung din nou în Franța, la Menton, capătul Coastei de Azur, chiar și pentru cîteva ore doar, vreo patru-cinci, am estimat eu. Pierdusem numărul zilelor de cînd eram plecat, nici nu mai știam ce zi a săptămînii eram, sau în ce lună ne aflam, dacă trecusem deja în august, așa că trăiam ca-ntr-un week-end permanent, dar nu-mi făceam nici un fel de probleme. După doi ani de pandemie și de stat mai mult în casă, simțeam nevoia vitală a unei decompresări. Călătorisem în aproape toată Liguria, minus orașele mari, începînd de la granița cu Toscana și acum stăteam într-un hotel dintr-un orășel destul de aproape de capătul Italiei, iar Franța părea ademenitor de aproape. Ideea de a petrece cîteva ore acolo mă atrăgea din ce în ce mai mult, așa că m-am decis. Am mers cu un TER de la Ventimiglia, un double deck Omneo Regio 2N (de la 'două niveluri'), construit de compania canadiană Bombardier (a cărei divizie de transporturi a fost recent preluată de Alstom) și proiectat în Franța. Un tren electric, articulat, construit special pentru rutele supra-aglomerate pe distanțe medii și scurte, foarte comfortabil, cu scaune înclinabile, cotiere individuale, extra-spațios, cu vizibilitate mare și în interior și în exterior, prevăzut cu monitore pe care rulează un sistem de informare a pasagerilor și CCTV. Și desigur A/C. Foarte îngrijit, contrar la cum mă așteptam de la trenurile din zona aceea, bineînțeles fără grafitti. Iar nivelul de zgomot și vibrațiile din timpul mersului erau abia perceptibile. Poate/probabil că pe voi nu vă interesează aceste detalii, dar eu sînt pasionat de trenuri de cînd mă știu. Imediat după ce-am trecut de cîteva mici tuneluri, trenul a început treptat să încetinească, apoi s-a oprit. Nu ne aflam într-o gară. Dintr-un difuzor al vagonului s-a auzit o voce feminină caldă, în dulcele grai: "Mesdames et messieurs, bienvenue en France". Ce frumos, iată, mi-am zis. Imediat aceeași voce ne-a invitat să pregătim titlurile de călătorie și actele de identitate. Hm, deci totuși se face vama, mi-am zis. În jurul meu erau niște francezi, printre care și o familie ai cărei copii mari, în timpul scurtei călătorii, au tras în jos pe jumătate perdeaua de pe partea lor, ca să se uite la un film pe smartphone, blocîndu-mi vederea spre mare, probabil niște francezi atipici, mi-am zis, sau melenșoniști, fiindcă unii tipici ar fi citit cărți, nu?, ca orice om inteligent, și care acum care se întrebau agitați care, unde sau cine are pașaportul/cui. Apoi în vagon au intrat doi grăniceri în haine de camuflaj și berete, cu puștile în mîini, și cu una dintre mîini pe țeavă, și care au trecut încet prin mijlocul culoarului, calmi, lejeri, uitîndu-se cînd în stînga, cînd în dreapta. Îmi scosesem pașaportul și biletul de tren din rucsac și l-am așezat pe genunchi, dar nici nu s-au uitat, de parcă nici nu m-ar fi băgat în seamă, deși știam că sînt profesioniști bine antrenați și deci super-vigilenți. De fapt n-am observat să fi cercetat actele cuiva. Altceva căutau ei. Există mulți africani la graniță care tot mai speră să ajungă-n Franța și atunci se ascund undeva în vagon, jucîndu-se de-a v-ați-ascunselea cu personalul de la vamă, dar nu cred că le cam merge, sau cel puțin așa sper.

Era deja destul de tîrziu, trecut de zece dimineața. Cum am ajuns aici? M-am trezit devreme, ca de obicei, pe la șase și jumătate, ca să ajung repede la micul dejun de la ultimul etaj al hotelului, de fapt o terasă care avea vedere splendidă spre mare, deși mîncarea nu era grozavă, dar îndestulătoare, după care m-am îndreptat spre autogară, de unde-am luat un autobuz de la Riviera Transporti, sperînd să nu fie prea aglomerat și colorat. Credeam că e companie de turism dar era una de transport în comun, asta nu scria în ghidurile mele. Și din păcate s-a dovedit a fi destul de aglomerat, bine că drumul n-a fost prea lung. Se pare că oricine putea să apese pe un buton iar șoferul de autobuz oprea unde putea, și s-a oprit cred de vreo cincizeci de ori. Pasagerii erau jumătate localnici, de toate vîrstele, ceea ce mi-a plăcut, iar restul din păcate erau indieni sau pachistanezi, nu-mi dau seama, ceva pe-acolo, precum și negri. Bine că nu erau și arăbeți. Unii chiar purtau mască de protecție FFP2, conform legii. S-au înmulțit în ultimul timp în așa măsură sau abia acum, cînd am avut ocazia, îi observ eu? Dacă sînt atît de mulți șomeri în Italia, mai ales în regiunile din Sud, de ce mai trebuie să importe mînă de lucru din țări cu un grad scăzut de civilizație? Am mai văzut același mix în La Spezia de exemplu, cu cîteva zile în urmă. Nu erau deloc fioroși, cel puțin nu la ora aceea a zilei, mai degrabă amărîți, dar am cam înțeles cred de ce Spezia e considerat un oraș gritty. În fine. În Ventimiglia n-am mai zăbovit, aș fi vrut să apuc măcar să dau o raită prin acest oraș cu nume sonor, dar m-am îndreptat spre marea gară, capăt de linie pentru multe trenuri, atît de mare viteză cît și regionale, din ambele țări. Am stat la coadă la bilete, agentul de vînzări mi-a spus să mă grăbesc că trenul pleacă imediat, m-am uitat în sus la monitorul Partenze/Departures, într-adevăr mai aveam puține minuțele, astfel că am luat-o la pas alergător, făcînd slalom printre cîteva sute, poate mii de turiști care se holbau la panouri sau ascultau informațiile periodice despre traseuri emise de la difuzorul gării, neuitînd să validez tichetul en passant prin pasajul subteran spre peronul corespunzător. Era o mega-aglomerație, dar de atîta timp de cînd călătoram eram deja obișnuit, nu mă deranja, pe lîngă francezi și italieni se aflau mulți turiști americani, unii în grupuri mari - nu se mai poate spune că nu s-au re-întors în Europa după pandemie, dar și cîțiva turiști asiatici, aceștia destul de puțini dar ca întotdeauna extrem de politicoși. Mai bine l-aș fi luat de la Sanremo, la ora aia poate deja aș fi și ajuns. La intrarea în gara din Sanremo de exemplu există un monitor cu mersul trenurilor spre Franța cu plecarea din Ventimiglia. Dar nu mai există alt tren direct pe acea rută, Thello s-a desființat anul trecut, există unul doar mult mai la Nord, de la Milano.

Gara din Menton se afla în renovare, așa că n-am putut remarca absolut nimic din cauza șantierului în derulare. Bine că avea un chioșc Relay deschis, de unde mi-am luat o revistă de care n-am mai auzit, Rail passion, și o apă Evian. Cum ziceam și în postarea precedentă, simți cînd treci dintr-o țară în alta, deși arhitectural și chiar și culinar Menton își revendică în mod îndreptățit ascendența italiană. Franța este mai ordonată, clădirile sînt mai îngrijite, nu au aerul acela romantic-jerpelit, parcurile sînt aranjate după forme geometrice, oamenii sînt mai eleganți, vezi mai puține tatuaje și mai multe sandale Birkenstock (pentru care am sentimente amestecate), vitrinele mai strălucitoare, deși nu ajunsesem încă în zona de lux și nu-mi aduc aminte să fi văzut scutere. Memorasem harta orașului, și-mi fotografiasem pe mobil cele cîteva pagini dedicate orașului, dintr-un mai vechi Guide du routard al Costei de Azur. Am intrat înt-o librărie care vinde mai mult reviste decît cărți, acestea din urmă mai mult de turism. Ah, ce de reviste! Sînt la fel de pasionat de reviste ca și de cărți. Nu știam ce să iau mai întîi, toate îmi păreau interesante. Știam că-mi voi lua Lire Magazine Littéraire și numărul special din Rétroviseur, dar mi-am luat și altele. Fascinant. Aș fi stat acolo la fel de mult cît aș fi stat într-un Feltrinelli. Am ajuns repede în Centro storico/Vieille ville. Am băut o limonadă destul de scumpă, m-am clătit ochii în magazinele de suveniruri, mi-am luat un săpun de Marsilia și unul de lavandă, am mîncat, desigur, o înghețată cu alune și citron meringuée și apoi de la o tarabă mi-am cumpărat o/un arancino, ca Stanley Tucci în Searching for Italy – episodul de pe CNN despre Sicilia, fiindcă de atunci tot aveam poftă, deși nu m-aș fi așteptat să găsesc așa ceva chiar aici, cu sos 'bolognaise', adică ragù, și mazăre (mai aveau și cu jambon et fromage, ca să vezi francezii nu se lasă pînă nu adaptează ingredientele). Am intrat puțin în mica, foarte densa și gălăgioasa piața agroalimentară. Bine c-am prins zi și aici de piață. Am ajuns și la Basilique Saint-Michel Archange, din păcate era închisă, și la mica piață din față umplută cu scaune pentru un eveniment ce avea loc seara. Din piață pleacă niște străduțe pitorești, medievale, pietruite, ca-n mai toate orășelele italiene din Liguria, din păcate toate în pantă, trebuind să urci și iarăși am transpirat și iarăși am băut apă. Am mers pe drumul destul de aglomerat de lîngă plajă, și apoi prin fața plajelor frumos amenajate, cu un stil arhitectural unitar, în culoare bej. M-am plimbat pe lîngă terasele de la intrările la plajă, și m-am uitat pe tăblițele pe care erau trecute cu cretă meniurile, prețuri destul de piperate, și pentru prima dată m-am gîndit că poate am supraestimat valoarea primei primită anul ăsta, dar nu m-am așezat. Asta e, cînd ești singur e puțin mai greu, cum cînta Laura Stoica. De fapt nicăieri cred în Europa turiștii solo nu sînt priviți bine sau cel puțin nu sînt îmbiați să se așeze la o masă întinzîndu-le de exemplu meniul în față, acesta e un lucru de care cred că restauratorii trebuie să țină seama și să-și schimbe mentalitatea, fiindcă e un lucru destul de întîlnit și nu e absolut nimic dubios, chiar dacă italienii sînt sociabili și poate nu-și pot închipui că cineva poate veni la ei și se poate simți bine singur. Am încercat să-mi fac selfie-uri cu clădirile acelea vechi și frumos colorate, de care nu mă mai satur să le privesc, dar era prea cald și nu-mi puteam ține ochii deschiși, îmi intraseră picături de sudoare și-n ochi și mă usturau, și continuam să transpir, aveam pete de transpirație pe tricou, iar în zona gîtului eram ud. Cam la fel la plaje. Poate aș fi intrat doar să fac o baie, deși fiind încălzit riscam cred un stop cardiac. Dar cum să faci stop cardiac în Paradis? N-am mai ajuns în niciunul din parcurile celebre de care-am citit, simțeam că mă topesc, că iau foc, mă transform în energie. E=mc². Impresia generală este că Menton este un loc minunat, perfect pentru familiști, ceea ce din păcate eu nu sînt. Poate asta m-a făcut să mă decid să mă întorc. Mai aveam de mers în ziua aceea și la Bordighera, de care știam că e mai pustie, doar mai fusesem acolo cu trei ani în urmă. Am mai intrat din nou pe Rue St. Michel, am mai dat o tură, apoi pe niște străzi neaglomerate, și m-am îndreptat spre gară.

La bileteria de la gară era coadă, o femeie în fața mea a discutat cu tipa care vindea biletele cam douăzeci de minute, de parcă erau bune prietene, deși se adresau una alteia cu 'vous'. Ea dorea o rută ieftină peste cîteva săptămîni, iar agenta aia de vînzări i-a tot căutat diverse și diverse configurații într-o aplicație soft pe care i le arăta pe rînd pe monitor. Interesant era că avea un cățel undeva jos în cabină care lătra din cînd în cînd, se auzea la microfon, și clienta i-a spus 'a, deci nu sînteți chiar singură' iar la final i-a mulțumit pentru eficacitate. Ah, sentimentul acesta al fraternității între francezi! Aici iarăși am făcut o greșeală, trebuia să mă gîndesc că există și automate de vînzare de bilete, pînă la urmă am mers la unul, care nu avea terminal cu touch screen, trebuia să învîrți o rotiță la consolă că să ajungi la un meniu iar acolo selecția o făceai cu un alt buton. De asta m-am prins mai tîrziu. Cineva cu o jachetă de la SNCF ne-a spus că a deraiat un tren undeva și vreo oră, două nu mai circulă nimic în ambele sensuri. De fapt pe monitor, sus, scria că trenurile următoare sînt toate anulate. Ok, se pare că Franța nu mă lasă să plec. Hm, ce să fac între timp, m-am întrebat? Fiind într-un orășel mic, m-am întors, dar n-am ajuns prea departe fiindcă am intrat în alt magazin, Maison de presse, unde-am zăbovit mai mult și iarăși mi-am luat cîteva reviste. Rucsacul începea să devină destul de greu, cred că aveam mai bine de două, trei kg de reviste. M-am întors la gară, tipa de la SNCF nu mai era acolo, și o fată, japoneză cred, m-a întrebat care e trenul spre Cannes, i-am recomandat să urmărească pe monitor liniile cu destinația Grasse. Hei, aș putea practica cred meseria asta! Aglomerația maximă a fost însă cînd am ajuns în gara din Ventimiglia. N-am mai văzut în viața mea peroane atît de aglomerate. Practic am fost stors de masa de oameni dimprejur. Americani cu rucsaci și trolere mari, chemîndu-se unii pe alții, strigînd unii la alții, unii dintre ei destul de nervoși chiar, pronunțînd cuvîntul cu 'f' de exemplu. Nimeni nu purta mască în exteriorul trenului. Și eram încă în pandemie, erau mai bine de un milion două sute de mii de cazuri active în Italia la acea dată. La Bordighera din fericire nu era aglomerat deloc, măcar atît, și m-am simțit puțin mai bine.

