Lucrul din carantină

Cum să lucrezi și să mai fi și productiv cînd pe toate canalele media curg știri alarmiste? Mi-e greu să mă izolez de la ceea ce văd ce se întîmplă în lume, așa cum trebuie, și să mă focusez măcar șapte ore la muncă, cînd simt nevoia să urmăresc periodic noutățile, tot întrerupîndu-mă astfel și fiind-mi apoi greu să reiau firul gîndurilor. Pe de-o parte, lucrul de acasă mă detensionează, de ex. atunci cînd mă uit împrejur, ca să-mi odihnesc privirea de la ecran, și văd un obiect familiar în loc să văd oameni stresați, ca la servici, dar pe de altă parte mă și deconcentrează din cauză că toate aceste lucruri familiare din jurul meu îmi distrag în același timp atenția: vederea unei cărți, a unei reviste, a unui CD, cele două mașinuțe Old Friends, patul. Și îmi vine să absorb totul cu nesaț de pe Net, în fond trecem cu toții printr-o experiență extraordinară, este un act de cunoaștere pe care-l trăim pe viu, nu prin intermediul cărților sau al filmelor. Cum să nu te impresioneze oamenii care aplaudă de la balcoane personalul sanitar, cum am văzut în Italia sau Spania? Nu și la noi, fiindcă la noi nu există absolut deloc un sentiment al comunității. Străzile orașelor lumii, goale, Parisul pustiu cum nu mi l-am imaginat niciodată. Oameni care plîng fiindcă afacerile s-au închis. Ordonanțe militare. Măști faciale în nuanțe de acvamarin. Nici nu mă mai gîndesc la concediu, la planurile la care-am fost nevoit să renunț. Dar sînt recunoscător pentru ce am aici. Mă gîndesc că situația pe care-o trăim poate fi cam la fel de fertilă pentru gînduri, pentru o explorare intelectuală, ca o călătorie. Plus că unele muzee ale lumii oferă tururi virtuale gratuite, artiștii îți concertează de acasă, sau recită sonete de Shakespeare, teatrele oferă reprezentații live. Lumea înflorește și în timpul pandemiei.

Numai dacă mi-aș liniști puțin mintea, să lucrez mai bine și să mai scriu ceva. Cu cititul am cam aceeași problemă, abia dac-am citit două cărți de cînd a început carantina la noi. Nici măcar la filme nu mă prea mai uit, la fel de rar. În schimb am insomnii, mă trezesc mult mai devreme ca de obicei, parcă am rămas la ora de vară. Cam o dată la două zile, pe la prînz sau seara mai ies pe-afară, prin jurul blocului, iar sîmbăta la un supermarket mai mare, dar tot prin apropiere. Îmi explorez cartierul. Am noroc că am atîtea magazine împrejur, unele în care n-am intrat niciodată: magazine naturiste, mai multe brutării, patiserii, o papetărie, magazine universale, obiecte de uz casnic, feronerie, haine second-hand. Și piața agroalimentară cu chioșcurile care o înconjoară. Multe au marfă ieftină, pentru pensionari, dar vînzătorii sînt amabili și își trăiesc viața cu demnitate și par mai relaxați decît mine și decît colegii mei, mai senini, ceea ce e mai important decît toate beneficiile care vin de la un job stresant cum am eu. Avem și un parc cu o arteziană, recent re-dată în funcțiune. E așa timp frumos, cerul senin, copacii înverziți, vegetație, și aerul parcă e mai curat. Cînd vine o mașină de curierat rapid se formează coadă, ies cam 4 persoane de la fiecare scară - mi-am comandat măști și dezinfectant - acum am văzut că se găsesc și în magazinele din cartier. La etajul la care stau sînt patru apartamente, dar toate celălalte trei sînt acum goale, fiecare locatar a plecat, pe la țară din ce-am auzit. La etajul de sub mine stă un tip care lucrează tot de acasă și are obiceiul de a fuma pe balcon. Uneori se aude un zgomot de undeva de sus, dar nu cred că exact de deasupra mea, o bormașină - e o fată care s-a mutat sau urmează să se mute și face renovări, dar nu durează mult. Alteori din stradă se aud niște oameni vorbind tare. În timpul lucrului fac des drumuri la frigider sau iau ceva de ronțăit de pe masă, un fruct, o ciocolată - am multă mîncare în casă, mă aprovizionez. Cred c-am pus pe mine cîteva kilograme bune.

Mă gîndesc la ce se spune despre cei din generația mea, că n-am trecut prin evenimente marcante, n-am cunoscut războiul de exemplu. Nu în mod direct, dar au fost două războaie în apropiere, în Serbia, - în localitățile mai apropiate de graniță se auzeau bombardamentele, poate și de aici s-ar fi auzit dacă n-ar fi fost zgomotele de fond inerente oricărui mare oraș. Dar am cunoscut Revoluția, și aici, în Timișoara, am simțit-o izbitor de clar: soldați, tancuri pe străzi, împușcături, manifestații, zvonuri alarmiste de la televiziune că apa e otrăvită sau că securiștii aruncă Solventul în aer. Luna trecută Macron, în cuvîntarea televizată adresată națiunii, spunea că ne aflăm într-un război cu un inamic invizibil. Și nu sîntem la prima conjunctură asemănătoare unei pandemii: să ne amintim Cernobîlul, cînd ni s-a dat iod la școală și ne recomanda să nu stăm mult în aer liber și să ne ferim de soare. Nici în vara aceea n-am plecat niciunde în vacanță, deși unii colegi au plecat. Am cunoscut două crize economice, prima în 2000-03, cînd mi-am pierdut serviciul și cea din 2007-10, căreia mult timp nu i se vedea capătul, și cu siguranță vom mai trece și prin altele din păcate.

Cumpărături în timpul carantinei

Stăm la coadă la supermarket, la vreo trei metri distanță unii de alții. De departe, la prima vedere, nici nu seamănă cu o coadă, par niște oameni care stau undeva, pe un peron de exemplu și așteaptă un tren. Fiecare are grijă să-și păstreze un spațiu vital împrejurul său. Cei care poartă măștile de protecție turcoaz, ca niște uniforme de față, par a fi toți cam la fel, fizionomiile li se estompează. Poate în curînd toți vom trebui să purtăm măști și vom ajunge să semănăm unul cu altul. Pe stradă și în împrejurimi, e liniște. Aceeași liniște la orice oră din zi și din noapte. Doar din cînd în cînd se aude sirena unei ambulanțe, de pe un bulevard apropiat. E totuși primăvară, e soare, cerul senin, fără dîrele albe lăsate de avioanele cu reacție, și pomii au înflorit, semn că există speranță, poate, deși nimeni nu știe dacă am atins deja vîrful, sau cînd se va atinge, sau dacă vor fi mai multe valuri. Nici aici, nici în Italia și niciunde în lume. Deocamdată ne aflăm pe panta ascendentă a cazurilor, care nici nu mai pare exponențială, seamănă mai mult cu o linie verticală. Nu se mai comunică de mult nici situația pe județe, doar victimele, numărul total și vîrsta lor. Mă încadrez foarte clar în medie - încă o situație în care nu e bine să fii ca media. Oricum, mă bucur să mai ies din casă, după atîta teleworking. Îmi pare că la lucru e presiune mai mare în perioada asta, sau poate e tensiunea acumulată de la prea mult stat în casă, sau și una și alta, nu-mi dau seama. La poartă, așteptăm să iasă cineva mai întîi, în locul căruia să intrăm noi. Miroase ușor a clor. Unii din cei care tocmai au ieșit își descarcă acum marfa și o aranjează în plase. Îmi vine-n minte melodia lui Springsteen, Hello Sunshine, pe care îmi amintesc c-am auzit-o prima dată anul trecut, într-un magazin din Genova, unde nu știu cînd voi mai ajunge, cel puțin nu anul ăsta, poate nici anul viitor, de fapt cine știe cînd. Bat ritmul cu vîrful degetelor pe mînerul căruciorului. Poate la fel simte și un pilot de motociclism, așteptînd cu mîna pe ghidon ca un un oficial al cursei să fluture steagul de start. În sfîrșit, un gardian îmi face un semn de trecere, cu brațele îndoite în forma literei L, duble, ca un polițist de la circulație. Îmi pulverizez pe mîini soluția dezinfectantă de la intrare și mă frec bine, cum am văzut recent într-un videoclip pe YouTube, pînă la încheieturile degetelor. Înăuntru, lumea-și face cumpărăturile-n tăcere. Se aud doar piuiturile de la casele de marcat, zăngănitul cărucioarelor, foșnitul pungilor. Pînă și angajații supermarketului, altădată joviali, care obișnuiau să converseze unul cu altul peste rînduri, sînt acum taciturni, și resemnarea li se citește pe față. Parcă mă aflu într-un spital, iar cărucioarele - paturi mobile. Oamenii se feresc unul de altul, instinctiv, ca niște magneți cu aceeași polaritate. Sau ca un dans de pe vremuri în care partenerii se mișcau mai mult la distanță, apropiindu-se pînă la un punct, apoi eschivîndu-se. Uneori se aude o tuse și imediat se creează un spațiu în jurul persoanei de la care provine. Cineva întreabă de drojdie iar un angajat îi răspunde negativ, dînd din cap. Nu se mai găsește, așa cum nu se mai găsesc nici pungi de făină, deși tot am mai văzut cîțiva saci de cîte zece kilograme. Oare ce nu se va mai găsi de săptămîna viitoare? Sînt multe legume, fructe din țări mai afectate decît noi. Bine că parmezanul e sigur. Sau poate nu. Nu există nici o evidență că virusul se transmite prin alimente. Dar unde se termină prudența și unde începe paranoia? Periodic, la difuzoare, o voce caldă, liniștitoare, chiar ciudat de liniștitoare, care-mi dă fiori, ne îndeamnă să nu facem stocuri care nu ne sînt strict necesare, asigurîndu-ne că asta e în interesul tuturor și ne tot repetă să păstrăm distanța, să ne dezinfectăm - aceleași sloganuri pe care le auzim peste tot în mass-media și care nu știu dacă intră în subconștient, sînt învățate sau sînt ignorate în mod automat, ca orice lucru repetat pînă devine prea evident pentru a mai fi luat în seamă.

