Trădări

Cum să iertăm atunci cînd cineva greșește față de noi, ne înșală chiar și numai o singură dată încrederea, la modul grav, ne calcă în picioare sentimentele? Chiar dacă apoi își revine sau își cere iertare. Mi-e greu să cred în caracterul schimbător al omului. Există și oameni cu caracter fluctuant, am văzut destui din aceștia, dar de la ei te aștepți la orice, însă de la ceilalți, majoritatea, cine îți garantează că nu te vor mai trăda și altădată? Doar dacă nu cumva toți oamenii au din cînd în cînd fluctuații de caracter, lăsîndu-se conduși de diverse curente toxice, de hormoni, de mode trecătoare, etc. Nu știu. Mie-mi vine atunci s-o iau de la zero, așa sînt eu, dar nu poți lua viața de la zero mereu, fiindcă trecutul face parte din tine și îți va reveni în minte după mulți ani, ca un gînd care te influențează în viața de zi cu zi, și nu-ți dă pace oricît vei încerca să-l alungi, și asta am observat că se întîmplă la toți oamenii după un timp suficient de lung. Și atunci de ce, după ce întîlnim pe altcineva, despre al cărui trecut nu știm prea multe, însă cumva îl intuim, ca toți oamenii cu care petrecem un timp mai îndelungat, tindem să ocolim subiectul, fiindcă ne gîndim că nu ne-a înșelat pe noi, deși de fapt destul de ușor am fi putut fi noi acolo, sau dacă nu, ar putea-o face. Și atunci pe de-o parte nici n-avem timp să excavăm trecutul, fiindcă viața trece din ce în ce mai repede, și parcă nici nu dorim cu adevărat, fiindcă e dureros și parcă abia ne-am vindecat de vechea rană și astfel ne continuăm să ne cultivăm noua relație, mai fragilă, dar în același timp cu maturitate, și astfel viața merge înainte.

Spre Hallstatt și-napoi

Cînd am tras draperia la cameră a doua zi dis-de-dimineață, am văzut un cer cenușiu din care cădea o ploaie fină. Clar! Nicio o șansă de soare, așa că probabil voi merge la Hallstatt. Mă gîndisem că dacă era timp însorit să mă duc la St. Gilgen și la St. Wolfgang - sate pitoreși așezate pe malul unui lac cu ape cristaline și care nu erau pline de turiști americani și asiatici. Dar încă mai aveam o mică speranță-n mine. Am coborît la micul dejun (excelent, variat, bogat chiar) și asta mi-a mărit într-un fel optimismul. Am luat-o spre gară, de data asta știam drumul, și apoi spre stațiile de autobuze. Mi-a luat ceva pînă m-am prins unde să m-așez. Grupuri de asiatici erau peste tot. Am stat într-o stație de pe partea sudică a Südtiroler Platz, și 150-ule a venit imediat. Bine că șoferul vindea bilete, am luat o legitimație de o zi spre Bad Ischl. Îmi ziceam că dacă se vor ridica un pic norii, oricum cobor la St. Gilgen, iar dacă nu, merg cu puhoaiele de turiști la Hallstatt, asta e, e și mai simplu, și nici nu e rău, oricum Rick Steves îl recomandă.

Autobuzul mergea rapid, a mai oprit în cîteva locuri prin Salzburg și în felul ăsta am avut ocazia să văd și altă parte din oraș, cu magazine normale, nu de lux, dar cu străzile tot atît de curate. Am oprit prin multe stații prin sate și chiar cătune cu stații mici ca niște adăpoturi de ploaie din lemn. Începea să-mi placă. Abia după o noapte de somn bun începeam să apreciez unde mă aflu și astfel să-mi justific venirea în aceste locuri. Mult verde, păduri din care ieșea ceața, cabane de vacanță, unele în construcție, destul de puțini oameni. Am trecut pe lîngă două lacuri. Chinezii mai în vîrstă care sforăiau în locul din spatele meu (cum de puteau dormi cînd pe geam era un peisaj așa de spectaculos?) au coborît la stația de telegondole de la St. Gilgen, din fericire. Numai privind pe geam și te simțeai mai bine, mai calm, mai ușurat, deși nu știu exact de ce, din cauză că nu stăteam în ploaie și în frig sau pentru că știam că afară imediat e o gură de aer proaspăt la care ai oricînd acces? În fine, am ajuns la Bad Ischl. Gara e chiar lipită de stația de autobuz și era un panou cu o săgeată pe care scria Hallstatt, să priceapă tot semi-analfabetul. Mi-am luat un bilet de la chioșc, fiindcă la automat se juca fiul unor indieni. De la bufet mi-am cumpărat un ștrudel cu mere (mai mult de poftă) și un cappuccino (mai mult ca să mă-ncălzesc) și am așteptat unul din trenurile regulate, cam jumate de oră. Din tren peisajul era ușor diferit de cel din autobuz, munții începeau să devină mai înalți, am trecut pe lîngă niște rîuri, torenți, în rest același tip de case/cabane/vile, cu mașini parcate, un peisaj adormit din prisma oamenilor dar spectaculos din punctul de vedere al naturii. Hallstatt se vede și din tren, pe partea dreaptă a direcției de mers. Am filmat mult cu aparatul meu, nu știu de ce tot filmez că oricum nu mă uit decît o dată cînd vin, cînd le arăt alor mei și atît. Din gărișoară am coborît un pic spre feriboat, mi-am luat bilet și un tip foarte simpatic ne-a salutat pe fiecare-n parte, foarte deschis, spre deosebire de salzburghezi. De fapt aici nu mai eram în landul Salzburg și religia majoritară era cea protestantă. Interesant cum protestanții se dovedesc mai primitori decît catolicii, sau poate este ceva specific aici.

În feriboat, care, desigur, era plin, erau aburi deși era un geam deschis așa că n-am prea văzut prea multe. În fine, iată-mă la Hallstatt, simplu de ajuns, fără nici un efort. Păcat că ploua. Am sunat-o pe Mama pe WhatsApp și i-am arătat live peisajele și ea tot mă bătea la cap să-mi cumpăr o haină mai groasă, de parcă acolo erau magazine C&A și nu doar buticuri pentru turiști. Da, cred că arată mult mai fain cînd e soare. Ploaia e romantică la oraș, nu în stațiunile de la munte, unde are ceva gotic, ca biserica evanghelică de acolo. Ce să mai spun? Cred că drumul a fost mai interesant. Aici doar m-am plimbat încoace și încolo pe malul lacului, cu umbrela în mînă, am urcat puțin pe străduțele din sat pînă la un cimitir. De acolo se vedea satul cam ca la Salzburg de pe colină, cu acoperișul bisericii la nivelul ochilor. Am și mîncat un șnitzel la un restaurant cu terasă - mi s-a părut ciudat că am prins un loc la o masă ținînd cont de aglomerația de turiști. Existau și cîteva hoteluri, am văzut un grup de asiatici ieșind de la unul dintre ele. Multe autocare parcate. Am admirat lacul cu picăturile de ploaie care cădeau fără oprire, și lebedele nepăsătoare, și munții împăduriți acoperiți de nori din depărtări. Mi s-a făcut frig, așa că n-am mai intrat la mina de sare, și oricum nu mă prea dau eu în vînt după spațiile închise, nu știu dacă a fost bine sau nu. Acum parcă îmi pare puțin rău, dar atunci mi-era teamă și să nu se întețească ploaia încît să nu mă mai pot întoarce.

Drumul efectiv înapoi a trecut parcă mai repede. Spun efectiv pentru că am stat în gară vreo jumate de oră iar în Bad Ischl aproape o oră și m-am plimbat puțin și pe acolo. Autobuzul s-a oprit vreo 10-20 de minute odată din cauza ploii care a devenit foarte puternică. Apa curgea efectiv în șiroaie pe geamul pe care priveam. Călătoreau și mai mulți localnici, unii își lăsau biciclete în portbagajul de dedesubt și după cîteva stații coborau și le luau înapoi, salutînd șoferul. În fine, am ajuns în Salzburg, m-am dat jos mai repede de gară, m-am mai plimbat puțin prin partea aceea de oraș, apoi mi-am luat un sendvici și m-am îndreptat spre hotel. Sper să nu răcesc, mi-am zis, să fac un duș fierbinte și mîine voi vedea, în funcție de timp, dacă mai fac dimineața o tură prin oraș (slabe șanse) sau merg direct la gară ca să ajung cît mai devreme la München.

Salzburg

Luna trecută am fost într-o călătorie scurtă la Salzburg, plus împrejurimile sale, și prin München, trei zile jumate în total. Nu sînt un fan al city break-urilor, fiind obișnuit mai mult cu Italia, cu Cittaslow, unde viața se savurează încet, nu pe avans-rapid, dar nici n-am mai fost prin Austria nici în Germania, despre care am intuit că ar fi totuși mai diferite. Așa că am luat cu mine doar un bagaj de mînă și m-am suit în avionul de la 6:10 dimineața.

Nu eram foarte freș și călătoria cu avionul nu m-a înviorat. Anul ăsta nu-mi luasem nici o vacanță, asta ca să economisesc zile pentru călătorii și pentru la vară, lucru care nu știu dacă a fost bun sau nu, vom vedea, și în plus serviciul a devenit foarte, foarte exigent. De la aeroportul din München la Hauptbahnhof am luat un S-Bahn și călătoria m-a fascinat pentru că am avut ocazia să văd tipologii de nemți atît privind pe geam, în gările prin care-am trecut, cît și în vagon: oameni civilizați, mergînd la servici sau la școală, îmbrăcați curat, citind cărți, oameni de absolut toate vîrstele, pensionari ferchezuiți, ca figurile fericite din cataloagele germane la care mă uitam cu jind în anii optzeci. De la stația de metrou n-am găsit un drum subteran spre gară, deși am urmai semnul cu trenul, așa c-am urcat la suprafață și-am mers pe jos cam 200 de metri pînă la gară. Mi-am luat bilet de la un automat DB. Bine că m-am informat în prealabil de acasă că trenurile spre Salzburg, operate de Meridian, pleacă din oră-n oră de la liniile din stînga, peroanele 1-5, spre care trebuie să mai mergi cîteva minute bune. Gara nu prea are semne în engleză, cum eram obișnuit în Italia. Pe peron nu era nimeni, doar un tren care părea pustiu și un panou electronic pe care scria Salzburg. M-am tot uitat la o schemă, am înțeles c-ar fi două trenuri legate, și trebuia să merg în cel mai din față, dar nu eram sigur. Un asiatic între două vîrste m-a întrebat dacă acesta e trenul spre Salzburg și am zis că nu sînt sigur, la care el a mormăit ceva, dezamăgit. Cînd mă îndreptam spre partea din față, ușa de la locomotivă s-a deschis și am văzut o tînără tatuată, dar n-am întrebat-o, fiindcă în final m-am prins care-i schema. Am întrebat totuși pe cineva cînd am urcat în vagon, care mi-a confirmat și că biletul nu mai trebuie validat fiindcă avea data și ora trecute pe el, lucru pe care de fapt îl știam de pe internet, dar voiam să fiu sigur. Erau puțini oameni, dar la Ostbahnhof a început să urce lume mai multă, se pare că munchenezii preferă altă gară, nu pe cea centrală, și apoi și pe parcurs din ce în ce mai mulți, dar lîngă mine locul a fost gol pînă la Salzburg. Mi-era oarecum somn și eram și surescitat în același timp că iată, merg în țări în care n-am mai fost, și-n plus mi-e greu în general să dorm în ziua precedentă zborului, dar nici nu voiam să dorm acum, prefer să mă uit pe geam, să sorb cu ochii fiecare priveliște. Intram în modul setat pe călătorie. Trenul nu mergea foarte repede, și am oprit în destule stații. Vremea era închisă, nu ploua, dar părea inevitabil. Multă verdeață, case îngrijite, pășuni pe care pășteau vaci, păduri, oameni care vorbeau cu Ja-Ja! împrejur, apoi am întrezărit munții cu piscuri înzăpezite, mi-a zis automat sper să nu fie frig și să nu răcesc. Îmi place să merg cu trenul. A fost de cînd mă știu și rămîne mijlocul meu preferat de transport.

De la Centrul Turistic din gară mi-am luat un Salzburg Card pt. 24h, apoi m-am îndreptat spre partea opusă Südtiroler Platze și am luat-o spre hotel. M-am rătăcit de cîteva ori, uitasem drumul și oricum pe hartă arată întotdeauna diferit față de teren. Erau și niște drumuri închise pentru ceva construcții, așa c-am ocolit și pînă la urmă am scos celularul, am activat gps-ul (consumă baterie) și am mers cu el în mînă. M-am cazat (plătisem în plus ca să fac check-in-ul devreme, altfel ar fi trebuit să aștept pînă la pe la 3), am sunat acasă și am ieșit imediat. N-am stat chiar în centru, dar nici departe și totuși m-am rătăcit și aici, nu știu cum fac. Normal mi-ar fi luat un sfert de oră maxim ca să ajung pe jos la rîu, dar mie mi-a luat mai mult. Ce m-a frapat a fost Kapuzinerberg, care este o stîncă, nu un parc, așa cum am văzut pe hărți cu verde, și arată destul de amenințător. În fine, am ajuns la Mirabellgarten, plină de turiști, un loc cu fîntîni și peluză și flori, acestea din urmă tocmai erau aduse cu camionul și plantate. Ar fi arătat mai frumos într-o zi însorită, dar prinsesem zile ploioase, care țineau de vreo lună de zile în toată Europa. Unele locuri arată frumos și pe ploaie, dar acesta cred că pierdea mult din frumusețe. Troleibuzele sînt de-a dreptul urîte. Asta e. Însă asta cumva m-a făcut să mă obișnuiesc mai repede cu locurile.

