De la Bari la Lecce

Era într-o zi de duminică, 28 mai 2023, ora 11:30 am, și mă aflam în gara Bari Centrale, regiunea Puglia, Italia. Cum am ajuns aici, pe scurt. Petrecusem cîteva zile în regiunea Basilicata, explorînd în amănunțime mai ales orașul Matera, unde-am dormit două nopți într-un mic hotel, și unde m-am tot plimbat pe străduțele pavate cu pietre colțuroase că mi s-au rupt pantofii de sport aproape noi, pe care-i credeam mai rezistenți. Așa că tocmai mă întorsesem cu un autocar, fiindcă trenurile regionale nu mergeau duminica, e drept, foarte comfortabil, iar acum aveam cîteva ore la dispoziție pînă la sosirea trenului Frecciarossa 1000 spre Lecce, următoarea destinație pentru cîteva zile.

Bari este un oraș cu 320 de mii de locuitori, iar cu tot cu zona metropolitană trece bine de un milion și constituie atît un important port la Marea Adriatică cît și un oraș universitar, iar lucrurile acestea se simt: arată atît o față gritty cît și una mai exuberantă. Are un centru istoric, cu străduțe înguste și întortocheate, viu animate, în care se află Basilica Sf. Nicolae și Catedrala San Sabino, terminate în secolul al XII-lea și respectiv al XIII-lea. Între acest Centro Storico și gară există un alt cartier, construit în secolul al XIX-lea de Murat, (generalul lui Napoleon, care l-a făcut apoi rege al Neapolelui) cu străzi desfășurate într-o rețea rectangulară, care formează și un major district de shopping, cu clădiri cu mai multe etaje avînd balcoane cu balustrade ornate, precum și o lungă promenadă de-a lungul mării.

Gara a fost construită în secolul XIX, a trecut prin mai multe extinderi și renovări de-a lungul timpului, și e deservită zilnic de vreo 300 de trenuri care transportă anual aprox. 14 milioane de călători.

În Puglia există, cinci companii feroviare. În fața gării Bari Centrale, cum ieși spre stînga, se observă clădirea companiei Ferrotramviaria, care administrează rețeaua Ferrovie Nord Barese, o companie privată, care are și un tren spre aeroport care pleacă de undeva de la subsol. Lîngă ea, într-o clădire mai scundă, se află sediul Ferrovie Appulo-Lucane, o companie privată, ale cărei trenuri cu ecartament îngust unesc Puglia cu Basilicata (Lucania e vechea denumire a regiunii Basilicata). Cu aceasta se poate merge la Matera de exemplu, deși pentru asta există mai multe autobuze directe, confortabile, care sînt și mult mai rapide. Însă are prostul obicei de a nu funcționa duminica, și ne aflam într-o zi de duminică, și tocmai veneam de la Matera, după cum spuneam mai sus.

Pe lîngă aceatsa, mai există trei companii. Ferrovie dello Stato Italiene, evident, care, prin subsidiara ei, Trenitalia, principalul operator din Italia, conectează orașele majore din Puglia cu restul Italiei. Ferrovie del Sud-Est, care conectează orașele mici ale regiunii și zona rurală. Am fost de la Lecce la Gallipoli cu un astfel de tren, un drum care a luat cam de trei ori mai mult timp decît dacă am fi avut o mașină. De asemenea compania are și autobuze - la Alberobello de exemplu, unde parcă toată lumea voia să meargă, se poate ajunge cu aceasta (autobuzul se ia din spatele gării, Largo Sorrentino și face puțin peste o oră). Și Ferrovie del Gargano, între Bari și Foggia dar cu aceasta n-am mers

În mijlocul pieței din fața gării se află o fîntînă înconjurată de palmieri, ca o oază, care dă o senzație de prospețime în această zonă intens circulată, în căldură și miros de carburanți arși. Am citit însă că toată aria aceasta dimprejurul gării nu e sigură după lăsarea întunericului, dar cam așa se întîmplă în toate orașele mari din păcate. Și ziua am văzut de exemplu chiar pe platforme persoane dubioase. La un moment dat am văzut un individ care se plimba lejer pe peron cu o sticlă de bere în mînă. Peste vreo cinci minute l-am văzut venind în sens opus, de data asta fiind escortat de personalul de pază. Am petrecut juma' de zi în Bari, în zona centrală. peste cîteva zile, și mi s-a părut ok ca și siguranță. Nu ne-am cazut în Bari, ci într-un orășel apropiat, mai relaxant, cu clădiri mult mai joase.

În holul de la intrarea în clădirea gării Bari Centrale este curățenie și sînt de remarcat imediat niște coloane susținere, alb-aurii, care-i oferă un aer clasic și elegant. În interiorul gării se găsesc mai multe automate de vînzare a biletelor, un punct de informare a clienților, și două bufete de la care poți lua cîte-o felie de pizza, o focaccia, panzerotti (un fel de langoși dar mai groși, umpluți cu mozzarella și pomodoro), sandviciuri, baghete, brioșe, tarte cu gem, din astea, care nu arată ele prea îmbietor, dar hei, te afli în Italia, așa că n-au cum să fie rele, și desigur, cafea precum și o vastă selecție de băuturi, deci nimic deosebit. Nu există sală de așteptare, doar un lounge pentru deținătorii unui card special, Freccia Club, adică pentru călători care folosesc regulat trenuri de mare viteză. Așa că dacă trenul cu care mergeți e anulat (și asta se cam întîmplă destul de des în ultimii ani, ca peste tot în Europa de altfel) atunci, dacă vrei să-l aștepți pe următorul, nu prea ai ce să faci, decît să stai pe peron, dacă ai mult noroc poate găsești o bancă liberă, altfel stai în picioare, sau, dacă ai mult timp și energie, te poți plimba prin oraș, în zona comercială, la care poți ajunge imediat, mergînd lejer pe jos.

Aveam cîteva ore de petrecut pînă la sosirea trenului. Prea puține pentru a da o tură prin oraș (urma să o facem altă dată) și prea multe pentru a lăsa timpul să treacă degeaba. Am lăsat bagajele la oficiul de depozitare, apoi am fost la un bufet mai liber să mîncăm cîte ceva, și după aceea am mers puțin pe peroane pentru a lua cîteva instantanee.

Am observat imediat trenuri regionale Trenitalia, tractate de o locomotivă de clasă E.464, introdusă în anii nouăzeci în special pentru serviciile de navetiști, construită de compania Bombardier (achiziționată de Alstom în 2021) și produsă la uzina italiană din Vado Ligure. Poate atinge o viteză maximă de 160 km/h, normal pentru trenurile Regionale, care opresc la mai multe stații decît cele de distanță lungă, uneori în toate, și cele Regionale Veloce, care opresc cam la jumătate din stații. Am călătorit de nenumărate ori în ultimul deceniu cu astfel de trenuri prin diverse regiuni ale Italiei și de cîteva ori (o dată chiar anul acesta, urma să o fac peste cîteva zile, spre Monopoli) am nimerit ca, în ciuda căldurii de afară, aerul condiționat să nu funcționeze.

Am observat o mulțime de InterCity-uri, unul de la 11:48, IC757, cu plecare spre Lecce, pe care aș fi putut să-l iau, dar am preferat să aștept un pic un tren de mare viteză, și, în plus nu știu cît ar fi întîrziat autocarul cu care-am venit, dar a venit la timp. Și, de ce să nu recunosc, am vrut să mai stau puțin și prin gară. Mai erau și altele. Acestea operează în special între nordul și sudul Italiei sau spre țările învecinate.

Am putut vedea o mulțime de trenuri regionale Pop - de tipul Coradia Stream, în versiunea cu patru vagoane, deci ETR 104, de 84.2m lungime, care poate transporta pînă la 509 pasageri, din care doar 321 pe locuri. Are spații speciale pentru biciclete, care se taxează suplimentar. E construit de Alstom în diverse regiuni din Italia: cea mai mare parte în Savigliano, sistemele de tracțiune și alte componente în Sesto San Giovanni iar sistemele de semnalizare în Bologna. Flota regională Trenitalia e completată cu trenuri Jazz (Alstom, cu 4 pînă la 6 module), Rock (Hitachi, double decker), Blues (la fel ca Rock, dar single decker) și Swing (construit de o firmă poloneză, puțin mai lente, 130 km/h). Peste tot muzică. ♫ Nu am văzut Hitachi Caravaggio, ca anul trecut în Liguria. Urmează să sosească și la noi în țară cîteva zeci de astfel de trenuri, primele trenuri de pasageri livrate de Alstom în România. Fiecare tren va avea șase vagoane, 350 de locuri și va putea atinge 160 km/h. Am citit recent că primele trenuri vor intra în teste chiar în lunile viitoare și dacă va fi totul ok, vor intra în circulația comercială la începutul anului viitor. Printre alte rute, vor fi și cu plecarea din Timișoara spre Arad și alta spre Cluj. Poate/sper că odată cu introducerea acestor tipuri de trenuri și la noi în țară, din ce în ce mai mulți oameni vor renunța la mașină pentru deplasările interne. Desigur, neo-țăranii corporatiștii nu, fiindcă ei n-ar renunța în ruptul capului la mașina lor de servici cu care vin la sediu, să nu întîrzie la o ședință la care dau din gură, că altceva oricum nu știu să facă, sau cînd pleacă acasă fuga fuguța la casele lor împuțite din suburbiile-dormitor, în care nu găsești nici o carte.

Mă uitam în reflecția mea în geamul unui astfel de tren, ca la un străin. Un ragazzo care visează uneori trenuri. Dar nu călătorește atît de des pe cît și-ar dori. Nu prea are timp. Lucrează la o companie cu sediul undeva în apropierea Gării de Nord și de fiecare dată cînd vine la servici sau pleacă spre casă se uită la trenurile care se întrevăd după bulevard, peste gardul de beton al clădirii reviziei de vagoane. Iar în zilele cînd își simte capul ca prins într-o menghină din cauza stresului, a complexității proiectului sau a mitocăniei generalizate parcă în acea țară, își ia o cafea în care selectează mai întîi prea mult zahăr, într-un pahar de carton, de la unul din automatele care au afișajul în italiană, și iese afară, lîngă peluza întinsă din fața companiei, la o oarecare distanță de grupurile gălăgioase de fumători, de bîrfele, discuțiile debilitante și veselia lor forțată, și privește spre trenuri, gîndindu-se de ce este el atît de fraier, adică conștiincios, și nu-și face o cerere de măcar o juma' de zi liberă, să urce într-un tren, în primul pe care-l va vedea, care să-l ducă undeva cît mai departe de lumea asta nebună. Dar nu are un răspuns. Pentru că nici nu cred că există un răspuns. Poate într-o zi, cînd vor apărea noile Coradia Stream, o va face.

Am văzut un trenul Frecciargento (în traducere: Săgeata Argintie) nr. 8314 spre Roma Termini. Pleca la 12:46 din Bari și ajunge la 16:55, în total 4h9min. Cu 9 vagoane, deci un ETR 485 (Elettro Treno Rapido), cu 489 de locuri din care 3 la clasa întîi, 5 la clasa a doua și un vagon bistro. Construit de Fiat Ferroviaria (acum Alstom Ferroviaria) e cunoscut și sub numele de Pendolino. Poate atinge 250 km/h, dar ce e interesant la el e că e tilting, adică se înclină la curbe (la un unghi de 8°). Have a safe trip, buddy. (Oh, nu-s normal, vorbesc cu trenurile, chiar dacă în gînd.)

Prin sottopassaggio, pasajul subteran, bine semnalizat, ajungi imediat la Ferrotramviaria, de care spuneam la început, o gară mică, cu doar trei linii, dar eficientă. Trenul care duce la aeroport, mă rog, locomotiva, este construit de compania spaniolă CAF și face cam un sfert de oră pînă acolo.

Am călătorit în ziua precendentă și cu un tren al companiei Appulo Lucane, spre și de la Altamura, un oraș mai curat, tipic italian, cu mult mai puțini turiști. Mi-a plăcut că în stația din Altamura am stat în tren pînă ce a sosit un altul de la Bari și abia după ce toți pasagerii care voiau să schimbe au coborît din acela și au urcat în acesta al nostru, trenul a pornit motoarele și a plecat. Și mi-a mai plăcut arhitectura modernă a gării, care e în contrast cu cea a uneia dintre cele mai vechi așezări urbane din lume.

Între timp, m-am întors la suprafață, pe platforma noastră. Încet, (re)începe să se aglomereze. Tocmai sosea un tren Frecciarossa, în traducere: Săgeata Roșie, operat de Trenitalia, care poate atinge 300 km/h pe liniile dedicate - în această regiune însă nu sînt linii de mare viteză. (La ora la care scriu e în construcție o linie de mare viteză între Bari și Napoli - cînd va fi gata poate că și Rick Steves va adăuga regiunea aceasta într-unul din ghidurile sale.) Ah, dragi cititori, ar fi trebuit să fiți aici cu mine, mă rog, unii dintre voi, fiindcă e greu de descris energia care însoțește momentele sosirii sau plecării unui tren de mare viteză. Sunetul de motor electric acompaniat vibrația sa puternică, suprapunîndu-se peste anunțurile de la megafoane. Apoi conductori, mecanici, personalul gării, cu toții îmbrăcați în uniformele lor elegante, discutînd, glumind. Italienii sînt un popor extrovertit, spirite volubile, iar trenul îi cam izolează de lume, iar la sosire sau la plecare, comunică între ei cu foarte mult entuziasm, care e de-a dreptul contagios. Este vorba despre trenul Frecciarossa 9808 spre Torino Porta Nuova. Pleacă din Bari Centrale la ora 13:30 și va ajunge la destinație la ora 21:50 - în total 8h și 20min. Merge prin Bologna Centrale dar nu o ia prin Roma, ci prin Ancona. Peste vreo cinci minute, de la megafoane: "Treno Alta Velocità Frecciarossa novanta otto zero otto per Torino Porta Nuova è in partenza dal binario tre". Lumea s-a așezat frumos la coadă la urcare, civilizat. Pe mulți îi așteaptă un drum lung. Cu un minut înainte de plecare se închid porțile. Trenul acesta nu are tracțiunea distribuită, ci doar în față și-n spate prin două locomotive E.404. Dar nu cu unul din acesta urma să plec, ci cu Frecciarossa 1000.