Coronavirusache

După ce încă de prin toamnă am tot răsfoit ghiduri de călătorie, în ultimele zile am văzut cum planurile mele vacanță de anul acesta s-au tot diminuat treptat pînă într-atît încît practic trebuie să admit că le-am anulat și asta doar din cauza așa numitului nou coronavirus Covid-19. De vreo săptămînă încoace parcă nu-mi vine să cred ce citesc în presă și ce văd la televizor. Nu înțeleg cum s-a putut întîmpla așa ceva, efectiv. Chiar a apărut la o piață de animale din China? Și cum a călătorit așa de repede peste tot în lume? Bine, știm cu toții de la școală fenomenul, dar să realizezi cum se întîmplă în realitate, pe plan global, mi se pare incredibil. Doar dacă nu este așa cum spun conspiraționiștii, că era nevoie de o nouă criză fiindcă economia mondială se supraîncălzea? Ori este un semnal pe care planeta ni-l transmite, să nu-i mai consumăm din resurse? Și tot cam la fel de fascinantă și totuși incredibilă în același timp, e și reacția oamenilor, panica, infodemia - cuvînt de care acum am auzit prima oară. Jurnalul de știri de la France 2 și de ieri și cel de astă seară aproape numai de asta a relatat. La fel Telegiornale de la Rai 1. Se publică hărți, grafice, tabele, ca niște clasamente cu numărul de cazuri pe fiecare țară, ca la un campionat mondial, cîți dintre ei au decedat, groaznic. Macron a declarat chiar astăzi că trebuie să ne pregătim fiindcă va urma o epidemie, și omul acesta nu vorbește aiurea. Toți indicii bursieri plonjează. Oamenii își umplu coșurile în supermarket-uri. Cîteva orășele din Italia, țara cea mai afectată din Europa, au intrat total în carantină de cîteva zile, în Piața Domului din Milano am văzut turiști asiatici care-și fac selfi-uri cu masca pe față - cei care-au mai găsit măști, fiindcă multe farmacii nu mai au în stoc, în Veneția Piața San Marco e aproape pustie - măcar ăsta e un avantaj. În Italia s-au închis unele instituții - angajații abia asta așteptau cred, o ocazie de a face o pauză, de nu mai veni la lucru. Și cînd te gîndești că din Timișoara pleacă și vin zilnic cîteva curse low-cost directe spre peninsulă. Pasagerii de pe vasele acelea de croazieră au trăit un coșmar, ca și turiștii din Tenerife care s-au trezit cu hotelul în care stăteau carantinat și încercuit de forțele de ordine. De fapt în general de asta m-am decis să nu mai plec anul ăsta, mă tem să nu mă găsesc în carantină în concediu sau la sosire, cum sînt turiștii români care vin din zonele așa zis roșii din Lombardia și Veneto. Oh, și ce planuri mărețe aveam pentru anul acesta! Am tras tare, mi-am lăsat mai multe zile de concediu, ca să pot pleca de două ori: primăvara vreo săptămînă și jumate și vara vreo două și jumătate. Praful s-a ales de ele. Iar acum zic doar: bine că sîntem sănătoși. De fapt poate de acum oamenii vor sta din ce în ce mai mult în casă - oricum ieșeau din ce în ce mai puțin prin oraș - vor freca tabletele și smartfoanele, care le vor înlocui viața, petrecînd tot mai mult timp online, se vor înstrăina, ca într-o distopie, acesta e viitorul? Dar de ce spun la persoana a treia? E vorba de noi toți. Și pe de altă parte, dacă vom ieși cu bine din asta, lucru pe care-l sperăm cu toții, poate că asta ne va apropia într-un fel, ne vom diminua măcar puțin egoul, ne vom conștientiza fragilitatea, ca atunci cînd am văzut prima dată fotografia cu Pămîntul din spațiu. Acum ne uităm deocamdată la fotografia cu particula aceea microscopică cu pompoane, coronavirusul care a speriat lumea și sperăm să nu ajungă și la noi și acest coșmar să se termine odată, cît mai repede, deși unii spun că ne aflăm abia la început.

În 2019

Anul trecut am citit destul de puține cărți, nu știu exact de ce, poate din cauză că citesc mai mult în engleză, la care am o viteză mai mică. Asta comparativ cu acum șapte-opt ani, cînd citeam mult, mult mai multe - țin minte că o dată am numărat șaizeci și șapte de cărți citite într-un an, deși nici atunci nu citeam doar în română. Sau poate din cauză că mă simt mult mai obosit cînd vin acasă, și-mi revin mai greu. Cea mai faină mi s-a părut Intriga matrimonială de Jeffrey Eugenides - a apărut mai demult dar abia anul trecut am citit-o, asta după ce-am văzut la BookFest o altă carte a lui de povestiri. Personaje care tocmai au terminat facultatea, maturi în gîndire, cum mi se pare că erau toți oamenii din anii optzeci, tineri intelectuali. E vorba și de o călătorie prin Europa pe-acolo. Stil postmodern. Cea mai mare dezamăgire - 4321 a lui Paul Auster - dar bine c-a apărut și la noi. Prea mult political correctness, prea multă politică în general, deși din cărțile autobiografice și interviurile lui Auster știu că el nu era interesat deloc în anii 60 de politică, și de asta a și plecat să trăiască pe cont propriu în Franța, prea mult sex, prea mult insistă pe anii de liceu și începutul facultății. În rest am continuat să citesc cărți de călătorii, Paul Theroux de exemplu cu The Pillars of Hercules - care nu e una din cele mai bune cărți ale sale din păcate - impresia mea e că inventează unele dialoguri. Mi-am procurat și cîteva ghiduri turistice, cele de la Rough Guides îmi plac cel mai mult din cele în engleză, sînt ca niște mini-enciclopedii, și cîteva și de la Lonely Planet, deși acestea din urmă îmi par prea simpliste în ultimii ani. Le Guide du routard au un stil entuziast, iar Le Guide Vert Michelin, e mai sobru, mai apropiat de o enclopedie, în genul Larousse de exemplu. Dar, fiind franțuzești, se concentrează pe locurile diferite de cele de la ei, ori eu cam vreau totul. A, și Rick Steves, desigur, care, deși simplifică mult, face recomandări în care chiar poți avea încredere. Dar mi-e greu să citesc un ghid turistic. După puîn timp îmi vine să-l las deoparte și să zic, "Gata! M-am hotărît, acuma plec!". Dar cînd ajung în cele din urmă la locul destinației, tot nepregătit mă simt.

Sînt din ce-n ce mai pasionat de călătorii. De fapt în tot deceniul trecut (cum de a trecut, cum pot vorbi la trecut de el?) am tot călătorit undeva în fiecare an (în afară de anul 2010). Am descoperit Italia, care cred că a întrecut Franța în lista de locuri preferate, și unde-aș vrea să-mi petrec bătrînețea. Sau fără să fiu nevoit să muncesc. Nu m-aș simți deloc bine în locurile industrializate, deși poate numai acolo mi-aș găsi de lucru, ca negrii, că așa și sîntem văzuți în Occident, sălbatici. Inevitabil atunci cînd călătorești te gîndești cum ar fi să locuiești acolo. Vara trecută am fost în Liguria - nu am povestit despre asta aici, n-am avut timp încă, (așa cum am rămas dator cu scrisul despre ziua petrecută-n München). Mi-a plăcut Bordighera, cu casele sale mari englezești, San Remo cu oamenii săi politicoși, cu cartierul său medieval și clădirile Art Nouveau și promenada de la malul mării, cu lumea bună. Ce mult mi-am dorit să revin acolo! Mi-am îndeplinit o dorință veche de 17 ani. A, și despre cealaltă parte, Riviera di Levante, cu Portofino și Cinque Terre. Am folosit ghidul Liguria, ediția a treia, de la Bradt. Dar am să scriu de asta în altă postare. Modul meu ideal de a călători este o combinație între exuberanța celor de la Globe Trekker dar cu o atenție în plus asupra artei, căreia îi acord în ultimii ani o considerație sporită - am început să studiez pictorii și curentele artistice.