Concediul 2022. Cîteva amintiri

Cred că nicicînd n-am fost mai bucuros că m-am întors dintr-o călătorie. Cînd m-am văzut acasă, cu Mama care mă aștepta, cu biblioteca mea, patul meu mare, frigiderul plin, parcă abia atunci am început să mă relaxez și să mă simt cu adevărat în concediu. Bine c-a mai urmat o săptămînă liberă, doar de stat în casă, pentru că mai aveam zile rămase și de anul trecut, deci relaxare maximă, în care doar am dormit, am mîncat și m-am uitat la niște filme și am citit ceva ușor, dar n-am reușit să mă refac întru totul. Am fost plecat unsprezece zile obositoare, în care nu pot spune că m-am simțit prea grozav. În primul rînd din cauza căldurii mediteraneene, dublată de umezeala cauzată de apropierea mării, și de faptul că toate stațiunile, satele și orășelele erau în pantă și tot trebuia să urci și să cobori. Și cum eu am și puțin cu inima și iau pastile pentru reducerea tensiunii și pulsului, din momentul în care începeam să urc, începeam și să asud. Eram aproape întotdeauna transpirat, iar apa pe care-o beam parcă îmi accelera transpirația, și în scurt timp eram acoperit cu o peliculă de sudoare, care uneori îmi intra și-n ochi, usturîndu-mă, iar gelato și limonadele aveau un oarecare efect însă foarte limitat ca durată. Apoi a fost mega-aglomerația, parcă din ce în ce mai mare în fiecare an care trece. Nu știu ce se întîmplă cu turismul de masă și unde va ajunge, dar ceva e-n neregulă. Străzile erau inundate practic de șuvoaie de turiști de-o zi, iar de la sosirea trenului într-o gară pînă la coborîrea în stațiune dura cam un sfert de oră în care oamenii mergeau umăr la umăr, unii coborînd alții urcînd aceleași trepte. Și în perioada aceea în Italia erau peste un milion de cazuri de covid active. Mi-am zis: mare minune dacă nu voi lua ceva de aici. Și din fericire n-am luat. Am intrat în toate bisericile, sanctuarele și oratoriile pe care le-am văzut deschise mulțumindu-i lui Dumnezeu că am ajuns cu bine pînă în locul respectiv și rugîndu-L să aibă grijă de mine și de-atunci încolo.

Am plecat acasă în 28 iulie la patru fără douăzeci dimineața și am ajuns la hotel la ora cinci după amiaza. Cu o zi înainte avusese loc o grevă a personalului de la sol al Lufthansei în Germania și zborurile au fost anulate, și am avut mari, mari emoții că s-ar putea continua și ziua următoare. Am luat un taxi, în aeroportul din Timișoara era deja formată o coadă, deși check-in-urile nu începuseră, dar nu era voie să stăm pe scaune în sala de așteptare pînă nu ajungeam la check-in, apoi am luat două avioane, cu escală în aglomeratul aeroport din München, cu întîrzieri, pentru că în perioada asta toate zborurile din lume au întîrzieri, mai ales din cauza grevei din ziua precedentă, apoi de la Genova am luat un autobuz pînă la gara Porta Principe, acolo am luat un tren regional, că la InterCity n-am mai prins loc (nu mi-am făcut rezervare online fiindcă nu știam cît va întîrzia zborul). În tren am stat în picioare pentru că era super aglomerat. La Sestri Levante am schimbat trenul și după un timp am găsit un loc dar tot trebuia să fac mereu loc cu bagajele oamenilor care se tot plimbau de colo-colo prin tren. De la gara din Monterosso am mers pe jos cu cele două bagaje destul de grele până la hotel, m-am cazat și am făcut un duș, am luat cina la ora șapte, care-a durat cam o oră, apoi am ieșit să mă plimb puțin prin oraș, pînă în centrul istoric și pe faleză, se înnoptase bine deja, dar era tot zăpușeală și destul de multă lume peste tot. Dar lume bună. N-am stat mult, că am zis să mă odihnesc pentru a doua zi, cînd nu știam exact ce planuri voi avea. Dar nu am să scriu aici pe zile ce-am făcut, ar fi prea mult, doar în această primă zi, care de fapt a dat și tonul pentru ce a urmat.

Și doar m-am pregătit din timp, nu pot spune că nu. În primul rînd mi-am reînnoit pașaportul, m-am înscris pe listă puțin după începutul războiului din Ucraina, și am așteptat aproape două luni. Apoi am început să mă aprovizionez: mi-am cumpărat bancnote de 5, 10 și 20 €, destul de greu pentru că nu se prea găseau, nu înțeleg de ce, mi-am luat pantaloni, o pereche de blugi de la C&A și bermude de la Decathlon, o jumătate de duzină de tricouri, două cămăși (ah, ce mult am căutat o cămașă de in albastră, care nu se calcă, în final am găsit una în Mall, dar de un material nu prea grozav), o pereche de pantofi de sport mai faini, un mănunchi de ciorapi, lenjerie, măști FFP2 (foarte-proaste, toate s-au rupt acolo), medicamente, loțiune pentru piele sensibilă cu factor de protecție solară 50, mi-am comandat ghiduri turistice de pe Amazon pe care chiar le-am citit, am urmărit pe YouTube clipuri din locurile unde aveam să merg, m-am tuns să arăt bine, tot, ce mai. Bine că pantofii de trekking au rămas aceiași ca data trecută – nu credeam c-o să-i mai port vreodată prin aceleași locuri. Singurul lucru pe care l-am neglijat a fost pregătirea fizică. Deși mă mișc totuși, doar am început după Paște să merg la servici, la sediu, două zile pe săptămînă, restul lucrez de acasă. Dar ce să faci, poate e și vîrsta, în fond tot timpul transpiram vara în Italia, dar poate și acești doi ultimi ani de stat în casă, de lockdown și-au spus cuvîntul. Și au mai fost lucruri pe care nu le poți prevedea: întîrzieri ale unor trenuri, autobuze pe care le-am preferat în locul trenurilor, cînd de fapt trebuia să fac invers, ca de exemplu cînd am fost cu Riviera Transporti de la autogara din Sanremo, care nu e o companie de turism, ci de transport local, pentru localnici adică, dar nu știam, la Cervo într-o altă zi, unde țineam neapărat să ajung, și-am și ajuns dar greu, pentru că autobuzul a oprit în vreo sută de locuri, se pare că doar trebuia să apeși pe un buton și se oprea într-un loc adecvat, și în altă zi am mers în sens opus, către Ventimiglia, tot cam la fel.

Cele mai faine lucruri pe care le-am făcut au fost: traseul Alta Via pînă la Porto Venere, unde parcă mă îndreptam spre capătul pămîntului, apoi excursia de o zi în sudul Franței, la Menton, unde chiar simțeam că mă aflu pe Coasta de Azur, adică într-un loc mai ordonat și mai curat și puțin mai luxos decît sînt obișnuit, dar unde-am prins zi de piață, dar despre asta am să mai scriu altă dată, apoi traseul între sanctuarele Soviore și Reggio, mare parte pe la umbră dar cu marea mai mereu în cîmpul vizual, apoi a fost Portofino, unde de fapt am mai fost și data trecută, adică acum trei ani, tot cu vaporașul, dar abia acum am mers pînă la Castello Brown și la Far (abia anul trecut am văzut și eu filmul The Enchanted April) și Santa Margherita Ligure cu farmecul ei de vechi, chintesență a șarmului începutului de secol XX, am fost puțin (cîteva ore) și la Camogli, un orășel cu un aer relaxant, provincial, nealterat atît de mult de turism, apoi a fost din nou Bordighera, la care mă tot gîndeam cînd eram în pandemie, și unde m-am plimbat de două ori pe aceleași străzi mărginite de conace gîndindu-mă ce bine-ar fi dac-aș locui acolo, măcar o perioadă, sau măcar dacă aș avea o mașină și aș sta cu familia într-un hotel de pe înălțimi, apoi a fost piața agroalimentară  și portul din Sanremo, apoi cele trei muzee din Genova, inclusiv Palazzo Rosso unde am văzut trei picturi de Veronese, unul dintre ele era în Palazzo Bianco. Și a mai fost excursia cu trenulețul Genova Casella, la care nu mai speram să ajung dar am avut noroc, cel puțin la dus, fiindcă trenul tocmai se pregătea să plece și casieria era închisă, și i-am făcut cu mîna din alergare conductorului să mă aștepte, dar la întoarcere nu m-am uitat la orar și tot l-am pierdut, așa c-a trebuit să aștept două ore următorul tren, dar am putut zăbovi departe de aglomerația de care am tot avut parte, și bine c-am apucat și să mănînc acolo la o tratorie neaglomerată, o mîncare bună, nu meniu turistic, în fond Casella e pentru italieni doar, un oraș liniștit cu o piață volantă cu de toate, și mîncare și haine și aer curat. Deja mi-e dor. Oare-o să mai ajung vreodată acolo?

Descurajare

În ultimii trei ani mi-am tot făcut planuri de călătorie, pe care a tot trebuit să le amîn pentru cînd va fi posibil. Am citit o mulțime de cărți de călătorii, am răsfoit ghiduri turistice, am urmărit în mod regulat mai multe canale pe YouTube precum Rick Steves' Europe, Wolters World, France with Véro, Still Wanderer | Italy in 4k, Prowalk Tours, Les Frenchies, Simply Railway și ocazional și alții. Acum două luni și jumătate mi-am făcut rezervări la avion și la cîteva hoteluri iar acum, în sfîrșit, iată-mă în fața unei aventuri mult-așteptate. Și cu toate acestea mă simt descurajat. Dar extrem de descurajat. Au apărut pericole suplimentare: sîntem în plin val al șaselea al pandemiei, care iată a sosit mult mai repede, în iulie, față de cum s-a prevăzut (septembrie). Traficul aerian suferă perturbații, peste tot auzi de zboruri anulate, și nu doar low-cost-uri. Lufthansa de exemplu a anunțat anularea a două mii de zboruri în Europa pentru lunile iulie și august. Iar întîrzierile sînt ceva obișnuit. În zilele astea un val de caniculă traversează continentul și a ajuns și la noi, nu știu cînd se va termina. N-aș mai vrea să trec prin aceleași probleme cu căldurile ca acum trei ani în Liguria (tot acolo voi merge și acum). Și îmi mai pun tot felul de întrebări: cum se manifestă acolo criza alimentară? Dar cea energetică? Și influența politică: azi premierul Italiei a demisionat, președintele a dizolvat parlamentul și va convoca alegeri anticipate. Și nu pot să nu mă îngrijorez de costuri, estimez că de data asta vor fi mai mari ca data trecută, mai ales la transport și la mîncare. Dar cel mai mult mă gîndesc la faptul că voi călători solo. Asta nu mă mai stimulează. Parcă mă copleșește, nu mai am încredere în mine, nu știu de ce. Poate că tot ce s-a întîmplat în ultimul timp în lume, toate știrile alarmiste despre pandemie și război și criză economică, mi-au cam erodat entuziasmul. Mă gîndesc uneori că abia aștept să mă întorc cu bine, ca să mai stau după aceea o săptămînă acasă, să mă odihnesc cu adevărat, să citesc cîteva cărți, să mănînc înghețată proastă cumpărată de la supermarket, care evident nici nu se compară cu gelato italian, să mă uit la un film francez sau italian vechi și prost, sau, ciudat, tot la un canal YouTube de călătorii în Italia sau Franța, țările mele atît de mult iubite.

Triplă alienare

Pe de o parte cultura populară în care am trăit, de exemplu muzica de la MTv pe care-o ascultam în anii nouăzeci, post la care mă uitam destul de mult deși îmi cam dădeam seama că nu era grozav, dar doar asta era ceea ce aveam pe atunci și ceea ce mai găseam gratis și mă uitam la clipuri pe care le consider și azi capodopere, și radioul, dar doar seara, fiindcă ziua era mereu întrerupt de știri, și casetele audio pe care le procuram cu greu dar pe care chiar le ascultam de la început la sfîrșit. Apoi filmele de atunci în care mai găseai și oameni adulți, bărbați îmbrăcați la sacou și femei în rochii, nu doar tricouri și pantofi sport, (l-am văzut pe Liiceanu, luna asta, destul de nervos,  ca toți conaționalii săi de altfel, la BookFest, în tricou). Serialele, la fel de proaste dar care mai aveau și ceva relații între bărbați și femei, nu ca acum în care contează doar acțiunea cool (acest cuvînt există în Dex). Apoi citeam revistele cumpărate de Mama, care se vindeau și la noi, apărute cu cîteva luni în urmă dar nu conta deloc. Și mai erau și benzile desenate franțuzești apărute cu un deceniu în urmă, deși nici asta nu conta. O cultură care acum pare că a dispărut și a fost înlocuită cu ceva nou și aseptic. Divertisment facil și direct. Totul este acum imagine și imaterial. Muzica e doar zgomot de fond. Iar cărțile se citesc din ce în ce mai rar.

Pe de altă parte este cultura mare, literatura pe care acum îmi pare că doar puțini oameni o mai citesc, sau cel puțin așa văd la cei cu care mă înconjor, pentru că din păcate doar cu cei extrem de tineri am de a face, asta e meseria, cei de vîrsta mea au plecat altundeva, sau nu-i mai văd eu, deși nici ei nu erau prea citiți. Deși totuși văd că se mai vînd cărți, doar apar atîtea titluri, încît nu știu de fapt ce să mai cred. Multe titluri noi, ce se citesc ușor (unii consideră că ușurința citirii este o dovadă a calității), și în general de non-ficțiune și mai ales de self-help, adică non-cultură. Destul de greu găsești clasici. Poate cititul vine cu vîrsta și cu mediul chiar și la oamenii proști. Am avut colegi atît de idioți, grobieni, dar care la contactul cu o cultură superioară, trăind ani și ani buni într-o țară din Occident, mai mult de un deceniu, au început să citească și cărți, ceea ce nici n-aș fi sperat de la ei. Mai rar, nu la toți, dar se întîmplă. Eu însă am citit încontinuu, și continui s-o fac și mă gîndesc că poate dacă aș fi mers în Occident, cine știe, m-aș fi alienat poate și mai mult. Așa măcar mi-a rămas timp mai mult pentru citit.