Am intrat în orașul vechi puțin înainte de ora 12. Orașul mi s-a părut că miroase pe alocuri a bălegar și nu cred că doar de la cîteva trăsuri turistice, fiindcă la fel era și sus la Fortăreață. În rest: aceleași mirosuri ca-n toate orașele turistice: mirosul specific ce iese de la magazinele de pielărie, cel de parfum fin amestecat cu fum de țigară, pui prăjit. M-am îndreptat spre liftul de la muzeul modern. Era un lift obișnuit, dar cînd mă gîndeam că e în stîncă, mi-am zis: sper s-ajung cît repede. Priveliștea de acolo e de carte poștală. Acoperișurile par atît de aproapeși străzile atît de îndepărtate! Cel mai mult mi-a plăcut că de acolo începea un traseu prin pădure, Mönchsberg. Am văzut oameni echipați pentru mers, bocanci, rucsac, și mi-am zis uite că mai sînt și alții ca mine, doar că eu aveam pantofi de mers obinșnuit, nu de munte. Și ce? Hai o vreme prin pădure. Aer curat, miros de foioase, pe lîngă marginea stîncii se văd străzile orașului, piețele, omuleții, dar și turnul Domului cu clopotele negre. M-am îndepărtat puțin, mi-era să nu vină ploaia. Am trecut pe lîngă zidul unei cetăți. Pînă la urmă n-am făcut tot traseul, ci am venit spre oraș, am coborît treptele (de cînd or fi fost trepetele în stîncă acolo? sute de ani?) și am ajuns din nou în oraș. Am vizitat Domul, dar am văzut atîtea în Italia, că nu m-a mai impresionat, însă tot timpul intru într-o biserică atunci cînd am ocazia. Casa lui Mozart - mi s-a părut interesant să intru în camera în care s-a născut. Muzeul Panorama - unde un om în vîrstă destul de fioros m-a întrebat de unde sînt, pentru statistică - era format în principal dintr-un tablou de 360 de grade cu orașul în secolul XIX. Bisericuța St. Peter, cu cimitirul și grota de lîngă el, la care-am urcat de asemenea. Am trecut pe lîngă Universitate, care era un loc obișnuit și pustiu, mă întreb dacă se fac cursuri acolo, sau e doar clădirea administrativă. Fîntîna de la Kapitelplatz care nu are nici un farmec atunci cînd plouă, iar cea de la Rezidenzplatz era împrejmuită cu un gard total inestetic. Mi-am luat ceva de barbierit, deodorant și pastă de dinți de la un magazin Billa, așa e cînd călătorești light. Am remarcat cîți tineri americani vin la supermarket să-și ia alcool, fiindcă vîrsta legală aici e mai mică. Și-i vezi cu plasele cu vodă și baxuri de bere. Am urcat și la Fortăreață, cu funicularul, ca să economisesc timp, cel mai rapid funicular cu care-am fost, dar chiar nu prea ai ce face acolo, în afară de o biserică, un muzeu rarefiat, și în afară de privit orașul de la înălțime, desigur. Și acolo aveau loc reparații, zgomot de polizoare și altele.

Mi-am luat o înghețată mare, fiindcă, în ciuda vremii, aveam poftă, servită de chelnerițe foarte afabile. Acolo restaurantele nu prea au terase la frontul stradal, cam ca la la noi pe Alba Iulia - vezi un semn, o săgeată în sus pe care scrie restaurant. Sau intri în niște ganguri și ieși la o curte interioară cu terase - care erau pustii din cauza ploii, cred, care a început pe la patru și nu s-a mai oprit. Celebra stradă Getreidegasse, pe care ghidurile te avertizează că e mereu aglomerată, nu acum era defel așa, tot din aceeași cauză. Mulți turiști asiatici, veniți în grupuri. De altfel din cauza ploii care părea că vine din ce-n ce mai tare n-am prea stat mult și n-am fost la celebra mănăstire de maici Stift Nonnberg, deși era aproape, dar am intrat puțin la Mănăstirea Franciscană, la intrarea căreia era pus un anunț în engleză și în română privitor la comportamentul civilizat. În fine. Am sperat totuși că ploaia se va mai potoli și m-am plimbat încolo și încoace pe niște străduțe medievale drăguțe, cum umbrela în mînă. Îmi închipui c-ar fi fost fain să merg la sala de concerte, să urmăresc o operă, - asta da, mai autentic decît orice altceva, dar nu aveam timp, mi-am notat mental s-o fac cît mai curînd în Timișoara. Începeam să obosesc, așa c-am deci să mă întorc la hotel, am luat-o la pas pe străzile din nordul orașului, pe Linzer Gasse și împrejurimi, și am fost suprins, mi s-a părut la fel de interesante, chiar dacă nu atît de încărcate de istorie, ca și cele din Sud: aceleași clădiri cu fațada perfectă, fără să se vadă nici o stîncă amenințătoare, multe buticuri de bun gust și, cel mai important, mult mai mulți oameni pe stradă. La hotel mă simțeam frînt. Trebuia să fac un duș fierbinte, să mă gîndesc unde merg a doua zi, depindea cît va ploua, La Wolfgangsee cu autobuzul, la Hallstatt cu trenul și autobuzul, sau niciunde, doar să fac partea a doua în oraș, dar am adormit. E ok și un sejur scurt, dar este mai greu în prima zi atunci cînd călătorești și cu avionul și cu trenul și ai mers și mult pe jos.

Amintiri din 99 - 09

Amintirile sînt de fapt ... totul. Abia după ce trece suficient de mult timp începem să înțelegem ce-am trăit, iar nefericirile de atunci ne apar ca învăluite într-o aură mai blîndă și le acceptăm ca parte integrantă din noi. Nu credeam că mă voi gîndi cu nostalgie la deceniul trecut, dintre anii 1999 și 2009, credeam că vor fi mereu o perioadă destul de goală a vieții mele, așa cum se credea pînă nu demult și despre Evul Mediu. Lăsînd la o parte călătoriile la Paris, cele cu serviciul și mai apoi cu Mama, rămîne marea parte a timpului și întrebarea: eram mai fericit atunci? Nu știu, dar cu siguranță nu mă simțeam prea bine în pielea mea. Cum era viața în vremurile acelea?  Cîteva relații groaznice, cu cîteva fete, de la care și acum am coșmaruri și alte sechele. La servici nu mă simțeam adaptat, darămite împlinit. Colegi inculți - chiar zero cultură, prost-crescuți, imbecili de-a dreptul, cu mentalitate de muncitori într-o fabrică, și extrem de materialiști. Cam absolut nimeni nu citea cărți. Nu puteam să mă împrietenesc cu ei - nici nu vroiam de fapt. Cei cîțiva, extrem de puțini, cu care am reușit sau început să creez o legătură, au plecat. Nici măcar cu fetele nu se putea comunica normal, erau cam la fel. Toți și toate aveau în cap doar apartamente, credite, mai apoi parcele și case. Eventual cîte-un all inclusive, ocazional. Am trecut și eu o perioadă prin ceva asemănător, cînd mi-am mobilat apartamentul - umblat prin magazine, luat gresie, comandat de la un magazin mobilă de calitate din Polonia, mașină de spălat, fier de călcat și tot tacîmul.

Parcă toată lumea se pregătea să emigreze, era ca o datorie, de la studenții din ultimii ani care considerau un pas obligatoriu după ce-ți luai licența, la șoferul de taxi cu care mergeam uneori la servici. Am lucrat la început într-o firmă care te plătea la negru, de fapt la gri, și care apoi s-a desființat și apoi o vreme am rămas cam pe drumuri. Apoi m-am angajat într-o companie mare în care n-am fost prea fericit. Modul de lucru într-o multinațională - abia apăruse termenul - cu întreruperi justificate ca să te mențină cică-n priză, să fii dinamic și să-ți taie orice gînduri. Mari ședințe anuale în care ne asigurau că afacerea merge ca pe roate și sîntem pe un drum bun, deși lucrurile nu stăteau chiar pe roze, dar nici rău. A urmat sperietura cu criza de la finele lui 2007. Proiecte stresante, deși nu chiar ca acum, cînd se cere să fii conectat tot timpul - lucrurile au involuat din punctul ăsta de vedere. Nu mergeam în concedii în străinătate, nu aveam curaj, trebuie să recunosc. Am fost într-o vară la Sinaia cu o prietenă, și asta m-a făcut să pun punct relației, deși am mai tărăgănat-o un timp, prea mult din păcate. Apoi am fost singur pe litoral, la Jupiter și cam atît, pînă la marea excursie cu Mama la Paris, prima dintr-o trilogie.

În rest colindam librăriile, și făceam lungi plimbări prin centrul istoric am orașului, profitînd de faptul că pe atunci lucram într-o zonă centrală. Zona Pieței Unirii nu era pietonală, nu apăruseră încă terasele pe lîngă care acum abia ai loc să treci, clădirile nu erau refăcute - nici acum nu sînt toate. De fapt abia atunci am început încetul cu încetul să observ frumusețea Pieței Unirii și a cartierului Cetate. Aveam un coleg care după ce s-a întors de la Paris a strîmbat din nas la vederea Timișoarei, și a plecat după doi ani, ca mai apoi, după vreo zece ani, să se întoarcă în vizită și să-mi spună că de peste tot unde-a fost în lume cel mai mult i-a plăcut aici, cluburile și barurile una lîngă alta. Îți trebuie timp să înțelegi un lucru, aici nu e ca la tehnologie, unde te prinzi cum merge și zici c-ai înțeles. A, o vreme am mers prin cluburi, nu doar în week-enduri, dar m-am oprit, n-am întîlnit oameni ca lumea nici acolo. Unde-s oare acum toți oamenii de atunci? Mi se pare ciudat că în fiecare zi trec prin oraș și văd mii și zeci de mii de oameni pe care apoi îi uit imediat. Sînt oare printre ei și cei pe care îi vedeam și acum zece, douăzeci de ani?

În prima parte a perioadei nu aveam smartphone, nici rețele de socializare, nu existau mall-uri și nici supermarket-uri, cumpăram din Ociko, același ca-n anii optzeci, iar centrele comerciale Kappa și Terra ne păreau de nivel occidental, deși erau pline de turcisme. Depărtatul Metro în care mergeam mai mult ca să-mi spăl privirea, făcîndu-mi planuri pentru cînd aș începe să am o viață de familie, să-mi iau chestii de mers în vacanțe de exemplu. Boom-ul economic în cei doi-trei ani care-au precedat intrarea în UE. Librăriile erau în număr mai mic ca acum și cu și mai puține cărți, toate foarte serioase, recomandate de intelectuali scorțoși la televizor, destul de prost traduse. M-am lăsat de tot de citit sf. Nu existau canale cu documentare la tv, lumea se uita la canalele generaliste cu filme proaste și seriale locale și mai proaste. Apoi a început să apară și net-ul accesibil, dc, torenți, forumuri. Țin mine și acum cînd mi-am luat primul celular. Sau primul laptop. Apoi am început să mă uit la filmele descărcate și pot susține că am văzut ceva, de la filme clasice la Nouvelle Vague, Wes Anderson și altele - am recuperat ceva aș zice, poate prea în viteză, dar ăsta se pare e destinul nostru, mereu trebuie să recuperăm civilizația occidentală. Am continuat treptat să descopăr scriitori noi și să continui să citesc în engleză pe cei pe care-i știam dar care n-au fost traduși.

O altă întebare care-mi vine deseori în minte este dacă lumea s-a mai civilizat față de anii aceia. Sau măcar dacă se poate vorbi de progres. Există destule modele bune, asta-i clar, televiziunea e cel mai simplu exemplu, la îndemîna oricui, și a inculților, dar tot prostul gust primează, ca pe Facebook, unde se iau așa zisele faze, decupate din context, și se postează. Plus știrile false, agențiile de știri intoxicante. În librării apar mai multe cărți accesibile, de la young adult la noutățile internaționale - cele care nu-s așa noi și peste care s-a sărit, nu s-au tradus la noi trebuie să ți le iei tot de undeva de pe net. Și totuși sînt nostalgic după acea perioadă, cînd eram mai tînăr și aveam un viitor larg în fața mea.

Mediu cultural apropiat

Mereu mă plîng de influența nefastă a mediului în care trăiesc, a orașului, serviciului, și despre ce bine-ar fi fost să locuiesc în altă pare a lumii, mai civilizată, mai citită, mai curată. Se spune, și la un anumit nivel cred asta, că peste tot vei da de tot felul de oameni, și buni și proști. Realizezi asta de exemplu atunci cînd dai peste oameni minunați care se află chiar împrejurul tău, dar pe care-i observi cu greu, nu din prima, fiindcă se află mereu în minoritate. Dar de ce zic asta? Păi s-o luăm cu începutul.

Era o după-amiază tîrzie de vineri, cu vreme mohorîtă, eram super-obosit, și mă gîndeam cum să mă fofilez ca să plec naibii mai repede de la servici și să mă duc la Bookfest, că workaholicii ăia în stare avansată cu care lucrez n-ar da nici în ruptul capului o jumătate de zi liberă, cum vezi prin filme că se zice, pînă și la americani: Get the rest of the day off!. Nu, niciodată nu am auzit asta pe unde-am lucrat. Deh, firmă de est-europeni, unde munca e mai importantă decît omul, într-atît sîntem influențați lipsa de cultură și civilizația inferioară. Pînă la urmă am reușit să mă strecor, prefacîndu-mă grăbit, și am luat autobuzul. Un autobuz expres interesant, cu care merg rareori, care-a luat-o prin față pe la Universitate și apoi pe strada Cluj (locuri dragi) și unde-am coborît și am luat-o pe jos la stînga spre Centrul Regional de Afaceri. Merg atît de rar pe acolo, încît mă simt parcă în vacanță, cînd vizitez un oraș străin, numai că acesta nu-i străin, dar nici la fel parcă, zona se schimbă puțin cîte puțin, și n-aș zice chiar în rău, ba din contră.