Există mai multe tipuri de trenuri Frecciarossa, și în gara de destinație am avut timp să observ în paralel două dintre ele. De exemplu, Frecciarossa 1000, sau ETR 1000. Viteza maximă: 400 km/h, deși în Italia, ca și-n Germania de altfel, viteza trenurilor e limitată pe toate liniile la 300 km/h. Accelerează de la 0 la 300 km/h în patru minute. Are 16 motoare cu o tracțiune distribuită pe cele 8 unități. Două axe pe boghiu, două boghiuri pe unitate. Puterea: 10 mii kW (13400 cai putere). Lungimea: 202 metri. 457 de locuri. Dezvoltat ca un joint venture între AnsaldoBreda (acum Hitachi Rail Italy) și Bombardier (acum Alstom Ferrovie). Apoi: trenul de mare viteză Freciarossa ETR.700, proiectat de celebra Pininfarina și produs de AnsaldoBreda, construit la Pistoia. Tot cu tracțiune distribuită. Are o lungime 200.9m, 8 secțiuni articulate, 546 de locuri, din care 127 la clasa întîi și 419 la a doua, o putere de 5500 kWh și prinde maxim 250 km/h.

Dar să ne întoarcem. Între timp mi-am luat bagajele de la oficiul de depozitare. Aștept nerăbdător trenul AV 9511. (AV vine de la Alta Velocità.) Am observat pe panourile de afișate că există multe trenuri anulate în orele următoare, unul spre Veneția, și ultimul din listă chiar spre Lecce. Devin puțin agitat.

În sfîrșit sosește și trenul nostru. Cu o întîrziere de cinci minute, dar ce mai contează? Oricum, aveam să le recuperăm. Oh boy, oh boy, oh boy, oh boy! ♫ I'm so excited, I just can't hide it. ♫ Cînd am urcat, parcă eram în Millenium Falcon sau în Star Trek. Nu toate locurile sînt aranjate ca-n avion, cele mai multe sînt cîte patru locuri în jurul unei mese, ideal pentru familii mari sau grupuri de prieteni. Dar am preferat altfel. Ei, da' știu să-mi aleg locurile. Am mers cu spatele (de unde să fi știut cînd am făcut rezervarea online?). Singura diferență față de clasa Standard sînt aceste fotolii capitonate cu piele, versus cele cu material texil, precum și o ciocolățică/biscuițel și o apă, care se oferă ca 'welcome service'. Mai există două clase superioare: clasa Business, la care rîndurile sînt aranjate în formație 2+1, iar la Executive se dă un Prosecco și un platou cu mîncare, dar cum eu oricum nu beau alcool, și oricum mîncasem deja, nu am simțit nici o lipsă. E aerisit, luminos și spațios. Există suficient spațiu de depozitare a bagajelor și jos, între fotoliile spate-n spate.Existau destui călători, lume bună. Mie sincer nu mi-a plăcut culoarea maronie a fotoliilor. O alegere cam nefericită, ceea ce e ciudat, pentru că italienii sînt cunoscuți pentru bunul lor gust. De exemplu dacă nu sînteți siguri dacă ceva are valoare artistică, întrebați un italian: mai mult ca sigur vă va arăta varianta corectă. Pe bune. Dar nu toate cele de la clasa Premium au această culoare, în alt carozza, tot la Premium class, erau de culoare gri, ceea ce-i conferă un aer mai stilat. De remarcat: suportul pentru picioare de jos, spațiul generos față de locurile din față, măsuța pliabilă din față (care are în interior un material neaderent, tot de o culoare maronie) precum și semnul pt. prize, care se află între cele două locuri alăturate. Și nu, nu scrie niciunde "E pericoloso sporgersi". Aproape de ușă, care se deschide apăsînd butonul verde, cu un fîsîit ca pe nava Enterprise, există încă un rack de depozitare al bagajelor mari, asta pe lîngă cele de deasupra, care și ele mi s-au părut suficiente. Semnul WiFi, evident, este pe toate ușile. (În trenul unui InterCity IC 614, la clasa Business, în care-am venit peste cîteva zile de la Lecce fotoliile erau dintr-un material textil, bleumarin, dar mult mai cool. Geamurile însă erau mai murdare. Și are cîteva elemente zdrăngănitoare.)

Pe display-uri era afișat la un moment dat: "We are travelling at 145 km/h". Cam asta e viteza maximă pe aici. Era afișat și itinerariul. A plecat de la Milano Centrale la 06:10, la 14:10 a ajuns la Bari Centrale (mă rog, cu cîteva minuțele de întîrziere, care însă, atenție!, au fost recuperate), de unde l-am luat noi, de unde a plecat la 14:18 iar la 15:50 va ajunge la Lecce. O singură oprire, la Brindisi (se pronunță cu accentul pe primul 'i').

Pe tot parcursul drumului am remarcat livezile de măslini. Regiunea pe care o traversăm, Puglia, produce cam 40-50% din măslinele necesare fabricării uleiul de măsline din Italia. Însă din nefericire, în ultima decadă, o boală, foarte greu de detectat de la primele simptome, a afectat milioane de măslini din regiune. Aceasta e cauzată de o bacterie care provoacă înfundarea vaselor care transportă apa de la rădăcină spre frunze și care e răspîndită de o mică insectă: atunci cînd aceasta mușcă dintr-o frunză infectată, bacteria trece în saliva ei și se propagă mai departe atunci cînd insecta trece la alt măslin. Odată infectat, măslinul se usucă și moare. Astfel, peste 20 de milioane de copaci au murit, unii avînd o vîrstă de cîteva sute de ani. Și nu există nici un tratament pentru această boală, care se răspîndește cu o viteză de cîțiva km pe an. Imediat ce e identificat un copac infectat lîngă alții sănătoși, trebuie dezrădăcinat iar ceilalți copaci trebuie inspectați imediat. Am văzut o mulțime de copaci uscați pe marginea drumurilor pe care-am fost precum și o mulțime ferme părăsite, mori în care presează măslinele, sau sere, în ruină. O imensă tragedie și un dezastru de mediu. Se crede că bacteria a ajuns aici printr-o plantă importată dintr-o țară din America Latină - și acolo există o astfel de problemă, la portocali de exemplu. Nu știu în ce măsură a fost prezentat subiectul acesta în presa de la noi, fiindcă nu prea urmăresc știrile ce apar în presa națională, dar, oricum, pe lîngă această tragedie, ciondănelile din coaliție îmi par insignifiante.

De altfel mare parte din peisaj e umplut cu livezi de măslini și construcții agricole. Un măslin poate trăi și cîteva mii de ani. Există garduri de piatră, joase, fără mortar, care delimitează proprietățile. Mi-a plăcut să privesc spațiul albastru în care privirea poate înainta neîngrădit. Marea e aproape.

Și astfel am ajuns la Lecce. Am și ațipit puțin între timp. Eram cam obosit totuși, trebuie să recunosc. Ne aflam în picioare de la 07:45, am mers cu un autocar de la Matera, a urmat apoi timpul petrecut în gară, iar acum cu trenul acesta, silențios, lin ... Și oricum, atunci cînd călătorești trăirile sînt mai intense. Terminus. Păcat c-a durat atît de pușin, cam o oră și jumătate. Grazie Trenitalia. Grazie Frecciarossa 1000.

Gara din Lecce a fost inaugurată în 1866. Mult mai mică decît cea din Bari Centrale, am stat pușin acolo, fiindcă check-in-ul se făcea doar de la ora 5.

Orașul Lecce degajă șarmul unei lumi vechi, în care timpul parcă s-a oprit. Toate clădirile din centrul istoric sînt construite dintr-o piatră calcaroasă cu o granulație fină extrasă din împrejurimile orașului, avînd reflecții aurii, atît ziua, la lumina soarelui, cît și noaptea, la lumină artificială.

Primul lucru pe care l-am vizitat, pentru că era aproape de hotelul în care-am stat, a fost Catedrala Santa Maria dell'Assunta, situată într-o piață închisă, adică înconjurată complet de clădiri pe toate cele patru laturi, avînd doar un singur loc pe unde se poate intra sau ieși. Este construită in stilul Barocco Leccese, un stil exuberant si somptuos, cu ornamente rafinate care a apărut la finele secolului al XVI-lea, după victoria flotei creștine la Lepanto, care-a cam pus capăt invaziilor și raidurilor piraterești otomane și sarazine în sudul Italiei, Adriatica și-n vestul Mediteranei, și prin urmare și a construcțiilor defensive, începînd astfel epoca libertății decorative, lucru sprijinit de ordinele religioase (Iezuiți, Franciscani) care au venit apoi în regiune atrăgînd cu ele un influx de 'ricchezza'. Imediat lîngă Catedrală e campanila. Construită pe locul alteia, de origine normandă, care s-a prăbușit la începutul lui Seicento. Are o formă rectangulară, o înălțime de 70m, cu cinci nivele (ultimul e în restaurare), fiecare avînd o balustradă care-i înconjoară perimetrul. E ușor aplecată, nu mi s-a părut, din cauza adîncirii unei fundații.

Apoi Amfiteatrul roman. Data construcției e estimată undeva între secolele întîi și al doilea AD. Clădirea cubică din preajmă a fost construită în 1592, a servit mai multe roluri: fie ca un loc de la care cetățenii erau informați despre evenimentele importante ale orașului, fie în care oficialii orașului ascultau plîngerie cetățenilor, sau magazie de arme în caz de război. Acum servește ca infopoint turistic și uneori, spațiu pt. expoziții. Coloana de imediat de lîngă are și ea o istorie: a fost construită din fragmentele uneia din cele două coloane care marca sfîrșitul Via Appia în Brindisi, principalul drum între Roma și sudul Italiei, care s-au prăbușit în urma unui cutremur. Întreaga arie este în restaurare, se cam observă după panourile care o înconjoară.

Lecce e celebru pentru a sa passeggiata, plimbarea de seară pe străzile pietonale din Centro Storico. Atît tineri cît și seniori, fără grabă. Animația de pe străzi este mai mare seara pe străzile înșiruite cu magazine și restaurante cu terase. Dar fără cerșetori, fără figuri încruntate sau răutăcioase, fără behăituri, fără rîsete în grup. O atmosferă foarte relaxantă, ceea ce vă doresc și vouă.

Timp de asimilare

Senzația pe care ți-o dă o amintire atunci cînd o analizezi poate fi diferită de cea pe care știi c-ai avut-o atunci cînd ai trăit-o. Am observat asta mai ales atunci cînd mă întorc dintr-o călătorie. Și atunci îmi pun întrebarea care din ele e mai adevărată și dacă într-adevăr s-a meritat. Cînd sînt plecat, deși știu că mi-am dorit cu ardoare să fi acolo, uneori am impresia că doar trebuie să îndeplinesc un obiectiv, al cărui scop este de a mă face mai o persoană mai bună, mai îmbogățit spiritual. Și astfel, strîng din dinți, mă forțez să mă scol dis de dimineață, ignor oboseala, vremea uneori potrivnică, aglomerația din locurile excesiv de turistice, anxietatea de a prinde o conexiune, un tren, un autobuz, care să mă ducă spre destinația dorită sau înapoi la hotel, precum și sentimentul unei solitudini apăsătoare, mai pregnant atunci cînd mănînc de unul singur la o masă, sau cînd văd cupluri în posturi romantice, de la care trebuie să fac un efort ca să-mi abat gîndurile. Apoi mai este dorința care mă cuprinde atunci cînd mă aflu într-o librărie sau cînd ies dintr-un muzeu, de-a citi o carte pe care tocmai am răsfoit-o, chiar dacă într-o limbă din care cunosc doar cîteva cuvinte, ori despre subiecte care mi-au atras atenția, ceea ce atrage după sine dorul de-a fi în acel moment acasă, tolănit și cu o carte în mînă. Și toate astea durează pînă la puțin timp după ce mă întorc. Atunci pun instinctiv în perspectivă locurile pe unde-am fost, într-un cadru mental, poate nu chiar idealizat, dar oricum degajînd un fel de aură care-mi iradiază gîndurile și noaptea, visele. Și asta într-o astfel de măsură încît nu-mi mai vine să mai plec undeva curînd, încă o dată, deși mi-au mai rămas cîteva zile de concediu, și nu cred că doar din cauza oboselii, ci poate și din afluența memoriei senzațiilor recent trăite care lucrează asupra mea, pe care simt că trebuie să le interpretez mai întîi, și apoi să le asimilez, înainte de a trece mai departe la altceva.

ReStart Trek

Acum cîteva săptămîni, la începutul unui week-end prelungit, mă aflam în fața televizorului căutînd un film pe un canal de streaming, cînd mi-a atras atenția, nu știu de ce, Star Trek: Picard. Mai auzisem de el, desigur, chiar îl urmărisem pe Patrick Stewart în pandemie citind din sonetele lui Shakespeare pe rețelele de socializare. Însă acum de fiecare dată treceam repede peste el cu telecomanda, eu avînd cu totul alte preocupări: istoria, literatura, călătoriile. Pur și simplu nu mă mai interesa franciza, și asta încă din facultate, demult, mă cam plictisisem de el, cu tentele lui didactice, cu întîlnirile cu ambasadori sau ușile acelea care se închideau și se deschideau cu un fîșîit, deși filmul Generations din 1994 chiar mi-a plăcut foarte mult (acela a fost și unul dintre puținele filme pe care le-am văzut la cinema în perioada studenției). Și nici literatură SF nu mai citeam de puțin după ce-am terminat facultatea. Cu cîteva zile înainte citisem ce încîntat era cineva pe FB de final. De data asta însă am zis să încerc. Și m-a prins imediat. Atît de mult încît am terminat toate cele treizeci de episoade în puțin peste o săptămînă (nu voiam să văd mai mult de trei, maxim patru pe zi, ca să las timp să diger ca lumea). Și de-atunci am început să mă uit la episoadele cîtorva seriale simultan, nu doar reluînd seria din Next Generations, multe din care, ciudat, nu-mi prea aduc aminte, dar și cele la care nu m-am uitat deloc: seria originală,  Voyager și chiar Enterprise. Ce s-a întîmplat?, mi-am pus întrebarea. Este factorul nostalgic, este un shift al intereselor? Cred că ambele. Dar asta îmi provoacă probleme.