Apoi mai e orașul, care s-a schimbat și el. Zona Unirii a devenit plină de localuri și de terase, o mîncătorie în aer liber, după moda occidentală dar cu iz românesc (cerșetori, hăhăieli, mutre de șacali),  iar comercianții en detail au cam dispărut de acolo. Cine-și mai amintește librăriile din Libertății și din Unirii, Humanitas, Noi, de la Bastion, care apoi s-a mutat și în cele din urmă a dispărut, sau chiar librăria All, din Bazar? Apoi Zona Universității de Vest, unde s-au mai construit atîtea clădiri că n-a prea rămas nici un loc liber pe care să-ți odihnești privirea. Zone industriale în care clădirile s-au demolat și în care s-au construit blocuri sau centre comerciale. Iar zona de la Mall, cu acele parelelipipede înalte de oțel și sticlă, ca un fel de La Défense, care atrage localnicii ca un magnet, care astfel merg din ce în ce mai rar prin zonele centrale, din păcate. Lumea s-a schimbat, și nu pot spune că în bine.

Încet, din nou la sediu

Începînd de luna trecută am început să vin de două ori pe săptămînă la servici. Nu mai avem alocate aceleași mese la care lucram înainte, și nici nu mai sînt prevăzute toate cu două monitoare, pentru că unii colegi și le-au luat acasă de acum doi ani și nu le-au mai adus înapoi, nu încă, unele n-au nici cabluri de docker, așa că mă scol de dimineață mai devreme ca de-obicei, la șapte și zece ca să-mi ocup un loc potrivit. Orarul îmi cam dă peste cap bioritmul, obosesc repede, transpir, mai ales că trebuie să merg pe jos, cu rucsacul în spate, care conține laptop-ul, încărcătorul, plus tastatura. Uneori îmi mai iau cu mine și o apă plată, fiindcă cea de la sediu miroase a clor. Cafeaua la unele dozatoare e gratis, la altele costă doi lei. Gradul de ocupare înăuntru e cam la jumătate dar, fiind gălăgie, desigur, fiindcă mulți angajați își petrec ziua de lucru fie discutînd pe Teams fie socializînd, locul pare plin. Periodic lumea iese afară să fumeze, numărul de fumători este mare, indiferent de vîrstă. În pauză nu am multe opțiuni, multe restaurante de apropiere s-au închis, mai trag o fugă la Mega să-mi iau o mini baghetă, dacă am noroc, sau un sandvici din acela triunghiular învelit în plastic, cu prea multă maioneză pentru gustul meu. La așa-zisa cantină de lîngă, mîncarea s-a scumpit mult, și e cam la fel de rea, cartofi sleiți, carne cu zgîrciuri, supă cu vegeta, foarte sărată. M-aș duce mai încolo puțin, peste Bega, dar nu am cu cine, pentru că dintre cei vechi nu prea vine nimeni la sediu sau efectiv nu mănîncă nimic la prînz, fiind ocupați, iar dintre cei noi angajați, foarte tineri, toți comandă prin Tazz meniuri fast food, în general burgeri sau aripioare picante, McDonalds sau Kfc, pe care prefer să le ocolesc. Și proiectul la care lucrez - nu știu ce viitor are aici. Mulți colegi au plecat din firmă, pe salarii mult mai mari, deși mi se pare riscant, s-au angajat doar pe perioada proiectului și atît, iar noi nu reușim să angajăm atît de mulți pe cît avem nevoie, așa că poate se mută dincolo, la un alt site, ceea ce ar fi păcat pentru că eu pentru acesta m-am transferat aici, nu mi-ar plăcea să mă întorc la ce făceam înainte. Eu sper să rămînă așa cum e. Nu-mi plac schimbările. Am ales să vin la servici, puteam să n-o fac, puteam foarte bine să continui în telemuncă pînă-n toamnă, dar am zis să mă re-obișnuiesc cu oamenii, și să mai văd orașul, care nu arată bine deloc. Frumusețea unui oraș înseamnă în primul rînd frumusețea locuitorilor lor, iar Timișoara stă foarte prost la capitolul ăsta. Pe străzi, în centru, dar și în cartiere, este plin de cerșetori, dar nu din aceia care stau jos și cer, ci din aceia ambulanți, care merg pe stradă și întreabă pe unii și pe alții, în stînga-dreapta, unii destul de agresivi, te și înjură pe la spate dacă nu le răspunzi. Un fenomen de care primarul și alții care ar trebui să se ocupe de managementul orașului n-au habar, ei trăiesc în sferele lor înalte, vorbesc despre absorbția fondurilor europene, și au pierdut contactul cu strada. De scîrbă, prefer să iau autobuzul, acum două  săptămîni mi-am făcut abonament pe toate mijloacele de transport în comun, și acesta s-a scumpit cu o treime față de cît era la începutul pandemiei, deși acestea miros ca naiba, și de la dezinfectant și de la papornițe. Și-s destul de aglomerate pentru că au luat autobuzele articulate și le-au pus pe linia tramvaiului patru, al cărui traseu, cu tot cu bulevardul Cetății, se află tot în refacere de vreo trei ani și lucrările parcă stagnează. Deci nici un progres.

Totul s-a făcut

Am văzut pe YouTube un interviu cu Van Morrison pentru revista Time, în care, fiind întrebat dacă mai există printre muzicienii din ziua de azi vreunul care să-l exalte, el răspunde: "Nu. Absolut nimeni." "Nimic?" îl întreabă mirat și surprins reporterul. Și el răspunde categoric: "Nothing, nothing, nothing... Cuz guys... it's all been done".

Acuma, nu știu dacă doar pe măsură ce îmbătrînești ai din ce în ce mai des astfel de opinii, lucru pe care îl observ uneori și la mine, trebuie să recunosc asta, sau e un simbol al timpurilor noastre postmoderne, fragmentate, în care se glorifică superficialitatea și în care e din ce în ce mai greu, imposibil chiar, să mai găsești ceva nou și în același timp și de calitate. Și totuși, mergem mai departe cu viața și ducem cu noi muzica și arta din trecut, care indiscutabil chiar avea suflet.

Nu doar asculți un cîntec, la fel cum nu doar te uiți la un tablou al vechilor maeștrii, ci îl și simți reverberînd în adîncul sufletului. Și totuși trăiești în prezent, într-o lume care dă semne că o ia razna din ce în ce mai mult, sau trăiești în trecut, care se dovedește astfel un izvor nesecat, ca la Marcel Proust? Se mai spune că arta poate opri timpul, dar timpul poate s-a oprit de mult.

Gînduri crude

M-am întrebat în ultimele săptămîni ce-aș face dacă ar veni și la noi războiul? Probabil m-aș înrola, și asta fără nazuri. Dar nu pentru apărarea unui popor prost ca al nostru, ci pentru apărarea Europei și deci implicit și mai ales a civilizației. Acum cîțiva ani aș fi gîndit altfel, probabil c-aș fi făcut orice ca să fug din țară. Poate că atunci eram mai optimist și cu mai multă voință de a rămîne în viață. Acum sînt obosit și pesimist. Pentru că deși ai liber arbitru, sau cel puțin așa cred, sau sper, nu te poți opune sorții finale, în fond. Și moartea este tot o fugă, altundeva, în altă lume, nu știm unde. Dar aș putea ucide oameni? Cred că da, cine poate spune cinstit că n-a avut măcar o dată gînduri din astea? Există destui oameni pe acest pămînt care nu merită să mai trăiască. Aș ucide rusnaci, dar doar soldățoi și menestreli de-ai lui putin, aș mai ucide arăbeți radicalizați, țigănoi, apoi toți membrii și simpatizanții partidelor extremiste de la noi din țară, cîțiva pesediști, pe un fost manager pe care l-am avut mai demult la o firmă, și poate pe un orc cu care-s încă din păcate coleg, deși nu mai interacționez deloc cu el. Poate că asta face războiul din om, reactivează ura latentă, animalică din fiecare. Există mai mulți oameni care mi-au făcut rău în viață dar m-am intersectat cu ei doar punctual, pentru perioade de timp foarte scurte, trecătoare, așa că i-am iertat. Pentru că și eu am fost crud uneori fără un motiv serios și chiar fără să vreau, deși nici pe departe atît de crud cum au fost alții cu mine. Războiul însă e absurd, deși e organizat. Are reguli, deși nu toate se respectă. Propaganda, adică minciuna, patologică în cazul rusiei și altor state totalitare, face parte dintre ele. Au oprit presa liberă și acum se mint pînă și pe ei înșiși. Ei nu recunosc că au început un război, nu recunosc că bombardează blocuri de locuințe, că trag în civilii care merg la piață, se fac că nu văd cum se adăpostesc familli întregi cu copii mici care plîng, bătrîni, în subsoluri sau la metrou. Incredibil ce siguri sînt de logica lor împuțită dictatorii lumii, n-ai cum să te cobori la mintea lor ca să le dai replică prin cuvinte, e și periculos, interpretează oricum așa cum vor. Mai e și amenințarea cu armele atomice, care pot fi activate la nevoie, venită tot de la blestemata de rusia care mi-a umbrit copilăria și acum, deși n-aș mai fi crezut, îmi umbrește din nou viața. Ce regulă e asta? Sper să nu se aplice, și să vină odată pacea, deși după aceea vom mai vedea urmările, criza economică, începută deja, dar în primul rînd să fie pace.

Traseu cu oameni cumsecade

În vara din ultimul an pre-pandemic, mă aflam în concediu pe un traseu între Vernazza și Corniglia. Un val de căldură cuprinsese atunci toată Europa de cîteva săptămîni iar eu mă aflam de-abia în a doua zi de cînd sosisem cu avionul. Cu o zi înainte mă aflam la servici și acum iată-mă aici, total neantrenat pentru trekking. Am plecat pe jos din Monterosso spre Vernazza, și, ajuns acolo am mîncat o focaccia,  am băut o limonadă, am vizitat puțin străduțele pitorești, am urcat la turn și mi-am uscat tricoul pe pietrele fierbinți, m-am mai odihnit puțin, și am decis să plec mai departe spre Corniglia, deși deja trecuse de amiază. Trecusem prin multe în acea zi, de dimineață mi-am luat bilet integral de la centrul turistic, pentru accesul la traseul de coastă și pt. trenul întoarcere, apoi apă, cum am fost sfătuit de o tanti de acolo, apoi la primul urcuș m-a prins și un cîrcel care m-a oprit vreun sfert de oră, dacă nu chiar puțin mai mult, am stat la o parte uitîndu-mă cum oamenii coboară și urcă, dar mai mult a fost nu panica, ci dezamăgirea care credeam că se prefigurează, pentru îmi ziceam uite cîte planuri mi-am făcut și acum să renunț la ele, dar în sfîrșit, mi-am masat piciorul, am făcut niște excerciții fizice de încălzire a mușchilor, cum fac atleții înainte de cursă, așa că că am putut continua fără probleme. În grabă, la hotel, căutînd să prind cît mai mult din răcoarea dimineții, nu mi-am mai dat cu loțiune anti solară de la genunchi în jos, am zis că acolo nu-i grav, așa că acum, după prînz, am observat că gambele mi se înroșiseră, deveniseră permeabile la praf și urmau să se transforme în ceva urît pt. care nu aveam cremă specială acolo. Nu m-am așteptat la asta, așa cum atunci cînd pleci undeva, oricît de mult te documentezi și te pregătești, apare mereu ceva neprevăzut, ca o grevă de tren de exemplu, cum a și fost cazul apoi într-una din zile. Treceam printr-o zonă aflată în majoritate ei în bătaia soarelui, la o altitudine de peste o sută de metri, cu marea în dreapta, cu foarte puține zone cu copaci și mă opream din cînd în cînd cîte puțin să-mi trag răsuflarea, deși asta-mi cam tăia din ritm. În timp ce stăteam la umbra unor pîlc de copaci, în afara cărării, m-a ajuns un grup de trei excursioniști ruși, două femei și un bărbați, toți cam de vîrstă mijlocie, bărbatul asuda încontinuu, ca și mine, dar femeile erau mai rezistente, cum se întîmplă în societățile matriarhale, cum e cea rusă. Una dintre femei s-a apropiat de mine, mi-a făcut semn cu mîna spre gambe, o-ou, abia acum observasem și eu că erau roșii, și mi-a întins un tub de loțiune solară. Am zîmbit, am zis ceva, "thank you, it's ok" și am făcut semn că nu-i nimic, dar ea a insistat și apoi s-a aplecat și m-a uns ea puțin, apoi mi-a dat tubul, i-am mulțumit încă o dată, ce era să fac, apoi m-am dat și eu cu cremă. Lucrul acesta m-a impresionat peste măsură și cred c-o să-l țin minte toată viața. Și atunci, acolo, în peisajul acela mediteranean, sub cerul senin, între cărarea prăfuită și marea sclipitoare, mi-am zis "deci și așa pot fi rușii" și apoi toate judecățile și prejudecățile formate de-a lungul timpului, din școală, din istorie, din mass-media, mi-au dispărut atunci.