În fine, am ajuns chiar cînd începea să picure. Înăuntru - lume multă, neașteptat de multă, aglomerație aș zice, oameni de toate vîrstele, deși piesele "greucene" (adică oameni-care-apar-la-televizor) urmau să vină de-abia a doua zi, sîmbătă, dar nu aceștia mă interesau. Întotdeauna mă simt bine printre cărți, și înconjurat de oameni care citesc cărți, se creează parcă o aură invizibilă dar vibrantă care-mi transmite o energie pozitivă. Bun. Ce voiam să văd în primul rînd, erau edituri ale căror cărți nu le vezi prin librării, edituri timișorene care nu știu de ce nu reușesc să-și facă reclamă. Am aflat că există o editură timișoreană nou înființată, de fapt am aflat ulterior de pe Net că de acum cîțiva ani cică s-a înființat, care publică și literatură, și sf și mainstream. Și aveau un stand de prezentare măricel. Dar eu n-am auzit, nu sînt așa de branșat, poate dac-aș avea prieteni sau colegi care sînt interesați de cărți și nu de seriale infantile aș fi aflat, așa cum n-am aflat pînă acum nici că s-a reînființat librăria Humanitas, și încă de anul trecut, din decembrie.

Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost un stand în care erau mai mulți scriitori, majoritatea din Timișoara, dintre care unii au scos un volum colectiv și care mi-au dat autografe. Nu-mi amintesc să-mi mai fi dat cineva vreodată o carte cu autograf. Erau toți veseli și deschiși, prietenoși. Scriitori prietenoși, ca să vezi! În total contrast cu cei care vorbeau în colțul de conferințe, profesori universitari cu aere de snobi, triști, și care foloseau cuvinte ca deontologic (niciodată n-am folosit cuvîntul ăsta, nu-mi place deloc), ca două lumi distincte. Apoi tot la standul acesta mi-am mai luat o carte fantasy scrisă de o scriitoare care era și ea prezentă acolo, tot de la o editură de care n-am mai auzit. Ce ciudat trebuie să fi fost pentru ea să-i ia un străin o carte în mînă, să se uite peste coperți, s-o răsfoiască, și să dea un autograf! Apoi am văzut o carte a cărui autor mi se părea că-l cunosc, și cînd am luat s-o răsfoiesc i-am văzut poza pe coperta a treia, l-am recunoscut, era un fost coleg de servici, am lucrat la două firme cu el, și iată-l acum scoțînd o carte thriller. Nu era prezent, așa că n-am avut timp să vorbesc cu el. Bine, el nu era idiot ca ceilalți colegi, era pasionat de politică și istorie, dar oricum, nu m-aș fi așteptat. E interesant să descoperi pasiunile ascunse ale unor colegi, atît de rare, dar cu atît mai surprinzătoare. Așa cum de exemplu am aflat acum cîțiva ani de un fost coleg că după ce s-a întors din State, unde-a plecat cu o mentalitate de ahtiat după bani să lucreze la o firmă mare, a ajuns înapoi cu o mentalitate total schimbată, a mai lucrat puțin undeva, apoi s-a lăsat de servici și acum pictează. Dar pictează la greu, are expoziții, critici de artă vorbesc despre el la vernisaje, etc. Bine, nu trăiesc într-un mediu artistic, sau boem, nici măcar nu l-aș numi cultural, dar întîlnesc uneori și oameni deosebiți, rareori e drept, dar așa e peste tot, nu dai nicăieri în lume des peste astfel de oameni, însă viața artistică există împrejurul meu, așa că să nu mă mai lamentez, mi-am zis în timp ce luam autobuzul spre Poșta Mare, cu capul plin de gînduri și cu plasa și rucascul pline de cărți, deși îmi zisesem că n-o să-mi mai iau anul ăsta așa multe, că nu mai am unde să le pun, și apoi tramvaiul 4, același pe care-l iau de cînd eram la liceu, și la facultate, înapoi spre casă, să dorm.

Complexitate

Există o limită umană în tot și în toate peste care nu cred că e bine să se treacă, din nici un punct de vedere, fie estetic, fie științific ori de altă natură. Orașele prea mari devin greu, aproape imposibil de administrat, instituțiile și companiile mari la fel, software-ul scris în ultimul sfert de secol e din ce în ce mai greu de menținut șamd. Și în plus apar mereu probleme noi, chiar cînd te gîndeai că cele vechi s-au rezolvat, sau măcar s-au peticit. În campania precedentă pt. prezidențiale, Macron i-a replicat lui Fillon, referitor la pasiunea acestuia din urmă pentru deceniile așa zis glorioase ale Franței, că nu se pot rezolva problemele secolului 21, apelînd la soluțiile secolului trecut. Poate nu la nivel concret, adică la nivelul percepției imediate, dar la nivel principial eu cred totuși că da, ținînd cont de tradițiile socio-culturale, care reprezintă esența unui un stat, valorile sale perene. La fel cum e șasiul și motorul unei mașini - carcasa se poate înlocui, dar nu e esențială pentru ca un automobil să fie omologat. Altfel tot ce faci de fapt este să reinventezi roata. Și în fond problemele sufletului uman nu sînt cam aceleași ca pe vremea filozofilor greci? Platon îl cita pe Protagoras: "Omul e măsura tururor lucrurilor, a celor care există, așa cum există, și a celor care nu există, așa cum nu există". Așa că nu văd ce rost are să se complice lucrurile, să construiești teorii ca să ajungi tot la locul de unde-ai plecat. Asta spune și Principiul lui Occam, entitățile nu trebuie multiplicate în mod ne-necesar. Pe de altă parte, așa e firea omului, să fie neliniștit, să construiască mereu, chiar dacă se împrăștie în toate direcțiile. Nu văd nici o soluție. Unii au idei revoluționare, vrînd să șteargă cu buretele totul și s-o ia de la zero, renunțînd la orice tradiții, dar ideea asta s-a dovedit nu doar periculoasă dar și falsă, pentru că e în firea omului să se revolte dar și să revină apoi, chiar cu mai mare convingere, la trecut. Și în plus a lua ceva de la început va lua generații întregi. Și numai timpul va spune dacă va fi făcut ceva durabil și estetic, sau nu. Artiștii și oamenii luminați își dau seama de asta din timp, dar ei nu sînt și nici n-au fost niciodată ascultați, și nici nu vor fi. Nu era greu de anticipat unde va duce  futurismul și construcțiile din Berlinul interbelic și apoi cele din perioada Cortinei de Fier. Nici cu metodologiile de management ale companiilor mari, taylorismul, fordismul, care-l robotizează pe om, care se aplicau în fabrici de mai bine de-un secol și se aplică și acum chiar în companiile mari care au departamente creative, de cercetare, care încearcă să cuantifice creativitatea, spiritul uman, punînd de fapt mai multe baraje, îndepărtîndu-l pe om de umanitate și care duc la aceeași alienare exprimată încă de la început de artiști și scriitori. Cum spunea Shekespeare in Macbeth: "Mă încumet să înfăptuiesc tot ce e potrivit pentru un om. / Cine se încumetă la mai mult e mai prejos." Chiar nu era nevoie de un vas imens ca Titanicul sau de un software atît de complex încît necesită patch-uri în avioanele Boeing-urile 737, sau ca mari aglomerații urbane cum sînt Mexico City sau Chicago să se extindă într-atît în detrimentul altor regiuni. Unii oameni consideră asta progres și se adaptează, ajunge să le și placă. Eu consider că a te adapta la rău înseamnă să treci de partea răului, și dacă o faci, ești pierdut, pentru că nu te mai poți dezadapta. Totul se petrece în timp și timpul are o influență ireversibilă și cum viața e scurtă, la un moment dat ceva se poate strica în om într-un fel, și nu mai poate fi reparat.

După-amiezile de odinioară

Îmi amintesc după-amiezile liniștite și libere de mai demult, din vremea marilor vacanțe, cînd stăteam în apartament și citeam sute de pagini de literatură pe zi, neîntrerupt de nimic, sau ascultam cîte-un album de muzică de la început la sfîrșit și aveam suficient timp să gîndesc în voie, să visez cu ochii deschiși la viitor, la lumea pe care o percepeam bine determinată, în care oameni pricepuți muncesc la servici pentru menținerea societății. Zilele treceau una după alta, fără să sesizez vreo schimbare și fără să simt vreo nevoie de schimbare, așa cum n-o simt nici acum de altfel, dar acum încerc să mă adaptez la ea din considerentele sociale la care trebuie să te conformezi atunci cînd lucrezi în colectiv și vrei să ți se umple cardul periodic. Călătoream cu imaginația și aveam lîngă mine tot ce-mi trebuia: părinți, mîncare, cărți, un casetofon, căldură iarna și un ventilator vara. Mă uitam pe balcon uneori la puținele Dacii și puținii oameni care treceau, majoritatea în vîrstă sau șomeri. O după-amiază are fazele ei: începe imediat după prînz, o perioadă de liniște, de pasivitate, cînd simți că mulți oameni se culcă, (eu n-o făceam, fiindcă mă sculam tîrziu dimineața), pînă pe la trei, care e un moment pivotal și ziua pare că atinge frumusețea maximă, ca o floare care se deschide, sau ca o ilustrată splendidă, după care urmează etapa de după-amiază tîrzie cînd parcă gîndurile curg mai în viteză și cînd parcă simți freamătul oamenilor care se pregătesc să revină la casele lor, bucuroși, energici. Cînd se apropia seara, Mama ajunga acasă cu plasa de cumpărături și mă întreba ce-am făcut azi, așa cum mă întreabă și acum de altfel, și eu îi răspundeam că nimic, și ea zicea cum nimic? la care eu îi răspundeam doar am citit, și prezența ei mă dinamiza, o ajutam să pregătească masa în timp ce-mi povestea de la servici, apoi citeam ziarele și ne uitam la televizor. Nu eram pregătit pentru zgomotul și nebunia care-au urmat cînd am început mai apoi să lucrez, și care m-au făcut să mă simt o rotiță neînsemnată în civilizația fragilă a societății vulgare de la noi. Există unele momente cînd mi se pare că ies din timp sau că timpul e static, nu curge, lucru de care mi-am dat seama atunci cînd am ajuns prima dată să mă plimb pe străzile pietruite din orașe franceze sau italiene, sau care mi se întîmplă atunci cînd intru într-o librărie și mă uit la clasici, sau cînd mă plimb toamna pe aleile dintr-un parc sau ascult Mark Knopfler, lucruri care mă fac să mă simt reînnodat cu trecutul, cu normalitatea, să văd din ce în ce mai multe legături între trecut și prezent, să redevin eu însumi adică.

Bilanț și călătorii literare

A trecut deja atîta timp de la sărbători și eu parcă tot nu m-am desprins de acea stare de spirit. Afară e frig, a și nins în ultimele zile și s-a așternut un strat de zăpadă subțire, am desfăcut pomul, căsuțele din centru au fost demontate, raliurile s-au terminat, am reluat stresul serviciului, dar cînd vin acasă tot mă bag în pat cu o carte sau mă uit la un documentar și mă simt cam la fel. Un început care nu e chiar un început.

Am citit destul de puține cărți anul trecut, poate și din cauză că acum citesc mai mult în engleză, fiindcă în română nu prea apar multe cărți care mă interesează. Anul trecut am citit cîteva cărți de călătorie, și cred că voi continua să o fac. De exemplu am văzut de sărbători un documentar despre The Innocents Abroad a lui Mark Twain și săptămîna trecută am citit-o (după ce mi-am procurat o ediție cu ilustrațiile originale). Mă mir că n-am citit-o pînă acum, poate mă temeam de engleza de secol XIX, dar e am găsit că e perfect accesibilă. Înțelegi sensul abia după ce citești întreaga frază. Ce m-a suprins în carte sînt observațiile pe care de altfel le-am făcut și eu în viață: că natura umană e cam la fel peste tot. (De altfel și W. Maugham spunea în Summing Up că există puține tipuri de caractere în lume.) Sau cînd era Paris și prefera să se uite la oameni decît la obiectele inanimate de la expoziția universală. Și pe mine cel mai mult m-au surprins cînd am ajuns prima dată în Franța nu deosebirile, care erau evidente, ci asemănările dintre caracterele oamenilor. Nici unul din pelerinii de de Quaker City n-a mai călătorit și deci s-au condus după instinctele naturale, nu s-au împiedicat de convenționalisme. Și la final cînd spune că oamenii care călătoresc în mod obișnuit se plîng mereu de cîte ceva care li s-au întîmplat odată. Sau însemnări despre cum lua notițe, chiar și cînd nu era nimic de remarcat. Și, desigur, incorectitudinea politică a lui Mark Twain, care m-a uns la inimă. Păcat că trece repede de la Lecco la Veneția, fără să zăbovească în Verona și Padova sau nu spune nimic despre zilele petrecute în Sevilla sau cum au colindat Andalusia. Și că n-au intrat în Malta și Sardinia din cauza carantinei impuse de cei de pe țărm. Mda. E interesant să vezi locurile în care ai fost și tu prin ochii unul scriitor bun, chiar dacă, sau mai ales dacă din alt secol. Există atîtea cărți de călătorie, Robert Louis Stevenson - tot anul trecut am citit Călătorii cu măgărușul în Ceveni, și tot în engleză, și tot în stilul lui Mark Twain. Și de Paul Theroux am citit The Happy Isles of Oceania și The Old Patagonian Express - e un scriitor dur care evită locurile frecventate, clasice și merge și-n locuri chiar periculoase. Tipul e destul de solid, așa că își permite. Mă gîndesc să citesc Călătoriile în Italia ale lui Goethe - o am de atîta timp lîngă mine, chiar în camera în care dorm, dar am tot amînat-o fiindcă o consideram monotonă. Poate chiar este, dar și ce? Mă mai uit și peste ghiduri turistice. Anul trecut n-am prea călătorit, am scris în vară de ce, dar sper ca anul acesta să-mi iau revanșa, însă totuși mă gîndesc să pun pe primul loc odihna, nu explorarea culturală.