Nu știu de ce m-am lăsat de citit science-fiction după facultate, cu o excepție: Philip K. Dick, pe care am continuat să-l citesc și chiar să-i colecționez cărțile, eu urmăresc scriitorii cu operele lor, nu genurile literare. Am găsit un interviu cu el într-o carte în care avertiza că acest gen de literatură tinde să devină una strict juvenilă sub presiunea mercantilă a editurilor. Astfel s-au scos relațiile complexe dintre femei și bărbați, de fapt relațiile interumane cu totul. Și a avut dreptate. De asta n-au prea apărut mari cărți. Ori, la douăzeci și trei, sau patru de ani, un tînăr se îndepărtează, nu se mai regăsește în ea. Asta s-a întîmplat cred și cu mine, cel puțin pe de-o parte. Mai era și dezamăgirea provocată de intrarea în cîmpul muncii. Societatea ideală pe care o văzusem în Star Trek de exemplu este la mii de ani lumină distanță de realitatea de la noi din țară și din lume. Nici vorbă de replicatoare, teleportare, generatoare de cîmpuri gravitaționale sau nave spațiale cu sute de pasageri care se deplasează cu viteze super-luminice. Poate m-am născut eu prea devreme, ar fi trebuit să mă nasc poate peste cel puțin trei sute de ani, dacă nu mai mult. În schimb, m-am lovit de o societate obtuză, vulgară, mitocană chiar, cu preocupări strict mundane, materiale, în care nu doar că nu puteam doar să avansez, ci abia reușeam să respir. Oamenii care își închipuie că nu ar fi putut face lucrurile mai bine în viață sînt toți încrezuți, chiar psihopați, așa că poate că e ceva normal aici, sînt conștient c-am făcut destule greșeli atunci, și în sensul acesta intervine aici și nostalgia după acele vremuri de dinainte, în care mă uitam la Star Trek, cînd mi se părea că am tot viitorul optimist în față, nu după ce a urmat la scurt timp, ci mai ales după ce îmi imaginez c-ar fi putut fi dacă după aceea aș fi luat decizii mai bune în viață, mai mature, în acea perioadă, în loc să mă las copleșit și să-mi găsesc refugiul în cărți sau în filme sau în cîteva călătorii și să las viața să treacă pe lîngă mine.

În ultimii zece ani am început să fiu interesat de istorie. Totul a început la Paris, apoi a venit Franța și apoi, mai profund, Italia, pe care continui să o explorez (chiar peste două săptămîni am planificat să mă duc la Matera, în Salento și în împrejurimi). Am început de la Renaștere înapoi pe firul istoriei, citind cărți de specialitate, prin Evul Mediu pînă la Imperiul Roman, care continuă să mă fascineaze, dar nu m-am oprit aici cu această călătorie în timp. Am citit în ultimele luni și cîteva cărți de mitologie. Mai adînc în timp nu prea ai unde să ajungi. Dar să revin la subiectul acestei postări. Interesele mele îmi păreau acum ca un arc împins prea mult în spate, în trecut, iar reîntîlnirea cu Star Trek a fost ca o eliberare a acestui arc, către viitor. Dar asta mă pune totuși pe gînduri. Mă face să mă întreb, de exemplu, oare cine sînt eu cu adevărat? Sau: ce este mai important, trecutul sau viitorul? Dacă ambele, atunci cum să le împac pe amîndouă? Aveam planuri/vise de a pleca și la vară undeva, dar acum parcă nu mai am nici un chef, abia de mă determin să mă duc acum, nici nu cred că m-aș mai fi dus dacă n-aș fi cumpărat deja de mult biletele. În schimb îmi vine să stau acasă, să trag draperiile și să mă uit la Star Trek-uri, sau la Northern Exposure, sau la alte filme mai de demult, sau să re-ascult albumele lui Mark Knopfler, ori să iau cîteva din cărțile necitite sau/și citite din bibliotecă, și am cîteva, nu puține, și să mă cufund în ele, sau să construiesc seturi Lego, sau poate să scriu ceva, în fond astea îmi par acum a fi lucruri mai importante totuși decît să călătorești, deși de acolo îmi absorb inspirația, altfel simt cum mă copleșește serviciul, unde, trebuie să recunosc, întîmpin cîteva greutăți la un proiect extrem de dificil care-mi tot dă insomnii de cîteva luni. Așa că nu știu ce am să mă fac.

La un tîrg de carte

La începutul acestei luni am fost la tîrgul de carte BookFest. Am mers acolo de două ori, prima dată într-o dimineață însorită de vineri, în care mi-am luat liber ca să mă ocup de vreo două lucruri, și apoi m-am dus și-n ziua următoare, într-o după-amiază la fel de ploioasă precum cea de anul trecut. Și tot ca și anul trecut, Humanitas și-a adus o parte a artileriei grele. De data asta însuși Liiceanu și Patapievici, două repere ale culturii naționale, care, pe de o parte, aș dori să iasă din conul de umbră pe care îmi pare că și l-au auto-impus, și să-i văd mai des în spațiul public, fiindcă acum au unde, anul trecut, în luna decembrie a re-apărut Tvr Cultural, iar pe de altă parte aș dori să-i văd mai puțin polarizați politic, deși asta ar fi mai greu, deoarece în prezent se întîmplă lucruri chiar mai grave decît în anii nouăzeci, cînd cei doi erau pe val, fiindcă acum siguranța națională e în pericol din cauza extremismului și a războiului de lîngă noi. Liiceanu, la aproape optzeci de ani, pe care nu-i dai atunci cînd îl vezi ținînd un discurs, a vorbit într-un îndelung și despre asta, în prezentarea făcută cărților aniversare ale lui Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, despre suferința poporului rus de-a lungul secolelor care, spunea el "parcă s-a transformat parcă în altă specie". Mai povestea despre cum se luptă cu birocrația să comisioneze statui ale celor doi. Iar Patapievici, îmbrăcat în acea jachetă de toamnă-iarnă ca de fiecare dată cînd îl mai văd la tv, și-a prezentat cartea sa autobiografică, despre îmbătrînire, despre dezamăgirile contemporane, ca de ex. sistemul educațional Bologna, multiculturalismul, sau titulatura de părinte 1 și părinte 2 și a atins tangențial problema imigrației. De ce neapărat dreapta însă, nu înțeleg, în vremuri în care diferența dintre dreapta și stînga s-a mai estompat, iar în State republicanii e clar că nu sînt prea întregi la minte. Nu știu cu ce se ocupă, jurnalist nu este, cărți nu prea mai scrie, n-a mai scris de opt ani, poate trăiește doar din conferințe, dar mi-ar plăcea să scrie mai mult, să se pună serios pe scris, să dea măcar un exemplu, pentru că dacă el nu scrie, atunci ce să mai zici de deșertul cultural în care trăim?

Tatiana Niculescu (pînă acum nu știam cine este) mi s-a părut o femeie foarte inteligentă, cu o fire analitică, distantă, rece chiar, și îmbrăcată așa cum trebuie să fie o scriitoare. Radu Paraschivescu este jovial, ca de fiecare dată, foarte în largul său, extrovertit, bonom, gureș, cum un vocabular bogat, baroc, și deosebit de energic, nu înțeleg cum poate să facă atîtea lucruri în viață, îmi pare un superman, traduce pe bandă rulantă (JK Rowling, Jonathan Coe, Julian Barnes) și mai și scrie o mulțime de cărți și e senior editor și are și o emisiune la radio, mă duce cu gîndul la Buster Friendly/Matahala Prietenoasă din capodopera dickiană. Nu cred ca mai era nevoie să-l aducă pe scenă, alături de el, pe Robert Șerban, acesta din urmă clar în plină criză a vîrstei mijlocii, în costum cu pantofi roșu cu negru și ciorapi roșii. Nu-mi plac distracțiile, așa că nici n-am stat pînă la capăt să-i ascult. Și în plus am mari reticențe cînd e vorba de cărți inspirate din evenimente recente, chiar dacă sînt de ficțiune. Și nu consider că poți scrie un roman bun cu o acțiune care se petrece într-un loc în care-ai fost doar cîteva săptămîni, în concediu chiar. Sau se poate, totuși? De fapt, cine sînt eu să comentez, doar pe baza a ceea ce am citit?

Pe lîngă întîlnirea cu scriitori, ceea ce e interesant la un tîrg este că descoperi cărți despre subiecte de care nu prea auzi sau edituri pe care nu le prea vezi în librăriile din orașul tău, cum e de ex. Ratio & Revelatio - cunoscută în ultimul timp prin publicarea unei serii de cărți ale lui Wilhelm Dancă. Sau Editura Mega (care nici nu știam că există) la care am văzut două cărți interesante, Timișoara Carolină (care se anunță interesantă, n-am apucat s-o citesc încă) precum și o nouă traducere din italiană a cărții lui Francesco Griselini: Descoperirea Banatului Timișoarei. Bine, dacă ești genul de om branșat, care citește reviste, poate c-ai fi aflat de ele, dar dacă doar mergi prin librăriile mainstream, sau răsfoiești site-urile online ale librăriilor și editurilor, cum sînt eu, nu ai de unde să le știi. La Polirom mă așteptam să găsesc și cărți apărute mai demult, acum trei-patru ani de exemplu, fiindcă în Timișoara nu prea găsești în librării decît noutățile, restul, dacă n-ai fost pe fază, sau nu te-a interesat pe moment subiectul, trebuie să ți le comanzi online, ceea ce scade destul de mult din farmecul și plăcerea de a fi prezent fizic într-o librărie, dar nu prea ai încotro. Bine că la Paralela 45 încă se mai găsesc cărțile lui Cervantes, apărute mult mai demult și despre care am scris acum cîteva luni. Apoi mai sînt reducerile. De ex, la Editura All, la finalul anului trecut au apărut în tandem două cărți foarte bune de mitologie, de Annette Giesecke, ca dicționar, și de Edith Hamilton, sub formă de povestiri, dar avînd prețuri uriașe, nu mă plîng eu la cărți dar de data asta chiar au fost prea mari iar la acest tîrg reducerile au fost și ele mari. Standul Editurii Nemira a fost destul de micuț, deși ei publică mult mai mult, iar la Rao, în mod ciudat nu am mai văzut Lord of the Rings, mi-aș fi luat poate partea a treia, softcover, fiindcă-mi lipsește (primele două volume le am din anul 2000, cartonate, îmi amintesc că atunci cînd a apărut pe-atunci și al treilea, nu se mai vindea decît împreună cu primele două).

Diferența principală între un tîrg de carte și o librările e că la un tîrg cărțile sînt expuse cu coperta la vedere, nu cu cotorul. Și de-abia acolo, văzîndu-le laolaltă, ai o altă viziune depre o editură, îți vine să zici, hm, ia să vedem, și citești textul de pe coperta a patra și pînă la urmă ajungi să cumperi cîte una, deși nu ai ideea asta inițial. Știam că editura Art are foarte multe titluri, dar nu știam că atît de multe. Și la fel Humanitas. Sau Trei. Nu știam că Editura Crime Scene are atîția adepți, sau cel puțin așa mi s-a părut, eu nu sunt fan al genului, eu citesc doar Agatha Christie, cîte trei-patru titluri pe an, și care au fost editate la Litera pînă anul trecut, în două colecții, una de buzunar, cu semnătură, alta iar fără semnatură în format obișnuit, de 20 cm, anul acesta am observat că au întrerupt seria din păcate, deși au mai rămas destule cărți netraduse încă la noi. Corint are colecția ei de clasici ai literaturii, cu un ritm de doar patru cărți pe an, foarte puțin, oricum îmi iau tot ce apare și nu am, la fel ca și cărțile despre Paris ale lui Mary McAuliffe.

Și mai sunt și oamenii. Grupuri de școlari, precum și destui oameni de vîrstă mijlocie. Nu m-am întîlnit sîmbăta cu nici un coleg de servici, dar nici nu mă prea așteptam la asta. Multinaționalii freacă tabletele și se holează la seriale de acțiune cu efecte speciabile (sic!), nu se pot concentra deloc la o carte, și știu bine ce spun, poate că lucrurile se vor schimba măcar puțin în timp, nu-s sigur că va veni odată cu vîrsta. Să vedem dacă vom avea și Gaudeamus în Timișoara anul acesta, pe site-ul lor nu s-a anunțat încă, deși e drept că nu s-a anunțat nici cel de la București deocamdată, deși acolo sigur va avea loc, undeva la toamnă. Pînă una-alta ieri am observat că s-a mai închis o librărie în Timișoara luna asta, Diverta de la Mall, mare păcat, și lucrul ăsta m-a întristat, ca de fiecare dată cînd a dispărut o librărie din oraș, și au fost destul de multe.