Cîteva zile mai tîrziu, eram în trenul regio de la Genova la Bordighera. Un tren fără aer condiționat, pe care l-am preferat săgeții albe, care pleca puțin mai tîrziu, pentru că preferam să călătoresc decît să stau să aștept în gară și oricum ajungea cu jumătate de oră mai devreme, deși n-a fost chiar așa, pentru că la un moment dat ne-am oprit într-o stație și-am stat, și-am tot stat mai bine de juma' de oră pînă pe o linie de lîngă noi a trecut un alt tren, tot în direcția noastră, și abia după aceea a pornit și trenul nostru, încet-încet. Cred că erau vreo 40 de grade în vagon, eu purtam ca țăranu' pantaloni lungi, fiindcă gambele îmi erau cam roșii (vezi paragrafu precedent), îmi dădusem cu cremă și mi-era teamă să nu se infecteze, și mă uitam pe geam la marea întinsă și îmi imaginam ce bine m-aș fi simțit dacă aș fi putut să plonjez în ea. Aviz pentru cei care doriți să mergeți pe acolo: luați mai bine un tren mai rapid. Lîngă mine se aflau două fete, rusoaice, după cum am tras cu ochiul eticheta de pe geamantan pe care era codul aeroportului. Înalte, blonde, și cu pomeții înalți. Vorbeau puțin, stăteau mai mult cu ochii în smartphone, ascultau la căști și din cînd în cînd dansau, la un moment dat s-au ridicat și au dansat sincron, clar pe aceeași melodie pe care o auzeau numai ele. Foarte răcoritor, nu? :) Din păcate au coborît mai devreme, parcă la San Bartolomeo, o stațiune la fel de faină și simplă ca toate celălate de pe Riviera Italiană, fără pretenții, dar de bun gust, așa cum îmi place mie de altfel, care sînt un italofil. În zona în care-am ajuns se aflau un număr destul de mare de ruși, meniurile la restaurante și instrucțiunile de la hotel aveau la început limba rusă, apoi franceză, germană și la abia final engleză. Am văzut destui ruși de toate vîrstele, politicoși, calmi. Am avut răgazul să studiez fizionomiile tipice la o săptămînă după, în aeroport, de unde plecau simultan trei avioane spre Moscova. Îmi părea că unii seamănă cu niște astronauți sau cu scriitori ori savanți sovietici, ca-n niște poze pe care le-am văzut undeva, mai demult, deși nu mai știam unde. Cum să spun? Știam că sînt ruși și nu de alte naționalități. Nimic din încrîncenarea, ferocitatea la care poate m-aș fi așteptat, din contră, mai mult distracție.

De ce am scris asta acum. Cred că schimbarea macazului Rusiei în acest război poate veni doar din interiorul țării. La ora la care scriu, Kiev-ul e încercuit, iar în Harkov se pare că au intrat deja cîteva din trupele animalului ăla de adolf putin. Cel mai grav însă, în după amiaza asta a picat știrea, e că a ordonat intrarea în alertă maximă a arsenalului nuclear. Ucrainienii sînt aprovizionați cu munție, arme, rachete și sisteme de apărare atît de europeni cît și de americani, se pare că acordurile internaționale permit asta (nu știu sigur). Luptă bine, neașteptat de bine, și-au înarmat civilii și, mai presus de toate, luptă cu inima. Porcii abjecți de conducători ruși se așteptau la un blitzkrieg, dar uite că n-au avut parte de așa ceva. Au întîlnit o rezistență feroce și neașteptată. Experții spun că Rusia nu are suficiente resurse pentru a rezista unui război îndelungat, așa cum se anunță. Economia lor e ca o benzinărie și cam atît, cum spunea fostul senator John McCain. Plus că totuși nu e așa ușor să ocupi o țară atît de întinsă. Dar să revin. Rusia, cel puțin partea europeană, e o țară mai civilizată decît țara noastră. Nu am fost acolo, deși am cunoștințe de încredere care mi-au povestit cîte ceva, de la cum se îmbracă oamenii la cum se comportă pe stradă. Dar, mai presus de toate, există cîțiva indicatori ai nivelului de civilizație al unei țări, așa cum există indicatori ai nivelului economic. Cel mai mare e, după mine, numărul de cărți apărute apărute și numărul de cărți citite pe cap de locuitor, capitol la care ne depășesc mult și bine. De fapt nici nu e greu de depășit la capitolul ăsta. Nu este vina lor că trăiesc într-un stat care în toată istoria lor nu a cunoscut deloc libertatea și care acum e ocupat de o mînă de scelerați din duma de stat susținuți și de patriarhul lor împuțit și din străinatete de lideri de stat tîmpiți cum sînt președintele indiei, al serbiei sau al chinei (nici nu scriu cu majuscule, că nu merită). Dar cîțiva dintre ei au început să iasă în stradă, nu doar în Moscova și Sankt Petersburg, și vor continua să iasă în continuare. Dacă vor ieși o sută de mii, un milion, zece milioane, și toată țara ar intra în grevă generală de exemplu, ce ar mai putea face atunci? Ar începe o revoluție care n-ar putea fi învinsă. Oricum, sînt super-stresat de toată situația actuală.

Compromisuri

Există un timp al compromisului. Un timp în care dacă te ambiționezi să continui în societate agățîndu-te cu obstinație de aceleași principii, riști să pierzi tot, chiar și viața. Pentru că un compromis implică a fi legat de societate, nu ca atunci cînd ești singur, cînd acționezi în particular - atunci poți să perseverezi cît vrei. Există în filmul coproducție Columna (1968) o scenă în care conducătorul dacilor, Gerula, interpretat de Ilarion Ciobanu, un aprig dușman al romanilor, care conducea de mai mulți ani rezistența prostească a dacilor din munți, de unde organiza raiduri banditești, după ce se întoarce de la o întîlnire cu barbarii care tocmai năvăliseră în zonă și cu care poate se gîndea să facă un pact, își dă seama că aceștia sînt de fapt mult mai periculoși și reușește să-și convingă oamenii să lupte de data asta alături de romani. Asta ne învață istoria. O oarecare asemănare se vede în actualul pact de guvernare dintre cel mai mare partid al dreptei, pnl, și stînga, psd-ul, un partid grobian, o coaliție care pentru unii este greu de înțeles. Însă, pe fondul inflației care cu siguranță anul acesta va avea două cifre, a continua să guvernezi de unul singur într-o țară populată majoritar de inculți, de mega-inculți mai exact, ar însemna să riști să-ți compromiți definitiv partidul. O inflație de fapt globală, generată în primul rînd pe fondul creșterii inexplicabile a prețului la energie. Eu unul nu consider acceptabilă absolut nici o explicație pt. asta - taxe de poluare, rezerve puține, lucrări de mentenață care au întrerupt furnizarea, etc, nu, pentru mine astfel de explicații nu-s absolut deloc suficiente, oricît ar încerca așa zișii experți, băieți deștepți cu mutre de șacali, să ne vrăjească în presă. Pe de altă parte, într-un sondaj de opinie de zilele trecute, organizația extremistă neolegionară și antisemită aur a ieșit pe locul al doilea în preferințele de vot, deși nu se știe dacă este ca o consecință a acestei alianțe sau/și a statului populației prea mult în casă din cauza pandemiei, lucru care i-a îndobidocit și mai multe pe românași, care au urmărit seriale de acțiune pe netflix, că doar n-or să-nceapă să citească acuma cărți. (Ca o paranteză, pentru cine nu crede încă într-o Europă cu două viteze: în Franța, anul trecut librăriile au avut vînzări record. De fapt poate expresia redă prea blînd diferențele, este mai degrabă un nou zid al Berlinului, unul cultural, între Vestul cultivat și estul barbarizat). Se observă asta de exemplu atunci cînd mă plimb în week-end pe străzi prin oraș, chiar prin zonele centrale: oameni cu mutre acre, înrăiți de fake-news și rețelele de socializare, indivizi dubioși pe care n-ai vrea să-i întîlnești cînd lumina e slabă, și care nu știu cum au ajuns aici, poate veniți de prin sate, și mai sînt din ce în ce mai mulți cerșetori. Ar știi oare tinerii naivi ai USR-ului, care au votat anul trecut moțiunea de cenzură împreună cu extremiștii și care s-au încăpățînat să nu mai facă nici un compromis, să repare ceva? Cu toate că eu am o oarecare speranță că da, fiindcă n-am cu cine altcineva vota, deși aș prefera să votez din convingere, nu fiindcă îi exclud pe alții, cu toate astea usr-ul se scufundă în sodaje pe zi ce trece, și astfel speranța devine de fapt naivitate. Deși mai e destul pînă la alegeri. Poate dacă se va escalada situația din Ukraina, generată de ortodoxetotul de la kremlin, președintele Iohannis ar putea primi puteri mărite și astfel ar putea profita să facă și puțină curățenie în interior, eliminînd cu o mînă forte toate organizațiile extremiste. Nu m-ar deranja dacă ar elimina și toate publicațiile online și televiziune anti-vacciniste. Deși suprimarea asta sper să se realizeze cu o altfel de ocazie. Spectrul  acesta al războiului îmi cauzează insomnii și chiar îmi afectează munca. Doamne, nu credeam că voi trăi astfel de vremuri. Îl știam în stare cu toții pe porcul ăla abject de adolf visarionovici putin, susținut de cocina aia de dumă, vinovat de acțiuni anti-umane, dar mă gîndeam că, totuși, religia lui, de fact așa zisul fanatism ortodox, l-ar putea ține în frîu, dar nu, boala lui psihică pare c-a evoluat pînă într-un punct de la care nu e mai loc de întoarcere. Uneori mă întreb dacă nu cumva ortodoxia este principalul vinovat pentru întunericul minții din estul Europei. Cea mai mică rată de vaccinare este in țările ortodoxe, cu excepția Greciei, dar acolo e de înțeles cu turismul. Cred că țara noastră ar arăta mult mai bine dacă ar fi majoritar Catolică. Nu spun nici că Rusia e de vină, pentru că ei sînt captivi într-un stat monstruos și de fapt n-au fost niciodată în istoria lor o țară liberă. Am văzut o statistică în care spunea că rușii citesc mult, deci știu sigur n-au cum să fie toți proști, și în plus am și întîlnit prin călătoriile mele mai mulți care mi s-au părut foarte de treabă. Între timp continui să mă trezesc din somn nopțile cu inima bătîndu-mi puternic și să fiu recunoscător pentru ceea ce am. Ar trebui să nu mai urmăresc atît de mult știrile.

Decembrie 2021

Poate că vremea mohorîtă pe care-am avut-o în perioada acestor Sărbători, de mai bine de o săptămînă încoace (n-am mai văzut soarele de nici nu mai știu cînd, așa că ziua citesc cu lumina aprinsă) la care se adaugă cred și oboseala acumulată mai ales în ultimele luni, au făcut să pară ca timpul să treacă mult prea repede, atît de repede încît parcă mai ieri m-aș fi aflat la servici. Nici n-am reușit să mă relaxez. Am atîtea cărți, și o mulțime de reviste și albume peste care am zis că mă voi uita, ca-n fiecare an în acestă perioadă, avînd din fericire atîta timp liber, doisprezece zile, din 23 Decembrie pînă în 3 Ianuarie inclusiv, și în loc de asta am cam stat în pat, am dormitat, am citit destul de puțin, am făcut curat prin casă, apoi am mers la cumpărături, în rest exact ca-n postarea din luna decembrie anul trecut. Nici măcar la televizor sau pe YouTube nu reușeam să stau mult după miezul nopții. Mă încearcă un schadenfreude cînd văd la știri cozile de pe DN1 sau de la supermarket-uri - de fapt nici eu n-am mai găsit Panettone în ultima săptămînă, bine c-am luat mai demult, dar aș mai fi vrut unul, cu ciocolată de data asta.

Și acum, bilanțul. În anul care imediat va trece am avut cîteva perioade stresante la servici, deși dacă mă gîndesc bine, mai mult mi le-am creat eu, cu procrastinarea. E greu de acasă, totuși. Există o tendință catre nomadism digital, self employed, freelancer, dar nu știu sigur dacă m-aș descurca, dacă m-aș putea stimula fără un mediu, deși poate sînt eu prea conservator, poate cu timpul cine știe. La sfîrșitul lunii mai am schimbat proiectul la care lucrez, ceea ce a fost bine, cred, dar la cel nou sînt mai mult singur, ceea ce nu e chiar dezirabil. A mai fost o carantină în oraș, prin martie, ca anul trecut. Iar pandemia a continuat, s-au stabilit recorduri, (ieri în Franța s-au înregistrat peste 200k de cazuri detectate în ultimele 24h iar în Italia aproape 100k) și va continua cel puțin cîteva luni de-acum încolo, cu noua variantă Omicron. Sper să nu ajungem să învățăm alfabetul grec. M-am vaccinat dar nu am călătorit niciunde, desigur, mi s-a părut prea riscant, mai ales că aș fi mers tot solo. Am crezut c-o să fiu nervos din cauza asta, dar îmi pare c-am făcut față cu bine totuși. Am citit cîteva cărți de călătorie, deși mult mai puține față de cîte credeam. Acum cîteva luni mi-am cumpărat de la Cărturești What Great Paintings Say apărută la Taschen, ediția în format mare, pe care-o țin în dulapul cu haine, că nu încape altundeva, și pe care pînă acum n-am avut timp s-o studiez pe îndelete, nu știu de ce. Am crezut că voi putea citi Rough Guide Italy, dar un ghid de călătorie se citește atît de greu cînd știi că nu poți pleca acolo. Așa că majoritatea timpului am cam stat pe acasă, cu Mama, ea petrecînd prea mult timp cu ochii pe tabletă sau smartphone ori la tv, însă fără să am absolut nici un chef să lucrez sau măcar să studiez ceva (m-am uitat puțin peste cursul practic de limba italiană, am în bibliotecă cartea apărută la noi în 1978). La fel ca anul trecut, nu m-am prea uitat la multe filme, în total cam la mai puțin de douăzeci, însă am urmărit majoritatea episoadelor Dr Quinn, Medicine Woman de pe Tvr2. Iar pe YouTube am continuat să urmăresc France with Véro, și am descoperit excelentele canale tematice: Prowalk Tours, Still Wanderer, A Walk in Paris și Simply Railway. Mi-am schimbat smartphone-ul, în sfîrșit, după șase ani și jumătate. Scriitori pe care i-am citit în premieră: Mika Waltari, Henryk Sienkiewicz și Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Dacă în ianuarie eram cu cărțile lui Dumas (mi-am comandat o mulțime de cărți second-hand), în decembrie am reluat Star Wars. Am încercat și un Walter Scott dar nu mi-a prea plăcut. Aș vrea să reiau și cărți pe care le-am citit demult, dar să le citesc prin prisma experienței de viață. Oricum, treaba asta, împreună cu cîteva seturi de Playmobil și Lego pe care mi le-am cumpărat recent, este o parte a ceea ce simt în ultimul timp, o dorință de întoarcere la perioada copilăriei. De fapt de întoarcere în secolul trecut, măcar în anii nouăzeci, iar tot ce s-a întîmplat de atunci să fi fost doar un vis. Se spune că un om înțelept nu regretă timpul care a trecut, dar cum eu nu sînt așa, cu siguranță aș fi făcut multe lucruri într-un alt mod, în fond înveți și din experiență. Dar poate atunci nu mi s-ar fi întîmplat lucrurile bune pe care le-am trăit, și nu am avut puține, trebuie să recunosc. Aș fi citit mai mult, aș fi călătorit mai mult, aș fi scris mai mult și, mai ales, cu siguranță n-aș fi lăsat să-mi scape atîtea ocazii care s-au dus pentru totdeauna.