Mă uitam la Carnets de routes de François Busnel (mi-am luat în sfîrșit coffret-ul cu cele 8 dvd-uri - în total sînt peste 20 de ore!). Face geografie literară, deși nu-mi amintesc să fi pronunțat termenul, de altfel terminologia nu e importantă, chiar mă complexează. Sînt călătorii literare de-a lungul și de-a latul Statelor Unite întîlnind scriitori importanți cărora le ia interviuri în mediul în care trăiesc, în general acasă la ei. Mai văzusem cîteva fragmente la Grande Librairie, pe TV5 Monde, unde-au și fost difuzate inițial, și pe YouTube, dar de acolo au cam fost șterse. America de azi are o literatură serioasă. Se publică mult și pe gustul meu, care diferă fundamental de ceea ce apare la Polirom sau la Humanitas. Au un story solid și multă substanță. Nu doar scriitorii americani sînt astfel. Elena Ferrante de exemplu, căreia i-am citit ultimele trei cărți din faimoasa ei tetralogie anul trecut, care mi s-a părut extraordinară. Eram atît de pasionat de America cînd eram mic, chiar și-n facultate și puțin după ce-am terminat! Visam să ajung acolo cînd voi fi adult, de fapt toată lumea visa atunci la asta. De-a lungul timpului am văzut destui dezamăgiți, care s-au trezit imediat după ce și-au găsit un job nesatisfăcător și și-au dat seama că-s prinși în capcana mersului la servici. (Fac o paranteză: vărul meu a stat vreo 15 ani acolo, ilegal, apoi s-a întors.) Plus dorul de casă. Nu am regretul ăsta, din fericire. Dar în același timp mă interesează și o parte din Europa, zona Mediteranei și, mai general, aș spune regiunea fostului imperiu roman. De fapt locul unde mă aflu acum, Timișoara, aparținea imperiului roman! Ca de altfel toată partea sudică a Mureșului. De fapt mă atrag zonele neindustrializate, satele și orașele mici, dar autentice, din Italia sau Franța de exemplu, în care însă nu prea cred că mi-aș putea găsi de lucru, așa că nu mă pasionează să plec, adică nu cu sensul de a mă muta. Întotdeauna am găsit interesant că în locurile mai puțin populate oamenii nu doar au o legătură mai strînsă cu natura, cu instinctele, cu viața, dar și relaționează mai strîns cu alții, în piețe, cafenele. De fapt ce mă pasionează acum e să stau în casă, să mănînc, să dorm, să ascult muzică sau să văd un film, să citesc o carte sau să frunzăresc o revistă. Iarna parcă nu ești atît de distras de mediul înconjurător.

Pe fiecare stradă

Primul album Dire Straits pe care l-am ascultat a fost On Every Street. Mai întîi am văzut videoclipul la MTV, părea atît de cool între toate acele piese de entertainment. Deși auzisem de formație, nu ascultasem nimic de ei, neavînd încă o cultură muzicală, fiind adolescent. Țin minte că era începutul iernii, aveam o prietenă cu care mă plimbam prin oraș, pe străzi, prin parcuri, era frig dar nu simțeam, eram fericit. Mi-am comandat albumul pe casetă, de la cineva din piață, pe care-l cunoșteam, m-am bucurat că-l avea. Ce vremuri! Muzica se procura greu, în schimb aveam mai mult timp pt. ascultat. Albumul părea atît de matur, și mă făcea să mă simt și eu un adult sau cel puțin îmi deschidea o ușă spre o lume, a occidentului, ce urma să vină și pe care o percepeam civilizată și sofisticată. Albumul are un sunet bogat, cu multe intrumente, așa că peste cîteva luni am fost puțin dezamăgit cînd am ascultat și primele albume. De fapt mereu am pendulat între Mark Knopfler și Bruce Springsteen, între cool și dezlănțuit, ca între două personalități întrebîndu-mă mereu care este cu adevărat a mea.

Calling Elvis are sunetul acela de chitară cool dar care te încălzește și vocea lui Mark Knopfler care cîntă făcînd un colaj din piesele celebre ale lui Elvis.
On Every Street se grefează atît de bine atît pe personalitatea mea cît și pe ceea ce a urmat în viața mea, străzile, căutarea, cărțile. Solo-ul de chitară și ritmul de la final care eliberează tensiunea acumulată în partea cu lirică.
When It Comes To You e atît de fluidă, totul curge parcă fără efort. E vorba despre despărțire, complicată, dar care e firească, cei doi nu se mai înțeleg. Albumul n-a avut prea mare succes de masă, poate din cauză că piesele nu se adresează mulțimilor de la concertele de pe stadioane ci e un dialog intim între doi oameni maturi.
Fade To Black. Îmi evocă și acum un bar întunecos, soios, lipsă de perspectivă, muzică blues, ca-n serialele de serie B care rulau și pe atunci și pe care le urmăream din lipsă de alternative. Sentimentul de a fi trădat și în același timp dependență, dragoste în care ești prins în cursă.
The Bug. Un uptempo care respectă regulile (strange ol' game) și laid back în același timp, combinația de ritm și profunzime a muzicii americane.
You and Your Friend. Lirica a vagă, se pretează la multiple interpretări, dar tot ce rețineam atunci, cînd nu prea știam engleză, mă gîndeam la ceva legat de gelozie.
Heavy Fuel. Rock ritmat care te face să dai din cap. Viața trăită la maxim.
Iron Hand. Comutarea specifică lui Mark Knopfler către o piesă care pare de folclor celtic și întoarcere spre Anglia, spre origini, la cavalerii în armură. În viitoarele albume solo vor urma mereu astfel de switch-uri.
Ticket To Heaven e o piesă atît de melodioasă, (are și viori) dar sensul, lirica e atît de diferită, e despre un om care donează tot ce are unui om cu un inel de diamant și acum nu mare cu ce-și plăti încălzirea, dar e bucuros că și-a luat un bilet spre Paradis. Knopfler mai are și alte piese în care lirica nu se potrivește cu melodicitatea.
My Parties. Petrecere în curtea din spate, cu oameni superificiali avînd discuții superficiale. Am văzut atîtea cazuri la viața mea. Soluția e cred nu să fii ca ei ci să surfezi peste superficialitățile din jur.
Planet of New Orleans. E atît de colorată! Ascultam piesa pe întuneric și mă vedeam în New Orleans, într-un pub sau restaurant, la amurg, o atmosferă caldă, jucînd cărți, mîncare caju, băuturi exotice, nume franțuzești, o lume diferită de restul Americii sau de Anglia. Se termină cu "she took me back to her courtyard / Where magnolia perfume screams / Behind the gates and the granite / Of the planet of New Orleans".
How Long. Ritmul care ca o ploaie mult-așteptată, binefăcătoare. Versuri absolut perfecte. Alternează chitara electrică, mandolina sau banjo-ul și desigur, pedal steel guitar, fiindcă e country. Se termină cu "How long, how long you gonna keep / Tellin' me you like me fine / How long until I'm gonna make you mine / How long before wake up / And find your good man gone / How long". Cumva, nu știu de ce, pentru mine e piesa preferată în perioada Sărbătorilor.

Job sociabil

Job-urile sînt doar job-uri, și nimic mai mult, mereu mi-am zis asta, în ciuda retoricii companiei în care lucrez, care susține, într-un mod oarecum ideologizant, că trebuie să existe o legătură puternică între tine ca persoană și grupul din care faci parte, pretinzîndu-ți o dăruire de sine pînă la sacrificiu, cum sînt de exemplu lucrul peste program și în week-enduri sau în regim de multitasking. Arta cere sacrificii, de acord, însă dacă sacrificiul ți se pare auto-distructiv nu cred că se mai merită să continui. De fapt poate e vorba mai mult de un compromis pe care trebuie să-l faci, la nivelul suprafeței, măcar să dai impresia că-ți pasă, dar asta înseamnă să joci teatru și lumea își va da seama. Dar asta e în fond o problemă de afaceri, și ăsta e alt motiv pentru care nu subscriu la teoria asta a lor, așa că doar rareori mă împotrivesc cu voce tare. Alt motiv este că orice intruziune o resimt și în plan sufletesc și asta îmi dă senzația de invazie a spațiului privat, de amenințare la adresa propriei personalității. Ori firea mea introvertită, introspectivă, e incompatibilă cu un job care, ciudat (la urma urmei) necesită totuși atîta socializare. Prefer solitudinea, ce-i rău în asta? Întrebați-o pe Susan Cain. Și atunci nu mai sînt atent la training-urile care se fac în companie, nici măcar la cele care țin de proiect, nici la cele care țin de modul de organizare, fiindcă avem cel puțin o dată pe an organizări noi și re-organizări. Am zis avem, în loc de am, semn că sînt totuși influențat de retorica asta, că-mi imersez oarcum personalitatea în grup, sau grupul fuzionează cu conturul propriei personalități. Dar oare poți fi într-adevăr independent în gîndire, poți ignora cu totul mediul în care trăiești? Aș spune că pe de-o parte da, de ce nu? Îți vezi de cărțile tale, chiar dacă lumea se uită chiorîș la cei care citesc cărți, fiindcă timpul liber, nu-i așa, trebuie să ți-l petreci făcînd sport (tot de echipă preferabil), sau să asculți muzica ta, soundtrack-ul propriei vieți. Pe de altă parte, în realitate e mai greu din cauza stresului care radiază de peste tot parcă, sau cel puțin așa-l percep eu cu antenele mele, fiind și hipersensibil, un alt "defect" pe care-l am. Uneori cred că mi s-ar potrivi să lucrez la un observator astronomic, măcar acolo ar fi liniște și n-ar mai trebui să socializez atît sau măcar nu cu oameni obositor de hiper-sociabili. Și știu că nu sînt singurul, din fericire. Anul trecut un prieten din Germania mi-a zis că a vrut să plece o perioadă într-o expediție în Antarctica. Dar sînt convins că vom rămîne doar la nivel de vise.

Trecut

Am unele momente cînd mă simt conectat cu trecutul meu, de exemplu atunci cînd mă plimb printr-un parc într-o zi de toamnă și-mi revin în minte momente de acum mulți ani, ce făceam atunci și la ce visam că va deveni viața mea, și în nici un caz că mă voi gîndi tot la clipele în care mă aflam. Cuplarea la trecut îmi face bine, deși mă gîndesc și la greșelile pe care le-am făcut, la cît m-am îndepărtat de idealurile la care visam, la rătăcirile de acum în care soarta m-a împins. Aș fi vrut totuși să am o familie (și copii, desigur) și să trăiesc într-un mediu intelectual, cultural, nu pseudo-proletar ca acum, să fi călătorit mai mult într-o lume mai așezată, ordonată, stabilă, care părea că se îndrepată într-o direcție bună, deși n-am avut posibilitatea pe-atunci s-o fac. Să vin acasă la o soție iubitoare sau să mergem la un restaurant bun sau la o piesă de teatru, nu ca acum, cînd fac overtime și nu pot știi cînd mă întorc, sau să trec pe la o librărie din care chiar ai ce să cumperi, nu doar beletristică onirică etichetată în mod greșit literatură, să trec prin centru și să mă uit la oameni îmbrăcați frumos, bărbații cu sacouri, femeile în rochii, nu doar în tricouri și blugi ca acum, și să văd oameni de toate vîrstele nu doar tineri și bătrîni cum vezi azi, fiindcă ceilalți au plecat în Vest, să am cu cine discuta într-un mod adult despre cărți și muzică de exemplu, nu despre seriale comerciale. Astfel de momente de conectare la trecut aveam cînd mergeam prin Paris, sau Roma, orașe care au rămas neschimbate de atîta timp, și-mi dau sentimentul de continuitate, de perenitate. Ce folos progresul dacă face doar viața mai agitată, te alienează, te face să-ți pierzi rădăcinile? Sau mă gîndesc că totul e un vis, și de fapt timpul n-a trecut, sau alteori că de fapt proiecția înseamnă de fapt realitatea, ca-n Omul din Castelul Înalt. Arată mai bine lumea decît acum un sfert de secol? Nu cred, dar ar fi putut arăta, totuși. Ideea asta de lume perfectibilă ne-a fost cred inoculată și de școala de dinainte de 89, deși era clar că lucrurile nu mergeau bine, dar apoi nimic n-a mai mers bine și idealurile s-au rispit, oamenii s-au dus care-ncotro și am rămas să subzistăm, să luptăm pentru ziua de mîine într-o lume parcă în eternă schimbare, în eternă involuție.