Dar mă întrebam de ce n-am mai citit atîtea cărți. Acuma, nu știu, dacă mă gîndesc mai bine, este poate și o scădere ușoară a interesului, poate și din multele dezamăgiri din ultimii ani. Dar nici n-am compesat cu altceva. Am văzut puține filme, în general franțuzești și în general mai de demult. N-am văzut nici un film nou apărut în 2018 sau '19. Formatul avi nu mai e dezvoltat și playerul meu nu decodează nici mp4 nici mkv, așa că găsesc destul de greu cîte ceva pe torenți. M-am uitat în schimb la documentare pe National Geographic, DigiWorld, DigiLife, Viasat History și Da Vinci. Și seriile televizate, de la Car SOS la Renaissance Unchained cu Waldemar Januszczak, de la The Real Jesus of Nazareth cu Robert Powell la Italien meine Liebe, de la Genius of Antiquity la The Story of Electricity sau Des racines et des ailes ori Great Continental Railway Journeys. Uneori stau joi noaptea pînă tîrziu să urmăresc La Grande Librairie pe TV5Monde. Și, tot în loc de filme, la serialele mele din anii '90: Friends, sau News Radio de exemplu - la acesta din urmă mi-am dat seama recent că n-am văzut primele episoade. Și Northern Exposure - serialul meu preferat al tuturor timpurilor - acesta încă nu l-am terminat de rezăvut a n-a oară, am ajuns cu re-văzutul la sezonul 4 și aș vrea să comand de pe Net Bluray-urile. Dar pentru asta mi-ar trebui și un nou video player, așa că încă mă gîndesc. Am auzit că se filmează un nou sezon, dar n-am putut afla de nicăieri de pe Net mai multe detalii. Deci iată că mă uit și eu un serial. Dar doar la unul - și acela mi-a rămas în minte și-l tot revăd de douăzeci și cinci de ani - un sfert de secol.

Anul trecut am ascultat în general Mark Knopfler - am toate albumele sale și la servici, pe laptop.  Abia după vreo jumate de an de la apariție am ascultat Down the Road Wherever - mi-era teamă să nu mă dezamăgească - și nu m-a dezamăgit! Acum cîțiva ani ascultam exclusiv Bruce Springsteen. Nu știu de ce nu ascult și acasă, dar doar să ascult, nu să și fac și altceva, fără să lucrez, fără să citesc articole pe net. Cum făceam în facultate, cînd nu eram așa stresat. Altfel simți doar că-ți curge timpul printre degete, și te miri că trece deceniul și rămîi doar cu fluxul de știri de pe Facebook, ca un drog, fiindcă asta e. Doamne, parcă mai ieri eram în 2011! Mă uit pe FB în personal history la lista de like-uri de atunci - cum de a trecut atîta timp? Cum? Și am pe hard disk-urile externe discografiile complete ale atîtor alți muzicieni preferați pe care la fel n-am timp să-i ascult. Sheryl Crow a scos un nou album, Threads. La fel, Springsteen cu Western Stars - am ascultat doar cîteva piese difuzate la radio în localuri și librării din Italia. Van Morrison a scos cinci albume noi de studio în ultimii trei ani. De fapt nu cred că-i vorba (doar) că nu avem timp, ci doar mintea ne este prea agitată. Am citit undeva că în trecut, înainte de revoluția industrială, oamenii dormeau în două reprize pe zi - se numește somn bifazic. Lucru pe care l-am putut observa clar în mai multe locuri din Italia. Poate că e mai bine. Și eu mă simt mai bine atunci cînd fac asta, în week-end-uri. Vineri noapte de exemplu mă culc tîrziu, sîmbătă dimineața mă scol destul de devreme, fac curățenie, cumpărături, apoi dorm din nou pînă tîrziu după masă. Și uneori,în timpul săptămînii, cînd vin seara acasă, dorm vreo jumate de oră, nu mai mult, apoi apoi pot fi bun să fac altceva, abia atunci pot citi de exemplu.

Dobitocie

M-am obișnuint să-i consider pe aproape toți colegii mei de servici dobitoci. Atît cei prezenți cît și foștii. Și fac eforturi, uneori destul de mari să m-abțin, să nu răbufnesc pe-acolo, să mă detașez, fiindcă motive de iritare și chiar de enervare ar fi în fiecare zi. Și la fel după aceea, cînd vin acasă sau merg întîi prin oraș să-mi limpezesc gîndurile, și mă gîndesc la toate alea care s-au întîmplat peste zi. Uneori mă gîndesc că oamenii se comportă diferit într-un mediu sub presiune, care la compania în care lucrez ține de peste doi ani, timp în care e clar că ajungi să te comporți măcar puțin ciudat, așa că poate nu-i bine să-i judec prea aspru. Sau mă gîndesc la ce scrie în începutul romanului Marele Gatsby: "ține seama că nu toți oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu" și prin asta mă refer la părinți iubitori, care au făcut totul pentru mine, nu la perioada de timp care-am trăit-o, fiindcă eu am început mai de jos decît mulți din cei mai tineri, care n-au cunoscut lipsurile de alimente, căldură, informație și care trăiesc într-o lume în care găsești mai ușor job-uri plătite decent. Alteori mă gîndesc dacă nu cumva ceva e-n neregulă și cu mine totuși. Probabil că este ceva.

În primul rînd toți sînt inculți și nici unul nu citește cărți. Unii se laudă că au tabletele pline cu cărți descărcate desigur ilegal de pe net, peste care nu au timp să se uite, sau pe care încep să se uite cîteva minute după care comutează automat pe Facebook sau pe site-uri cu știri pe scurt, cărora le citesc doar titlurile, în viteză. Poate de asta tableta e luată în derîdere azi și e considerată de foarte prost gust. Mai toți se uită doar la filme și seriale americane de acțiune, și cu cît sînt mai violente, cu atît sînt mai dobitoci. Sînt fascinați de exemplu de idioțenia aia de serial urzeala tronurilor, de efectele speciale care le iau ochii. Nu-i deranjează prea tare misoginismul din serial de exemplu, lucru poate normal într-o țară cu religie majoritar ortodoxă, care pe un munte declarat sfînt, Athos, nu se admite nimic de gen feminin, nici măcar o șopîrlă. Dar acolo mai există și lucruri ascunse, subtile. Cînd le-am zis că e ciudat că dispar personaje din serial, poate fiindcă autorul e prea idiot și nu poate dezvolta caracterul pînă la capăt, mi-au spus că asta e din cauză că trebuie să facă loc pentru ca acțiunea să meargă mai departe. Ceea ce denontă o mentalitate aș spune totalitaristă, pe care o promovează și companiile ca să manipuleze angajații. Adică, hei, nu contează că omul ăsta trage tare la lucru pînă crapă, importantă e acțiunea, adică proiectul, să meargă înainte, cînd nu mai avem nevoie de el, ne debarasăm imediat. Probabil serialul are mulți sponsori care plătesc bine inducerea unor astfel de mesaje subliminale.

Se citesc știri scurte, căutînd faze-faze pe care le comentează la țigară sau la masa de prînz, sau la terasele la care merg seara, unde behăie după aia în hohote. Iar politica o împart simplist, în bine și rău, fără nici o nuanță, fără nici o umbră. Ca niște bancuri de pești care-și schimbă brusc toți direcția după curent. Fetele se uită la TLC și imită vulgarități de acolo. Unele se îmbracă strident, cu bluză leopard de exemplu, altele ca la țară, cu pantofi de sport de piele de acum cinșpe ani și blugi cu o culoare uniformă și cară după ele o plasă folosită. Bine că n-au și batic. De fapt multinaționalele la noi sînt pline de țărani. Pline! Și mentalitatea de dinainte de 89 pare intactă. Compania descurajează orice acțiune individuală în detrimentul strict al celor colective, team-building-uri de exemplu. Noii angajați, cei tineri, noii absolvenți, cu caracterul încă neformat complet (oamenii se maturizează mai tîrziu în ziua de azi, o spun toți sociologii și psihologii) sînt automat zombificați, iar cei care-au rezistat trecerii timpului sînt retardați, încă se uită la filme Marvel sau seriale, o dovadă fiind ce-am scris în paragraful anterior.

Alții sînt workoholici. Unul a pățit-o, după doi ani de tras tare, 14 ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, fără concediu, fără nici o zi liberă, nici de Paște nici de Crăciun, care se lăuda că a trimis mailuri și-n 31 decembrie, și care mormăia cînd lucra sau cînd scria mailuri ca un un nebun efectiv, și cu băuturile energizante pe care le avea tot timpul pe birou, și-a distrus pînă la urmă ficatul. Dar nu cred că se potolește, văd că lucrează la fel de mult. Și nu cred că regimul alimentar pe care-l urmează e suficient. Adevărata cauză e una psihologică, acolo trebuie vindecat, însă nu o va face. Mie mi se părea evident că la un moment dat va ceda, îmi părea chiar cel mai clar lucru din lume. Nu pot să nu am un sentiment de schadenfreude. Pentru că un astfel de om nu și-a făcut rău doar lui însuși ci și celorlați, nouă, mie, prin stresul pe care-l degaja, prin atitudinea lui uneori de reproș că nu sîntem la fel de maniaci ca el, că nu se sacrificăm viețile personale în numele proiectului. Și mai sînt și alții care-l vor urma. Cînd l-am avertizat pe unul că nu e firesc să stea atît la servici s-a rățoit la mine spunîndu-mi că ce, oricum n-are ce să facă acasă (decît dacă era un meci, desigur).