Agitație de martie

Sînt adîncit pînă peste cap la servici într-un lucru pe care trebuie să-l predau peste cîteva luni dar nu sînt sigur că mă aflu pe calea cea bună, adică dacă va ieși bine, și nu văd deloc o altă soluție optimă iar imensitatea a ceea ce trebuie făcut mă sperie. Partenerii de dincolo cu care obișnuiam să colaborăm, avînd o viziune mai amplă asupra proiectului, nu mai vor să ne dea o mînă de ajutor, probabil c-au existat probleme, frecușuri competiționale în management, iar acum eu, cel care trebuie să muncească efectiv, mă aflu prins la mijloc, între Scilla și Caribda. Serviciul acesta mi-l iau cu mine acasă, nu e din acela pe care, după ce termini treaba, gata, îți vezi de treaba ta, de viața ta, ci se întinde ca o pată asupra psihicului, care se tot mărește afectîndu-mi timpul liber și viața în toate aspectele sale. Ce este mai grav însă și-n același timp inexplicabil, este că nici nu mă prea pot concentra, mai mult mă învîrt în jurul problemei și în jurul camerei, și asta de ceva vreme, pentru că iată c-am trecut deja de mijlocul lunii martie și nu pot spune c-aș fi avansat cu ceva semnificativ. Poate și din cauză că n-am încredere în mine însumi. Am încercat să mă uit la filme și seriale de acțiune, tot căutînd pe canalele de streaming, la Mandalorian de pildă, care iese cu bine din toate situațiile, ca un super-erou, și să citesc cărți de acțiune, Alistair MacLean de exemplu, mi-ar trebui poate un Colin Forbes sau Tom Clancy, dar acestea nu mai apar, nu mai sînt la modă, cum erau la noi în anii nouăzeci, cînd erau pline tarabele, cum făcea unul din foștii mei colegi de facultate, despre care-am scris în ianuarie, care s-a călăuzit toată viața de astfel de lecturi, și care uite c-a ajuns în State, dar eu aveam alte interese pe-atunci, iar acum trebuie să mi le procur de la anticariate online, pentru că-n altă parte nu se găsesc. Sau poate problema e lipsa răbdării, am un alt fost coleg care mi-a spus că el n-ar mai avea răbdare să facă ce fac eu, caz în care, nu știu, poate ar trebui să mă stimulez altcumva, să-mi stăpînesc mintea agitată, să citesc romane clasice, cu o acțiune lentă, statică, deși pe de altă parte mă gîndesc că asta poate-mi va tempera voința de a pleca anul acesta în concediu în țările mele dragi. De fapt nici astfel de planuri nu mi-am făcut, nu mi-am putut face timp pentru ele, poate și din cauza asta. Anul trecut am fost plecat doar o dată, și într-un loc în care de fapt am mai fost o dată, și pentru asta mi-am făcut o mulțime de pregătiri minuțioase, liste lungi cu lucruri de cumpărat, citit forumuri și ghiduri, urmărit travel blogs, mă întreb dacă se merită totuși în loc să stau pe-acasă, să mă odihnesc pur și simplu, cum făceam mai demult, deși nu la fel de fără folos, dar în ce sens, n-aș ști să spun. Nu sînt, conform poate unor aparențe, dintre aceia cărora le place doar să stea în casă, căutîndu-și inspirația doar în bibliotecă sau ascultînd muzică, eu am nevoie și să mai ies, să mă plimb, măcar prin oraș, așa cum fac sîmbetele, sau să călătoresc, deși am făcut-o atît de rar, dar de fiecare dată intens, și de unde m-am întors un alt fel de om, cu mintea proaspătă și deschisă spre o mulțime de perspective largi.

When You're Gone

Bryan Adams and Melanie C - When You're Gone

Multe lucruri s-au schimbat de cînd Bryan Adams și Melanie C au apărut în videoclipul original: industria muzicală a decăzut, MTV-ul practic a cam dispărut, sau nu mai contează, sau nu se mai vede. Nu se mai fac clipuri cu buget mare, însă cel de aici de față, care aparent e unul fără pretenții, conține totuși destule elemente suprinzătoare, și asta nu doar pentru connaisseurs. În primul rînd faptul că întreg videoclipul este filmat într-un singur shot/cadru neîntrerupt. Totul se întîmplă aici și acum, totul curge de la început la sfîrșit fără nici o pauză, nici un cut/tăietură, nu este nimic fracturat. Sîntem în fața unui flux continuu de energie pozitivă, vizuală și sonoră. Dar ce este mai neobișnuit aici este tehnica de filmare care, pe mine cel puțin, efectiv mă fascinează. M-am interesat cum se face acest lucru: în primul rînd partea audio este rulată la o viteză mai mare iar apoi artiștii trebuie să-și sincronizeze buzele la acea viteză mărită în timp ce se înregistrează partea video. (Pare întotdeauna hilar cînd faci astfel, și asta contribuie într-o măsură aici și la veselia celor doi). După aceea se editează clipul, care practic se încetinește astfel încît partea video să se re-potrivească cu viteza originală la care este redată piesa. Cool, eh? Dar mai sînt și multe alte detalii, precum și povestea din spate.

E plăcut să vezi că după 24 de ani de cîntat prin concerte, de multe ori solo sau cu diferiți parteneri, s-au reunit iată pentru o reînregistare și un nou videoclip. De asemenea, bine de văzut, pentru cei care urmăresc ca un lucru să aibă mereu o continuare, sau care s-au întrebat ce s-a întîmplat cu personajele interpretate de ei mai apoi, acum, spre deosebire de clipul original, în care cei doi nu apăreau niciodată amîndoi simultan în aceeași încăpere din casă, aici iată vedem că s-au regăsit, iar acum cîntă nu doar spre cameră, ci și unul către altul. Cei doi artiști au rămas cam aceiași, după cum se poate vedea, carierele lor s-au suprapus doar pentru această melodie, care însă nu doar c-a făcut istorie, dar nici nu s-a învechit deloc. Anul trecut lui Melanie C i-a apărut o carte autobiografică avînd titlul Who I Am/Cine sunt, care cu siguranță va fi tradusă și la noi, de altfel va susține și un concert, dar la București din păcate. Iar Bryan Adams în ultima vreme a scos cîteva albume care-s mai mult rock'n'roll decît pop, cu un sound mai retro, mai spre country-rock, și care chiar îmi place mai mult, fiind aproape de genul meu, mai mult chitară, fără efecte electro-acustice iritante, așa cum a cam deviat la un moment dat, mai demult - cel mai nou a apărut anul trecut, cu ciudatul titlul So Happy It Hurts/Atît de fericit că doare - piesa care dă numele albumului avînd un clip absolut hilar și expresiv în același timp, dar pe care, personal, m-a cam pus pe gînduri spre final, și pe care vi-l recomand de asemenea. De altfel nu doar titlurile, dar și toată lirica tuturor pieselor sale de-a lungul timpului pare venită Straight From the Heart/Direct din inimă, asta după numele unui hit al lui de mai demult, un imn al unei generații, care în concerte se cîntă întotdeauna în cor cu publicul, dar care însă, în partea asta de lume cel puțin, n-a prins.

Clipul de mai sus este filmat pe coridoarele de dedesubtul tribunei unui stadion de rugby din Widnes, orașul natal a lui Mel C, unde Bryan Adams a ținut un concert, ca parte a turneului de promovare al albumului său din vara anului 2022. Vizionînd clipul, m-am luat după cîteva indicii (scrisul de pe panourile ce apar la final) și apoi, uitîndu-mă pe hartă am văzut că cei doi mergeau pe sub tribuna de sud, deplasîndu-le de la Vest spre Est. Deși asta poate părea mai puțin relevant, nu întotdeauna însă identificăm cu ușurință locurile unei filmări, plus că, nu știu cum sînteți voi, dar mie dacă-mi place ceva, apăi atunci trebuie neapărat să știu și astfel de detalii. Iar interiorul, inclusiv instalațiile de aerisire la vedere din plafon, îmi aduce aminte de un sit în care-am lucrat, deși acolo ușile nu stăteau niciodată deschise, desigur, și unde pe margine mai erau și alte chestii, imprimante, jardiniere sau tot felul de cutii și lăzi și evident că nimeni nu cînta pe-acolo. De altfel tot decorul e simplu, culori închise contrastînd cu alb, fără să aibă nici măcar nuanțele acelea verzi care apar uneori în clipul original, (care n-am înțeles ce simbolizează). Aici este poate și-un semn că, deși pentru mulți oameni muzica nu mai are aceeași însemnătate ca înainte, ea reușește totuși cumva să supraviețuiască, undeva, în underground și că, deși vremurile de-acum sînt mai sumbre, își joacă în continuare rolul și poate fi cel puțin la fel de relevantă.

În rezonanță cu fundalul, cei doi sînt îmbrăcați mai simplu și mai puțin elegant față de clipul original, dar în culori la fel de sobre, alb, negru, bleumarin și avînd pantofi de sport, fiindcă toată lumea poartă așa ceva în ziua de azi, de culoare albă (nu vă uitați însă la șireturile lui). Putem remarca de la început silueta vegană a lui Bryan, trecut de-o anumită vîrstă, care nu se mai ascunde după o chitară, în schimb o lasă generos în prim plan pe Mel C să-și facă actul, și care la rîndul ei a rămas la fel de jucăușă și tot mai apelează la vechiul arsenal de trucuri, gestica și mimica din perioada Spice Girls, și se tot agață de umerii lui Bryan, fiindcă sînt sigur că-i știe hit-ul The Only Thing That Looks Good On Me Is You/Singurul lucru care arată bine la mine ești tu, și el știe că ea știe asta și se distrează amîndoi. A, și a rămas la fel de Sporty: mîinile sus aici cine dintre cei care au vîrsta ei (și a mea) mai pot face un handstand/stat în mîini la perete, cum se întîmplă la minutul 2:28, în plan secund, în încăperea cu ceață carbonică. Și tot acolo mai apare și Keith, agitîndu-și cam defazat Stratocaster-ul tocit - de altfel partea cea mai dansabilă a piesei. Am observat că nu mă mai enervează vocea lui Mel C, ca înainte, cînd auzeam uneori doar un "nia-nia-nia-nia" - acum găsesc că se îmbină perfect cu vocea răgușită a lui Bryan, parcă netezindu-i ușor asperitățile. Da, cred că odată cu vîrsta am început să fiu mai atent la detalii. Dacă vă plac clișeele sau dacă vă place să faceți etichetări, adică să emiteți rapid prejudecăți, ați putea pronunța cuvîndul nostalgie aici, dar vă asigur că nu e vorba de asta, îmi amintesc perioada în care a apărul clip-ul, in '98 eram atît de ocupat cu tot felul de activități lucrative, care însă n-au prea dus la nici un rezultat, încît n-am prea avut timp de muzică sau de altele. Asta a revenit, din fericire, mai încolo. Asta zic eu doar subliniază ideea că arta adevărată rămîne valabilă la orice moment al vieții, în orice timpuri.

Și încă ceva: melodia se termină chiar înainte de ieșirea pe poarta de pe cealaltă parte a clădirii, dar asta nu pretind că știu cum s-a întîmplat, poate c-au repetat îndeajuns sau e ceva comun la doi performeri veterani, care și-au șlefuit de-a lungul decadelor instinctul acesta de a-și controla tempo-ul, adică de fapt de a face artă, ceea ce în fond nu are nevoie de nici o explicație. 

Cam asta am vrut să vă spun. Sper că v-a plăcut.
Happy Valentine's Day.

Depresie FB

Totul a început în primele zile ale anului, cu o căutare pe Facebook (oare cînd va trece moda acestui site?, dacă va trece vreodată) după numele unui fost coleg de facultate, am mai scris despre el în acest blog acum cîțiva ani. Știam că se află în Chicago sau prin împrejurimi, dar, în afară de locul de muncă, nu știam nimic despre el. Și cum are un nume și prenume foarte comun, nu l-am găsit și apoi am mai dat o căutare după numele soției sale și mi s-a părut ciudat că pe ea am găsit-o întîi pe un site unde avea și link către profilul ei de Facebook, și de acolo, din lista ei de prieteni l-am găsit și pe el. La început am fost poate puțin dezamăgit, pentru că nu erau genul care să se laude sau să pozeze, să caute ori să arate ceva. Știu că nu e frumos să fii invidios pe cineva, dar exact acesta a fost efectul asupra mea după ce-am aruncat o privire pe paginile lor și am făcut scroll. Nu, nu m-am conectat cu niciunul din ei, nici nu vreau s-o fac. Mă gîndesc, sau cred, că mulți oameni, poate și ei, vor să uite de unde-au plecat, să rupă total legătura cu trecutul, un lucru care, mă gîndesc, îi ajută cumva să mergă înainte. Deși acest lucru, am observat, are în general un efect ca de bumerag, care-i vor lovi dur după cîțiva ani buni, și care poate funcționa uneori dar doar în cazul unor traume, deși aici nu cred ca e cazul. De fapt nu știu ce m-a apucat, doar efectul începutului de an, mi-au venit în minte perioada facultății și a începutului meu trist de carieră, și m-am gîndit apoi la cîțiva colegi, puțini la număr, pe care i-am respectat și care m-au respectat, și de care n-am mai auzit de mult, de foarte mult timp. Și asta m-a deprimat peste măsură, pentru că m-a făcut să conștientizez că eu, față de ei, n-am realizat nimic de fapt în viață și nici nu se pare că voi realiza ceva vreodată. Au copii deja mari, o casă în niște suburbii care arată ca-n filmele și serialele la care mă uitam și visam pe atunci, poze din vacanțe în Europa, sau de la concerte, joburi la firme serioase, cu siguranță super plătite. Am început pe același drum, sol omnibus lucet, dar apoi viețile noastre au început să difere, la început puțin, apoi fundamental, din cauza unor acțiuni și alegeri și a voinței sau, în cazul meu, a lipsei acestora, din motive la care m-am tot gîndit și pe care nu mi le explic. Poate îi idealizez, poate că nu a fost vorba doar de voință, ci și de împrejurări, de șansă, doi colegi de la aceeași facultate, doar un an diferență, care s-au cunoscut încă din anul întîi și s-au căsătorit imediat după terminarea facultății, și împreună, doi oameni inteligenți, sau mă rog, cel puțin unul (adică ea) pot face ca lucrurile să se miște. Altfel viața ta stă pe loc sau mai rău, o ia la vale. Treaba asta m-a cam pus jos în următoarele săptămîni, și m-a tot făcut să reflectez zi și noapte, fie să merg cu gîndul înapoi, fie să-ncerc să schimb poate ceva, măcar în atitudinea mea față de propria viață, ale căror probleme din trecut mi se par acum atît de mici, deși nu știu cum ar fi mai bine. Ok, poate nu-i normal, dar asta e starea mea de spirit. De fapt starea aceasta este cunoscută, se numește depresia indusă de Facebook, colegii mei despre care scriu aici nu cred că o trăiesc, nici n-ar avea de ce, eu am mai avut-o și în trecut, dar nu într-o așa mare măsură. E ca un virus despre care știi ce simptome poate avea, dar atunci cînd te lovește nu ai ce să mai faci sau nu știi ce să faci decît să-i înregistrezi efectele.