Diorame

Întotdeauna am vrut să trăiesc într-o dioramă Playmobil sau Lego, unde totul este simplu și perfect. Cu omuleți fericiți și zîmbitori care nu obosesc, nu se îmbolnăvesc și nu mor niciodată și care locuiesc în căsuțe colorate, bine utilate cu de toate. Și o lume în care toate activitățile sînt făcute cu și de plăcere. O gară, o rulotă, o corabie, un castel medieval, o fermă, un garaj, o navă spațială, o librărie, un restaurant parizian, o pizzerie italiană sau în apartamentele din Friends. Așa că m-am pus pe construit. Mi-am cumpărat deja cîteva seturi. Nu am o preferință. Lego e orientat pe constucție, pe cînd Playmobil pe plot, pe story. Nu am găsit multe modele pe care să mi le doresc neapărat, am observat că sînt destul de exigent, ceea e și bine pe de o parte, deoarece m-au costat deja destul de mult și nici nu prea am unde să le depozitez aici în apartament. Și m-a descumpănit cînd am aflat că toate seturile sînt retrase de pe piață după cîțiva ani, așa că multe modele pe care mi le-aș fi dorit nu se mai găsesc. Iar asamblarea îmi dă ceva bătăi de cap, poate că e din cauza vîrstei, uzura instinctelor, sau doar lipsa experienței. Atît cît voi putea, am să încerc să recreez o lume în care să trăiesc uneori, la care să mă întorc după realitate.

Al doilea Octombrie pandemic

În luna asta n-am văzut nici un film. Doar serile obișnuiesc să mă mai uit la Dr Quinn, pe Tvr2, asta mai mult pentru nostalgia anilor nouăzeci, anii tinereții, cînd, ciudat, de fapt acest serial nu mă atrăgea, sau poate fiindcă preferam Doctor în Alaska, transmis în acele vremuri tot de ProTV. În rest vizionez canalele YouTube de travel la care sînt abonat, cu acei călători care filmează localitățile prin care merg, la pas, în Italia și Franța, cu subtitrări care conțin descrieri și fapte istorice, ca ProWalk Tours și Still Wanderer, sau live streaming ca France with Véro - aceasta din urmă însă a cam redus ritmul în ultimul timp. Aseară de exemplu m-am uitat la două walking tour-uri în Polignano a Mare, unul filmat ziua, celălalt noaptea. Trebuie neapărat să merg acolo.

Am început să-mi cumpăr mai multe cărți și de la anticariate online, deși nu eram un fan, dar acum descoperit cîteva drăguțe, însă la noi cărțile au o durată de expunere foarte scurtă în librării și multe cărți care la acea vreme cînd au apărut nu mă interesau, acum mă atrag, dar nu se mai găsesc. Și în plus e și mai ușor decît să citești versiunea în engleză, deși ideal ar fi amândouă, mai ales dacă faci rost de e o versiune îngrijită, care numai în engleză o găsești. Și mai și nostalgia. De exemplu mi-am comandat o carte, Etruscul de Mika Waltari, care am văzut că a apărut în februarie 2002, cînd eu eram prin Occident, ehei, ce vremuri frumoase.

În general nu mă prea uit la știri, doar la cele de la francezi pe Tv5 Monde și la italieni pe Rai 1, puțin BBC, și mai puțin CNN, dar de cînd a apărut pandemia am început să o fac, și încă destul de regulat, chiar și la canalele de la noi. Din păcate m-a cam prins și aprope fără să vreau am ajuns să urmăresc infantilismele care se perorează de către toate sucursurile chiar și de la canalele mai normale, ca Tvr1 sau Digi24, sau publicațiile online din capitală și cele locale de pe net de știri din Timișoara. Mai răsfoiesc Revista22, RFI Ro, uneori Europa Liberă, sau chiar și Adevărul - deși acesta din urmă nu-mi inspiră încredere. Criza guvernamentală, dintre USR și PNL, încăpățînarea fiecăreia din părți, cine-ar fi crezut, poate unii mai înțelepți ca Cristian Pârvulescu, celebrul analist politic, unul din puținii pe care-i admir. Sau criza energetică mondială, prețul kilowatt-ului s-a mărit dar nimeni nu știe din ce cauză iar jurnaliștii se concentrează exclusiv pe efecte și posibile măsuri decît pe origini, despre care nu se spune absolut nimic, dar eu asta aș vrea să știu în primul rînd. Iar revistele despre îngrijirea casei sînt pline de sfaturi de economisire a energiei.

Luna aceasta s-a atins recordul absolut de cazuri noi raportate zilnic în țară, 18.863 și cel al deceselor zilnice, care într-o zi au fost mai multe decît toate decesele respective din UE adunate. Spitalele nu au medicamente, ciudat, bine că totuși Uniunea Europeană ne ajută. Și Ungaria s-a oferit să ne preia cazuri de la terapie intensivă, fiindcă nici paturi libere la ATI nu mai sînt. Franța a trimis echipament și medicamente, ca de fiecare dată, Franța e cu noi, deși dacă urmărești știrile, îți pare că e supărată pe noi. În ultima săptămînă s-au introdus restricții pentru nevaccinați, ceea ce din fericire a dus la creșterea numărului celor care au mers la centrele de vaccinare și s-au așezat la cozi și au făcut-o, dar tot e insuficient. Există atîtea entități care se opun, ca turbații de la cele două cu inițialele rtv sau de la a3, iar pesede-ul susține campania doar cu jumătate de gură, sau cu un sfert de gură, dar de la ei nu mă mir, cum nu mă mir nici de biserica ortodoxetontă, care refuză cu tărie să se implice, dar nici de la ei nu mă mir. De altfel țările ortodoxe au cel mai mic procentaj de vaccinați din Europa. Iar neoprotestanții nici gînd să se vaccineze, dar ei oricum nu gîndesc. La noi la firmă se organizează un team building, se vrea să se meargă cu mașinile undeva în munți. Evident, mă aflu în minoritatea celor care nu doresc defel asta și asta îmi dă o senzație de inconfortabil.

Am tensiunea și pulsul cam mari. Am fost la un consult la o policlinică, cu frica-n piept, apoi mi-am făcut analizele de sînge, care au ieșit destul de ok, iar medicul, o fată drăguță, deși nu știu cît de încredere este, mi-a recomandat să iau cîte zilnic o pastilă, dimineața. Și în plus magneziu. Și desigur, să beau minim 2l de lichide pe zi, să nu mănînc sărat și să fac mișcare. Ei bine, după cam o săptămînă și jumătate, efectul a fost acela că mi-au scăzut atît tensiunea cît și pulsul prea mult, încît mă simțeam amețit, deși uneori, foarte rar, mai sărea și la valori normale. Mi-am cumpărat un tensiometru (inițial voia să-mi pună un holter) așa că acum îmi monitorizez starea de două ori pe zi. Săptămîna trecută am fost la control, nu mergea sistemul informatic ca să vadă istoricul, ce chestie, se întîmplă peste tot, dar mi-a făcut un ekg, și mi-a zis să reduc doza la o jumătate de pastilă pe zi, timp de trei luni. Așa că am să văd.

E o toamnă frumoasă, cu un covor de frunze galbene, care miros frumos. În fiecare sîmbătă, pe la unu, după ce termin de șters praful, dat cu aspiratorul și de spălat pe jos, plec puțin pe jos la cumpărături, apoi ies la o plimbare prin oraș, inițial zic să trag o raită prin cartier, dar de fiecare dată depășesc marginile și mă avînt fie pînă pe malul Begăi, fie în zona centrală, sau prin Unirii, și nu mă pot abține să nu intru și într-una din librării, de unde în general sfîrșesc prin a-mi cumpăra cîte o carte, deși mi-am spus să reduc numărul. Anul acesta, pînă acum, mi-am cumpărat peste optezeci de cărți. Și mai sînt două luni din anul acesta. Și am și citit mai mult ca anul trecut. Am început să citesc mai multe cărți simultan, în sensul că de exemplu într-o zi citesc din cartea A, ziua următoare din cartea B, apoi revin la A sau chiar la alta, C. În general nu făceam asta, mă cufundam într-una și n-o lăsam, mă temeam să nu "fuzioneze" în cap, dar acum încerc astfel cu două, maxim trei.

Vechi și noi lecturi

Citesc scriitori, nu genuri literare. De exemplu nu citesc literatură polițistă, dar o citesc pe Agatha Christie și în fiecare din ultimii ani i-am citit vreo trei, patru titluri și sper să ajung să le termin pe toate. Și poate puțin, pentru atmosfera canadiană, Louise Penny. La fel cu science-fiction-ul, nu mai citesc de mult, de cînd am terminat facultatea, însă oricînd l-aș relua pe Philip K. Dick - și i-aș mai citi și celălalte cîteva (puține) cărți, din cele postume rămase, de fapt sper s-o mai fac (m-am gîndit că dac-ar fi să iau cu mine o carte pe o insulă pustie, aș lua toate povestirile lui PKD, deși acestea sînt de fapt cinci volume cărămidoase - ăsta nu e un cuvînt, știu). Deși simpatizez cu fanii acestei categorii literare, răsfoind uneori reviste de SF de exemplu, hai să recomand ce-am descoperit recent: Galaxia42.ro. Pînă și despre genul literar care mă atrage doar de cîțiva ani, de prin 2014-5, high-fantasy, n-aș spune că am descoperit mulți scriitori, în afară de Robin Hobb și Patricia McKillip. La fel cu romanele istorice, Mika Waltari și, (doar) pentru ca sînt francofil, Alexandre Dumas (deși acum îmi zic că parcă l-aș mai citi pe Walter Scott - care la noi se găsește doar în anticariate, deși sîntem într-un an aniversar). Nu înțeleg cum am ajuns de la SF, în tinerețe, la romane istorice, dar în fine. Nu citesc filozofie, mi-e greu, recunosc, doar Platon și tot recent, Montaigne, ambii au început să fie re-traduși și la noi, deși eu m-am căznit să-i citesc și în engleză, dar nu-mi pare rău, fiindcă edițiile Penguin și Oxford sînt bine îngrijite. Deci. Este acesta un lucru negativ oare? Pe de o parte poate că da, e un indiciu că nu mă pot focaliza pe un anumit subiect și mă împrăștii în toate direcțiile, sau poate că nu reușesc să-mi cultiv o pasiune pînă la capăt. Pe de altă parte parcă nu, fiindcă poate că în fond noțiunea de gen e cam supraevaluată, fiecare scriitor scrie într-un anumit stil, fiecare își creează propriul univers și deci într-un fel și un sub-gen literar. Dar unde sînt eu în toate poveștile acestea de fapt? Dar ăsta-i un cu totul alt subiect.

Pînă nu demult, aveam mai mulți scriitori preferați, cărora, în timp relativ scurt le-am devorat majoritatea cărților. Unii din fericire încă mai publică, însă oricum, destul de rar: Haruki Murakami, Margaret Atwood, Orhan Pamuk, Paul Auster (deși unele din cărțile lui, în special ultima, sînt slabe), Julian Barnes, Richard Russo, David Lodge. Douglas Coupland a lăsat scrisul în favoarea artelor plastice. Dar din păcate alții noi nu prea mă mai entuziasmează. Poate doar punctual, mai descopăr unii autori ale căror cărți sclipesc, dar nu i-aș considera chiar preferații mei. Mai mult mă interesează clasicii, Edith Wharton, O. Henry, Flaubert, Cervantes dar și mulți alții, de fapt la tot ceea ce înseamnă clasic de-a lungul timpului descopăr mai multe comori decît oriunde în altă parte, deși ascunse bine, și care trebuie căutate cu foarte multă răbdare. Aș mai citi cîte ceva de Balzac, Proust, Thomas Hardy, George Eliot, D.H. Lawrence, Dickens, Graham Greene, Maugham, Jane Austen, sau alții din canonul lui Harold Bloom, și mi-aș dori să mai recitesc Mizerabilii lui Victor Hugo, și ah!, cînd mă gîndesc că mai sînt atîția alții de care n-am ajuns să mă apropii! Deși mă gîndesc că m-ar interesa mai mult din pdv intelectual decît spiritual. Și din nou, îmi pare că am o problemă și în asta. Mi-am format oare gusturile, mi-am stabilit stilul literar preferat sau e o dovadă a pierderii elasticității, a închiderii mentale, ca în pragul vîrstei mijlocii? Poate că și de asta în ultimul timp citesc din ce în ce mai multe cărți de non ficțiune în detrimentul literaturii. Aici însă, ciudat, spre deosebire de literatură, pot afirma că am cîteva genuri preferate, arta de exemplu, pictura, de la Vechii Maeștrii pînă la Van Gogh, chiar și așa cum scrie Alain de Botton, sau istoria Europei de Vest, a civilizației Occidentale, din Grecia Antică și pînă la finele Epocii Edwardiene (și atît), sau călătorii - chiar recent mi-am făcut o listă de cărți literare de călătorii, ciudat ce puține există. În fond viața este o călătorie, iar noi sîntem cititori de cursă lungă, dar eu tot nu înțeleg cum am ajuns aici și nici încotro mă îndrept. Oricum, am să vă țin la curent.