Gînduri după agitație

A trecut și luna august, în care am sperat că voi continua să mă refac, să mă odihnesc, fără să reușesc, din cauza haosului și agitației de la lucru, la care am fost expus constant. Vineri seara am plecat de la servici, dar nu m-am dus direct acasă, ci am luat-o pe malul Begăi și apoi prin Centru. Simțeam nevoia să-mi aerisesc gîndurile, să-mi risipesc stresul. Era cald, soarele strălucea ca-n mizeul verii și după ce-am stat atîta timp în aer condiționat, mă simțeam ca după o lungă suferință. Fiecare gură de aer proaspăt parcă mă dezmorțea, mă hidrata, ca o floare atunci cînd e udată. Aveam în picioare aceeași pereche de pantofi pe care-am purtat-o și la Madrid în primăvară și mă simțeam ca un turist, e drept, familiarizat cu locurile, dar totuși un străin. Din ce în ce mai des am senzația asta, mai ales de cînd lucrez mai departe oarecum de zona centrală, deși nu-s chiar așa de departe. Arată mai bine orașul ca acum zece, cinșpe, douăzeci de ani? Da și nu. Frumusețea unui oraș e dată și de frumusețea locuitorilor săi, ori din acest punct de vedere nu știu dacă s-a schimbat mult. Modele umane de comportament există, chiar și la televizor, sau pe internet, deși mai multe-s negative, în librării sînt mai multe cărți bune și totuși lumea parcă a evoluat prea puțin. Țărănoi au existat tot timpul, acum doar s-au mai rafinat puțin. Confundă materialismul, bunăstarea materială, cu civilizația, ca cei din multinaționale. Fetele sînt parcă mai deschise, nu toate, dar în general. De exemplu la servici sînt cîteva tipe pe care le observ, la care mă gîndesc că poate mi-ar sta bine, însă unele sînt prea tinere, la vîrsta mea, nu știu dacă m-aș potrivi. Altele vorbesc despre ce citesc în site-urile locale de știri (toate tabloide) ceea ce mă face să mă îndepărtez repede, poate prea repede. Par singure, dar nu pot fii sigur. Mi-ar plăcea o fată cu spirit artistic, deschisă la cărți, sensibilă la pictură și la muzică. Aici unde lucrez, poate și din cauza meseriei, oamenii parcă se robotizează, își pierd cumva naturalețea, devin eficienți doar dacă lasă la o parte simțurile și mi-e teamă că unii nu mai ies din starea asta nici cînd pleacă de la servici. Așa că nu prea cred c-aș găsi ceva atrăgător în a fi cu o colegă. Deși poate aș putea să încerc. La asta mă gîndeam cînd treceam prin Centru și traversam Piața Libertății, același traseu pe care-l urmam și cînd eram student, care arată mai îngrijit acum, cu flori, clădiri cu fațade refăcute, cu umbreluțele de pe Alba Iulia. Dar în zona Unirii, pe marginile străzilor pietonale, vederea atîtor terase cu locuri unde oamenii mănîncă, zgomotul tacîmurilor pe farfurii, paharelor ciocnite, discuțiilor, mi-a adîncit sentimentul de turist, de alienare. Partea asta a urbanismului nu știu dacă e considerat progres, sau gerintrificare, sau hipsterism, mă rog, un lucru care poate fi văzut la urma urmei neautentic. Îi înțeleg într-un fel pe localnicii din Veneția sau Florența sau Barcelona care spun că s-au săturat de turiști. M-am gîndit ce bine-ar fi dacă n-ar mai fi nevoie să lucrez, ci să huzuresc cît vreau, să fac ce-mi place, să mă ocup de cărți, să studiez literatura, arta, istoria, să mă reconectez cu eul meu interior. N-aveam chef să văd atîția oameni și cu atît mai mult să mă întîlnesc cu cineva cunoscut. Așa că n-am mai traversat piața, ca atunci, înainte de Sf. Maria, cînd am fost la Dom și am asistat la slujba de seară de la început la sfîrșit, făcîndu-mă să mă simt mai liniștit: preotul în sutană verde, orga, băncile. După o săptămînă de agitație continuă, continuă, continuă, de gălăgie, nervi, stres, tot tacîmul, că nici nu mai vreau și nici nu mai pot să mă mai gîndesc la servici fără să-l asociez cu agitația, m-a ajuns oboseala așa că am decis s-o iau la stînga, pe Gh. Lazăr, pe unde mergeam de atîtea ori cînd lucram prin apropiere, și apoi spre casă.

Nostalgii pop din anii 90

Există atîtea lucruri care par la prima vedere nesemnificative dar care ne influențează personalitatea, chiar ne ajută s-o dezvoltăm. Mă gîndesc la cultura pop, la filmele și serialele preferate pe care le-am urmărit de-a lungul timpului, la muzică, la diversele mode ale timpului. Îmi amintesc de exemplu cum ascultam la radio o emisiune pe la începutul anilor '90, Vineri noaptea în direct. Ah, muzică bună, moderatori de bun gust! Ce vremuri! Nu exista internet, dar totuși parcă ne bucuram mai mult cînd se difuza o melodie preferată, savuram, nu ca acum cînd găsești pe YouTube și derulezi imediat și n-ai răbdare s-o asculți pînă la capăt că treci la altă piesă. Și la Radio Timișoara erau dimineața emisiuni de cultură muzicală, dar nu mai știu numele lor. Apoi, în facultate, am început să mă uit la MTV - pe vremea aceea chiar însemna ceva, cu VJ-ii Ray Cokes, care mă distra de la pupitrul lui MTV's Most Wanted, Paul King și alții, am uitat cum îi cheamă. Și Top 20: era un eveniment! Videoclipurile celebre de atunci, pe vremea cînd reprezentau o artă aparte: REM Everybody Hurts, Losing My Religion, Shiny Happy People, Bruce Springsteen Streets of Philadelphia, Human Touch, Hungry Heart, George Michael Freedom, Beastie Boys Sabotage, Sinéad O'Connor Nothing Compares 2U, Alanis Morissette Hand in My Pocket, Sheryl Crow All I Wanna Do, If It Makes You Happy, Beck Loser, Chris Isaak Wicked Game, Pulp Common People, Disco 2000,  U2 One (mai multe versiuni), Hold Me Thrill Me, Stay (Faraway So Close), If God Will Send His Angels, Björk Big Time Sensuality, Joan Osborne What If God Was One of Us, Bon Jovi Keep the Faith, Blaze of Glory, The Cranberries Zombie, Hanson MMMbop, The Cure Friday I'm In Love, Massive Attack Unfinished Sympathy, Eagle-Eye Cherry Save Tonight, Natalie Imbruglia Torn, Bryan Adams (Everything I Do) I Do It For You, Roxette - Joyride, It Must Have Been Love, Madonna Vogue, Justify My Love, Take A Bow, Frozen, Nick Cave & Kylie Minogue Where The Wild Roses Grow, Chris Rea Looking For The Summer, The Cardigans My Favorite Game, Lovefool, Aqua Dr Jones, The Connells '74-'75, Enigma Return to Innocence, Aerosmith Crazy, Garbage Only Happy When It Rains, Stupid Girl, The Marvericks Dance The Night Away, Spin Doctors Two Princes, C+C Music Factory Things That Make You Go Hmmm, Des'ree Life, You Gotta Be, Daft Punk Around The World, Da Funk, Tom Petty Learning To Fly, William Orbit Water From A Vine Leaf, Robert Miles Children, The Chemical Brothers Let Forever Be, și multe altele. Multe spuneau o poveste și toate erau atît de de expresive, nu ca cele de acum. Și formații care din păcate azi nu mai există, melodiile care-mi vin deseori în cap și le fredonez. De fapt pt. mine perioada de aur a videoclipurilor e cea între 1984 și 1998, apoi nu știu ce s-a întîmplat (apariția mp3-urilor, Napster-ul, răspîndirea World Wide Web-ului, sau prea mult hip hop sau o criză creativă).

Îmi amintesc cum mă uitam la serialele polițiste de sîmbătă seara, Străzile din San Francisco, Moonlighting (Maddie și David), Midnight Caller, Colombo, Jake și grăsanul. Apariția companiilor de cablu, a Pro Tv-ului, cu căciulile cu sigla postului, ce nebunie, a venit cu rubrici sport extinse, talk show-uri ca Profesiunea mea cultura, cu Nicolae Manolescu, Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu, Seratele muzicale ale lui Iosif Sava (fără să fi devenit vreodată un fan al lor). Tot acolo am văzut serialele influente Northern Exposure (care e serialul meu favorit al tuturor timpurilor), Xena, Hercules, Dr Quinn, sit-com-urile: Mash, Taxi, Three's Company, Evening Shades, Cheers (da, unele din anii 70, 80 dar noi le-am descoperit abia după un deceniu sau chiar două), A treia planetă de la soare, Love Boat (de pe Tele 7abc), Mad About You, News Radio, Hélène et les Garçons, și multe altele. Altele, deși au avut succes, nu mi-au plăcut, ca Twin Peaks de exemplu, pe care nu l-am înțeles sau chiar Beverly Hills. Filmele reper (Basic Instinct, Total Recall, Forrest Gump, Jerry Maguire, It Could Happen To You - acesta din urmă l-am văzut la cinema, în cele trei-patru rînduri, nu mai multe, cînd am fost la un film în perioada facultății, poate și de asta mi l-am procurat și pe DVD și mă uit și acum cel puțin o dată pe an la el). Toate astea m-au influențat într-un fel, cred dacă le-aș revedea aș retrăi momentele din trecut, cînd, deși n-aș putea spune că eram mai fericit sau mai nefericit, aveam totuși perspective mai optimiste asupra viitorului meu.

O relație specială o am cu filmele franceze. Am văzut atîtea filme, din toate perioadele de fapt, încît aș putea afirma că mi-am format o imagine ca dintr-un puzzle a culturii pop a Franței. Însă nu le-am văzut atunci, ci în ultimii 15 ani (Les randonneurs e filmul meu preferat al tuturor timpurilor). Nu știu exact ce influență mai au filmele acela, eu sper că totuși mai au pentru că amintirea acelor actori carismatici pare vie, asta am observat de pe forumuri sau din presă. Îmi place foarte mult, atunci cînd mă uit la filmele din acei ani, să observ cîte un colț de stradă, sigla unui magazin, o cafenea, un restaurant, bar, să recunosc cîte o clădire, să mă uit la modă, la mașini, aeroporturi, la cum vorbeau oamenii la un telefon public. Și găsesc similitudini cu vremurile de la noi. Și simt ca și cum aș fi trăit și eu de fapt acolo, atunci.

Îmi imaginez un american care a trăit în ultimii cîțiva zeci de ani, patruzeci, șaizeci sau mai mult. La ce cultură a fost expus și în ce măsură! Nici nu mă mir că s-a mutat în suburbii, e copleșit. (acum însă oamenii reîncep să se mute în centru din nou, dar asta e altă poveste). Comics, muzică country, jocuri video, filme, cinema drive-in, The Tonight Show, concerte, hippy, perioada cînd NASA trimitea oameni pe Lună, criza petrolului din 73, apariția Sillicon Valley, walkman-urilor, videocasetelor, castelor audio, a CD-urilor. Cred că poate afirma că a trăit vremuri mai bune atunci.

Nostalgia e un sentiment foarte puternic. Nu e de neglijat, nici de disprețuit. Și ce dacă cred că în trecut era mai bine? Poate e adevărat, cine știe? Celor care spun că nu poți trăi uitîndu-te doar în trecut le reamintesc să se uite la perioada Renașterii, cînd au fost redescopriți clasicii antichității. Poate că acum trăim într-un fel de ev mediu și o soluție de a ieși e să revalorificăm trecutul. S-a trecut prea în viteză peste anii 90, și peisajul curent actual nu e prea divers, ca un teren care a fost cultivat îndelung și are nevoie de o perioadă de pauză ca să se refacă. Poate și noi avem nevoie de așa ceva după lupta asta continuă pe care o ducem cu răutatea umană, cu serviciul, care ne uzează. Cum anume - întorcîndu-ne în trecut, căutînd unele modele pe care le-am pierdut sau descoperind greșeli. Toate astea fac parte din inconștienul colectiv al unui popor, comunități, nu știu dacă e mai e cineva care să simtă la fel sau care să fi fost influențat de toate aceste lucruri. Zilele trecute am citit că The Big Bang Theory se va opri după sezonul 12, adică anul ăsta, și asta m-a întristat. Pentru că nici un serial n-a mai redemarat vreodată, odată încheiat, poate cu puține excepții și nu de lungă durată.

Acum nu știu dacă am fost influențat mai mult de ceea ce am trăit efectiv sau de ceea ce am trăit prin filme, seriale sau ascultînd muzică, sau în ce măsură. Laturi ale personalității mele sînt cu siguranță marcate de cultura pop. Poate și de asta e așa dificil să emigrezi - îți pierzi reperele și pînă să ți le găsești, să le decoperi, au trecut ani buni, pierzi poate decenii. Unii oameni sînt supuși unei singure culturi pop, mainstream, dominată de filmele americane și emisiunile tv din țara lor. Eu însă mă consider într-o mare măsură influențat și de cea franceză. Nu știu dacă mai există cineva care să rezoneze la asta.

Burnout

Vara asta nu plec niciunde. Am decis să stau acasă. Într-un fel e o înfrîngere, o recunoaștere că serviciul, cu tot stresul lui, m-a învins. Pe de altă parte, după o periodă de gîndire, am ajuns la concluzia că e mai bine să-mi iau o perioadă de pauză, de puțin peste trei săptămîni în care să mă deculpez complet, în care doar să mănînc, să dorm, să ascult muzică și desigur, să citesc.