În 2022

Singurul lucru bun pe care l-am făcut anul acesta a fost călătoria din iulie-august. Și ciudat, în același timp. Pentru că am fost în aceleași locuri ca și înainte de panedmie, deci cu trei ani în urmă. Am stat în toată această perioadă în casă, cu același ghid turistic în cameră, pe care-l mai răsfoiam din cînd în cînd, mă uitam la walking tour-urile pe YouTube înciudîndu-mă c-am ratat atîtea lucruri. Am avut pînă și aceiași pantofi de trekking, pe care-i purtam din cînd în cînd cînd mergeam jos să iau un bax cu apă de la supermarket sau în plimbările prin cartier. Și iată-mă din nou aici, mi-am zis, cînd am ajuns în același locuri, stînd în aceleași hoteluri. Acolo nu mi s-a părut extraordinară situația, uneori chiar banală, dar așa se întîmplă uneori în viață, nu-ți dai seama ce ai trăit decît atunci cînd ajungi acasă. A fost interesant, în ciuda aglomerației și a căldurii, sau problemei mele cardiace care mă face să transpir abundent mai des. Am o mulțime de amintiri, distincte de cele de data trecută, am absorbit cît am putut. Asta deși m-am simțit foarte familiar cu locurile, aproape ca acasă. Știam cum anume se ajunge de la punctul A la punctul B, asta în afară de trasee, pe care le-am parcurs în premieră, știam de unde-ți poți cumpăra mîncare sau de unde poți lua un feribot. Nimic neprevăzut, și ăsta a fost și motivul pentru care am ales să vin din nou aici, să nu mai fiu nevoit să-mi fac astfel de griji, aflîndu-ne totuși încă în pandemie astfel că nu aveam chef să merg în locuri necunoscute trebuind să mă orientez de fiecare dată, printre atîția oameni. Per ansamblu am fost super-mulțumit că am călătorit acolo și anul acesta. Pentru anul viitor aș vrea să plec de două ori în călătorie.

În rest, am reînceput să merg la servici, dar doar de două ori pe săptămînă, uneori trei. Și la servici am trecut prin cîteva perioade stresante, nu multe, dar nu înțeleg deloc de ce nu se poate fără stres. Există oare un servici fără stres? Am văzut, în sfîrșit, toate sezoanele din The Office, ambele versiuni, și cea americană și cea engleză, precum și Parks and Recreation, ceea ce cred că a contribuit în mare măsură la decizia de a veni și fizic la servici. Abia anul ăsta m-am abonat și eu la servicii de streaming, astfel c-am văzut și vreo optzeci de filme, mult mai multe ca anul trecut. Bine că se mai difuzează și filme franțuzești mai vechi puțin, nu doar de acțiune, cum credeam inițial, și chiar am mai văzut și cîteva filme italiene și nordice, de care-am fost destul de mulțumit. Și ultimul film a lui Woody Allen tot pe un canal de streaming l-am văzut. Și Obi Wan Kenobi. Și m-am uitat la Toate viețuitoarele, mari și mici - dar acesta pe Epic Drama. De citit nu am citit atît de mult, mai puțin de treizeci de cărți, dar mi-am cumpărat o mulțime de cărți bune, cîteva zeci, pe care chiar intenționez să le citesc curînd. Au apărut atîtea că abia le-am făcut loc în bibliotecă. La Humanitas, două volume din operele complete ale lui Platon, apoi al doilea volum al Eseurilor lui Montaigne, Civilizația romană a lui Eric Grimal. Și toate cele 124 de scrisori ale lui Seneca către Lucilius. Dacă în urmă cu un deceniu citeam literatură urbană, acum am ajuns, iată, la antichitate. De la Paul Auster la Robert Graves. La Cărturești au început să scadă numărul cărților de la Llewellyn, probabil gustul s-a cam stins prin zona asta. Am fost la ambele tîrguri de carte. M-au suprins în mod plăcut Anul meu cu Salinger, de Joanna Rakoff, un memoir care-mi aduce aminte de perioada de la sfîrșitul anilor nouăzeci, și O prietenie de Silvia Avallone, un roman care se petrece în Italia contemporană, exact ceea ce căutam. Acum, de sărbători am citit Circe de Madeline Miller, ceea ce mi-a reactivat gustul pentru mitologie.

A mai fost anul începutului războiului din Ucraina, a morții reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, care a marcat sfîrșitul unei epoci, și a inflației de peste 15 procente, lucruri care m-au ținut ocupat în destul de mare măsură cu urmăritul știrilor, în loc să-mi văd de ale mele. Și chinezoii tot amenință Taiwanul, iar nord coreenii continuă experimentele nucleare. Atîta nedreptate există în lumea asta. Bine că Argentina a cîștigat din nou Campionatul Mondial, ca-n '86, ceea ce m-a făcut să mă simt iarăși copil, în detrimentul echipei Franței, dar nimeni n-a ținut cu Franța, poate doar africanii. (Nu știu, chiar nu le e rușine să se prezinte cu o astfel de echipă?) Și tot anul ăsta au mai fost cîteva lucruri și întîmplări personale, dar asta e altceva, nu am chef acum să scriu chiar totul. Acum prefer doar să stau în pat, încercînd să las departe gîndurile despre servici care-mi tot mai vin din cînd în minte, răsfoind cîteva cărți și reviste pe care le-am cumpărat în Franța, să mănînc Panettone, și să mă uit la cîteva Walking Tour-uri la canalele de pe YouTube la care-s abonat și să dorm cînd am chef. Doar perioada asta a anului trece atît de repede.

Galateea de noiembrie

Mi-am comandat pe Net o carte care-a apărut la noi acum 14 ani, de la o librărie de la care-am comandat ultima dată acum mai bine de 12 ani, și mi-a venit într-o stare aproape impecabilă. E vorba de romanul Galateea de Cervantes. Ce trece timpul, parcă era mai ieri.

De fapt totul a început la tîrgul de carte Gaudeamus din Libertății, de astă-vară. Am fost cu un coleg, ne-am întîlnit, ce coincidență, pe stradă, după program, mergînd în aceeași direcție, și locuind în zone relativ apropiate, amîndoi lucrînd de acasă. Ei, da, mai am și astfel de colegi. El se ducea pentru cărțile de meditații la Evanghelii, ale lui Wilhelm Dancă, acesta fiind prezent pentru o sesiune de autografe într-unul din corturile instalate în piață, și o conferință, la care-am asistat și eu, în mare parte. Ei bine, el și-a cumpărat cărțile respective, iar eu mi-am cumpărat altele, și ne-am întors, vorbind despre cărți, despre servici, ce diferență între lumea prezentă la tîrg și majoritatea colegilor de la lucru, și despre religie, el se gîndea serios să treacă la catolicism, și despre altele. După o săptămînă, mi-a părut totuși rău că nu mi le-am cumpărat și eu, și, de acasă, am decis să intru pe un site și să le comand, dar, intrînd în cont, atenția mi-a fost distrasă, nu știu cum, de Cervantes, traducerile lui Sorin Mărculescu de la Paralela 45, apărute mai demult într-o ediție îngrijită și în plus tipărită pe o hîrtie de calitate, cum destul de rar se găsește astăzi. Așa că mi-am comandat Nuvelele exemplare, care conținea și cîteva texte în plus față de ediția de la CR din anii '80, și care mă interesa pentru că mă pasionează perioada aceea istorică, și în plus voiam s-o recitesc, precum și Muncile lui Persiles și ale Sigismundei, un roman de călătorii, subiect care mă pasionează în ultimul timp de asemenea. Mi-au venit prompt a doua zi și într-o stare foarte bună, apoi, imediat, m-am întrebat de ce nu mi-aș lua și Don Quijote, o traducere diferită de cea de la bpt, de la finele anilor șaizeci, plină de arhaisme, o ediție în patru volume, care aparține mamei mele, și la care țin enorm de altfel, și pe care-am citit-o pe la începutul adolescenței parcă. Așa că mi l-am comandat, sînt două volume și mi-au venit chiar sigilate. Îmi mai lipsea doar Galateea, primul lui roman, dar am zis că nu sînt colecționar și în fond asta e o carte care-a fost într-un fel negată de autor, a făcut parte din autodafé-ul de la începutul lui Don Quijote. Dar nu am mai comandat nimic atunci, mă pregăteam serios de concediu, mi-am făcut o listă lungă pentru asta, apoi a urmat călătoria în Italia, apoi perioada cînd mi-am revenit după căldură și aglomerația de acolo, apoi m-am luat cu lucrul și agitația de la servici cu noul proiect.

Și în cele din urmă, luna aceasta, într-o seară, urmărind reducerile de black friday, din nou am vrut să comand o carte, tot de la același site, și cu ocazia asta mi-am zis hai totuși să adaug în coș și Galateea. Măcar pentru introducerea făcută de traducător, fiindcă mărturisesc că nu am de gînd s-o citesc în curînd. Și nu se prea găsește nici în librăriile online din Occident, am observat. Și parcă îmi și lipsea. De fapt toate aceste titluri le mai văzusem eu de-a lungul timpului prin diverse librării din oraș, unele le-am răsfoit chiar de mai multe ori, însă ceva mă făcea să nu le cumpăr. Poate încă nu venise rîndul lor, sau nu eram pregătit, cine știe? În fine, doua zi am primit un telefon de la cineva de la librărie, în care un om bun, cum nu credeam că mai există, mă informa că acea carte este puțin îngălbenită la una din margini, are un fel de pată de la soare. Am zis da, doar e apărută în 2008, dar, ținînd eu mult la cărți, aș prefera ca pe asta să nu mi-o trimită și am s-o caut în altă parte, el mi-a zis că mă înțelege și i-am mulțumit. Așa că am căutat din nou pe Net și am găsit-o rapid în stoc la o librărie online din Craiova, de la care, uitîndu-mă în istoric, am văzut că ultima oară am comandat acum 12 ani, și culmea că-mi și amintesc momentul, erau două romane ale lui Kurt Vonnegut de la Polirom, care nici ele nu se mai găseau în librăriile de aici din Timișoara, nu știu de ce așteptasem atît, poate speram într-o ediție mai bună decît aceea de buzunar, dar oricum, lucrul acesta mi se întîmplă destul de des. Bine că mai există, îmi place continuitatea unei afaceri, în special în domeniul culturii. Iar revenind la prezent, Galateea mi-a venit a doua zi, la un Easy Box din apropiere, altul decît cel la care-am plasat comanda, fiindcă acela era aglomerat, după cum îmi scria în SMS-ul primit, și a trebuit să merg cu autobuzul, venind seara de la servici, încă o stație în plus. Și a sosit într-o stare foarte bună, foarte bine împachetată, deși afară ploua mocănește. Ei, acum mă simt mai bine, deși am altceva de citit pe lista de priorități.

Veronesele meu

Prima mea întîlnire cu Veronese a fost în perioada admiterii la facultate. Era anul 19... (cum se scrie în unele romane), în luna septembrie. Examenul următor avea loc după-amiaza tîrziu, nu mai știu dacă era al doilea sau al treilea, adică ultimul, iar eu mă aflam acasă, neliniștit. Urma să plec curînd spre Universitate. Nu eram mulțumit deloc de cum mă descurcasem pînă atunci. Subiectele erau dificile, cam de olimpiadă, necesitau concentrare și implicau conexiuni pe care nu le prea vedeam. Eram prea surescitat să mai recapitulez ceva, așa că am aprins televizorul. Era unul alb-negru, marca Sport, și am dat peste o emisiune culturală de la Tvr, fiindcă altceva nu aveam, nu exista cablu. Acolo se vorbea despre culoarea Albastru Veronese, nu Verde, după cum aveam să aflu mult mai tîrziu, după ce-am absolvit, și încercam să-mi imaginez cum arată. Erau imagini statice sau cu mișcare lentă din picturile cu scene religioase, care m-au uns la inimă și m-au făcut să mă gîndesc că mai există lucruri frumoase în lume și nu are rost să disper totuși. Ca să nu las povestea terminată trebuie să mai scriu că am intrat, am luat note din ce în ce mai mari la fiecare din cele trei examene, deși efortul m-a cam epuizat.

Cîțiva ani mai tîrziu, mă aflam cu serviciul la Paris. Era într-un week-end, venise ziua cînd am ajuns să vizitez Muzeul Luvru. Mă pierdusem, dar în mod voit, de colegii mei de servici cu care venisem, niște idioți absoluți cu toții. Era prima dată cînd mă aflam într-un muzeu din Occident dar mă simțeam foarte în largul meu, mult ca bine ca în oricare alt loc din oraș pe unde-am fost. Mă uitam la exponate și nu mă mai săturam. Am văzut un mic tablou care mi-a atras atenția, puțin luminat, înconjurat de un semiîntuneric. Era Nunta din Cana a lui Veronese. Pe un panou alăturat scria că reprezintă doar o copie și că tabloul original se află în restaurare pentru încă vreo cîțiva ani. Mi-a părut atît de rău, dar asta e, mi-am promis că oricum voi mai veni la Paris, de care eram fascinat și încă sînt și voi fi mereu, cît de des voi putea. Și mi-am adus aminte de admitere. M-am uitat cu atenție la pictură, se vedea verdele caracteristic iar mulțimile de oameni din tablou mi-au transmis o stare de stabilitate, de încredere, ca de fiecare dată cînd te afli în fața unor valori perene.

Peste cinci ani și jumătate, mă aflam din nou la Paris, de data asta am luat-o și pe Mama cu mine să-i arăt de ce eram fascinat. Am ajuns la Luvru într-o zi ploioasă, și parcă era și mai aglomerat ca data trecută. Am intrat în sala Giocondei, unde era mega-aglomerație, și la care se uitau majoritatea, ceea ce era totuși normal. Însă pe peretele opus al sălii, în toată splendoarea, se afla Nunta din Cana. Restaurarea s-a terminat, așa că era expusă acolo în toată măreția, gloria și splendoarea. Mai erau și alte tablouri frumoase pe pereții laterali ai sălii, însă, din nou, aproape nimeni nu se uita la ele. Nu știam că pictura e atît de amplă, aproape zece metri lățime. Se vedeau clar fețele personajelor, detaliile hainelor elegante, colorate. Privind un tablou, începi să înțelegi istoria. O senzație care te urmărește de fiecare dată de-atunci încolo cînd mergi pe stradă.

Am mai vizitat și alte muzee de atunci, în Italia, Germania, și am văzut alte tablouri ale lui Veronese, chiar anul acesta am fost de exemplu în Genova unde recent, din fericire, s-au redeschis Musei di Palazzo Rosso și Bianco. De fiecare dată cînd văd unul, mă gîndesc la cele de mai sus și la relația mea personală cu el. Păcat că nu găsesc cărți cu reproduceri de pictură ale lui Veronese. Mi-aș cumpăra una cît mai cuprinzătoare în care, stînd pe fotoliu sau în pat, să mă pierd în detalii, dar să conțină și un text consistent. Dar cei de la Taschen parcă îl ignoră, nu înțeleg de ce. La Imprimeria Naţională a Franţei a apărut o carte-album a unei scriitoare italiene, dar în condiții grafice de care unii useri de pe Amazon se cam plîng și care de altfel nu mai e în stoc de mult, iar în rest știu că mai există doar un catalog al unei expoziții care-a avut loc la Londra și cam atît.