Chiar și cei care-au plecat în Occident, nu dau absolut nici o dovadă că s-ar mai fi civilizat. Cultura pare că nu se prinde nimic de ei nici acolo, au un creier de teflon. M-am întîlnit cu niște colegi care s-au mutat în Anglia și i-am întrebat, încercînd să-mi disimulez sarcasmul, fiindcă aveam și sarcasm, recunosc, ce scriitori contemporani britanici cunosc. Ori că s-au prins ori că nu, mi-au răspuns grosolan că ei sînt ocupați toată ziua și seara fac cumpărături la supermarket, nu citesc, că "aici așa e, ce crezi"? Bine, am spus, dar aici lumea citește cărți, nu ca la noi, care sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor și pe ultimul în industria de carte. Folosindu-se de creierul lor primitiv, vizibil nervoși, mi-au răspuns că cei care lucrează nu au timp să citească și că la ei la firmă toți sînt la fel. Apoi i-am întrebat cîți de la ei din firmă sînt britanici și cîți străini și mi-au spus că majoritatea sînt străini, ruși, indieni, etc. Însă m-au surprins cînd am văzut ce la curent sînt cu situația din țară, într-un mod de gândire la fel de liniar și de binar ca și cînd erau aici. Ar vrea și nu ar vrea să se întoarcă, le este dor, au devenit mai patrioți, dar în același timp citesc presa din țară și nu le place ce văd, nu știu nici ei, parcă așteaptă o ofertă specială, ca să folosesc un termen consumerist, ca ei. De fapt cred că nu sînt capabili de o gîndire profundă nici în ceea ce privește propriile lor vieți.

În ultimele săptămîni am revăzut la televizor imagini de la Revoluție. Mulțimile acelea de oameni, majoritatea cu mutre de muncitori și țărani, nici nu-i de mirare că au putut fi manipulați și că nici după 30 de ani nu se știe cine a tras și ce s-a întîmplat de fapt. Și s-a văzut și mai clar după aceea, la alegerile din 20 mai, mineriade, Imeghebe face ordine. Tot timpul a fost așa la noi? Eram eu prea mic ca să văd? Țăranii proletarizați orășănerizați cu forța din anii 60, 70 au fost cei care-au distrus țara și și-au crescut după aia odraslele lor la fel de dobitoace care-au umplut multinaționalele? Dar unde sînt foștii mei prieteni din copilărie, colegii de școală care învățau bine, toceam cu ei manualul și culegerile, cu care citeam reviste de copii, mai apoi de adolescenți, cu care discutam despre cărți, expediții, știință, idealuri? Au plecat majoritatea în Vest, altfel nu-mi explic, și am rămas aici cu urmașii țăranilor proletarizați, care și ei văd că se re-țărănizează, făcîndu-și case în suburbii de exemplu. E ciudat ca atunci cînd se întîlnesc în străinătate se comportă frumos unul cu altul dar cînd vin acasă se disprețuiesc. Nici nu mă mir că nu ne vor în Schengen.

Din nou alegeri

Chiar m-au captivat alegerile de anul acesta. Spre deosebire de cele de acum cinci ani, cînd nici nu am ieșit din casă, avînd ulterior ușoare remușcări după aia, seara, la exit-poll, dar n-au durat mult, fiindcă pîn' la urmă a ieșit cel cu cine țineam, acum nu doar că am urmărit campania la televizor și am citit presa, dar am mai avut și emoții, și asta în ambele tururi de scrutin. De mult n-a mai ieșit cineva pe care să-l fi și votat în ambele tururi, din '96 încoace cred. (Ce vremuri!) De fapt mi-era destul de clar că-l voi vota pe Iohannis, însă am fost curios să-i urmăresc și pe alții.

Mereu m-am gândit că dacă se va ivi cumva vreun candidat care să susțină cultura sau măcar să pronunțe cuvîntul carte îl voi vota imediat, indiferent de culoare. Singurul care a făcut asta a fost de altfel și singurul intelectual, Theodor (sau Toader) Paleologu. Licențiat la Sorbona, doctorat la München. Nu e condiție sine qua non, dar oricum. Posibil francofil, deși n-am prea detectat decît urme vagi. Și nici nu prea pare el deștept - așchia a sărit foarte departe de trunchi - îl văd mai degrabă ca pe un măscărici. Oricum, dă din gură mult, poate asta l-o fi ajutat în Franța, în cultura cafenelelor, dar pare cam străveziu, nu chiar ca Ponta, dar cuvintele lui sînt cam goale. Și partidul său dubios care la alegerile din 2014 a suținut la prezidențiale... pe cine a susținut, și din care acum face parte Băse, un unsuros perfid, și cu un șef idiot m-a ținut departe.

Cam toți colegii mei de servici au votat cu Barna, dar mie nu-mi prea inspiră încredere. În primul rînd a fost retragerea din partid a lui Nicușor Dan, (fondatorul formațiunii Uniunea Salvați Bucureștiul, transformată apoi în USR, pe care a și dus-o în parlament) pentru un motiv destul de pueril - legat de alianța pentru familie, dar sînt sigur că în spate a fost și altceva. De altfel Barna a fost ales doar de trei sferturi din membrii din interior și contestat deschis de Cosette Chichirău. La care se adaugă dezvăluirile proiectului Rise din care a ieșit cam șifonat (moral, nu legal) cîteva gafe verbale în genul celor făcute de Beto în State (alt perdant, care s-a și retras) și, mai ales, refuzul asumării guvernării de după trecerea moțiunii de cenzură. Cum spunea Sebastian Lăzăroiu: "Se numesc USR, dar cînd momentul e greu s-o salveze PNL". E prea orientat pe viitor, n-a zis nimic de cultivarea tradițiilor. Oricum, a fost candidatul susținut de angajații multinaționalelor, ceea ce iarăși nu-mi sună a bine, fiindcă n-aș vrea un președinte care să conducă țara cu metodologii corporate și experimente sociale, de care mi s-a acrit, știu eu foarte bine ce zic. Nu vreau să aud de team building de exemplu.

Politicianul Mircea Diaconu diferă de actorul Mircea Diaconu în unele aspecte, ceea ce m-a dezamăgit. Adică OK, este împăciuitor dar se și enervează. Mai are cîteva polițe de plătit foștilor membrii PNL care l-au exclus acum cîțiva ani. Am detectat și un ușor misoginism. Țăran, dar în sensul bun totuși. Gospodar. Vrea o țară ca-năuntru, nu ca afară. Mă rog, la partea cu specificul local, cu tradiția, sînt de acord. Vorbește în volute și se pierde în vorbe iar explicațiile lui sînt egocentrice. A zis că el nu se vede la Cotroceni, fiindcă acesta este patrimoniu național dar a adăugat imediat că se va găsi cu siguranță alt palat pe care să-l recondiționeze și în care să stea. Plus susținerea lui de către o alianță cu trei foști prim miniștri mega-dubioși din ale căror mreje nu cred că are tăria de a ieși, părînd ușor influențabil, chiar naiv, precum caracterele pe care le joacă în filme.

Ceilalți candidați chiar n-au contat. Un om care vrea să schimbe țara de unul singur, ca Bruynseels, are egoul inflamat în așa hal că trece la patologic. Cătălin Ivan mi s-a părut decent, lucru rar la un fost pesedist - m-am uitat la un dialog televizat între el și Diaconu și m-am gîndit că există totuși un progres în politica din țara asta. Iar Vasilica Viorica Dăncilă a tot vorbit și l-a tot provocat în campanie pe Iohannis încît la ultima conferință de presă n-a mai băgat-o nimeni în seamă. L-a defăimat de una singură, și la tv, reiterînd acuzațiile de la precedentele alegeri, cu cele cinci case (deși ea are patru). Și are și vocea aia isterică, pisăloagă. Răspunsul ei la aria cercului va rămîne în istorie, deși eu nu-i văd relevanța, la fel ca gestul lui Iohannis cînd a arătat că nu are căști în urechi. Și faptul că tipa face parte dintr-un partid dubios, și fost înconjurată ca de niște minarete la conferințele de presă de infractorii ăia periculoși din cex, care și ei la rîndul lor se spune c-o jigneau în spate. Băse spunea despre ea că e un om bun la suflet, dar nu știu ce să cred. La care s-au adaugat greșelile gramaticale și cred că și misoginismul unei mari părți a populației.

Așa că înapoi la prima alegere, Klaus Iohannis. Aproape toată presa l-a atacat virulent pentru lipsa dezbaterii și că acea conferință după model american de la Biblioteca Centrală Universitară n-a fost de fapt chiar o conferință de presă, deși a făcut și asta, într-o miercuri după primul tur cînd tensiunea se acumulase. Cred că toată lumea se întreba: oare chiar va tăcea pînă la al doilea tur? Dar tactica asta a ținut. Probabil (mai mult ca sigur) a învățat-o de undeva. De la dezbaterile din Franța de exemplu, în care challenger-ul de obicei cîștiga mult sau chiar la cea din 2002 în care Chirac a refuzat orice dialog, sau tactica pe care mulți președinți francezi au avut-o mai ales la finele mandatului lor cînd s-au înconjurat de tăcere. La Gaudeamus a fost întrebat care-a fost ultima carte citită și a el a zis: '- O carte cu Un bărbat pe nume Ove'. E vorba de un tip mai în vîrstă și morocănos - oare l-o fi influențat într-atît încît de asta n-a mai dat interviuri? În fond a fost cinci ani președinte, cum să nu-l cunoască lumea? Pare puternic, are o platformă clară, simplă (poate prea simplă), ține cap-compas spre Occident. Și de altfel ce atîtea conferințe de presă? Bruce Springsteen nu dă interviuri decît foarte rar, cînd scoate un nou album și atunci probabil constrîns de contractul cu casa de discuri. Mark Knopfler face la fel. Și nimeni nu-i acuză, nici n-au de ce de fapt.