S-a întîmplat așa. Chiar în primele zile ale acestui an, m-am gîndit să plec undeva, doar pentru a mă odihni, eventual să merg doar prin orașele mici medievale ale Italiei, dar cu gîndul mai mult la viața mea interioară decît la farmecul locurilor. Planurile păreau că merg în direcția bună. În prima parte a anului am lucrat și în week-end-uri, uneori împotriva voinței mele, alteori cu gîndul reconfortant că pot să mi le cuplez ulterior cu zilele oficiale de concediu și astfel îmi voi lua o perioadă de timp mai consistentă, aproape ca-n Occident, adică normală. Chiar mi-am zis că am strîns suficiente și mi-am permis în pregătire să fac și o vizită la Madrid, cu tot cu Toledo și Segovia, despre care am scris luna trecută. Apoi nu-mi explic ce s-a întîmplat. Madridul m-a obosit peste măsură, serviciul a continuat să mă streseze din cauza colegilor tîmpiți și atmosferei agitate de acolo, cert că aveam ideea asta în cap uneori de a rămîne vara asta acasă, ca acum cîțiva ani, în 2009-10. Nu eram sigur că mă voi putea odihni, dar am zis hai să plec măcar o săptămînă. Așa că mi-am făcut rezervare de avion, cazare la două hoteluri. După aia am stat și m-am gîndit toată noaptea, m-am învîrtit în pat, după aia știu c-am adormit și-am avut un coșmar, m-am trezit pe la trei și mi-am zis că nu pot face asta. Nu m-am sințit în stare să merg din nou pe acolo, să mă sincronizez și să schimb avioane, trenuri, autobuze, hoteluri, mereu cu ochi-n patru, stresat de ideea de a nu pierde ceva. Nici o decizie nu se ia noaptea, mi-am zis, dar dimineața, cum am ajuns la servici, mi-am anulat pe Net totul. Decizia a fost fără regrete. Și în zilele ulterioare, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît decizia pe care am luat-o mi s-a părut cea mai potrivită.

Așa că iată-mă acasă. Nu fac mare lucru, încerc să mă relaxez cît mai mult, nu prea știu cum. Am lîngă mine teancuri de reviste pe care le-am adunat în ultimii ani și pe care niciodată n-am avut timp să le frunzăresc ca lumea, am crezut că le voi răsfoi acum, însă am făcut asta doar o dată. Ascult muzică, dar mă atrage ceva ușor, soft, depvremeamea, mă uit la documentare la tv și la Turul Franței și singurul lucru intelectual, pînă acum, a fost să citesc două romane din Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante. Nu prea pot dormi bine, am coșmaruri în fiecare noapte, mă trezesc cu inima bubuind pe la opt-nouă, dar recuperez apoi după-amiază. Am fost de cîteva ori cu Mama la niște restaurante bune de prin zonă, deși mă enervează în ultimul timp mentalitatea ei influențată puternic de știrile false de pe Facebook, care în plus îi și fragmenteză atenția, de reality show-uri și serialele turcești. Am fost prin oraș de vreo două ori, să mă plimb doar, am stat prin librării cît am vrut, am avut timp să hoinăresc pe toate rîndurile din supermarket și să-mi iau tot ce-mi poftește inima, pesto, mozzarella, măsline cu ierburi siciliene, Vanilla Coke, am încercat diverse sosuri de paste și ciocolată din care n-am mai mîncat. Vremea nu e foarte caldă, incomparabil mai răcoare decît în locurile în care-am fost în ultimii patru ani, din contră, e o vară ploioasă, cred că cea mai ploioasă vară de cînd mă știu. De două luni încoace nu cred c-au fost trei zile consecutive fără ploaie. Îmi aduc aminte, de fapt mă întorc des în trecut în ultimul timp, la perioada cînd eram student sau în primi ani de muncă, și-mi petreceam verile prin oraș, mergeam la anticariate, nu prea se găseau cărți și încă nu-mi permiteam să-mi iau de pe Net. Ce relaxantă mi se pare atmosfera în oraș, nu trebuie să mă grăbesc să mă întorc la lucru. Dar nu mi se pare că m-am destins. Încă simt oboseala în mine, ca ceața într-o pădure care nu se ridică. Ochii nu îmi sînt pe deplin odihniți. Nu m-aș simți pregătit suficient ca să dau piept cu idioțenia și hidoșenia realității de la servici, la care încerc să nu mă gîndesc deloc, deși e greu, fiindcă uneori mă mai cert în capul meu cu demonii, întruchipați de colegii atît de proști, vulgari, dobitoci, inculți, abjecți, workoholici pînă la masochism, stresatoizi, etc. Nu, nu vă vreau în capul meu, plecați!

Uneori, aș spune chiar destul de des, îmi apar, îmi sar în minte, involuntar, fragmente de amintiri din călătoriile mele în Italia pe care le-am făcut în ultimii patru ani, de care mi-e dor, dor! Sper să ajung acolo anul viitor, și-n Franța, cine știe, dar pînă atunci mai e mult și uneori încă mai sper că ceva bun se va întîmpla în viața mea și că-mi va reveni pofta de viață. Nu mi-e greu să-mi imaginez ce atmosferă trebuie să fie acum acolo, în fond nu se prea schimbă nimic de secole, cu același tip de turiști, din care am făcut și eu parte. Nu știu de ce, pe de-o parte mă gîndesc că mă simt totuși mai relaxat aici acasă, pe de altă parte, într-un colț al minții mele obosite ideea nu-mi dă pace și mă face să mă simt nemulțumit. Atunci stau în pat și răsfoiesc cîteva ghiduri turistice de prin locurile unde-am fost și fac excursii virtuale cu ochii pe hărți sau retrăiesc momentele din trecut. Nu-mi imaginam acum patru ani că voi ajunge astfel, în halul ăsta, mă gîndeam că toate călătoriile acelea vor avea un rol revelator, care-mi vor schimba viața decisiv, vor fi ca o pîrghie care va pune lucrurile în mișcare în viața mea, care va ajunge astfel pe un bun făgaș. De fapt, acum, cu modestie, nu pot spune că nu mi-au schimbat oarecum concepția despre lume și viață, optica, totuși, a fost cam ca atunci cînd mi-am pus prima oară în viață ochelari și am început să văd clar, normal că mi-au deschis perspective, poate doar serviciul ăla abject este cel care m-a înfrînt, și asta e cauza. Oricum, bine c-am fost în Spania în primăvară, altfel mă simțeam și mai prost. Măcar atît.

Cîteva impresii din Madrid

Nimeni nu mă crede cînd spun că Madridul mi s-a părut cel mai aglomerat oraș din lume. Torente de oameni se revărsă la orice oră în și din Puerta del Sol cu un flux continuu, constant. Orincotro te uiți puhoaie de oameni care merg pe străzile înguste, pe bulevarde sau în piețe, pe sub portaluri sau în parcuri. Și n-am aflat misterul acesta, despre cum pot fi depășiți. Dacă mergi repede, trebuie să accelerezi mult ca să-i poți depăși dar atunci trebuie să fii atent să nu dai peste altcineva care vine din sens opus. Atunci că fie te resemnezi să mergi cu viteză constantă sau să mergi în diagonală, însă atunci cei din spate parcă gîndesc la fel și trebuie fie să te ferești și de ei, fie să accelerezi mult, dar dacă faci asta de multe ori, obosești ușor după cîțiva zeci de metri. De fapt madrilenii nu merg mai mult de cinci, zece metri drept, fără să-și schimbe direcția, sau să se oprească brusc ca și cum s-ar gîndi încotro s-o ia de acum sau ca și cum au uitat încotro se îndreptau. După cîteva zile am ajuns și eu să fac la fel.

A plouat ca o treime din timp, și cînd ploua îmi era și destul frig, încît nu puteam merge cu mînecă scurtă, așa că trebuia să-mi pune jacheta, ceea ce nu era rău, findcă astfel rucsacul mi-era mai ușor și mai aveam și buzunare. Cînd am ajuns, ploua fin, și am zis, ah, nasol, chiar acum, cînd sînt cu bagajele, dar pînă am ajuns cu atutobuzul în oraș, s-a oprit. Apoi a ieșit soarele și de la hotel, cînd am ieșit în oraș, nu mi-am mai pus umbrela, și seara a venit o ploaie zdravănă care m-a udat de tot. În rest ploile au fost de scurtă durată, ușoare și perpendiculare, nu bătea vîntul, așa că avînd umbrela în mînă m-am simțit chiar bine. La un moment dat, era tot într-o seară, cînd s-a pus ploaia, am vrut să merg în cameră, dar cînd am ajuns pe strada cu hotelul, m-am răzgîndit și am început să descopăr farmecul plimbării sub umbrelă: mă simțeam mai safe, mai puțin expus, mai ferit de privirile mulțimilor și parcă puteam să-mi aud mai bine gîndurile, să mă gîndesc la viața mea, motiv aș spune principal de altfel pentru care am venit aici. Altă treime din timp a fost cald și un soare că nu puteam ține ochii deschiși și mă ardea pielea dacă stăteam mai mult într-un loc. Iar cealaltă treime a fost timp a fost vreme faină, cîțiva nori cumulus care dădeau cerului prea albastru o tentă mai deschisă, dar asta am observat mai bine la Toledo, care e mai la înălțime.

Există lucruri pe care nu ți le spune nimeni, în nici un ghid. De exemplu faptul că de la Atocha înspre centru trebuie să urci, fiindcă strada e în pantă. Am avut cîteva minute de panică după ce-am ajuns fiincă gps-ul de pe celular îmi tot dădea rateuri, o fi din cauză că celularul e oarecum vechi, același pe care l-am avut și la Roma acum trei ani, așa că m-am tot învîrtit pe lîngă gară, am traversat și retraversat de cîteva ori un bulevard, și asta cu bagajele în mînă, rugîndu-mă să nu reînceapă ploaia, pînă ce-am găsit în sfîrșit strada principală care ducea la străduța pe care era hotelul. Pe un tronson se făceau reparații pe stradă, mereu se fac reparații pe undeva, așa că am ocolit pe celălalt sens. Și am avut mult de mers în pantă ascendentă. Dacă n-aș fi fost singur, aș fi luat un taxi sau metroul. Nu eram odihnit deloc, cu o zi înainte abia mi-am luat o jumătate de zi de concediu și în noaptea precedentă dormisem doar vreo trei, maxim patru ore, iar în avion cam degeaba m-am străduit să ațipesc. Am văzut la Muzeul Arheologic o hartă a orașului de la sfîrșitul secolului XVIII, și am văzut aceeași geometrie a străzilor în zona centrală, adică acolo unde am stat de fapt!

Ce m-a surpins în mod plăcut au fost imobilele care aduceau cu cele pariziene, puțin mai închise la culoare, cu tente galbene, maronii chiar și pe feroneria balcoanelor. O adevărată plăcere pentru ochi! Chiar și pe străduțe circulau însă mașini și asta mi-a amintit de Italia, unde din păcate nu voi mai ajunge anul ăsta, dar despre treaba asta, altă dată. Străzile sînt îngrijite, curate, cu excepția dimineților de week-end cînd păreau lipicioase (poate și din cauza finalei ligii campionilor, cînd a jucat Realul). Dar erau oameni care făceau curățenie și asta iarăși mi s-a părut interesant, gunoierii și măturătorii de stradă nu arătau deloc decrepiți, ca la noi, ci oameni finuți, unii cu ochelari, și de toate vîrstele.

Spre deosebire de Roma, multe biserici erau închise, chiar și San Francisco, un loc must-see trecut în orice ghid, dar care se deschidea doar la slujba de seară, la care n-am mai ajuns, fiindcă n-am avut drum pe acolo la orele acelea. Dar am fost în altele, foarte frumoase și îngrijite și în interior, cu bănci curate, statui, picturi, orgă: catolicismul mi se potrivește, ăsta e adevărul. Clădirile de pe Gran Via și Calle de Alcalá parcă se revarsă pe străzi, pline de imaginație. Am mers în Parco del Retiro într-o duminică, după ce-am ieșit de la Prado și după ce-am văzut mai multe picturi inspirate de acest parc: pe plăcuțele explicative scria că pictorul s-a inspirat de aici în peisajul medieval. Ce atmosferă! Oameni care stau pe bănci, pe iarbă, citind, relaxați, familii, la umbră, cărări, frunziș, miros de pădure de foioase.

La Prado am fost într-o duminică dimineață. Am ajuns mai devreme, se deschidea abia la zece, așa că m-am mai plimbat și pe străzi. Atunci a fost singurul moment lipsit de aglomerație și nici pe bulevard nu treceau mașini. Cînd am ieșit, pe la ora trei, acolo avea loc o manifestație: poliție, megafoane, scandări, pancarte, petarde. Dar unde să pleci? Noroc că n-am mers mult și am intrat și la Grădina Botanică. Dar să revin la muzeu. Încep să-mi formez gusturile în pictură, de fapt poate asta e viața, o continuă formare. Îmi place Veronese și mi-a plăcut de cînd l-am văzut prima dată. Culorile, albastrul, decorațiile: un adevărat regal al simțurilor. Am aflat de cîțiva pictori spanioli: Goya, de la picturile sale cuminți de la început, portrete, la scenele din război, pînă la perioada picturilor neagre, aceasta din urmă adunată într-o sală specială, la care m-am uitat pînă ce efectiv mi s-a făcut frică, și a trebuit să ies. Velázques: cu cele două picturi mici din Roma (toată viața voi face comparații), The Surrender of Breda, The Spinners. El Greco nu-mi place, siluetele lunguiețe, ca și cum ar fi avut o deformație optică. M-am mai întîlnit cu cunoștințe de acum vechi: Raphael, aceeași tehnică perfectă, dar transmite un mesaj prea slab, Tizian, Tintoretto, chiar și un Boticelli (pictura inspirată dintr-o povestire a Decameronului lui Boccaccio): ceau Sandro, nu ne-am văzut de la Milano! Cîteva picturi de Claude Lorrain (numit în spaniolă Claudio de Lorena). Peisajale și scenel patorale ale lui Jan Brueghel el Viejo. Impresionantă pictura cu episodul expulzării evreilor din Spania în 1492 (nu mai rețin pictorul, doar că era de la sfîrșitul secolului XIX). În Grădina lui Bosch sînt prea multe lucruri care-și distrag atenția, puține tipuri de animale, multe păsări, cîteva fructe, dar probabil că pe vremea aia nici nu prea aveai de unde să te inspiri.