Lay in state

M-au impresionat funerariile reginei Elisabeta a II-a. Ca și cele ale Prințului Filip de anul trecut. M-am uitat la acel "lay in state" (expresie pe care nu știu să o traduc), timp de patru zile, de la Westminster Abbey, transmis în direct de BBC News atît la televizor cît și prin cîteva canale de YouTube. Au fost un sfert de milion de oameni care au stat la o coadă lungă de cîțiva km, uneori chiar și 24 de ore, ca să-i aducă un ultim omagiu de cîteva secunde. Și apoi la procesiunile care-au urmat, cortegiul și slujba, iar momentul de maximă emoție pentru mine a fost acea lamentație a cimpoierului.

Regina a trăit 96 de ani. Aproape un secol. Dacă fiecare rege sau regină ar fi tot trăit tot cam pe-atît, ar fi fost doar 10 monarhi de la cucerirea normandă. Dar dacă viața unui om ar fi în medie cam tot pe-atît? Dacă ne gîndim la perioada de acum cîteva sute de ani, ne pare atît de îndepărtată, străină, pare că nu ne leagă nimic de ea, și totuși ne-ar fi putut despărți doar cîteva generații. A, strămoșii mei din secolul XIV, uite niște portrete de-ale lor! Istoria pare că s-a accelerat doar de la finele secolului al XIX-lea, însă de fapt tot timpul s-au întîmplat atît de multe. Nimeni n-a stat liniștit niciunde. Istoria e plină, densă. Nu doar bătălii, așa cum ne învață manualele, dar și viața oamenilor, care pare comprehensibilă dacă ar trăi mult, dacă ai avea mai mult timp să-i studiezi. Ciudat lucru, timpul ăsta.

O regină sau un rege e un model pentru toți cetățenii regatului. De la un model de moralitate, pînă la un exemplu de ținută, de gusturi, de modă, de fapt nu de modă, fiindcă aceasta e trecătoare, ci de reamintirea valorilor clasice, eterne. Cei cu opțiuni politice liberale, sau de stînga, nici nu vor să audă de monarhie. Dar ei sînt atei. Poate de asta stîngismul a cauzat atîtea atrocități, din 1917 și pînă acum, fiindcă umbra a ceea ce a urmat e încă lungă. Ori un monarh e modul în care Dumnezeu ne spune că e inutil să fim necredincioși, că nu doar datorită conștiinciozității și muncii se ajunge sus, fiindcă el oricum pune deasupra pe cine vrea, însă după criterii frumoase. Și dacă ne uităm la monarhiile din Europa, aș zice că aș urma mai degrabă un acest model decît așa zisele modele de președinți și premieri, aproape toți foarte greu de respectat, iar cei care-s mai de treabă nu-s chiar exemple de pus de calapod, ci doar niște oameni banali. Oamenii ar fi mult mai respectuoși dacă ar avea modele în viață.

Un lucru cu care nu se împacă francofilia și italofilia mea este desconsiderația acestor țări față de monarhie, încrederea lor în așa-zisele valori republicane. Poți avea și libertate și egalitate și fraternitate , de ce nu, iar deasupra o regină ca Elisabeta a II-a sau un rege ca Charles al III-lea, avînd și o funcție religioasă. Mereu s-au creat republici, în Franța s-a ajuns a cincea, poate nu va fi ultima, ca diversele dinastii, iar în Italia n-a prins niciodată, nici de pe vremea regilor Romei sau a împăraților romani, de amintirea cărora n-au scăpat. Fără modele e mai mult haos, poate din cauza asta din pdv cultural și științific UK a  avut mai multe mari individualități, scriitori, oameni de știință, și astfel au creat mai multe.

Nu cred că un rege sau o regină a Regatului Unit ar trebui să-și ceară vreodată scuze pentru colonialism, fiindcă acesta a avut un foarte clar rol civilizator. De fapt toate statele din fostele colonii ar arăta mai bine dacă nu și-ar fi declarat independența. India ar fi arătat mult mai bine, în mod clar, și poate n-ar mai fi existat atîția sălbatici, fiindcă acum este o țară de semi-sălbatici. Poate și Statele Unite, deși ele sînt acum mai mult decît prietene cu UK și acolo s-a vrut un model economic mai liberal și atît. Și Irlanda, deși acolo e vorba și de religie și aici poate s-a greșit după moartea reginei Anne în 1714 că nu au vrut să pună regi care-au avut legătură cu catolicismul. De fapt mai cred și că Anglia ar fi arătat și mai bine dacă ar fi rămas catolică, dar e mult mai bine sa fie protestanți decît atei, cum sînt majoritatea francezilor de azi, care-s prea toleranți și prea liberali și uite că sînt amenințați așa zisa religie a arăbeților, care-i cu mult mai rea ca ateismul. Protestantismul și catolicismul ar trebui să se apropie, să învețe unii de la alții, poate chiar să se unească, de ce nu?

Un pic la Menton

Abia așteptam să ajung din nou în Franța, la Menton, capătul Coastei de Azur, chiar și pentru cîteva ore doar, vreo patru-cinci, am estimat eu. Pierdusem numărul zilelor de cînd eram plecat, nici nu mai știam ce zi a săptămînii eram, sau în ce lună ne aflam, dacă trecusem deja în august, așa că trăiam ca-ntr-un week-end permanent, dar nu-mi făceam nici un fel de probleme. După doi ani de pandemie și de stat mai mult în casă, simțeam nevoia vitală a unei decompresări. Călătorisem în aproape toată Liguria, minus orașele mari, începînd de la granița cu Toscana și acum stăteam într-un hotel dintr-un orășel destul de aproape de capătul Italiei, iar Franța părea ademenitor de aproape. Ideea de a petrece cîteva ore acolo mă atrăgea din ce în ce mai mult, așa că m-am decis. Am mers cu un TER de la Ventimiglia, un double deck Omneo Regio 2N (de la 'două niveluri'), construit de compania canadiană Bombardier (a cărei divizie de transporturi a fost recent preluată de Alstom) și proiectat în Franța. Un tren electric, articulat, construit special pentru rutele supra-aglomerate pe distanțe medii și scurte, foarte comfortabil, cu scaune înclinabile, cotiere individuale, extra-spațios, cu vizibilitate mare și în interior și în exterior, prevăzut cu monitore pe care rulează un sistem de informare a pasagerilor și CCTV. Și desigur A/C. Foarte îngrijit, contrar la cum mă așteptam de la trenurile din zona aceea, bineînțeles fără grafitti. Iar nivelul de zgomot și vibrațiile din timpul mersului erau abia perceptibile. Poate/probabil că pe voi nu vă interesează aceste detalii, dar eu sînt pasionat de trenuri de cînd mă știu. Imediat după ce-am trecut de cîteva mici tuneluri, trenul a început treptat să încetinească, apoi s-a oprit. Nu ne aflam într-o gară. Dintr-un difuzor al vagonului s-a auzit o voce feminină caldă, în dulcele grai: "Mesdames et messieurs, bienvenue en France". Ce frumos, iată, mi-am zis. Imediat aceeași voce ne-a invitat să pregătim titlurile de călătorie și actele de identitate. Hm, deci totuși se face vama, mi-am zis. În jurul meu erau niște francezi, printre care și o familie ai cărei copii mari, în timpul scurtei călătorii, au tras în jos pe jumătate perdeaua de pe partea lor, ca să se uite la un film pe smartphone, blocîndu-mi vederea spre mare, probabil niște francezi atipici, mi-am zis, sau melenșoniști, fiindcă unii tipici ar fi citit cărți, nu?, ca orice om inteligent, și care acum care se întrebau agitați care, unde sau cine are pașaportul/cui. Apoi în vagon au intrat doi grăniceri în haine de camuflaj și berete, cu puștile în mîini, și cu una dintre mîini pe țeavă, și care au trecut încet prin mijlocul culoarului, calmi, lejeri, uitîndu-se cînd în stînga, cînd în dreapta. Îmi scosesem pașaportul și biletul de tren din rucsac și l-am așezat pe genunchi, dar nici nu s-au uitat, de parcă nici nu m-ar fi băgat în seamă, deși știam că sînt profesioniști bine antrenați și deci super-vigilenți. De fapt n-am observat să fi cercetat actele cuiva. Altceva căutau ei. Există mulți africani la graniță care tot mai speră să ajungă-n Franța și atunci se ascund undeva în vagon, jucîndu-se de-a v-ați-ascunselea cu personalul de la vamă, dar nu cred că le cam merge, sau cel puțin așa sper.

Era deja destul de tîrziu, trecut de zece dimineața. Cum am ajuns aici? M-am trezit devreme, ca de obicei, pe la șase și jumătate, ca să ajung repede la micul dejun de la ultimul etaj al hotelului, de fapt o terasă care avea vedere splendidă spre mare, deși mîncarea nu era grozavă, dar îndestulătoare, după care m-am îndreptat spre autogară, de unde-am luat un autobuz de la Riviera Transporti, sperînd să nu fie prea aglomerat și colorat. Credeam că e companie de turism dar era una de transport în comun, asta nu scria în ghidurile mele. Și din păcate s-a dovedit a fi destul de aglomerat, bine că drumul n-a fost prea lung. Se pare că oricine putea să apese pe un buton iar șoferul de autobuz oprea unde putea, și s-a oprit cred de vreo cincizeci de ori. Pasagerii erau jumătate localnici, de toate vîrstele, ceea ce mi-a plăcut, iar restul din păcate erau indieni sau pachistanezi, nu-mi dau seama, ceva pe-acolo, precum și negri. Bine că nu erau și arăbeți. Unii chiar purtau mască de protecție FFP2, conform legii. S-au înmulțit în ultimul timp în așa măsură sau abia acum, cînd am avut ocazia, îi observ eu? Dacă sînt atît de mulți șomeri în Italia, mai ales în regiunile din Sud, de ce mai trebuie să importe mînă de lucru din țări cu un grad scăzut de civilizație? Am mai văzut același mix în La Spezia de exemplu, cu cîteva zile în urmă. Nu erau deloc fioroși, cel puțin nu la ora aceea a zilei, mai degrabă amărîți, dar am cam înțeles cred de ce Spezia e considerat un oraș gritty. În fine. În Ventimiglia n-am mai zăbovit, aș fi vrut să apuc măcar să dau o raită prin acest oraș cu nume sonor, dar m-am îndreptat spre marea gară, capăt de linie pentru multe trenuri, atît de mare viteză cît și regionale, din ambele țări. Am stat la coadă la bilete, agentul de vînzări mi-a spus să mă grăbesc că trenul pleacă imediat, m-am uitat în sus la monitorul Partenze/Departures, într-adevăr mai aveam puține minuțele, astfel că am luat-o la pas alergător, făcînd slalom printre cîteva sute, poate mii de turiști care se holbau la panouri sau ascultau informațiile periodice despre traseuri emise de la difuzorul gării, neuitînd să validez tichetul en passant prin pasajul subteran spre peronul corespunzător. Era o mega-aglomerație, dar de atîta timp de cînd călătoram eram deja obișnuit, nu mă deranja, pe lîngă francezi și italieni se aflau mulți turiști americani, unii în grupuri mari - nu se mai poate spune că nu s-au re-întors în Europa după pandemie, dar și cîțiva turiști asiatici, aceștia destul de puțini dar ca întotdeauna extrem de politicoși. Mai bine l-aș fi luat de la Sanremo, la ora aia poate deja aș fi și ajuns. La intrarea în gara din Sanremo de exemplu există un monitor cu mersul trenurilor spre Franța cu plecarea din Ventimiglia. Dar nu mai există alt tren direct pe acea rută, Thello s-a desființat anul trecut, există unul doar mult mai la Nord, de la Milano.