Escapism la servici

Din cînd în cînd am la servici sesiuni de pregătire continuă, în general la final de an, cînd compania se trezește că n-a cheltuit bugetul destinat training-urilor pe anul curent, ca de exemplu în ultimele săptămîni, ținînd cam o oră jumate - două pe zi. Însă atunci și acolo mintea mea, în loc să se focuseze pe subiectul prezentat, parcă devine mai ușoară și liberă să zboare. În loc să-mi ordoneze gîndurile, cursurile mi le transformă într-o mișcare browniană. De altfel acestea sînt cam singurele mele momente de liniște de la lucru, pentru că în rest în open space-ul în care vrînd-nevrînd trebuie să lucrez este un zgomot și o agitație continuă, cu toți stresații care parcă nu pot gîndi altfel decît dînd din gură și cît mai tare, să-și dea și importanță, sau plimbîndu-se printre mesele de birou spre bucătărie sau afară la o țigară sau la automatul de cafea, sau, mai nou, la mini-market-ul care s-a deschis în apropiere. Dar e greu să te concentrezi la un training ținut de cineva care nu știe bine limba engleză, sau nu la nivel conversațional și care tot repetă un cuvînt sau grupuri de cuvinte cu accente diferite pînă-i iese, sau i se pare lui că sună bine, punctate des cu "ăă"-uri și "mm"-uri care chiar mă enervează și mă îndepărtează de la sensul frazei și atunci, cu ochii-n laptop sau la imaginea de pe ecranul proiectorului, simulînd atenția, mintea îmi fuge la tot felul de lucruri escapiste, mă gîndesc mult la trenuri de exemplu, la gări, sau la unde-am fost astă-vară (despre care n-am scris încă aici) și în general la călătorii, mă văd mereu fiind oriunde altundeva nu aici, făcînd altceva nu ce fac aici, dar nu numai la astea, de exemplu la cărțile pe care tocmai le-am citit sau tocmai le citesc acasă serile sau în week-end-uri sau la Brexit sau la actuala expoziție Leonardo da Vinci de la Luvru și la alte lucruri, multe alte lucruri. Nu știu exact cît timp durează toate astea, destul de puțin oricum, pentru că îmi revin și oricum, încerc să recuperez, iar în subconștient mai reușesc zic eu să prind cîte ceva, deși îmi dau seama că mi-au scăpat multe, după întrebările pe care i le pun prezentatorului unii din colegii mai atenți. Însă apoi, treptat, o iau de la capăt și tot așa de mai multe ori. La final ies din sală pe de o parte mai freș, mai sigur pe mine, ca de la un film, dar pe de altă parte și puțin angoasat fiindcă știu că trebuie să reiau slide-urile, care poate nu par complicate la prima vedere, dar știu că-s concentrate și ascund multe chichițe, fiecare cuvînt e important, se poate expanda, ca un lucru la microscop, și va trebui să le studiez ulterior solo, deși nu-mi prea găsesc timp. Sînt atîtea lucruri complicate în mod inutil, artificial, în totală opoziție cu principiul lui Occam dar care dau totuși de lucru la atîția oameni. Am descoperit că secretul este de fapt să mai lucrezi și acasă, în plus. Am cîțiva colegi workaholici care vin dimineața mai devreme ca să prindă măcar o oră de liniște la servici și fie stau peste ora șase seara, după ce majoritatea pleacă, fie își iau laptop-ul cu ei acasă, unde se conectează vreo oră sau mai mult ca să aibă liniște, fiindcă o oră de lucrat în liniște face cît cel puțin opt de lucrat în gălăgie. Eu nu fac însă nici una nici alta, țin prea mult la viața asta care este așa cum este, cum se spune, deși dacă ar fi altfel tot s-ar putea spune că este așa cum este.

Final sau început de an

Am impresia că mă aflu la finele unui an, cînd de fapt nici nu am intrat încă în Octombrie. Cînd eram student, aveam impresia că mă aflu la început de an, ceea ce era și firesc. Nu cred că starea de acum e doar din cauza oboselii. Doar anul ăsta am fost în plecat în concediu o săptămînă în primăvară și două în vară, de fiecare dată în străinătate, ceea ce în facultate nu numai că nu-mi permiteam, dar nici nu-mi trecea prin minte c-aș putea face. De fapt toate vacanțele mele din timpul studenției le-am petrecut acasă. Citeam, ascultam muzică, mă uitam la televizor, mă mai plimbam prin oraș prin puținele librării și prin anticariat, unde nu prea găseam mare lucru, și mai făceam mici chestii la calculator. Mai aveam o prietenă, sau credeam că mi-e prietenă, dar care mă înșela, cred, și considera asta firesc, așa cum toată lumea consideră firesc ca în facultate să-ți faci cît mai mult de cap, nu și eu, așa că n-am mai putut continua. În fine, poate și vina mea, fiind prea aerian. Joburi nu se găseau. Astea au început să apară mai încolo, cînd economia a început să mai crească. Mă gîndesc uneori că m-am născut prea devreme, și nu doar eu, toată generația mea ar mai fi putut aștepta vreo 10-15 ani, cel puțin, pentru a se naște. N-ar mai fi suferit lipsurile și conflictul între generații de pe piața muncii și am mai fi beneficiat mai repede de apariția și accesibilitatea pc-urilor, de editurile apărute, poate și de burse în străinătate, care atunci se acordau exclusiv pe pile. Astea nu sînt lucruri pe care să le spun cu voce tare. În societatea în care trăim sînt considerate slăbiciuni și lumea te etichetează imediat și te calcă în picioare. Sînt acestea totuși vremuri mai bune de trăit? Mă întreb adesea dacă oamenii sînt mai civilizați acum decît erau pe atunci. Avînd în vedere că există atîtea modele, pe care le vezi în librării, la tv, pe internet, ai zice că da. Totuși lipsa de acces la cultură de mai bine de jumătate de secol, adică îndobidocirea populației, își arată și acum colții. Mulți dintre tinerii și copiii de azi, majoritatea de fapt, sînt tot produsul inculturii părinților lor, țărani la prima sau a doua generație, care bineînțeles n-au știut nici ei la rîndul lor să-i educe. Atunci cînd politicienii ne-au spus în campanii că nu vom mai avea generații de sacrificiu, am crezut că se referă la noi, dar nu, imediat au revenit și au precizat că o generație ține de fapt 25 de ani. Cred că de asta nu mai am încredere în ei. Societatea e ca o grădină, dacă n-o îngrijești cîțiva ani se transformă repede, foarte repede, în bălării. Dacă nu mai investești în educație, blochezi accesul la informație și cultivi materialismul, cum s-a făcut și-n anii '90, și cum se face și acum, aici se ajunge. Îmi pare că lumea s-a divizat. Unii se civilizează, alții se sălbăticesc. Alții stau la mijloc, ceea ce n-am încredere că înseamnă civilizație, poți aluneca ușor într-o parte, probabil pe partea greșită, atrași de gravitație, de majoritate. În fine. Divaghez prea mult. Mă uit la studenții care sosesc în oraș zilele astea, cu părinții, cu trolerele (care pe vremea mea nici nu existau), de la gara aia de nord, dubioasă, plină de aurolaci și hoți și țărănoi, iau autobuzul sau tramvaiul și se duc să studieze într-un loc mai civilizat, mi-i imaginez umplînd amfiteatrele și sălile de seminarii, băncile din parcuri și cafenelele, cu ochii în edițiile de clasici de la Penguin și Oxford, sau cel puțin așa-mi place să cred, unii energici, alții temători, dar toți radiază - acesta e cuvîntul, radiază și parcă îmi dau și mie un imbold să citesc, să lucrez, să nu consider că după concediu gata, anul s-a terminat, ci că e într-un fel ca un început de capitol, firesc.