Mijloc de August 2021

Din nou am avut un concediu de vară în care n-am plecat niciunde, la fel ca anul trecut. Îmi făcusem planuri, lucurile păreau că merg într-o direcție bună, la începutul anului îmi părea că toată lumea se va vaccina și că vom scăpa de pandemie, dar apoi nu știu ce s-a întîmplat. Am mai avut un lockdown, iar mai apoi, deși la noi numărul de cazuri era în continuă scădere, în Occident au reînceput să crească, a apărut variata Delta. În mod ciudat, țări ca Israel sau Marea Britanie, care au început campaniile de vacinare printre primele au intrat pe un versant ascendent al numărului de infectări. Se vorbea din ce în ce mai mult de un al patrulea val, ceea ce s-a și adeverit de altfel. Eu unul am tot sperat pînă pe la mijlocul lunii iulie că situația se va remedia, și deci voi putea pleca pe undeva, măcar puțin, mi-am reînnoit cîteva din planurile de anul trecut, urmăream toate știrile referitoare la concediile din Europa, estimările specialiștilor, dar pînă la urmă a trebuit să mă recunosc învins. Poate că așa trebuia să se întîmple. Soarta. Am crezut că voi fi deprimat, dar nu. Am încercat să mă gîndesc la ceea ce am, nu la ceea ce am pierdut, și asta cred m-a ajutat. Dar nevoie de odihnă chiar aveam. Am trecut anul ăsta prin destule momente tensionate la servici, pe care mai mult mi le-am creat singur dacă stau să mă gîndesc bine, dar asta e, în fine, așa că eram și destul de epuizat, cam ca acum trei ani, așa că așteptam concediul ăsta binefăcătător cu ardoare. Și a mai fost și canicula asta, bine că nu m-a prins în călătorie, deși acum doi ani a fost cam la fel de cald, nu ca acum, dar totuși cald în cea mai mare parte a timpului și am transpirat la greu. Trebuie să scriu despre asta, n-am mai scris demult despre călătoriile mele, nu știu de ce.

Așa că la mijlocul lunii august, timp două săptămîni, am stat mai mult pe acasă. Am ieșit de puține ori prin oraș, și din cauza caniculei dar și din cauză că m-am plictisit cred, doar de atîta timp tot asta fac, merg mereu pe aceleași cărări. Am fost prea obosit și ca să citesc ceva, la fel cum eram în facultate după sesiunea de vară, în prima săptămînă nu eram în stare nici măcar să citesc două pagini, numai că pe atunci aveam vacanța mult mai lungă și, deși mi-o petreceam tot acasă, dar îmi plăcea, și nici n-aveam Internet, dar nici nu-i simțeam lipsa. Abia în a doua săptămînă de concediu am început să citesc, Istoria Artei a lui Gombrich de la Editura Art, o carte a lui Rick Steves, For the Love of Europe și Misterul din Caraibe de Agatha Christie din colecția de la Litera. În rest am răsfoit cărți de călătorii și ghiduri. Nu m-am uitat la niciun film, de mult n-am mai trecut printr-o perioadă atît de lungă fără să văd vreun film. Mi-am cumpărat tot felul de delicatese, brînză franțuzească, Mimolette, mozarella, măsline, Parmigiano-Reggiano, Prosecco, înghețată Häagen-Dazs, profiterol, macarons, pepeni, ananas, zmeură. La început îmi făceam dimineața bruschete dar după o vreme m-am săturat, și, uneori, după amiază mă duceam la Food Court de la Mall, sau îmi comandam mîncare online, dar în general găteam cu Mama. Mi-am mai cumpărat o mulțime de cărți, am observat că abia mai am unde să le pun, dar nu contează, cine știe cînd le voi citi dar trebuie să mi le iau altfel peste puțin timp nu se vor mai găsi găsi, mereu am obsesia asta. În rest dormeam, ascultam muzică, am început să ascult de exemplu soundtrack-urile lui Mark Knopfler, mă uitam la documentarele de pe Digi World sau mă uitam la știrile despre evoluția pandemiei în lume la știrile de pe France 2 pe Tv5 Monde și la Telegiornale pe Rai 1, și noaptea la Dragul de Raymond pe Tvr 1. Și petreceam un timp considerabil pe YouTube urmărind canalele France with Véro și la ProWalk Tours, să mai văd oameni din țările civilizate cum se simt bine în locurile în care-am fost sau în care-aș mai fi vrut să fiu. Oricum, e altfel față de deprimantul Facebook, unde nu pot să-i sufăr pe cunoștințele mele care postează poze din concediu. Tot îmi zic că n-ar trebui să-i invidez pentru că de fapt eu am citit mai multe cărți ca ei și știu mai multe decît ei și decît tot neamul lor despre toate locurile în care-au fost, asta dacă au fost cumva în Italia sau în Franța, și din care cu siguranță n-au înțeles nimic.

Ieșitul cu echipa

Oricît de mult îmi displace ieșitul în grup, mai ales la o terasă, am ales s-o fac totuși în special fiindcă unul din colegi pleacă din companie, lucru care nu-i atît de deosebit, doar trăim într-o societate în care se încurajează schimbarea de orice fel, asta fiind considerat un semn al dinamismului, deși nici cu asta nu-s de acord. Mi-am zis să mă mai întîlnesc cu colegii după atîta vreme în care-am comunicat cu ei doar online, o dovadă și a respectului, la servici ochii care nu se văd încep încet-încet să se disprețuiască, așa cum oamenii se jignesc repede pe rețelele de socializare, dar și să dau un semn că-mi pasă. De fapt chiar îmi pasă, chiar dacă știu c-ar trebui s-o arăt mai des. S-a ales o locație de pe malul Begăi, peste drum de Universitate, lucru cu care iarăși n-am prea fost de acord, și asta nu din cauze morale ci ține tot de respect, peste drum e un loc important de cultură în care am studiat și eu și am petrecut momente memorabile iar acum iată-mă aici la o băută proletară, la bere, care, evident nici ea nu-mi place. Dar în sfîrșit, traiul și lucrul în societate implică și multe compromisuri.

Îmi pare că lucrurile s-au schimbat în ultimii douăzeci de ani, în privința ieșitului "cu echipa". Oamenii sînt alții, evident. Unii s-au schimbat. Dar e și o altă generație. Oameni care trag tare, lucrează peste cincizeci de ore pe săptămînă pentru ca în restul de timp rămas să se distreze, și doar cam atît, ieșind în oraș, la ștrand sau, într-un week-end mai liber, mergînd într-o drumeție, totul făcut împreună, serviciul ținînd loc și de casă și de lucru, de fapt asta se confundă și din cauza telework-ului. Dar de ce zic diferit. Mai demult lumea vorbea la aceste ocazii exclusiv despre plecatul la lucru în străinătate, lucru care s-a cam domolit acum, sau despre imobiliare, iar acum lumea e mai focusată pe distracții sau pe privitul serialelor de pe Netflix, la care nu mai e cazul să subliniez că nu mă uit. Au rămas la fel bîrfele legate de servici, povestitul amintirilor din facultă precum și fumatul excesiv. Nu există nici o restricție, nici o autocenzură de bun simț, fiecare bîrfește prima persoană care-i vine în minte, apoi ceilalți își amintesc o întîmplare asemnănătoare cu acea persoană sau cu alta, și tot așa, că-mi vine să amețesc. De fapt întotdeauna de cînd sînt în firma asta m-a frapat faptul că ceea ce are omulețul în cap la momentul 't', aia îi și iese pe gură, imediat. De felul meu sînt mai retras, mă abțin și mă gîndesc de mai multe ori înainte de a spune ceva. Și în plus nu-mi place să mă gîndesc la problemele de la servici, aș prefera să vorbesc despre cărți de exemplu dar evident că n-am cu cine, sau despre muzică. O colegă spunea că merge la Untold an de an, dar muzica electronică e atît de departe de mine că mai bine nu-i amintesc de asta. Aveam mai demult un coleg care se lăuda că ascultă muzică din anii șaptezeci dar era atît de snob că nu l-am crezut. Odată am întrebat o colegă drăguță cu care vin în autobuz ce muzică ascultă, mi-a răspuns că ascultă un post de radio fm, dar nu mai știu care, oricum nu contează, și de-atunci nu-mi mai place de ea. Băieții nu prea vorbesc despre muzică. Altcineva se lăuda cum a fost în concediu în străinătate și a stat la un airbnb, vai, groaznic, mi-am zis în gînd, oamenii chiar nu-și dau seama de cît rău face comunităților locale acest site, chiar sînt atît de ignoranți, chiar nu gîndesc? S-a mai vorbit de sport, de mașini, motociclete, faze. Într-un fel, mi-a făcut bine, o doză de realitate materialistă care m-a coborît din norii unde îmi aveam capul. De exemplu un coleg mi-a arătat pe smartphone un soft cu criptomonede, ceva  unde face licitații, acțiuni. Și tot el mi-a mai spus că urmează să-și facă o pensiune prin Apuseni, mi-a arătat zona în Google maps, în detaliu. Asta mi-a plăcut, în sfîrșit ceva de perspectivă, dar nu m-aș băga în afacere, nu pot face mai multe lucruri în același timp, nu-mi prea iese nici la servici, unde multitasking-ul este încurajat, ceea ce, evident, e o mentalitate greșită care produce enorm de mult stres. M-am uitat împrejur. Majoritatea oamenilor de acolo erau mai tineri ca mine, și chelnerița, dar chelnerii sînt oricum tot timpul mai tineri, am observat asta de peste douăzeci de ani. Și la fel colegii, în afară de unul care e de aceeași vîrstă cu mine, și de alți trei sau patru, care-s cu un an, doi, trei mai mici. Și ceilalți clienți păreau mai toți sub treizeci. Unde sînt ceilalți de vîrsta mea, acei mulți colegi în mijlocul cărora am petrecut anii de Universitate? Poate mulți sînt în străinătate, pe vremea aceea îți găseai foarte greu de lucru aici, deși nu cred că toți. Și atunci de ce nu prea văd aproape deloc quadragenari, nici în localuri, nici pe străzi?

Cînd am plecat de acolo deja se înserase, era cald și îmi vîjîia capul, deși n-am băut deloc alcool, iar fumul de țigară mi-a intrat cred pînă sub piele. Am urmat același drum înapoi spre casă pe care-l făceam și în facultate și m-am gîndit cum au trecut anii aceștia, cum s-au schimbat lucrurile în lumea asta, dar eu am rămas, cred, la fel. Dar m-am simțit bine.

Rapel

Rapelul, sau: după o lună de dureri de cap

Mă uitam cum flacoanele sînt deplasate cu viteză pe o bandă transportoare, ca niște soldăței ordonați, pregătiți pentru momentul debarcării, apoi la containerele frigorifice aduse prin curierat rapid peste graniță și escortate de mașini cu girofaruri spre centrele de vaccinare, unde personalul medical, de fiecare dată freș și emanînd profesionism prin toți porii, e gata de administrare, de inoculare a serului magic care promite îndelung așteptata revenire la normalitate. Îmi vine să-mi acopăr privirea cu mîna de fiecare dată cînd văd cum acul unei seringi urmează să intre într-un braț, deși e cam dificil, fiindcă la știri imaginea comută rapid la momentul pătrunderii și doar simpla vedere a acului acela îmi dă o senzație pe care o asociez cumva cu acrofobia, deși nu văd ce relație poate fi între ele, poate cele două fobii au aceeași locație în creier, sau poate doar la mine se suprapun.

Acum cîteva luni ne aflam în plin val trei, inexplicabil, deși încerc să nu mai caut de fiecare dată explicații, relațiile cauză-efect nu funcționează întotdeauna, în fond epidemii au mai existat în istorie, și nu de puține ori, carantine de asemenea, dar, în timp ce completam declarațiile pe proprie răspundere de zi cu zi, aveam sentimentul că ne aflăm tot în anul trecut, deși nu credeam că vom mai ajunge aici, cel puțin nu atît de curînd, poate abia la următoarea pandemie, mult mai încolo, cît mai încolo. În acel context, vaccinarea părea că nu-și are nici un efect, iar din optimismul acelui sfîrșit de an a mai rămas doar, vorba cîntecului, "amintirea unei speranțe care s-a pierdut printre oameni". Iar acum, cu această noua variantă Delta, cu care parcă se dorește neapărat să ne intimideze, cine știe ce va urma, dar e suficient pentru a-mi da peste cap toate planurile pe care mi le-am făcut încă de anul trecut, de Sărbători, la gura sobei.

După prima doză am avut dureri de cap, deși acestea nu au început chiar imediat. Sînt lucruri pe care nu ți le spune nimeni. De exemplu că efectele secundare pot apărea mult mai tîrziu. Abia după vreo trei-patru ore am observat o latență în percepția imaginilor în mișcare, iar ceva mai încolo, după ce s-a înserat, priveliștea pe care-o vedeam de pe balcon începea să semene cu Noaptea înstelată a lui Van Gogh. Deși nu sînt prea sigur că a fost din cauza asta – uneori, după ce am la servici o zi din aia în care parcă toată lumea trage de tine, mai am astfel de senzații care însă dispar după un somn bun, dar de data asta au ținut aproape o săptămînă.