Gara din Menton se afla în renovare, așa că n-am putut remarca absolut nimic din cauza șantierului în derulare. Bine că avea un chioșc Relay deschis, de unde mi-am luat o revistă de care n-am mai auzit, Rail passion, și o apă Evian. Cum ziceam și în postarea precedentă, simți cînd treci dintr-o țară în alta, deși arhitectural și chiar și culinar Menton își revendică în mod îndreptățit ascendența italiană. Franța este mai ordonată, clădirile sînt mai îngrijite, nu au aerul acela romantic-jerpelit, parcurile sînt aranjate după forme geometrice, oamenii sînt mai eleganți, vezi mai puține tatuaje și mai multe sandale Birkenstock (pentru care am sentimente amestecate), vitrinele mai strălucitoare, deși nu ajunsesem încă în zona de lux și nu-mi aduc aminte să fi văzut scutere. Memorasem harta orașului, și-mi fotografiasem pe mobil cele cîteva pagini dedicate orașului, dintr-un mai vechi Guide du routard al Costei de Azur. Am intrat înt-o librărie care vinde mai mult reviste decît cărți, acestea din urmă mai mult de turism. Ah, ce de reviste! Sînt la fel de pasionat de reviste ca și de cărți. Nu știam ce să iau mai întîi, toate îmi păreau interesante. Știam că-mi voi lua Lire Magazine Littéraire și numărul special din Rétroviseur, dar mi-am luat și altele. Fascinant. Aș fi stat acolo la fel de mult cît aș fi stat într-un Feltrinelli. Am ajuns repede în Centro storico/Vieille ville. Am băut o limonadă destul de scumpă, m-am clătit ochii în magazinele de suveniruri, mi-am luat un săpun de Marsilia și unul de lavandă, am mîncat, desigur, o înghețată cu alune și citron meringuée și apoi de la o tarabă mi-am cumpărat o/un arancino, ca Stanley Tucci în Searching for Italy – episodul de pe CNN despre Sicilia, fiindcă de atunci tot aveam poftă, deși nu m-aș fi așteptat să găsesc așa ceva chiar aici, cu sos 'bolognaise', adică ragù, și mazăre (mai aveau și cu jambon et fromage, ca să vezi francezii nu se lasă pînă nu adaptează ingredientele). Am intrat puțin în mica, foarte densa și gălăgioasa piața agroalimentară. Bine c-am prins zi și aici de piață. Am ajuns și la Basilique Saint-Michel Archange, din păcate era închisă, și la mica piață din față umplută cu scaune pentru un eveniment ce avea loc seara. Din piață pleacă niște străduțe pitorești, medievale, pietruite, ca-n mai toate orășelele italiene din Liguria, din păcate toate în pantă, trebuind să urci și iarăși am transpirat și iarăși am băut apă. Am mers pe drumul destul de aglomerat de lîngă plajă, și apoi prin fața plajelor frumos amenajate, cu un stil arhitectural unitar, în culoare bej. M-am plimbat pe lîngă terasele de la intrările la plajă, și m-am uitat pe tăblițele pe care erau trecute cu cretă meniurile, prețuri destul de piperate, și pentru prima dată m-am gîndit că poate am supraestimat valoarea primei primită anul ăsta, dar nu m-am așezat. Asta e, cînd ești singur e puțin mai greu, cum cînta Laura Stoica. De fapt nicăieri cred în Europa turiștii solo nu sînt priviți bine sau cel puțin nu sînt îmbiați să se așeze la o masă întinzîndu-le de exemplu meniul în față, acesta e un lucru de care cred că restauratorii trebuie să țină seama și să-și schimbe mentalitatea, fiindcă e un lucru destul de întîlnit și nu e absolut nimic dubios, chiar dacă italienii sînt sociabili și poate nu-și pot închipui că cineva poate veni la ei și se poate simți bine singur. Am încercat să-mi fac selfie-uri cu clădirile acelea vechi și frumos colorate, de care nu mă mai satur să le privesc, dar era prea cald și nu-mi puteam ține ochii deschiși, îmi intraseră picături de sudoare și-n ochi și mă usturau, și continuam să transpir, aveam pete de transpirație pe tricou, iar în zona gîtului eram ud. Cam la fel la plaje. Poate aș fi intrat doar să fac o baie, deși fiind încălzit riscam cred un stop cardiac. Dar cum să faci stop cardiac în Paradis? N-am mai ajuns în niciunul din parcurile celebre de care-am citit, simțeam că mă topesc, că iau foc, mă transform în energie. E=mc². Impresia generală este că Menton este un loc minunat, perfect pentru familiști, ceea ce din păcate eu nu sînt. Poate asta m-a făcut să mă decid să mă întorc. Mai aveam de mers în ziua aceea și la Bordighera, de care știam că e mai pustie, doar mai fusesem acolo cu trei ani în urmă. Am mai intrat din nou pe Rue St. Michel, am mai dat o tură, apoi pe niște străzi neaglomerate, și m-am îndreptat spre gară.

La bileteria de la gară era coadă, o femeie în fața mea a discutat cu tipa care vindea biletele cam douăzeci de minute, de parcă erau bune prietene, deși se adresau una alteia cu 'vous'. Ea dorea o rută ieftină peste cîteva săptămîni, iar agenta aia de vînzări i-a tot căutat diverse și diverse configurații într-o aplicație soft pe care i le arăta pe rînd pe monitor. Interesant era că avea un cățel undeva jos în cabină care lătra din cînd în cînd, se auzea la microfon, și clienta i-a spus 'a, deci nu sînteți chiar singură' iar la final i-a mulțumit pentru eficacitate. Ah, sentimentul acesta al fraternității între francezi! Aici iarăși am făcut o greșeală, trebuia să mă gîndesc că există și automate de vînzare de bilete, pînă la urmă am mers la unul, care nu avea terminal cu touch screen, trebuia să învîrți o rotiță la consolă că să ajungi la un meniu iar acolo selecția o făceai cu un alt buton. De asta m-am prins mai tîrziu. Cineva cu o jachetă de la SNCF ne-a spus că a deraiat un tren undeva și vreo oră, două nu mai circulă nimic în ambele sensuri. De fapt pe monitor, sus, scria că trenurile următoare sînt toate anulate. Ok, se pare că Franța nu mă lasă să plec. Hm, ce să fac între timp, m-am întrebat? Fiind într-un orășel mic, m-am întors, dar n-am ajuns prea departe fiindcă am intrat în alt magazin, Maison de presse, unde-am zăbovit mai mult și iarăși mi-am luat cîteva reviste. Rucsacul începea să devină destul de greu, cred că aveam mai bine de două, trei kg de reviste. M-am întors la gară, tipa de la SNCF nu mai era acolo, și o fată, japoneză cred, m-a întrebat care e trenul spre Cannes, i-am recomandat să urmărească pe monitor liniile cu destinația Grasse. Hei, aș putea practica cred meseria asta! Aglomerația maximă a fost însă cînd am ajuns în gara din Ventimiglia. N-am mai văzut în viața mea peroane atît de aglomerate. Practic am fost stors de masa de oameni dimprejur. Americani cu rucsaci și trolere mari, chemîndu-se unii pe alții, strigînd unii la alții, unii dintre ei destul de nervoși chiar, pronunțînd cuvîntul cu 'f' de exemplu. Nimeni nu purta mască în exteriorul trenului. Și eram încă în pandemie, erau mai bine de un milion două sute de mii de cazuri active în Italia la acea dată. La Bordighera din fericire nu era aglomerat deloc, măcar atît, și m-am simțit puțin mai bine.

Concediul 2022. Cîteva amintiri

Cred că nicicînd n-am fost mai bucuros că m-am întors dintr-o călătorie. Cînd m-am văzut acasă, cu Mama care mă aștepta, cu biblioteca mea, patul meu mare, frigiderul plin, parcă abia atunci am început să mă relaxez și să mă simt cu adevărat în concediu. Bine c-a mai urmat o săptămînă liberă, doar de stat în casă, pentru că mai aveam zile rămase și de anul trecut, deci relaxare maximă, în care doar am dormit, am mîncat și m-am uitat la niște filme și am citit ceva ușor, dar n-am reușit să mă refac întru totul. Am fost plecat unsprezece zile obositoare, în care nu pot spune că m-am simțit prea grozav. În primul rînd din cauza căldurii mediteraneene, dublată de umezeala cauzată de apropierea mării, și de faptul că toate stațiunile, satele și orășelele erau în pantă și tot trebuia să urci și să cobori. Și cum eu am și puțin cu inima și iau pastile pentru reducerea tensiunii și pulsului, din momentul în care începeam să urc, începeam și să asud. Eram aproape întotdeauna transpirat, iar apa pe care-o beam parcă îmi accelera transpirația, și în scurt timp eram acoperit cu o peliculă de sudoare, care uneori îmi intra și-n ochi, usturîndu-mă, iar gelato și limonadele aveau un oarecare efect însă foarte limitat ca durată. Apoi a fost mega-aglomerația, parcă din ce în ce mai mare în fiecare an care trece. Nu știu ce se întîmplă cu turismul de masă și unde va ajunge, dar ceva e-n neregulă. Străzile erau inundate practic de șuvoaie de turiști de-o zi, iar de la sosirea trenului într-o gară pînă la coborîrea în stațiune dura cam un sfert de oră în care oamenii mergeau umăr la umăr, unii coborînd alții urcînd aceleași trepte. Și în perioada aceea în Italia erau peste un milion de cazuri de covid active. Mi-am zis: mare minune dacă nu voi lua ceva de aici. Și din fericire n-am luat. Am intrat în toate bisericile, sanctuarele și oratoriile pe care le-am văzut deschise mulțumindu-i lui Dumnezeu că am ajuns cu bine pînă în locul respectiv și rugîndu-L să aibă grijă de mine și de-atunci încolo.

Am plecat acasă în 28 iulie la patru fără douăzeci dimineața și am ajuns la hotel la ora cinci după amiaza. Cu o zi înainte avusese loc o grevă a personalului de la sol al Lufthansei în Germania și zborurile au fost anulate, și am avut mari, mari emoții că s-ar putea continua și ziua următoare. Am luat un taxi, în aeroportul din Timișoara era deja formată o coadă, deși check-in-urile nu începuseră, dar nu era voie să stăm pe scaune în sala de așteptare pînă nu ajungeam la check-in, apoi am luat două avioane, cu escală în aglomeratul aeroport din München, cu întîrzieri, pentru că în perioada asta toate zborurile din lume au întîrzieri, mai ales din cauza grevei din ziua precedentă, apoi de la Genova am luat un autobuz pînă la gara Porta Principe, acolo am luat un tren regional, că la InterCity n-am mai prins loc (nu mi-am făcut rezervare online fiindcă nu știam cît va întîrzia zborul). În tren am stat în picioare pentru că era super aglomerat. La Sestri Levante am schimbat trenul și după un timp am găsit un loc dar tot trebuia să fac mereu loc cu bagajele oamenilor care se tot plimbau de colo-colo prin tren. De la gara din Monterosso am mers pe jos cu cele două bagaje destul de grele până la hotel, m-am cazat și am făcut un duș, am luat cina la ora șapte, care-a durat cam o oră, apoi am ieșit să mă plimb puțin prin oraș, pînă în centrul istoric și pe faleză, se înnoptase bine deja, dar era tot zăpușeală și destul de multă lume peste tot. Dar lume bună. N-am stat mult, că am zis să mă odihnesc pentru a doua zi, cînd nu știam exact ce planuri voi avea. Dar nu am să scriu aici pe zile ce-am făcut, ar fi prea mult, doar în această primă zi, care de fapt a dat și tonul pentru ce a urmat.

Și doar m-am pregătit din timp, nu pot spune că nu. În primul rînd mi-am reînnoit pașaportul, m-am înscris pe listă puțin după începutul războiului din Ucraina, și am așteptat aproape două luni. Apoi am început să mă aprovizionez: mi-am cumpărat bancnote de 5, 10 și 20 €, destul de greu pentru că nu se prea găseau, nu înțeleg de ce, mi-am luat pantaloni, o pereche de blugi de la C&A și bermude de la Decathlon, o jumătate de duzină de tricouri, două cămăși (ah, ce mult am căutat o cămașă de in albastră, care nu se calcă, în final am găsit una în Mall, dar de un material nu prea grozav), o pereche de pantofi de sport mai faini, un mănunchi de ciorapi, lenjerie, măști FFP2 (foarte-proaste, toate s-au rupt acolo), medicamente, loțiune pentru piele sensibilă cu factor de protecție solară 50, mi-am comandat ghiduri turistice de pe Amazon pe care chiar le-am citit, am urmărit pe YouTube clipuri din locurile unde aveam să merg, m-am tuns să arăt bine, tot, ce mai. Bine că pantofii de trekking au rămas aceiași ca data trecută – nu credeam c-o să-i mai port vreodată prin aceleași locuri. Singurul lucru pe care l-am neglijat a fost pregătirea fizică. Deși mă mișc totuși, doar am început după Paște să merg la servici, la sediu, două zile pe săptămînă, restul lucrez de acasă. Dar ce să faci, poate e și vîrsta, în fond tot timpul transpiram vara în Italia, dar poate și acești doi ultimi ani de stat în casă, de lockdown și-au spus cuvîntul. Și au mai fost lucruri pe care nu le poți prevedea: întîrzieri ale unor trenuri, autobuze pe care le-am preferat în locul trenurilor, cînd de fapt trebuia să fac invers, ca de exemplu cînd am fost cu Riviera Transporti de la autogara din Sanremo, care nu e o companie de turism, ci de transport local, pentru localnici adică, dar nu știam, la Cervo într-o altă zi, unde țineam neapărat să ajung, și-am și ajuns dar greu, pentru că autobuzul a oprit în vreo sută de locuri, se pare că doar trebuia să apeși pe un buton și se oprea într-un loc adecvat, și în altă zi am mers în sens opus, către Ventimiglia, tot cam la fel.

Cele mai faine lucruri pe care le-am făcut au fost: traseul Alta Via pînă la Porto Venere, unde parcă mă îndreptam spre capătul pămîntului, apoi excursia de o zi în sudul Franței, la Menton, unde chiar simțeam că mă aflu pe Coasta de Azur, adică într-un loc mai ordonat și mai curat și puțin mai luxos decît sînt obișnuit, dar unde-am prins zi de piață, dar despre asta am să mai scriu altă dată, apoi traseul între sanctuarele Soviore și Reggio, mare parte pe la umbră dar cu marea mai mereu în cîmpul vizual, apoi a fost Portofino, unde de fapt am mai fost și data trecută, adică acum trei ani, tot cu vaporașul, dar abia acum am mers pînă la Castello Brown și la Far (abia anul trecut am văzut și eu filmul The Enchanted April) și Santa Margherita Ligure cu farmecul ei de vechi, chintesență a șarmului începutului de secol XX, am fost puțin (cîteva ore) și la Camogli, un orășel cu un aer relaxant, provincial, nealterat atît de mult de turism, apoi a fost din nou Bordighera, la care mă tot gîndeam cînd eram în pandemie, și unde m-am plimbat de două ori pe aceleași străzi mărginite de conace gîndindu-mă ce bine-ar fi dac-aș locui acolo, măcar o perioadă, sau măcar dacă aș avea o mașină și aș sta cu familia într-un hotel de pe înălțimi, apoi a fost piața agroalimentară  și portul din Sanremo, apoi cele trei muzee din Genova, inclusiv Palazzo Rosso unde am văzut trei picturi de Veronese, unul dintre ele era în Palazzo Bianco. Și a mai fost excursia cu trenulețul Genova Casella, la care nu mai speram să ajung dar am avut noroc, cel puțin la dus, fiindcă trenul tocmai se pregătea să plece și casieria era închisă, și i-am făcut cu mîna din alergare conductorului să mă aștepte, dar la întoarcere nu m-am uitat la orar și tot l-am pierdut, așa c-a trebuit să aștept două ore următorul tren, dar am putut zăbovi departe de aglomerația de care am tot avut parte, și bine c-am apucat și să mănînc acolo la o tratorie neaglomerată, o mîncare bună, nu meniu turistic, în fond Casella e pentru italieni doar, un oraș liniștit cu o piață volantă cu de toate, și mîncare și haine și aer curat. Deja mi-e dor. Oare-o să mai ajung vreodată acolo?