La Muzeul Național Arheologic am fost în ultima zi, cu gîndul să stau vreo două ore, dar a fost atît de interesant încît am stat mai bine de dublu. Istoria omenirii de la apariția omului pînă în secolul XIX, oarecum centrat pe Spania. Egiptul Antic, am văzut sarcofage de mumii, Fenicia, cu alfabetul ei (alfa, beta, gama, vin din feniciană) și coloniile ei din Mediterana, Grecia Antică, cu amfore, sculpturi, Imperiul Roman, mai ales prin prisma comerțului cu Spania (împăratul Traian s-a născut pe teritoriul Spaniei). Mi-a plăcut că toate astea cuprindeau exponate ce priveau viața socială, nu doar războaie și cuceriri. Apoi Evul Mediu. Am aflat multe despre istoria Spaniei, urmele lăsate de cucerirea maură, Reconquista, apoi Epoca de Aur spaniolă, Napoleon. Nici n-am observat cum trece timpul.

Predicții calculate

Anumite lucruri pot fi prevăzute, asta e clar. Cum va fi vremea de exemplu. Sau dacă un om o va lua razna, fizic și/sau mental. Sau dacă o guvernare se va prăbuși. De exemplu puțini dintre noi credeau în '89 că mămăliga românească va exploda - modelul socio-economic părea perpetuu. Totuși existau și la noi cîțiva oameni lucizi, din aceia care aveau acces la putere chiar, care și-au dat seama că e inevitabil ca acest lucru să se întîmple. Nu doar văzînd și trăind foametea și frigul și întunericul în care se zbătea populația, sau urmărind evenimentele dimprejur, din țările de dincoace de cortina de fier, unde liderii au fost înlocuiți unul cîte unul și numai la București idiotul își închipuia că va rezista la schimbare. Devenea clar dacă urmăreai parametrii economici, la care noi n-aveam acces, inflația, economia în regres, întreprinderile mari care nu mai funcționau sau dacă o făceau produceau doar pentru stoc, fiindcă nu mai existau piețe de desfacere, produsele lor nefiind competitive, din cauza lipsei investițiilor din cercetare, dezvoltare, șamd. A fost scînteia de la Timișoara, care n-a putut fi prevăzută, evident. Și chiar și după decembrie 89, oamenii nu erau pregătiți pentru economia de piață, dovadă numărul mare de oameni, covîrșitor care a votat într-un fel continuitatea, însă, în linii mari, viitorul se îndrepta într-o direcție clară. Și nu trebuia un matematician ca Hari Seldon, personajul matematician din Fundația, care a prevăzut căderea imperiului galactic, ca să te gîndești la asta. Sau să citești cartea lui Edward Gibbon sau orice carte de istorie ca să vezi cum s-au prăbușit imperiile.

Alt exemplu: Paul Theroux a publicat în '88 o carte de călătorie prin China și la un moment dat scria că peste puțin timp se va întîmpla ceva grav. Nu era chiar o profeție, descria mai exact o tendință, bazîndu-se pe observații lucide asupra intoleranței autorităților, pe discuțiile cu oamenii simpli, pe intuiție. Lumea nu l-a crezut, review-urile au fost negative, a fost acuzat de negativism. Peste numai un an, au avut loc evenimentele din Piața Tiananmen, care au fost masive, nu doar studentul care a oprit tancurile, asta e singura imagine care a rămas (și trăim într-o lume înrobită imaginii sau simbolului), ci manifestațiile au cuprins de fapt sute de orașe, și nu se știe nici acum cîți oameni au murit. Paul Theroux spune într-un interviu că dacă spui adevărul despre un lucru, despre un loc, atunci devii prescient (cuvîntul nu există în limba română, cred că s-ar traduce prin vizionar), evident fără să fii conștient de asta, construiești o imagine care în timp va deveni adevărată.

Sau, alt exemplu: colegii mei workaholici, care lucrează de mai bine de un an paișpe ore pe zi, șase-șapte zile pe săptămînă și nu-și recuperează zilele libere, neluîndu-și nici o zi de concediu, mîncînd fast food-uri (nu comentez aici de ce cred că fac asta). Nu trebuie să faci calcule complicate ca să vezi unde vor ajunge. E moral, creștinește, să-i avertizezi, și am făcut-o o dată, de două ori. Dar apoi mi-am zis de ce să continui s-o fac? În fond, cine sînt eu? Nu sînt nici înger păzitor nici nu  pot zice că-i cunosc, poate toți se ascund în spatele aparențelor. Dacă tot e să moară, păi măcar lasă-i să facă ce-o place în viață, să trăiască cum vor. Pe albumul său apărut în '92 intitulat The Future, Leonard Cohen are un cîntec, Anthem, unde zice: "The signs were sent", semnele au fost trimise, multă vreme am crezut că sînt doar frînturi de imagini sau de idei, dar acum îmi pare că se leagă perfect, asta înseamnă un mare vizionar sau poet sau poate că de fapt e același lucru.

Regrete

Viața e scurtă. Dar mai grav e că avem regrete. Nu știu cum de unii oameni n-au regrete, cred că bravează doar sau sînt excesivi de egocentrici sau chiar psihopați dacă într-adevăr n-au. Așa că le am și eu pe ale mele. Parcă n-am început viața, parcă am tot amînat-o, neconsiderîndu-mă niciodată suficient de pregătit, consecință a sentimentelor de inferioritate induse de societate, școală și nu neapărat în ultimul rînd de job dar de fapt nu vreau să încerc să mă justific sau să caut explicații aici. Însă mă întreb destul de des în ultimul timp cum ar fi arătat viața mea dac-aș fi luat alte decizii la momentele potrivite. Dacă m-aș fi însurat cu fata pe care am iubit-o în facultate, în loc să tot aștept ceva, nu știu nici eu ce prea bine, dar care nu s-a materializat și dac-ar fi fost bine sau rău, uneori am viziuni cu ambele. Sau cu cea care am cunoscut-o mai apoi, care mai mult ca sigur s-ar fi terminat cu un divorț (de fapt ăsta nu e un regret, regret e c-am pierdut timpul prea mult cu ea). Sau dac-aș fi ales să merg în altă țară, deși nu-s deloc convins c-ar fi fost mai ok, nu văd de ce, decît poate că aș fi cunoscut oameni adevărați, fiindcă aici nu am cunoscut nici unul, sau să mă opresc din a mai veni la servici și să-mi văd de planurile personale, văzînd clar ce loc distructiv și toxic este, atît la nivel de job și de societate și alegînd în loc să-mi petrec mai tot timpul cu nasu-ntr-un monitor, prea stors cînd ajungeam acasă să mai fac ceva, fie și să citesc uneori. Sau să acord atenție mai mare oamenilor ok pe care i-am cunoscut în loc să-i ocolesc ca să evit conversații la care oricum nu sînt bun, oameni care au plecat și pe care n-o să-i mai văd niciodată fiindcă unii au ales să plece fie în alte țări fie au ajuns pe lumea de dincolo. Alegeam, preferam uneori să trăiesc în lumea mea, a cărților, a filmelor, de care sînt dependent, și a muzicii pe care parcă nimeni din jurul meu n-o mai ascultă azi, doar pe internet mai găsesc pasionați, altundeva. Și atunci încerc instinctiv să reînnod legătura cu trecutul, să tai filmul și să lipesc pelicula prezentului la un moment anterior, în perioada anilor nouăzeci și două mii și mă uit de exemplu la Friends și mă gîndesc că n-am avut niciodată astfel de prieteni sau cînd mă uit la un film cu oameni maturi din perioada aceea regret că n-am ajuns să duc și eu o astfel de viață, să mă îmbrac într-un sacou și să ies seara la un resturant cu soția și să discutăm de toate, nu ca și cu colegii mei infantili cu mentalitate de proletar, care behăie, îndobidociți de overtime și de știrile tabloidale. Sau cînd merg în străinătate și văd în orașele turistice, în stațiuni, cupluri romantice care stau seara la o masă cu pahare de vin în față sau familii cu copii și oameni normali psihic, nu nevropați ca aici, și se plimbă fericiți îmi zic ce viață frumoasă au unii, și ce mult aș fi vrut-o și eu și mă simt prost, foarte prost, mi se pune un nod în gît. Acum însă e prea tîrziu și nu știu ce se mai poate face, de fapt nu cred că se mai poate face ceva.

Modernism

Nu-l cred că-l înțeleg pe Brâncuși. Cred că este supraapreciat, overrated, dacă totuși sună mai bine, de fapt parcă totul sună parcă mai bine uneori în engleză din păcate. De fapt cred că am o problemă de înțelegere a modernității în toate domeniile artei. Și mai cred că arta, prin individualități, influențează societatea mai degrabă decît este un produs al societății. De asemenea nu-mi place deloc Picasso, aici chiar nu înțeleg de e considerat un mare artist. Bine, e clar că nu se mai putea picta la fel ca înainte, nici măcar ca impresioniștii sau post impresioniștii, care se părea că au epuizat subiectul repede, totul mergea pe avans-rapid în acele vremuri, mașini, trenuri, așa că s-a trecut repede peste. Trebuiau găsite alte forme de expresie și tipul ăsta a zis, gata, mă plictisesc, nu mai am răbdare, așa că ce și-o fi zis, hai să pictez chipuri din profil cu ochii pe aceeași parte a feței. Hm, dar asta e artă? În lipsa a altceva nou, poate fi trecut ca artă. Și poate că nici privitorii nu mai aveau timp de evaluare. Eu la cubism spun nu, mulțumesc, prefer curbele, la fel cum îmi displac mașinile anilor șaptezeci și șaizeci, deși asta e altceva. Și lucrurile au evoluat așa, pînă la Mondrian, oh! Iar Brâncuși e mai degrabă un decorator, unul vizionar, decît artist.

Apoi literatura. Hemingway, care a redus totul la esențial, tăind absolut toate zorzoanele și totuși frazele lui curg într-un mod expresiv, păstrînd totuși, din fericire, acțiunea. Nu sînt un fan al lui Joyce, deloc, ceea ce poate fi un sacrilegiu pentru fanii anglo saxoni care-l idolatrizează, deși cred că mai mult pentru că a întins marginile limbii mai departe, nu pentru literatură. Sînt totuși un fan al Virginiei Woolf, și a lui Proust dar îm cazul lor nu s-a pus problema de economisire a mijloacelor stilistice proprii. La Brâncuși însă suprasimplificarea a mers la extrem, pînă la esență, la simbol. Sînt mai degrabă adeptul briciului lui Ochkham (deși nu el l-a inventat, mă rog) sau de fapt nu se știe cine a spus Lucrurile trebuie făcute cît mai simplu cu putință dar nu mai simple. Ori aici cred că Brâncuși a depășit limita artei însă doar pentru a o aduce la o simplă decorațiune. Poate tot modernimsul e o reacție la curentele precedente, de la baroc la victorianism. Sartre? Zero pe mii de pagini! Camus? Cultură de învățător, cum zicea Cioran. Dar partea pe care o detest în literatura modernistă este absența acțiunii. Se considera că literatura care are de spus o poveste este destinată copiilor, și un roman trebuie doar să exploreze psihologia personajelor și să acorde o importanță stilului și cam atît. Unde a dus asta? Două războaie mondiale și dictatura proletariatului. Abia odată cu postmodernismul au început să apară schimbări, s-a redescoperit că povestea e motorul din spatele literaturii, degeaba negăm asta.

 A mai existat arhitectura, Corbusier cu betonul său care are un aer amenințător. Și să nu uităm ce planuri sinistre avea pentru Paris! Nu mai zic de Bauhaus, deși se pare că toate sediile mari de companii sînt tributare cumva stilului Bauhaus. Încă o data, asta nu e artă. Dar un lucru care mă intrigă este Sagrada Familia. E greu de explicat în cuvinte. Respectă niște proporții, niște principii, e clar, și totuși are ceva de bolnăvicios, ca să nu zic amenințător, fiindcă toate catedralele gotice sînt amenințătoare. De fapt poate n-ar trebui să comentez pînă nu e finisată, și nici nu am fost acolo, deși am văzut macheta, cum va arăta. Oricum, sculpturile, cel puțin deocamdată, arată ca unele care psoslăvesc clasa muncitoare, le lipsește sufletul parcă. Sau poate și-l vor dobîndi cînd Catedrala va fi gata, cine știe?

Locuri

Fiecare om caută locul ideal în care să-și petreacă tot resul vieții. Chiar și cei care trăiesc mereu pe picior de plecare, cu bagajul făcut, chinuiți de demonii care-l fac să fugă dintr-un loc în altul, caută de fapt în subconștient acest loc ideal. E o caracteristică umană care ni s-a întipărit în gene de cînd Adam și Eva au fost izgoniți din Paradis. A ajuns un scop al vieții, nu zic acuma că știu eu care e scopul sau sensul vieții. Dar e clar că, în esență, mi se pare că de fapt ne petrecem viața căutînd ceva. Jumătatea noastră și locul ideal în care să trăim.

Paul Theroux spunea că la începutul călătoriilor sale prin lume, în fiecare loc unde ajungea se întreba cum ar fi dacă ar locui acolo, iar de cînd a găsit un astfel de loc, și desigur și o femeie, în Hawaii, nu mai gîndește astfel. Mă gîndesc că exact combinația celor două motive l-a făcut să se stabilească acolo. Dar mă întreb, eu ce fac? Nu mă simt nici rău dar nici bine aici unde sînt. Uneori mă gîndesc că mă aflu într-un loc temporar, unde lucrez, dar în același și un loc în care încerc să mă luminez, să mă cultiv, să citesc, să ascult muzică și poate-poate ceva extraordinar va interveni. Alteori mă gîndesc că locul ideal nu există decît în interiorul și prin atitudinea omului, cum spun atît creștinismul cît și budismul. De cîțiva ani călătoresc prin Europa, în vacanțe. Nu știu de ce, unii mă întreabă, dar nu știu ce să le răspund. Ei bine, poate de asta.