Totul a decurs repede la rapel. Am intrat imediat după ce-am completat formularul standard și am mai răspuns la vreo duzină de întrebări de rutină, cîteva repetîndu-se, în fața unei comisii prietenoase așezate la un pupitru. Nici n-am avut timp să absorb toate detaliile dimprejur, cum îmi place, așa că nu prea am ce povesti. Ciudat lucru, viața, mi-am spus în gînd în timp ce simțeam înțepătura acului în braț, seringa injectîndu-mi acel material genetic care provoacă celulele să creeze proteinele virale, declanșînd apoi sistemul imunitar, limfocitele, care vor putea produce anticorpi. Folosim tehnologii incredibil de sofisticate pentru a fi siguri că ne vom putea continua existența, și totuși ne sacrificăm, ne zbatem pentru a avea cîteva momente în care credem că vom fi fericiți, și pe care poate nu le vom putea trăi niciodată cum am dori, pînă la capăt, pentru că oricum nu știm ce ne va aduce ziua de mîine. "Țineți cu degetul așa, două minute, nu mai mult", mi-a spus tanti doctor, întrerupîndu-mi șirul gîndurilor, punîndu-mi un leucoplast și urîndu-mi sănătate. Am ieșit din cabină, urma altcineva care poate avea aceleași gînduri ca și mine, sau poate altele, și m-am uitat la cadranul ceasului de pe perete, încercînd să memorez timpul, ca la gară, fiindcă de fapt eram într-o sală de așteptare. M-am așezat cuminte pe un scaun, pentru sfertul de oră de stat sub observație. În apropierea mea se afla o fată care semăna cu Katherine Parkinson, sau așa mi s-a părut la prima vedere, cu mască te poți înșela ușor, apreciezi doar după ochi și trăsăturile nefaciale, suficient însă pentru a face să vibreze o coardă în mine, dar după puțin timp i-a fost strigat numele și a plecat - a auzit chemarea, cum se spune. După aceea au mai intrat alte persoane, altele au plecat la rîndul lor, urmînd aceleași formalități, după cum se întîmplă și în viață de altfel, te întîlnești cu atîția oameni cu care împarți un spațiu doar o singură dată sau pentru un timp limitat și pe care nu-i vei mai revedea probabil niciodată.

Era înnorat și promitea să plouă. Am mers pe jos înapoi spre casă, adică spre servici, două lucruri pe care în ultimul timp le cam confund. Orașul arată altfel cînd te afli pe o stradă în momentele zilei în care în mod obișnuit ești la lucru. Parcă te îndeamnă să mai rămîi, să-l explorezi, așa c-am ales un drum ocolitor pe lîngă vegetația care crescuse destul de mult pe lîngă blocuri. Plimbarea prin aerul curat chiar m-a învigorat puțin. Am mai lucrat cîteva ore, apoi m-am dus la bucătărie, mi-am făcut un ceai, am luat niște biscuiți cu ciocolată și am continuat să lucrez. Totuși ceva nu era-n regulă dar era greu să identific ce anume. M-am deconectat cu o oră mai devreme. Presupun că trebuia să iau ceva preventiv, dar știam că toate medicamentele care se administrează pentru cazul acesta ori nu-mi făceau bine, ori nu aveau niciun efect asupra mea, iar altele nu cunosc. Nu mă simțeam bine-n corpul meu: tricoul cu care eram îmbrăcat mă jena și am început să localizez o durere surdă de parcă aveam o minge de tenis în cap. În plus o senzație de corp străin și în piept, nu-mi dădeam seama dacă de la inimă sau de la plămîni, ca atunci am avut bronșită, însă acum puteam să respir fără dificultate, cred, însă parcă ceva radia din mine. Ce-au mi-au băgat oare? m-am întrebat. Poate trebuia să mă uit înainte la ce scria pe eticheta dozei, cum mi-a zis Mama, dar atunci nu m-am gîndit, sau am avut încredere, așa sînt eu. Parcă începea să se învîrtă camera în jurul meu, așa c-am ales să mă întind puțin pe pat. Am pus capul pe pernă, dar cumva aceasta m-a atras ca un magnet și am auzit o bufnitură, după care am simțit că mă afund din ce în ce mai mult și nu mă mai opream. Am pierdut cunoștința locului unde mă aflam în spațiu, în ce poziție mă situam față de perete sau de comodă. A urmat o senzație de cădere în gol, de pogorîre în infern, în miezul unui vulcan. Poate la fel simți și înainte de a muri. Acum cîțiva ani mă aflam într-un oraș care e adeseori asociat cu moartea, deși aparent îți oferă o impresie contrară, aglomerația de pe străzi îi dădea un aer mai viu decît multe altele în care-am fost, însă din cauza turismului de masă, a lowcost-ului și airbnb-ului, își pierde din autenticitate și deci și din suflet. Era o după-amiază toridă de august, momentul zilei cînd îți vine să te întorci în camera de la hotel, să închizi storurile și să tragi un pui de somn, un riposo cum zic italienii, dar în același timp știi că ți-ai propus de acasă să faci atît de multe lucruri încît vrei să profiți la maximum de tot ceea ce-ți oferă un oraș vechi: artă, arhitectură, istorie, precum și un anume sens al umanității. Acesta este un prag, ca un portal peste care dacă reușești să-l treci, orașul ți se va deschide cu adevărat, ceea ce hoardele de vizitatori-de-o-zi nu vor înțelege. Am intrat la San Rocco, gîndindu-ne printre altele și să stăm puțin într-un loc mai răcoros. Am plătit intrarea, astfel că am putut privi în voie picturile în format de mari dimensiuni de pe pereții sălii somptuoase, înfățișînd o mulțime de scene biblice încărcate de tensiune, Masacrarea Inocenților, Încoronarea cu spini, Calvarul și atîtea altele, create chiar în acel loc, cu fervoare, de Tintoretto în perioada Renașterii tîrzii în timp ce afară epidemia de ciumă din Veneția făcea ravagii. Ca acei tineri din Decameronul lui Boccaccio care s-au refugiat într-o casă părăsită de pe dealurile din afara Florenței, departe de orașul sinistrat, spunînd povești în fiecare noapte, opunîndu-se astfel epidemiei prin izolare și creativitate. Apoi am luat de pe un raft una din oglinzile dreptunghiulare, cu factor de mărire, învelite într-un cadru de lemn și destul de grele, prinzînd-o cu amîndouă mîinile, avînd grijă să n-o scap, încercînd să admir astfel și picturile din plafon, însă nu vedeam prea bine, am citit undeva că abia recent au introdus un sistem de iluminat cu leduri, dar pe atunci acesta nu era instalat, și, după ce venisem de la lumina puternică de afară, ochii nu-mi erau obișnuiți cu semi-întunericul, așa că n-am prea perceput clarobscurul sau sfumato, și în plus mai eram și destul de obosit. Îmi zvîcneau tîmplele și picioarele, după ce mersesem în prima parte a zilei prin labirintul de străduțe pietruite, unele construite deasupra unor canale, sub care parcă simți că se află o apă curgătoare, și traversasem nenumărate pasaje, piețe, piațete, poduri, splaiuri. În plus, privitul scenelor ample înșiruite pe pereți, de jur împrejur și deasupra, cu zeci de corpuri plutitoare răsucite în planuri, unghiuri și din perspective multiple care ori par că te absorb înăuntru ori că se revarsă peste tine, îmi crea o senzație ca de vertij. După ce-am dat o tură pe la ambele niveluri ale clădirii, am intrat într-o sală de dimensiuni mai reduse dar care părea puțin mai luminoasă față de celălalte, de unde se puteau observa mai în detaliu scenele dramatice ale picturilor murale, unele destul de dureros de privit, și unde m-am așezat pe una din băncile de pe margine, și-am așteptat.

Burnout de mai

De la începutul anului am simțit o presiune mult peste medie la servici. Noi features care trebuiau introduse, deși foarte neclare, apoi lucrul pe mentenanța lor, luptîndu-mă de unul singur cu probleme comune venite de la alte "n" componente și echipe cu care comunicăm, care au implementat și ei la rîndul lor partea lor a acestor features, și ceva în plus, specific lor, dar la fel de vag și care trebuiau puse cap la cap și făcute să funcționeze împreună. Pentru că, inițial cel puțin, din toată treaba asta parcă au ieșit niște piese de Lego care nu se îmbinau ca lumea. Și situația aceasta s-a suprapus cu lucrul la noul proiect pe care am fost alocați, eu și echipa din care fac parte. M-am mobilizat cu greu să lucrez și în cîteva duminici, deși nu eram obligat, însă doar atunci aveam timp de reflecție, fără să fiu întrerupt, gîndindu-mă dacă și cum să schimb design-ul la anumite secțiuni, ceea ce am și făcut. Acum două luni orașul era din nou în carantină, ieșeam din casă doar cu declarație, iar din speranța că o vom termina cu pandemia a mai rămas doar o fărîmă care se pierduse printre oameni, ca-n cîntecul acela, L'appuntamento. Pe scurt, dacă aș putea zice astfel, pentru că perioada se părea interminabilă, eram într-o continuă tensiune, ca într-un coșmar și aproape nu mai suportam. Unde sînt serile romantice de mai la care visam cînd eram mai tînăr? Nu așa îmi imaginam că mi le voi petrece. Cîțiva colegi de la o altă echipă m-au chemat să mă alătur proiectului lor și în final, după cam vreo lună de gîndire, de luptă cu conștiința și de pus în balanță argumentele pro și contra, am acceptat. Mă simt ca și cum mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă, dar tot nu mă simt complet vindecat. Încă mai resimt stresul acumulat în ultimul timp. Și aici am o perioadă de training-uri pe care trebuie să mă mobilizez să le parcurg, deși mă concentrez cu greu. După cea de-a doua doză de vaccin (pe care-am primit-o în 17 mai) mă cam doare capul și mi se pare că obosesc prea repede, deși nu știu dacă și din cauza asta sau poate că sufăr de burnout. Mi-ar trebui o zi liberă, sau mai multe, bine că urmează un week-end lung cu Întîi Iunie, care cade marțea viitoare și puntea aferentă.

Aprilie 2021

Ciudat lucru, viața. Ne zbatem pentru a putea avea cîteva momente în care credem că vom fi fericiți și pe care oricum nu le trăim niciodată așa cum am vrea, pînă la capăt.

Ieri m-am vaccinat cu prima doză. Mi-era teamă să nu pățesc ceva, să leșin de exemplu sau să-mi mișc brațul. Și nici nu-mi plac acele. În poze și la tv acul acela părea așa de lung, nu știu cum încăpea în antebraț. Cred că mulți au astfel de fobii și de asta nu prea vine lumea de fapt. Dar a fost bine. Nici nu prea am ce povesti. Abia după ce-am primit vaccinul, cînd m-am așezat pe scaun pentru cele 15 minute de stat sub observație, am început să conștientizez unde mă aflu. Iar apoi, drumul de întoarcere spre casă l-am făcut cît mai repede, și pentru că era o vreme prea răcoroasă pentru luna asta, dar și ca să nu m-apuce pe drum eventualele amețeli de care auzisem atîtea. Odată ajuns acasă, am simțit o ușurare pe de-o parte, era de-abia ora 16:30, iar pe de altă parte, alte griji au început să-și facă loc, odată așezat din nou la calculator, asta ca bonus pe lîngă cele legate de servici. De ce nu simt nimic? Nu trebuia deja să-mi stimuleze organismul să producă anticorpi? Oare mi-a făcut bine injecția? Dar sînt lucruri pe care nu ți le spune nimeni. De exemplu că efectele secundare apar mai tîrziu. Abia după vreo patru ore am simțit cum parcă se învîrte camera în jurul meu. Și mi-a fost și puțin frig, așa că am stat la orizontală, sub plapumă. Azi am fost amețit, dar nu știu dacă din cauza asta. Oricum, am insomnii. În ultimele săptămîni mă tot trezesc devreme, înainte de șase cred, nu mă uit la ceas, și nu mai apuc să adorm la loc. Mintea îmi tot fuge de la un subiect la altul, mereu și mereu. Nu reușește să stea deloc liniștită, să zăbovească pe un subiect.  Treptat încep s-aud sunetele de afară, trilulile vrăbiilor, mașina care încarcă gunoiul. Nu știu cum s-ar traduce din franceză cuvîntul oisiveté, dar eu la asta mă gîndesc acuma. Aș vrea să pot fi mai reflexiv. Ceva nu e-n regulă, cred.

2020 reloaded și ceva în plus

De fiecare dată cînd mă așez la calculator să completez declarațiile pe proprie răspundere de zi cu zi, pentru mine și pentru Mama, am senzația că sîntem tot în anul trecut. Nu credeam că va reveni carantina, cel puțin nu atît de curînd, mă gîndeam că poate abia la următoarea pandemie, mult mai încolo, deși să sperăm totuși că nu va mai exista vreuna. Bun, acum avem vaccinuri, magazinele sînt totuși deschise, cu excepția week-end-ului, cînd avem acces doar la cele alimentare și farmaciile, purtăm măști peste tot, și albastre și albe, avem și un parlament majoritar democrat. Dar avem recorduri de cazuri la ATI. Damien Mascret spunea la știrile France 2 că încă ne aflăm pe panta ascendentă a valului trei. Și au apărut mutații periculoase ale virusului, mult mai transmisibile, care afectează și persoane mai tinere: pe lîngă varianta engleză, braziliană, sud-africană, am auzit chiar și una din Bretagnia, care ar fi nedectată la testele PCR. Și a mai apărut un fenomen cel puțin la fel de periculos: oameni mega-proști care manifestează pe străzi împotriva restricțiilor, împotriva purtării măștii de protecție, împotriva guvernului. Aseară, pe la zece, mă uitam pe geam cum o turmă de dobitoci mărșăluia pe străzile din cartier, suflînd în vuvuzele, strigînd sloganuri extrem, extrem de vulgare și violente. Au fost la casa unde locuiește primarul Fritz și l-au înjurat, strigînd lozinci xenofobe. În Bacău s-au oprit în fața unui spital și i-au înjurat pe cei de acolo, nu e clar pe cine, pe medici, pe asistente, pe bolnavi? Intolerabil. Extremiștii de la postul pro-rusesc rtv îi încurajau încontinuu, jubilînd chiar. Eu unul sînt dintre aceia care am trăit manifestațiile de la Revoluție, de care-mi aduc foarte bine aminte, pe care le-am simțit încărcate de o energie magică, iar ieri, tot pe întuneric, mă uitam la marșurile bădăranilor, cu unele dintre sloganuri împrumutate de atunci dar cu siguranță neînțelese, ca niște forme fără fond scandate cu aceeași cadență și în aceleași locații din oraș ca atunci, dar ce diferență! Ce multă prostie există în țara asta! Și în lumea asta de fapt. Nici nu mă mai uit acum la televizor, că mă enervez. E oribil. Nu știu de ce nu desființează formațiunea aur, nu există nici o portiță în lege care să permită asta? Eu cred că ar exista. În fond e un vector major pentru răspîndirea virusului și al intoleranței religioase, și antisemitismului, ar fi suficiente motive pentru scoaterea în afara legii. Tot mă întrebam cine i-a votat. Acum am văzut. Se spune că perioada dictaturii a întunecat mințile, lucru evident, dar asta s-a terminat de mult. Mi-e așa de scîrbă de mutrele lor cu grimase hidoase de maimuțe tîmpite! Dar cum de s-au îndobitocit așa? Atît de întinsă e influența perioadei de atunci, care a distrus școala în acești ultimi 30 de ani, producînd idioți pe bandă rulantă, sau pur și simplu nu poate exista progres? Serialele și filmele proaste de acțiune, prostul gust de la programele de la tv, reality-show-urile, social media de la care se prind știrile false în mințile simple și proaste, și, lucru esențial, lipsa cărților. De fapt nu lipsa cărților, fiindcă librăriile sînt totuși pline, dar omul prost nu citește cărți, asta e de fapt caracteristica lui principală.