Descurajare

În ultimii trei ani mi-am tot făcut planuri de călătorie, pe care a tot trebuit să le amîn pentru cînd va fi posibil. Am citit o mulțime de cărți de călătorii, am răsfoit ghiduri turistice, am urmărit în mod regulat mai multe canale pe YouTube precum Rick Steves' Europe, Wolters World, France with Véro, Still Wanderer | Italy in 4k, Prowalk Tours, Les Frenchies, Simply Railway și ocazional și alții. Acum două luni și jumătate mi-am făcut rezervări la avion și la cîteva hoteluri iar acum, în sfîrșit, iată-mă în fața unei aventuri mult-așteptate. Și cu toate acestea mă simt descurajat. Dar extrem de descurajat. Au apărut pericole suplimentare: sîntem în plin val al șaselea al pandemiei, care iată a sosit mult mai repede, în iulie, față de cum s-a prevăzut (septembrie). Traficul aerian suferă perturbații, peste tot auzi de zboruri anulate, și nu doar low-cost-uri. Lufthansa de exemplu a anunțat anularea a două mii de zboruri în Europa pentru lunile iulie și august. Iar întîrzierile sînt ceva obișnuit. În zilele astea un val de caniculă traversează continentul și a ajuns și la noi, nu știu cînd se va termina. N-aș mai vrea să trec prin aceleași probleme cu căldurile ca acum trei ani în Liguria (tot acolo voi merge și acum). Și îmi mai pun tot felul de întrebări: cum se manifestă acolo criza alimentară? Dar cea energetică? Și influența politică: azi premierul Italiei a demisionat, președintele a dizolvat parlamentul și va convoca alegeri anticipate. Și nu pot să nu mă îngrijorez de costuri, estimez că de data asta vor fi mai mari ca data trecută, mai ales la transport și la mîncare. Dar cel mai mult mă gîndesc la faptul că voi călători solo. Asta nu mă mai stimulează. Parcă mă copleșește, nu mai am încredere în mine, nu știu de ce. Poate că tot ce s-a întîmplat în ultimul timp în lume, toate știrile alarmiste despre pandemie și război și criză economică, mi-au cam erodat entuziasmul. Mă gîndesc uneori că abia aștept să mă întorc cu bine, ca să mai stau după aceea o săptămînă acasă, să mă odihnesc cu adevărat, să citesc cîteva cărți, să mănînc înghețată proastă cumpărată de la supermarket, care evident nici nu se compară cu gelato italian, să mă uit la un film francez sau italian vechi și prost, sau, ciudat, tot la un canal YouTube de călătorii în Italia sau Franța, țările mele atît de mult iubite.

Triplă alienare

Pe de o parte cultura populară în care am trăit, de exemplu muzica de la MTv pe care-o ascultam în anii nouăzeci, post la care mă uitam destul de mult deși îmi cam dădeam seama că nu era grozav, dar doar asta era ceea ce aveam pe atunci și ceea ce mai găseam gratis și mă uitam la clipuri pe care le consider și azi capodopere, și radioul, dar doar seara, fiindcă ziua era mereu întrerupt de știri, și casetele audio pe care le procuram cu greu dar pe care chiar le ascultam de la început la sfîrșit. Apoi filmele de atunci în care mai găseai și oameni adulți, bărbați îmbrăcați la sacou și femei în rochii, nu doar tricouri și pantofi sport, (l-am văzut pe Liiceanu, luna asta, destul de nervos,  ca toți conaționalii săi de altfel, la BookFest, în tricou). Serialele, la fel de proaste dar care mai aveau și ceva relații între bărbați și femei, nu ca acum în care contează doar acțiunea cool (acest cuvînt există în Dex). Apoi citeam revistele cumpărate de Mama, care se vindeau și la noi, apărute cu cîteva luni în urmă dar nu conta deloc. Și mai erau și benzile desenate franțuzești apărute cu un deceniu în urmă, deși nici asta nu conta. O cultură care acum pare că a dispărut și a fost înlocuită cu ceva nou și aseptic. Divertisment facil și direct. Totul este acum imagine și imaterial. Muzica e doar zgomot de fond. Iar cărțile se citesc din ce în ce mai rar.

Pe de altă parte este cultura mare, literatura pe care acum îmi pare că doar puțini oameni o mai citesc, sau cel puțin așa văd la cei cu care mă înconjor, pentru că din păcate doar cu cei extrem de tineri am de a face, asta e meseria, cei de vîrsta mea au plecat altundeva, sau nu-i mai văd eu, deși nici ei nu erau prea citiți. Deși totuși văd că se mai vînd cărți, doar apar atîtea titluri, încît nu știu de fapt ce să mai cred. Multe titluri noi, ce se citesc ușor (unii consideră că ușurința citirii este o dovadă a calității), și în general de non-ficțiune și mai ales de self-help, adică non-cultură. Destul de greu găsești clasici. Poate cititul vine cu vîrsta și cu mediul chiar și la oamenii proști. Am avut colegi atît de idioți, grobieni, dar care la contactul cu o cultură superioară, trăind ani și ani buni într-o țară din Occident, mai mult de un deceniu, au început să citească și cărți, ceea ce nici n-aș fi sperat de la ei. Mai rar, nu la toți, dar se întîmplă. Eu însă am citit încontinuu, și continui s-o fac și mă gîndesc că poate dacă aș fi mers în Occident, cine știe, m-aș fi alienat poate și mai mult. Așa măcar mi-a rămas timp mai mult pentru citit.

Apoi mai e orașul, care s-a schimbat și el. Zona Unirii a devenit plină de localuri și de terase, o mîncătorie în aer liber, după moda occidentală dar cu iz românesc (cerșetori, hăhăieli, mutre de șacali),  iar comercianții en detail au cam dispărut de acolo. Cine-și mai amintește librăriile din Libertății și din Unirii, Humanitas, Noi, de la Bastion, care apoi s-a mutat și în cele din urmă a dispărut, sau chiar librăria All, din Bazar? Apoi Zona Universității de Vest, unde s-au mai construit atîtea clădiri că n-a prea rămas nici un loc liber pe care să-ți odihnești privirea. Zone industriale în care clădirile s-au demolat și în care s-au construit blocuri sau centre comerciale. Iar zona de la Mall, cu acele parelelipipede înalte de oțel și sticlă, ca un fel de La Défense, care atrage localnicii ca un magnet, care astfel merg din ce în ce mai rar prin zonele centrale, din păcate. Lumea s-a schimbat, și nu pot spune că în bine.

Încet, din nou la sediu

Începînd de luna trecută am început să vin de două ori pe săptămînă la servici. Nu mai avem alocate aceleași mese la care lucram înainte, și nici nu mai sînt prevăzute toate cu două monitoare, pentru că unii colegi și le-au luat acasă de acum doi ani și nu le-au mai adus înapoi, nu încă, unele n-au nici cabluri de docker, așa că mă scol de dimineață mai devreme ca de-obicei, la șapte și zece ca să-mi ocup un loc potrivit. Orarul îmi cam dă peste cap bioritmul, obosesc repede, transpir, mai ales că trebuie să merg pe jos, cu rucsacul în spate, care conține laptop-ul, încărcătorul, plus tastatura. Uneori îmi mai iau cu mine și o apă plată, fiindcă cea de la sediu miroase a clor. Cafeaua la unele dozatoare e gratis, la altele costă doi lei. Gradul de ocupare înăuntru e cam la jumătate dar, fiind gălăgie, desigur, fiindcă mulți angajați își petrec ziua de lucru fie discutînd pe Teams fie socializînd, locul pare plin. Periodic lumea iese afară să fumeze, numărul de fumători este mare, indiferent de vîrstă. În pauză nu am multe opțiuni, multe restaurante de apropiere s-au închis, mai trag o fugă la Mega să-mi iau o mini baghetă, dacă am noroc, sau un sandvici din acela triunghiular învelit în plastic, cu prea multă maioneză pentru gustul meu. La așa-zisa cantină de lîngă, mîncarea s-a scumpit mult, și e cam la fel de rea, cartofi sleiți, carne cu zgîrciuri, supă cu vegeta, foarte sărată. M-aș duce mai încolo puțin, peste Bega, dar nu am cu cine, pentru că dintre cei vechi nu prea vine nimeni la sediu sau efectiv nu mănîncă nimic la prînz, fiind ocupați, iar dintre cei noi angajați, foarte tineri, toți comandă prin Tazz meniuri fast food, în general burgeri sau aripioare picante, McDonalds sau Kfc, pe care prefer să le ocolesc. Și proiectul la care lucrez - nu știu ce viitor are aici. Mulți colegi au plecat din firmă, pe salarii mult mai mari, deși mi se pare riscant, s-au angajat doar pe perioada proiectului și atît, iar noi nu reușim să angajăm atît de mulți pe cît avem nevoie, așa că poate se mută dincolo, la un alt site, ceea ce ar fi păcat pentru că eu pentru acesta m-am transferat aici, nu mi-ar plăcea să mă întorc la ce făceam înainte. Eu sper să rămînă așa cum e. Nu-mi plac schimbările. Am ales să vin la servici, puteam să n-o fac, puteam foarte bine să continui în telemuncă pînă-n toamnă, dar am zis să mă re-obișnuiesc cu oamenii, și să mai văd orașul, care nu arată bine deloc. Frumusețea unui oraș înseamnă în primul rînd frumusețea locuitorilor lor, iar Timișoara stă foarte prost la capitolul ăsta. Pe străzi, în centru, dar și în cartiere, este plin de cerșetori, dar nu din aceia care stau jos și cer, ci din aceia ambulanți, care merg pe stradă și întreabă pe unii și pe alții, în stînga-dreapta, unii destul de agresivi, te și înjură pe la spate dacă nu le răspunzi. Un fenomen de care primarul și alții care ar trebui să se ocupe de managementul orașului n-au habar, ei trăiesc în sferele lor înalte, vorbesc despre absorbția fondurilor europene, și au pierdut contactul cu strada. De scîrbă, prefer să iau autobuzul, acum două  săptămîni mi-am făcut abonament pe toate mijloacele de transport în comun, și acesta s-a scumpit cu o treime față de cît era la începutul pandemiei, deși acestea miros ca naiba, și de la dezinfectant și de la papornițe. Și-s destul de aglomerate pentru că au luat autobuzele articulate și le-au pus pe linia tramvaiului patru, al cărui traseu, cu tot cu bulevardul Cetății, se află tot în refacere de vreo trei ani și lucrările parcă stagnează. Deci nici un progres.

Totul s-a făcut

Am văzut pe YouTube un interviu cu Van Morrison pentru revista Time, în care, fiind întrebat dacă mai există printre muzicienii din ziua de azi vreunul care să-l exalte, el răspunde: "Nu. Absolut nimeni." "Nimic?" îl întreabă mirat și surprins reporterul. Și el răspunde categoric: "Nothing, nothing, nothing... Cuz guys... it's all been done".

Acuma, nu știu dacă doar pe măsură ce îmbătrînești ai din ce în ce mai des astfel de opinii, lucru pe care îl observ uneori și la mine, trebuie să recunosc asta, sau e un simbol al timpurilor noastre postmoderne, fragmentate, în care se glorifică superficialitatea și în care e din ce în ce mai greu, imposibil chiar, să mai găsești ceva nou și în același timp și de calitate. Și totuși, mergem mai departe cu viața și ducem cu noi muzica și arta din trecut, care indiscutabil chiar avea suflet.

Nu doar asculți un cîntec, la fel cum nu doar te uiți la un tablou al vechilor maeștrii, ci îl și simți reverberînd în adîncul sufletului. Și totuși trăiești în prezent, într-o lume care dă semne că o ia razna din ce în ce mai mult, sau trăiești în trecut, care se dovedește astfel un izvor nesecat, ca la Marcel Proust? Se mai spune că arta poate opri timpul, dar timpul poate s-a oprit de mult.

Gînduri crude

M-am întrebat în ultimele săptămîni ce-aș face dacă ar veni și la noi războiul? Probabil m-aș înrola, și asta fără nazuri. Dar nu pentru apărarea unui popor prost ca al nostru, ci pentru apărarea Europei și deci implicit și mai ales a civilizației. Acum cîțiva ani aș fi gîndit altfel, probabil c-aș fi făcut orice ca să fug din țară. Poate că atunci eram mai optimist și cu mai multă voință de a rămîne în viață. Acum sînt obosit și pesimist. Pentru că deși ai liber arbitru, sau cel puțin așa cred, sau sper, nu te poți opune sorții finale, în fond. Și moartea este tot o fugă, altundeva, în altă lume, nu știm unde. Dar aș putea ucide oameni? Cred că da, cine poate spune cinstit că n-a avut măcar o dată gînduri din astea? Există destui oameni pe acest pămînt care nu merită să mai trăiască. Aș ucide rusnaci, dar doar soldățoi și menestreli de-ai lui putin, aș mai ucide arăbeți radicalizați, țigănoi, apoi toți membrii și simpatizanții partidelor extremiste de la noi din țară, cîțiva pesediști, pe un fost manager pe care l-am avut mai demult la o firmă, și poate pe un orc cu care-s încă din păcate coleg, deși nu mai interacționez deloc cu el. Poate că asta face războiul din om, reactivează ura latentă, animalică din fiecare. Există mai mulți oameni care mi-au făcut rău în viață dar m-am intersectat cu ei doar punctual, pentru perioade de timp foarte scurte, trecătoare, așa că i-am iertat. Pentru că și eu am fost crud uneori fără un motiv serios și chiar fără să vreau, deși nici pe departe atît de crud cum au fost alții cu mine. Războiul însă e absurd, deși e organizat. Are reguli, deși nu toate se respectă. Propaganda, adică minciuna, patologică în cazul rusiei și altor state totalitare, face parte dintre ele. Au oprit presa liberă și acum se mint pînă și pe ei înșiși. Ei nu recunosc că au început un război, nu recunosc că bombardează blocuri de locuințe, că trag în civilii care merg la piață, se fac că nu văd cum se adăpostesc familli întregi cu copii mici care plîng, bătrîni, în subsoluri sau la metrou. Incredibil ce siguri sînt de logica lor împuțită dictatorii lumii, n-ai cum să te cobori la mintea lor ca să le dai replică prin cuvinte, e și periculos, interpretează oricum așa cum vor. Mai e și amenințarea cu armele atomice, care pot fi activate la nevoie, venită tot de la blestemata de rusia care mi-a umbrit copilăria și acum, deși n-aș mai fi crezut, îmi umbrește din nou viața. Ce regulă e asta? Sper să nu se aplice, și să vină odată pacea, deși după aceea vom mai vedea urmările, criza economică, începută deja, dar în primul rînd să fie pace.