Trădări

Cum să iertăm atunci cînd cineva greșește față de noi, ne înșală chiar și numai o singură dată încrederea, la modul grav, ne calcă în picioare sentimentele? Chiar dacă apoi își revine sau își cere iertare. Mi-e greu să cred în caracterul schimbător al omului. Există și oameni cu caracter fluctuant, am văzut destui din aceștia, dar de la ei te aștepți la orice, însă de la ceilalți, majoritatea, cine îți garantează că nu te vor mai trăda și altădată? Doar dacă nu cumva toți oamenii au din cînd în cînd fluctuații de caracter, lăsîndu-se conduși de diverse curente toxice, de hormoni, de mode trecătoare, etc. Nu știu. Mie-mi vine atunci s-o iau de la zero, așa sînt eu, dar nu poți lua viața de la zero mereu, fiindcă trecutul face parte din tine și îți va reveni în minte după mulți ani, ca un gînd care te influențează în viața de zi cu zi, și nu-ți dă pace oricît vei încerca să-l alungi, și asta am observat că se întîmplă la toți oamenii după un timp suficient de lung. Și atunci de ce, după ce întîlnim pe altcineva, despre al cărui trecut nu știm prea multe, însă cumva îl intuim, ca toți oamenii cu care petrecem un timp mai îndelungat, tindem să ocolim subiectul, fiindcă ne gîndim că nu ne-a înșelat pe noi, deși de fapt destul de ușor am fi putut fi noi acolo, sau dacă nu, ar putea-o face. Și atunci pe de-o parte nici n-avem timp să excavăm trecutul, fiindcă viața trece din ce în ce mai repede, și parcă nici nu dorim cu adevărat, fiindcă e dureros și parcă abia ne-am vindecat de vechea rană și astfel ne continuăm să ne cultivăm noua relație, mai fragilă, dar în același timp cu maturitate, și astfel viața merge înainte.

Spre Hallstatt și-napoi

Cînd am tras draperia la cameră a doua zi dis-de-dimineață, am văzut un cer cenușiu din care cădea o ploaie fină. Clar! Nicio o șansă de soare, așa că probabil voi merge la Hallstatt. Mă gîndisem că dacă era timp însorit să mă duc la St. Gilgen și la St. Wolfgang - sate pitoreși așezate pe malul unui lac cu ape cristaline și care nu erau pline de turiști americani și asiatici. Dar încă mai aveam o mică speranță-n mine. Am coborît la micul dejun (excelent, variat, bogat chiar) și asta mi-a mărit într-un fel optimismul. Am luat-o spre gară, de data asta știam drumul, și apoi spre stațiile de autobuze. Mi-a luat ceva pînă m-am prins unde să m-așez. Grupuri de asiatici erau peste tot. Am stat într-o stație de pe partea sudică a Südtiroler Platz, și 150-ule a venit imediat. Bine că șoferul vindea bilete, am luat o legitimație de o zi spre Bad Ischl. Îmi ziceam că dacă se vor ridica un pic norii, oricum cobor la St. Gilgen, iar dacă nu, merg cu puhoaiele de turiști la Hallstatt, asta e, e și mai simplu, și nici nu e rău, oricum Rick Steves îl recomandă.

Autobuzul mergea rapid, a mai oprit în cîteva locuri prin Salzburg și în felul ăsta am avut ocazia să văd și altă parte din oraș, cu magazine normale, nu de lux, dar cu străzile tot atît de curate. Am oprit prin multe stații prin sate și chiar cătune cu stații mici ca niște adăpoturi de ploaie din lemn. Începea să-mi placă. Abia după o noapte de somn bun începeam să apreciez unde mă aflu și astfel să-mi justific venirea în aceste locuri. Mult verde, păduri din care ieșea ceața, cabane de vacanță, unele în construcție, destul de puțini oameni. Am trecut pe lîngă două lacuri. Chinezii mai în vîrstă care sforăiau în locul din spatele meu (cum de puteau dormi cînd pe geam era un peisaj așa de spectaculos?) au coborît la stația de telegondole de la St. Gilgen, din fericire. Numai privind pe geam și te simțeai mai bine, mai calm, mai ușurat, deși nu știu exact de ce, din cauză că nu stăteam în ploaie și în frig sau pentru că știam că afară imediat e o gură de aer proaspăt la care ai oricînd acces? În fine, am ajuns la Bad Ischl. Gara e chiar lipită de stația de autobuz și era un panou cu o săgeată pe care scria Hallstatt, să priceapă tot semi-analfabetul. Mi-am luat un bilet de la chioșc, fiindcă la automat se juca fiul unor indieni. De la bufet mi-am cumpărat un ștrudel cu mere (mai mult de poftă) și un cappuccino (mai mult ca să mă-ncălzesc) și am așteptat unul din trenurile regulate, cam jumate de oră. Din tren peisajul era ușor diferit de cel din autobuz, munții începeau să devină mai înalți, am trecut pe lîngă niște rîuri, torenți, în rest același tip de case/cabane/vile, cu mașini parcate, un peisaj adormit din prisma oamenilor dar spectaculos din punctul de vedere al naturii. Hallstatt se vede și din tren, pe partea dreaptă a direcției de mers. Am filmat mult cu aparatul meu, nu știu de ce tot filmez că oricum nu mă uit decît o dată cînd vin, cînd le arăt alor mei și atît. Din gărișoară am coborît un pic spre feriboat, mi-am luat bilet și un tip foarte simpatic ne-a salutat pe fiecare-n parte, foarte deschis, spre deosebire de salzburghezi. De fapt aici nu mai eram în landul Salzburg și religia majoritară era cea protestantă. Interesant cum protestanții se dovedesc mai primitori decît catolicii, sau poate este ceva specific aici.

În feriboat, care, desigur, era plin, erau aburi deși era un geam deschis așa că n-am prea văzut prea multe. În fine, iată-mă la Hallstatt, simplu de ajuns, fără nici un efort. Păcat că ploua. Am sunat-o pe Mama pe WhatsApp și i-am arătat live peisajele și ea tot mă bătea la cap să-mi cumpăr o haină mai groasă, de parcă acolo erau magazine C&A și nu doar buticuri pentru turiști. Da, cred că arată mult mai fain cînd e soare. Ploaia e romantică la oraș, nu în stațiunile de la munte, unde are ceva gotic, ca biserica evanghelică de acolo. Ce să mai spun? Cred că drumul a fost mai interesant. Aici doar m-am plimbat încoace și încolo pe malul lacului, cu umbrela în mînă, am urcat puțin pe străduțele din sat pînă la un cimitir. De acolo se vedea satul cam ca la Salzburg de pe colină, cu acoperișul bisericii la nivelul ochilor. Am și mîncat un șnitzel la un restaurant cu terasă - mi s-a părut ciudat că am prins un loc la o masă ținînd cont de aglomerația de turiști. Existau și cîteva hoteluri, am văzut un grup de asiatici ieșind de la unul dintre ele. Multe autocare parcate. Am admirat lacul cu picăturile de ploaie care cădeau fără oprire, și lebedele nepăsătoare, și munții împăduriți acoperiți de nori din depărtări. Mi s-a făcut frig, așa că n-am mai intrat la mina de sare, și oricum nu mă prea dau eu în vînt după spațiile închise, nu știu dacă a fost bine sau nu. Acum parcă îmi pare puțin rău, dar atunci mi-era teamă și să nu se întețească ploaia încît să nu mă mai pot întoarce.

Drumul efectiv înapoi a trecut parcă mai repede. Spun efectiv pentru că am stat în gară vreo jumate de oră iar în Bad Ischl aproape o oră și m-am plimbat puțin și pe acolo. Autobuzul s-a oprit vreo 10-20 de minute odată din cauza ploii care a devenit foarte puternică. Apa curgea efectiv în șiroaie pe geamul pe care priveam. Călătoreau și mai mulți localnici, unii își lăsau biciclete în portbagajul de dedesubt și după cîteva stații coborau și le luau înapoi, salutînd șoferul. În fine, am ajuns în Salzburg, m-am dat jos mai repede de gară, m-am mai plimbat puțin prin partea aceea de oraș, apoi mi-am luat un sendvici și m-am îndreptat spre hotel. Sper să nu răcesc, mi-am zis, să fac un duș fierbinte și mîine voi vedea, în funcție de timp, dacă mai fac dimineața o tură prin oraș (slabe șanse) sau merg direct la gară ca să ajung cît mai devreme la München.

Salzburg

Luna trecută am fost într-o călătorie scurtă la Salzburg, plus împrejurimile sale, și prin München, trei zile jumate în total. Nu sînt un fan al city break-urilor, fiind obișnuit mai mult cu Italia, cu Cittaslow, unde viața se savurează încet, nu pe avans-rapid, dar nici n-am mai fost prin Austria nici în Germania, despre care am intuit că ar fi totuși mai diferite. Așa că am luat cu mine doar un bagaj de mînă și m-am suit în avionul de la 6:10 dimineața.