Februarie 2021

Văd zilnic la știri o mulțime de oameni care se vaccinează. Cum nu doar că nu suport să mă uit la ace dar și simt parcă de fiecare dată înțepătura în braț, pentru mine cadrele acestea sînt foarte deranjante. Îmi vine să-mi acopăr privirea cu mîna de fiecare dată cînd acul unei seringi intră într-un braț. Deși e dificil, fiindcă la știri imaginea comută rapid. Personalul medical pare însă eficient, profesionist, de încredere și freș, însă eu tot am o senzație pe care o asociez cu acrofobia, deși nu știu ce relație poate fi între ele.

Numărul de cazuri a fost în scădere pînă acum cîteva zile, dar e aproape sigur că vom avea parte de un al treilea val, sau am intrat deja, mai ales că apar noi tulpini ale virusului. Virusologia operează cu modele matematice, așa că nu sînt doar simple păreri, însă îmi place să-mi aloc o doză de optimism, mai cred în minuni, sau sînt neîncrezător în știință. Franța și Italia, țările mele preferate, mai au zone roșii. În Portugalia situația se normalizase la finele anului trecut, dar în ultima lună numărul de cazuri a crescut iarăși, rapid. Urmăresc astea pentru că pe undeva mai am o fărîmă de speranță că sezonul turistic de vara care va veni nu va fi pierdut, mă face să mă simt mai bine. Deși nu prea cred. Vaccinarea decurge lent. Pe de altă parte au apărut vaccinuri produse de alte companii, Johnson&Johnson, de exemplu. Totuși nu prea cred că sezonul se va deschide și că avioanele vor putea zbura din nou sau că hotelurile se vor dechide toate, sau doar unele (care?) sau muzeele, și oricum, virusul tot se poate lua. Așa că voi sta și vara acasă, pentru al doilea an consecutiv. Deprimant. Am intrat bine în jumătatea a doua a vieții și nu-mi permit să pierd timpul.

Continui să urmăresc pe YouTube canalul France with Véro - sînt videoclipuri transmise live de o tipă drăguță și foarte cultivată care se plimbă prin Paris, filmează cu smartphone-ul și ne explică istoria locurilor, spunîndu-ne și cîteva anecdote delicioase legate de străzi, clădiri, biografiile unor oameni care-au locuit acolo, de exemplu. Mi-au plăcut în special cele din Marais (n-am fost niciodată la Hôtel de Sully) dar și din locuri în care n-am fost, ca Plaine-Monceau - cu statuile lui Alexandre Dumas père et fils și clădirea Cité de l'Économie, sau în Square des Batignolles. Îmi place să revăd oamenii în ziua de azi, pe străzi, deși acum poartă măști pe față. Mă întristez cînd văd atîtea localuri închise, cine știe cînd își vor reveni, cine știe dacă-și vor reveni. Gibert Jeune din Place St Michel se închide. Am intrat de multe ori acolo și îmi imaginam cum ar fi fost să fiu student la o facultate adevărată din Paris și să-mi caut cărțile de care aveam nevoie acolo, în ediții ieftine. Eh. Tot la Véro am revăzut atîtea locuri din Paris pe care atunci nu le-am explorat suficient. Și nu numai din Paris. Anul trecut a fost prin Bordeaux, Nantes, Vanves, Lille - am aflat atît de multe. Astea sînt chestii perisabile, nu știu cît vor mai fi prezente acele videoclipuri acolo pe YouTube, dar pentru mine înseamnă enorm. Cum au însemnat acum cîțiva ani și cele ale userului 'mxsmanic'. Acum mi-aș dori să pot vizita Bordeaux și împrejurimile sale, să intru la muzeul vinului, deși nu sînt băutor, să străbat străzile care seamănă oarecum cu Parisul dar totuși au o identitate aparte, dar profund franceză în același timp, să vizitez de exemplu castelul lui Montaigne, și alte castele de pe valea Dordogne, chiar să merg într-o canoe, cum am văzut la Rick Steves.

A apărut la Humanitas volumul întîi din opera integrală lui Platon. Să mi-l cumpăr oare? Am cîteva din cărțile lui Platon în engleză și în română. Trebuie să-mi fac cumva loc în bibliotecă mai întîi pentru că efectiv nu mai am loc. Anul trecut a apărut volumul întîi al Eseurilor lui Montaigne. Pe acesta mi l-am luat dar încă nu l-am citit. Sper să fie traducere bună, nu ca Meditațiile lui Marcus Aurelius, care a apărut tot la Humanitas și pe care l-am abandonat și l-am reluat apoi în ediția Oxford. Continui să citesc Dumas, cum ziceam lunile trecute. Acum de exemplu sînt la Louise de la Vallière - m-am cam împotmolit în viața de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, dar continui, nu mă las. Interesant, mai ales dac-ai vizitat cîteva castele, ca mine, dar acțiunea lipsește. E o parte care cred care oferă adîncime poveștii și colorează atmosfera. Mi-am mai cumpărat cîteva cărți de Dumas pe care nu le aveam, de exemplu Cei Patruzeci și Cinci de la Adevărul - deși a apărut acum zece ani, încă le-am găsit la un anticariat din București - o ediție în folie! Apoi, tot căutînd pe Net am găsit și alte titluri care nu fac parte din canon, Cavalerul d'Harmental, Sfinxul Roșu, Războiul femeilor și multe altele însă editura la care-au apărut nu-mi prea inspiră încredere. Adică: eu sper că-s complete. Am comparat nr-ul de pagini cu nr-ul de pagini al edițiilor apărute înainte de Revoluție la noi și sînt mai puține. O fi de la paginație, mărimea fonturilor? Să-mi cumpăr oare și edițiile precedente? Sau să compar cu textul de pe Gutenberg? E greu de urmărit. Mi-am comandat de pe okazii Le Morte D'Arthur de Thomas Malory, apărută la noi în anul 1979 la editura Minerva în celebra colecție bpt. Mi-a venit la poștă ieri dar cum a fost sîmbătă, n-am fost încă s-o ridic. Așa că pe luni. Am vrut inițial să-mi comand ediția în engleză, cele două volume de la Penguin, dar am citit undeva că are termeni arhaici care ar îngreuna lectura.

Roverul Perseverence a amartizat. Ei, iată că se petrec și lucruri mărețe. Iată că mai sînt oameni pe lumea asta care se ocupă și de chestii foarte diferite, de care nu prea auzi la știri, pînă ce nu are loc un eveniment ca acesta. Anul trecut au fost primele misiuni NASA și SpaceX cu echipaj spre Stația Spațială Internațională (Godspeed Bob and Doug!) ale căror lansări le-am urmărit pe Net, și vor mai urma și altele. Se pregătește Artemis. Abia aștept! Nu cred că-i acceși senzație ca aselenizările deși NASA a ținut mereu inetersul aprins: Voyager, navetele spațiale, telescopul Hubble, Cassini-Huygens, New Horizons și roverele Opportunity sau Curiosity.

În viața mea n-am văzut atît de puține standuri cu mărțișoare în oraș. Asta-i la fel de groaznic, ca înfățișarea orașului la Crăciunul de anul trecut. Mare păcat. Îmi aduc aminte de anul trecut în perioada asta cînd la fel mă feream de oameni, fiindcă virusul circula deja și-n Timișoara și am auzit vorbindu-se italienește într-un loc (Italia era anul trecut pe vremea asta cea mai afectată țară din lume) și eram speriați pe bună dreptate. Ce vreau să spun e că s-au întîmplat atîtea lucruri în ultimul an dar în același timp mărțișorul anului trecut parcă a fost de-abia ieri. Atunci nu se purtau măști pe străzi, ca acum, abia mai tîrziu s-a introdus obligativitatea purtării lor. Anul acesta sînt mai multe măști albe, kn95 ffp2. Ca un fel de modă.

Vechiul sediu al companiei în care am lucrat vreo duzină ani, a fost demolat. Am trecut recent pe acolo. Ce mic pare locul, acum că a fost nivelat! Și cînd mă gîndesc cîte s-au întîmplat acolo, cît consum nervos și emoțional! Și pentru ce? În fond un sediu este ceva provizoriu, la fel ca proiectele la care lucrez. Există lucruri mult mai importante în viață. Acum e doar un loc vacant peste care s-au așezat ciorile. M-a pus pe gînduri dar cumva mă simt și ușurat, ca și cum problemele vechi, deși știu că au dispărut, odată cu distrugerea clădirii s-au dus complet. Pe de altă parte, parcă o parte din trecutul meu nu mai e, a dispărut. Sîntem noi oamenii atît de legați în gîndire de spațiul fizic? Nu m-am simțit foarte bine acolo, dar nici foarte rău. În fond a constituit un fel de oază în țara asta și un adăpost pentru vremuri dificile, dar mentalitatea colegilor nu se ridica absolut deloc la nivelul de civilizație pe care-l așteptam.

Ianuarie 2021

Cu puțin înainte de amiază, am ieșit la o mică plimbare prin oraș, în zona centrală. Erau peste zece grade Celsius, se simțea puțină umezeală în aer, așa cum îmi place mie, și după ploile din zilele precedente, soarele strălucea acum puternic sau cel puțin așa îl percepeam eu, după o săptămînă de lucrat de acasă. Prin ochelarii aburiți de la purtarea măștii de protecție mă uitam la terasele localurilor unde oamenii luau masa stînd în corturi transparente de plastic, fiecare masă cu tot cu cei așezați împrejurul ei aflîndu-se într-un astfel de cort/dom/bulă de plastic/iurtă/iglu transparent. Perimetrul trotuarelor s-a micșorat astfel iar frumusețea fațadelor din Centrul Vechi contrastează cu improvizația cu aer futurist utilizată de cei din serviciile ospitalității pentru a-și continua afacerea. Aceasta este noua normalitate. E și un mod de protecție împotriva frigului, însă nu prea am încredere în modul cum se asigură ventilația. Păcat că nu vedem și la noi ursuleți de pluș pe scaunele neocupate, ca la Paris, ar fi dat peisajului urban un aer mai liniștitor, de poveste.

Oricum nu se întrevede nici o îmbunătățire a situației acestea în care ne aflăm de aproape un an. Pe de o parte încă de la finele anului trecut au apărut mai multe tipuri de vaccinuri, care au început să fie distibuite și la noi și chiar și administrate, deși sînt o grămadă de oameni care nu vor să se vaccineze, din cauza teoriilor conspiraționiste de pe pe Facebook care spun de exemplu că Bill Gates ori vrea să elimine cîteva procente din populația lumii fiindcă nu mai există suficiente resurse naturale ori vrea să le implanteze cipuri 5g, ca lumea să poate fi urmărită de oriunde. Apariția teoriilor acestea trebuie studiate cu grijă la fel ca virusologia, fiindcă sînt la fel de grave. Pe de altă parte au apărut tulpini noi, întîi cea engleză, apoi cea braziliană și sud-africană, care sînt mult mai contagioase și deja s-au înregistrat cazuri și la noi. Cine știe dacă toate astea nu vor duce la o nouă stare de urgență.

Astfel că nici anul acesta nu se va putea călători, mi-e clar. Am continuat și luna asta să-mi comand cărți să-mi sting tînjirea: Sur la route des régions de France, Les plus beaux villages de France, Nos 52 week-ends coups de cœur en France, Redécouvrir la Nationale 7. În fond, e și acesta un fel de a călători. Mă gîndesc la aceia care vizitează în fugă un oraș, sau aleargă de la un sit turistic la altul ca Speedy Gonzales, și nu citesc nimic despre cultura acelui loc, care știu să facă doar remarci de genul: "hm, meseriașe clădiri!", și care se întorc la fel de ignoranți cum au plecat. Inculții umblați - un nou specimen apărut odată cu low-costurile și cu siturile agregatoare de rezervări online precum și cu ceva ce disprețuiesc cel mai mult: AirBnb - care distruge peste tot comunitatea locală cam la fel cum au distrus IT-știi zona San Francisco.

Mă concentrez greu, chiar extrem de greu, la servici. De fapt vorba vine la servici, că lucrez tot de acasă. În firmă au fost mai multe cazuri de Covid anul trecut, dar managementul nu ne-a comunicat. Eu tot amîn să mă apuc de lucruri, și atunci, ca să recuperez, stau și lucrez peste program. Și doar am atît de mult de lucru! Și proiectul este atît de încîlcit și observ atîtea cazuri care ar putea apărea și pe care le descopăr și știu că n-aveam cum să le prevăd, încît îmi pare uneori că tot ceea ce fac poate avea efecte secundare, că mă trec sudorile. Sînt întrerupt deseori și prin urmare trebuie să-mi mut atenția la alt task după care să revin la cel de la care-am plecat și asta de mai multe ori pe zi. Și în plus mi se pare că proiectul actual nu mai termină după cum nici pandemia pare că nu se mai termină odată.