Am avut în viață multe idei de locații unde mi s-ar fi părut că ar fi fost potrivit. Dar unele s-a dovedit în timp contradictorii fie cu personalitatea mea, fie din cauză că cultura mea, ca european, e una dinamică, nu mă leg de idei fixe, caut mișcarea, curiozitatea intelectuală mă face să trec de la un proiect la altul, fără a mă rupe cu tot ce înseamnă tradiție.

Mai concret. La început a fost America. Hrănit de cultura pop de la televizor și de filme comerciale, înghițite în timpul facultății, visam la o Americă ideală, fără probleme. Visam de exemplu la NY, la efervescența culturală din Village, cu muzicieni, pictori, artiști dar și burghezi care ies în oraș la un spectacol pe Broadway sau merg la un restaurant și discută despre cărți și filozofie și ascultă jazz, îmbrăcați cu sacouri de tweed și se întorc la casele lor drăguțe, cu pomi pe marginea trotuarului. Sau la techno-utopia pe care-o visam la finele anilor nouăzeci, din Sillicon Valley, înainte de dot com bubble. Locuitul într-o casă, cu oceanul aproape, mașina cu garaj dublu, peluza manichiurată, punga de hîrtie maro cu groceries pe care-o ții în mînă după ce cobori din mașină, colecția de CD-uri și biblioteca personală, soția îmbrăcată hippie. Apoi, nu știu, am început să lucrez, după scurt timp nu mi-a mai plăcut meseria mea, a venit criza, am ajuns în Franța. Deci abia în al doilea rînd a fost Parisul. Lucrînd la periferie și ieșind doar serile în week-end-uri, era ușor să-l idealizezi: parcuri cu oameni care stau pe bănci sau pe iarbă sau care fac jogging, boema, multele librării, anticariate, cafenele, restaurante pline ochi cu oameni relaxați, muzee, expoziții, cinematografe independente. Mai pe urmă am văzut și dezavantajele, zgomotul, problemele cu emigranții, xenofobia, agitația și nervozitatea locuitorilor, să nu le spun parizieni, fiindcă mulți cred că erau doar în trecere cu serviciul, boulot-metro-dodo. Totuși aș putea trăi acolo de fapt și acum, spiritul Parisului trăiește, chiar dacă e ascuns privirilor superficiale, dar nu-mi doresc chiar atît de mult și nici nu cred că am vrut cu adevărat. De fapt gîndurile mi s-au îndepărtat în ultimul timp de la a căuta să muncesc, să mă angajez la o firmă, ci să scriu de exemplu, sau pur și simplu să stau și să simt energia vibrantă, fluxul cultural ca să zic așa, trecînd prin mine.

Tot muncind, anii au trecut, unul cîte unul, foile din calendar s-au au zburat și serviciul a lăsat urme, pot spune că asta mi-a schimbat cumva percepția. Dacă înainte deschidem geamul apartamentului și vedeam oameni, mașini și mă făcea să mă simt parte integrantă din... nu știu, ceva măreț, umanitate, acum ideea asta s-a erodat, văd doar stres și agitație. Idealul s-a îndepărtat de locurile aglomerate, am început în schimb să caut zone mai puțin populate. O vreme a fost Sudul Franței, dar acolo nu prea scapi de aglomerație și de alte probleme. Bretania și Normandia, aproape de ocean, ar fi mai bine. De fapt am explorat cam fiecare regiune a Franței, făcînd multe călătorii mai mult imaginare, fiindcă fizic am mers prea puțin. Apoi am început să merg anual în Italia, vizitînd orașele ei liniștitie, apoi și spre satele ei cu aer medieval. Mă uitam la oameni, cu ocupațiile lor obișnuite, cititul ziarelor (pe hîrtie), mersul la biserică, viața simplă, mîncarea tradițională și sănătoasă, făcută în casă. M-am gîndit puțin la locuri ca Bavaria sau Olanda, pe unde-am și fost puțin, locuri pe care unele le-am văzut, chiar dacă nu suficient, dar le-am umplut cu imaginația, cu peisaje preluate din descrieri, din literatură și istorie, cartiere liniștite de case mari, oameni civilizați, bine îmbrăcați, nu țărani ca la noi, de toate vîrstele. Aș putea locui acolo? Ah, partea asta realistă din mine nu-mi dă pace, se gîndește la aspectul pragmatic, din ce m-aș întreține și n-am răspuns clar la asta.

Mă privesc în uneori în oglindă și mă văd îmbătrînind, riduri, păr căzut, consecința stresului de la servici, a orelor suplimentare, a lucrului în week-end-uri și mă întreb dacă merită. Ah, dacă m-aș putea retrage! Aș locui... unde? Revin la ideea de la care-am plecat. În suburbiile-dormitor de la noi cu multinaționalii lobotomizați cu mentalitate de țărani proletarizați? Aș putea găsi liniștea, echilibrul regenerator? Nu cred. În Occident oamenii migrează spre orașe, în State viața la case, la o distanță apreciabilă de oraș, făcînd naveta, e o idee aproape perimată. În Canada am văzut cartiere de case interesante, dar depinzi mult de mașină, un pic cam mult. De fapt ideea asta cu mutatul românilor în satele limitrofe o văd ca o urmare a mentalității de țărani proletarizați, inadaptați într-un mediu citadin, transmisă copiilor lor idioți, care nu au citit cărți și desigur nu citesc cărți, dacă înainte n-au avut iar acum sînt prea orbiți de mall-uri și de rețelele de socializare. Dar să revin. De fapt, nu știu, poate am devenit un pic mizantrop. Nu sînt imun la mediu, și dacă mediul e bolnav, trebuie să mă apăr cumva. M-aș duce poate într-un sat din Transilvania, cu oameni cumsecade. Mereu am spus că frumusețea unui loc e dată de frumusețea interioară a oamenilor care trăiesc acolo. Sau, dacă aș găsi o modalitate, m-aș duce cred să trăiesc în Italia, sau Franța, sînt atîtea locuri faine acolo, chiar și într-un sat, sau mic oraș provincial, sau altundeva. În Anglia n-am fost, nu cred că este ca-n fotografiile idilice, cu siguranță photoshop-ate și nici ca-n Anglia edwardiană. Și acolo oamenii am impresia că sînt mai răi. Sau în America de Nord, într-o casă aproape de ocean. Departe de lumea dezlănțuită. Dar nu singur. Nu știu dac-o să sfîrșesc singur sau voi avea o fată. Dar asta-i altă poveste.

Neschimbare

Timpul. Amintirile îmi par atît de apropiate încît mă aștept, în fiecare dimineață cînd mă trezesc, să fiu de fapt în trecut, în copilărie sau adolescență sau la facultate sau chiar în primii ani de după și să-mi spun: mai am destul timp, sînt încă la început, încă nu știu nimic dar le voi afla eu pe parcurs, numai să mă mai dumiresc puțin ce e cu viața asta. Și acum îmi zic cam la fel deși situația s-a schimbat în unele părți și n-aș spune c-am învățat prea multe. De ce ne e dor de trecut? De ce sîntem nostalgici după un trecut pe care la vremea respectivă l-am considerat departe de fericire? Nu e normal ca timpul să treacă și nici ca oamenii să îmbătrînească. De asta nici nu cred în progresele umanității nici în cele al sufletului uman, și poate de asta citim filozofie clasică de exemplu, la fel de actuală după atîta timp.

Au existat mereu momente cînd timpul parcă trece prea încet, cum era la școală cînd era un curs plictisitor sau acum cînd ești la servici și abia aștepți să se facă ora plecării ca să te întîlnești cu prietena ta de exemplu. Nu e bine să-și dorești ca timpul să treacă mai repede, fiindcă în felul ăsta accelerzi percepția timpului, îi imprimi o inerție și pe urmă vor veni și unele situații cînd ți se pare că fuge cînd de fapt tot ce vrei mai mult e să rămînă acolo, ancorat lîngă tine, neschimbat.

De altfel eu nu cred că m-am schimbat față de cum eram în ultimul an de liceu. Am aceleași gusturi, ascult aceeași muzică, chiar dacă am mai descoperit formații diferite, sînt în același filon, și la fel și în privința filmelor și cărților. Ce-am învățat eu efectiv de la viață? Să fiu mai defensiv pentru că oamenii sînt răi și vor să te doboare. Asta pot spune că mi-a fost marea experiență a vieții. Pentru că m-am lovit de asta la tot pasul. Nu spun că ăsta e un lucru bun, mai degrabă din contră. Mă uzează, îmi taie avîntul uneori. Însă e suficient să întîlnești odată un om virtuos, și am întîlnit cîțiva, cu unii, foarte puțini, chiar sînt coleg de servici, ca toată teoria ce-am învățat-o să cadă. Și mai cred că îi poți găsi oriunde în lumea asta, nu cred în teoriile geografice că în anumite zone ale unei țări/continent oamenii sînt mai buni iar în altele nu. Sînt doar mai informați și mai puțin informați, sau în fine, dezinformați, dar sufletul rămîne constant. Ideea (și partea cea mai grea) de altfel este cum anume să-ți păstrezi umanitatea și optimismul în privința altora și să nu lași negativismul să primeze și să-ți urmezi  idealurile, lucru care, trebuie să recunosc aici, în cazul meu nu s-a întîmplat de altfel.

Fragmente din ianuarie

Există discrepanțe atît de mari între ce publică editurile din țară și ce se caută/citește în Occident! Nu mă mir că pe-aici nu se mai citește! Cele mai mari edituri au devenit insipide, urmînd un plan editorial bazat pe non-narațiune și pe limbaj poetic. E suficient să citești una din antologiile lui John Freeman apărute la editura BlackButton (care nu știu cînd a apărut, oricît de conectat aș fi fost în ultimii ani, tot mi-a scăpat) ca să vezi unde a ajuns literatura contemporană și să întrezărești ce e mai în spate, fiindcă literatura nu apare așa, din neant, e bazată pe scriitorii precedenți care au publicat în reviste, au pus cărămidă după cărămidă timp de zeci de ani ca să se ajungă aici.

Ca în fiecare an, am descoperit o nouă formație, Tedeschi Trucks Band. Un blues-rock american autentic. Și am re-început să ascult jazz, la radio și nu doar. Mi-am procurat albumele Dianei Krall și cîteva de jazz clasic. O muzică atît de matură! Mă face să mă gîndesc la lucrurile mari, importante, ale vieții pe care nu le observ uneori din cauza mediului infantil în care lucrez, cu oameni foarte tineri, în care nimeni nu mai ascultă efectiv muzică. Și mă ajută să înțeleg drumul pe care merg în viață.

Și la servici sînt schimbări. Am un nou șef, genul de om care nu poate spune nu și nu admite nu, așa că dacă de exemplu într-o vineri cu o oră înainte de plecat acasă cineva îi spune să aloce un om pentru a continua o analiză încîlcită care nu e urgentă, făcută de cineva de pe un fus orar îndepărtat, vine imediat la noi și ne cere s-o facem. Asta plus venitul week-endurilor petrecute la servici care mă doboară. Mă gîndesc uneori că mai bine s-ar desființa firma și ne-ar da cîteva compensatorii, dar pe de altă parte și-n alte locuri e cam la fel, doar am foști colegi super-stresați cu care nu vreau să seamăn, așa că încerc să mă auto-determin că nu e așa rău aici, în fond am cu ce să-mi plătesc facturile și șase săptămîni de concediu anual plus încă una de recuperat de anul trecut și că nu trebuie să mă las înfrînt de atmosfera malefică dimprejur, lucru extrem de greu însă. Așa că lupt, dar în același timp nu trebuie să las lupta să mă dezumanizeze. Nu-i ușor.

Moartea lui Dolores O'Riordan. Cranberries, anii nouăzeci, facultatea mea, MTV, trecutul meu. Nu am mai ascultat de atîta timp, dar totuși vocea ei e atît de înrădăcinată undeva în mine! Ciudat. Parcă nu așa trebuia să se întîmple. Și la fel, Ursula K LeGuin, Peter Mayle, Neagu Djuvara, pe care i-am citit în dese rînduri. Ceva nu e-n regulă.

Mi-am propus să nu mai citesc absolut nici un site de știri din țară. Mă demoralizaeză și-mi creează un sentiment la zădărniciei care îmi radiază și-n viața personală. În fond situația e clară. Partidul șobolanilor dobitoci a schimbat a treia oară un prim-ministru în decurs de un an, în care nu a realizat nimic decît a încîlcit fiscalitatea, a eliberat oameni din închisoare și a schimbat legile justiției, după cum spunea un paralementar nesimporc: "Pentru că putem!". Dar de ce n-au putut să dea în folosință nici măcar un km de autostradă în anul precedent, nici măcar unul? Partea la fel de îngrijorătoare e că majoritatea populației îi susțin și consideră răspunzător tot Occidentul pentru scăderea nivelului de trai. Dar partea cea mai rea e îndobidocirea populației. Ciudat că oamenii în vîrstă de e exemplu sînt înrăiți ca niște cîini ținuți în lesă prea mult, sînt în stare să te sfîșîie și să te ucidă pentru o sută de lei în plus la pensie. E ciudat cum știrile false și populismul totuși primează în ciuda extinderii și simplificării mijloacelor de comunicare.