Nu eram foarte freș și călătoria cu avionul nu m-a înviorat. Anul ăsta nu-mi luasem nici o vacanță, asta ca să economisesc zile pentru călătorii și pentru la vară, lucru care nu știu dacă a fost bun sau nu, vom vedea, și în plus serviciul a devenit foarte, foarte exigent. De la aeroportul din München la Hauptbahnhof am luat un S-Bahn și călătoria m-a fascinat pentru că am avut ocazia să văd tipologii de nemți atît privind pe geam, în gările prin care-am trecut, cît și în vagon: oameni civilizați, mergînd la servici sau la școală, îmbrăcați curat, citind cărți, oameni de absolut toate vîrstele, pensionari ferchezuiți, ca figurile fericite din cataloagele germane la care mă uitam cu jind în anii optzeci. De la stația de metrou n-am găsit un drum subteran spre gară, deși am urmai semnul cu trenul, așa c-am urcat la suprafață și-am mers pe jos cam 200 de metri pînă la gară. Mi-am luat bilet de la un automat DB. Bine că m-am informat în prealabil de acasă că trenurile spre Salzburg, operate de Meridian, pleacă din oră-n oră de la liniile din stînga, peroanele 1-5, spre care trebuie să mai mergi cîteva minute bune. Gara nu prea are semne în engleză, cum eram obișnuit în Italia. Pe peron nu era nimeni, doar un tren care părea pustiu și un panou electronic pe care scria Salzburg. M-am tot uitat la o schemă, am înțeles c-ar fi două trenuri legate, și trebuia să merg în cel mai din față, dar nu eram sigur. Un asiatic între două vîrste m-a întrebat dacă acesta e trenul spre Salzburg și am zis că nu sînt sigur, la care el a mormăit ceva, dezamăgit. Cînd mă îndreptam spre partea din față, ușa de la locomotivă s-a deschis și am văzut o tînără tatuată, dar n-am întrebat-o, fiindcă în final m-am prins care-i schema. Am întrebat totuși pe cineva cînd am urcat în vagon, care mi-a confirmat și că biletul nu mai trebuie validat fiindcă avea data și ora trecute pe el, lucru pe care de fapt îl știam de pe internet, dar voiam să fiu sigur. Erau puțini oameni, dar la Ostbahnhof a început să urce lume mai multă, se pare că munchenezii preferă altă gară, nu pe cea centrală, și apoi și pe parcurs din ce în ce mai mulți, dar lîngă mine locul a fost gol pînă la Salzburg. Mi-era oarecum somn și eram și surescitat în același timp că iată, merg în țări în care n-am mai fost, și-n plus mi-e greu în general să dorm în ziua precedentă zborului, dar nici nu voiam să dorm acum, prefer să mă uit pe geam, să sorb cu ochii fiecare priveliște. Intram în modul setat pe călătorie. Trenul nu mergea foarte repede, și am oprit în destule stații. Vremea era închisă, nu ploua, dar părea inevitabil. Multă verdeață, case îngrijite, pășuni pe care pășteau vaci, păduri, oameni care vorbeau cu Ja-Ja! împrejur, apoi am întrezărit munții cu piscuri înzăpezite, mi-a zis automat sper să nu fie frig și să nu răcesc. Îmi place să merg cu trenul. A fost de cînd mă știu și rămîne mijlocul meu preferat de transport.

De la Centrul Turistic din gară mi-am luat un Salzburg Card pt. 24h, apoi m-am îndreptat spre partea opusă Südtiroler Platze și am luat-o spre hotel. M-am rătăcit de cîteva ori, uitasem drumul și oricum pe hartă arată întotdeauna diferit față de teren. Erau și niște drumuri închise pentru ceva construcții, așa c-am ocolit și pînă la urmă am scos celularul, am activat gps-ul (consumă baterie) și am mers cu el în mînă. M-am cazat (plătisem în plus ca să fac check-in-ul devreme, altfel ar fi trebuit să aștept pînă la pe la 3), am sunat acasă și am ieșit imediat. N-am stat chiar în centru, dar nici departe și totuși m-am rătăcit și aici, nu știu cum fac. Normal mi-ar fi luat un sfert de oră maxim ca să ajung pe jos la rîu, dar mie mi-a luat mai mult. Ce m-a frapat a fost Kapuzinerberg, care este o stîncă, nu un parc, așa cum am văzut pe hărți cu verde, și arată destul de amenințător. În fine, am ajuns la Mirabellgarten, plină de turiști, un loc cu fîntîni și peluză și flori, acestea din urmă tocmai erau aduse cu camionul și plantate. Ar fi arătat mai frumos într-o zi însorită, dar prinsesem zile ploioase, care țineau de vreo lună de zile în toată Europa. Unele locuri arată frumos și pe ploaie, dar acesta cred că pierdea mult din frumusețe. Troleibuzele sînt de-a dreptul urîte. Asta e. Însă asta cumva m-a făcut să mă obișnuiesc mai repede cu locurile.

Am intrat în orașul vechi puțin înainte de ora 12. Orașul mi s-a părut că miroase pe alocuri a bălegar și nu cred că doar de la cîteva trăsuri turistice, fiindcă la fel era și sus la Fortăreață. În rest: aceleași mirosuri ca-n toate orașele turistice: mirosul specific ce iese de la magazinele de pielărie, cel de parfum fin amestecat cu fum de țigară, pui prăjit. M-am îndreptat spre liftul de la muzeul modern. Era un lift obișnuit, dar cînd mă gîndeam că e în stîncă, mi-am zis: sper s-ajung cît repede. Priveliștea de acolo e de carte poștală. Acoperișurile par atît de aproapeși străzile atît de îndepărtate! Cel mai mult mi-a plăcut că de acolo începea un traseu prin pădure, Mönchsberg. Am văzut oameni echipați pentru mers, bocanci, rucsac, și mi-am zis uite că mai sînt și alții ca mine, doar că eu aveam pantofi de mers obinșnuit, nu de munte. Și ce? Hai o vreme prin pădure. Aer curat, miros de foioase, pe lîngă marginea stîncii se văd străzile orașului, piețele, omuleții, dar și turnul Domului cu clopotele negre. M-am îndepărtat puțin, mi-era să nu vină ploaia. Am trecut pe lîngă zidul unei cetăți. Pînă la urmă n-am făcut tot traseul, ci am venit spre oraș, am coborît treptele (de cînd or fi fost trepetele în stîncă acolo? sute de ani?) și am ajuns din nou în oraș. Am vizitat Domul, dar am văzut atîtea în Italia, că nu m-a mai impresionat, însă tot timpul intru într-o biserică atunci cînd am ocazia. Casa lui Mozart - mi s-a părut interesant să intru în camera în care s-a născut. Muzeul Panorama - unde un om în vîrstă destul de fioros m-a întrebat de unde sînt, pentru statistică - era format în principal dintr-un tablou de 360 de grade cu orașul în secolul XIX. Bisericuța St. Peter, cu cimitirul și grota de lîngă el, la care-am urcat de asemenea. Am trecut pe lîngă Universitate, care era un loc obișnuit și pustiu, mă întreb dacă se fac cursuri acolo, sau e doar clădirea administrativă. Fîntîna de la Kapitelplatz care nu are nici un farmec atunci cînd plouă, iar cea de la Rezidenzplatz era împrejmuită cu un gard total inestetic. Mi-am luat ceva de barbierit, deodorant și pastă de dinți de la un magazin Billa, așa e cînd călătorești light. Am remarcat cîți tineri americani vin la supermarket să-și ia alcool, fiindcă vîrsta legală aici e mai mică. Și-i vezi cu plasele cu vodă și baxuri de bere. Am urcat și la Fortăreață, cu funicularul, ca să economisesc timp, cel mai rapid funicular cu care-am fost, dar chiar nu prea ai ce face acolo, în afară de o biserică, un muzeu rarefiat, și în afară de privit orașul de la înălțime, desigur. Și acolo aveau loc reparații, zgomot de polizoare și altele.

Mi-am luat o înghețată mare, fiindcă, în ciuda vremii, aveam poftă, servită de chelnerițe foarte afabile. Acolo restaurantele nu prea au terase la frontul stradal, cam ca la la noi pe Alba Iulia - vezi un semn, o săgeată în sus pe care scrie restaurant. Sau intri în niște ganguri și ieși la o curte interioară cu terase - care erau pustii din cauza ploii, cred, care a început pe la patru și nu s-a mai oprit. Celebra stradă Getreidegasse, pe care ghidurile te avertizează că e mereu aglomerată, nu acum era defel așa, tot din aceeași cauză. Mulți turiști asiatici, veniți în grupuri. De altfel din cauza ploii care părea că vine din ce-n ce mai tare n-am prea stat mult și n-am fost la celebra mănăstire de maici Stift Nonnberg, deși era aproape, dar am intrat puțin la Mănăstirea Franciscană, la intrarea căreia era pus un anunț în engleză și în română privitor la comportamentul civilizat. În fine. Am sperat totuși că ploaia se va mai potoli și m-am plimbat încolo și încoace pe niște străduțe medievale drăguțe, cum umbrela în mînă. Îmi închipui c-ar fi fost fain să merg la sala de concerte, să urmăresc o operă, - asta da, mai autentic decît orice altceva, dar nu aveam timp, mi-am notat mental s-o fac cît mai curînd în Timișoara. Începeam să obosesc, așa c-am deci să mă întorc la hotel, am luat-o la pas pe străzile din nordul orașului, pe Linzer Gasse și împrejurimi, și am fost suprins, mi s-a părut la fel de interesante, chiar dacă nu atît de încărcate de istorie, ca și cele din Sud: aceleași clădiri cu fațada perfectă, fără să se vadă nici o stîncă amenințătoare, multe buticuri de bun gust și, cel mai important, mult mai mulți oameni pe stradă. La hotel mă simțeam frînt. Trebuia să fac un duș fierbinte, să mă gîndesc unde merg a doua zi, depindea cît va ploua, La Wolfgangsee cu autobuzul, la Hallstatt cu trenul și autobuzul, sau niciunde, doar să fac partea a doua în oraș, dar am adormit. E ok și un sejur scurt, dar este mai greu în prima zi atunci cînd călătorești și cu avionul și cu trenul și ai mers și mult pe jos.

Amintiri din 99 - 09

Amintirile sînt de fapt ... totul. Abia după ce trece suficient de mult timp începem să înțelegem ce-am trăit, iar nefericirile de atunci ne apar ca învăluite într-o aură mai blîndă și le acceptăm ca parte integrantă din noi. Nu credeam că mă voi gîndi cu nostalgie la deceniul trecut, dintre anii 1999 și 2009, credeam că vor fi mereu o perioadă destul de goală a vieții mele, așa cum se credea pînă nu demult și despre Evul Mediu. Lăsînd la o parte călătoriile la Paris, cele cu serviciul și mai apoi cu Mama, rămîne marea parte a timpului și întrebarea: eram mai fericit atunci? Nu știu, dar cu siguranță nu mă simțeam prea bine în pielea mea. Cum era viața în vremurile acelea?  Cîteva relații groaznice, cu cîteva fete, de la care și acum am coșmaruri și alte sechele. La servici nu mă simțeam adaptat, darămite împlinit. Colegi inculți - chiar zero cultură, prost-crescuți, imbecili de-a dreptul, cu mentalitate de muncitori într-o fabrică, și extrem de materialiști. Cam absolut nimeni nu citea cărți. Nu puteam să mă împrietenesc cu ei - nici nu vroiam de fapt. Cei cîțiva, extrem de puțini, cu care am reușit sau început să creez o legătură, au plecat. Nici măcar cu fetele nu se putea comunica normal, erau cam la fel. Toți și toate aveau în cap doar apartamente, credite, mai apoi parcele și case. Eventual cîte-un all inclusive, ocazional. Am trecut și eu o perioadă prin ceva asemănător, cînd mi-am mobilat apartamentul - umblat prin magazine, luat gresie, comandat de la un magazin mobilă de calitate din Polonia, mașină de spălat, fier de călcat și tot tacîmul.

Parcă toată lumea se pregătea să emigreze, era ca o datorie, de la studenții din ultimii ani care considerau un pas obligatoriu după ce-ți luai licența, la șoferul de taxi cu care mergeam uneori la servici. Am lucrat la început într-o firmă care te plătea la negru, de fapt la gri, și care apoi s-a desființat și apoi o vreme am rămas cam pe drumuri. Apoi m-am angajat într-o companie mare în care n-am fost prea fericit. Modul de lucru într-o multinațională - abia apăruse termenul - cu întreruperi justificate ca să te mențină cică-n priză, să fii dinamic și să-ți taie orice gînduri. Mari ședințe anuale în care ne asigurau că afacerea merge ca pe roate și sîntem pe un drum bun, deși lucrurile nu stăteau chiar pe roze, dar nici rău. A urmat sperietura cu criza de la finele lui 2007. Proiecte stresante, deși nu chiar ca acum, cînd se cere să fii conectat tot timpul - lucrurile au involuat din punctul ăsta de vedere. Nu mergeam în concedii în străinătate, nu aveam curaj, trebuie să recunosc. Am fost într-o vară la Sinaia cu o prietenă, și asta m-a făcut să pun punct relației, deși am mai tărăgănat-o un timp, prea mult din păcate. Apoi am fost singur pe litoral, la Jupiter și cam atît, pînă la marea excursie cu Mama la Paris, prima dintr-o trilogie.

În rest colindam librăriile, și făceam lungi plimbări prin centrul istoric am orașului, profitînd de faptul că pe atunci lucram într-o zonă centrală. Zona Pieței Unirii nu era pietonală, nu apăruseră încă terasele pe lîngă care acum abia ai loc să treci, clădirile nu erau refăcute - nici acum nu sînt toate. De fapt abia atunci am început încetul cu încetul să observ frumusețea Pieței Unirii și a cartierului Cetate. Aveam un coleg care după ce s-a întors de la Paris a strîmbat din nas la vederea Timișoarei, și a plecat după doi ani, ca mai apoi, după vreo zece ani, să se întoarcă în vizită și să-mi spună că de peste tot unde-a fost în lume cel mai mult i-a plăcut aici, cluburile și barurile una lîngă alta. Îți trebuie timp să înțelegi un lucru, aici nu e ca la tehnologie, unde te prinzi cum merge și zici c-ai înțeles. A, o vreme am mers prin cluburi, nu doar în week-enduri, dar m-am oprit, n-am întîlnit oameni ca lumea nici acolo. Unde-s oare acum toți oamenii de atunci? Mi se pare ciudat că în fiecare zi trec prin oraș și văd mii și zeci de mii de oameni pe care apoi îi uit imediat. Sînt oare printre ei și cei pe care îi vedeam și acum zece, douăzeci de ani?

În prima parte a perioadei nu aveam smartphone, nici rețele de socializare, nu existau mall-uri și nici supermarket-uri, cumpăram din Ociko, același ca-n anii optzeci, iar centrele comerciale Kappa și Terra ne păreau de nivel occidental, deși erau pline de turcisme. Depărtatul Metro în care mergeam mai mult ca să-mi spăl privirea, făcîndu-mi planuri pentru cînd aș începe să am o viață de familie, să-mi iau chestii de mers în vacanțe de exemplu. Boom-ul economic în cei doi-trei ani care-au precedat intrarea în UE. Librăriile erau în număr mai mic ca acum și cu și mai puține cărți, toate foarte serioase, recomandate de intelectuali scorțoși la televizor, destul de prost traduse. M-am lăsat de tot de citit sf. Nu existau canale cu documentare la tv, lumea se uita la canalele generaliste cu filme proaste și seriale locale și mai proaste. Apoi a început să apară și net-ul accesibil, dc, torenți, forumuri. Țin mine și acum cînd mi-am luat primul celular. Sau primul laptop. Apoi am început să mă uit la filmele descărcate și pot susține că am văzut ceva, de la filme clasice la Nouvelle Vague, Wes Anderson și altele - am recuperat ceva aș zice, poate prea în viteză, dar ăsta se pare e destinul nostru, mereu trebuie să recuperăm civilizația occidentală. Am continuat treptat să descopăr scriitori noi și să continui să citesc în engleză pe cei pe care-i știam dar care n-au fost traduși.

O altă întebare care-mi vine deseori în minte este dacă lumea s-a mai civilizat față de anii aceia. Sau măcar dacă se poate vorbi de progres. Există destule modele bune, asta-i clar, televiziunea e cel mai simplu exemplu, la îndemîna oricui, și a inculților, dar tot prostul gust primează, ca pe Facebook, unde se iau așa zisele faze, decupate din context, și se postează. Plus știrile false, agențiile de știri intoxicante. În librării apar mai multe cărți accesibile, de la young adult la noutățile internaționale - cele care nu-s așa noi și peste care s-a sărit, nu s-au tradus la noi trebuie să ți le iei tot de undeva de pe net. Și totuși sînt nostalgic după acea perioadă, cînd eram mai tînăr și aveam un viitor larg în fața mea.

Mediu cultural apropiat

Mereu mă plîng de influența nefastă a mediului în care trăiesc, a orașului, serviciului, și despre ce bine-ar fi fost să locuiesc în altă pare a lumii, mai civilizată, mai citită, mai curată. Se spune, și la un anumit nivel cred asta, că peste tot vei da de tot felul de oameni, și buni și proști. Realizezi asta de exemplu atunci cînd dai peste oameni minunați care se află chiar împrejurul tău, dar pe care-i observi cu greu, nu din prima, fiindcă se află mereu în minoritate. Dar de ce zic asta? Păi s-o luăm cu începutul.

Era o după-amiază tîrzie de vineri, cu vreme mohorîtă, eram super-obosit, și mă gîndeam cum să mă fofilez ca să plec naibii mai repede de la servici și să mă duc la Bookfest, că workaholicii ăia în stare avansată cu care lucrez n-ar da nici în ruptul capului o jumătate de zi liberă, cum vezi prin filme că se zice, pînă și la americani: Get the rest of the day off!. Nu, niciodată nu am auzit asta pe unde-am lucrat. Deh, firmă de est-europeni, unde munca e mai importantă decît omul, într-atît sîntem influențați lipsa de cultură și civilizația inferioară. Pînă la urmă am reușit să mă strecor, prefacîndu-mă grăbit, și am luat autobuzul. Un autobuz expres interesant, cu care merg rareori, care-a luat-o prin față pe la Universitate și apoi pe strada Cluj (locuri dragi) și unde-am coborît și am luat-o pe jos la stînga spre Centrul Regional de Afaceri. Merg atît de rar pe acolo, încît mă simt parcă în vacanță, cînd vizitez un oraș străin, numai că acesta nu-i străin, dar nici la fel parcă, zona se schimbă puțin cîte puțin, și n-aș zice chiar în rău, ba din contră.

În fine, am ajuns chiar cînd începea să picure. Înăuntru - lume multă, neașteptat de multă, aglomerație aș zice, oameni de toate vîrstele, deși piesele "greucene" (adică oameni-care-apar-la-televizor) urmau să vină de-abia a doua zi, sîmbătă, dar nu aceștia mă interesau. Întotdeauna mă simt bine printre cărți, și înconjurat de oameni care citesc cărți, se creează parcă o aură invizibilă dar vibrantă care-mi transmite o energie pozitivă. Bun. Ce voiam să văd în primul rînd, erau edituri ale căror cărți nu le vezi prin librării, edituri timișorene care nu știu de ce nu reușesc să-și facă reclamă. Am aflat că există o editură timișoreană nou înființată, de fapt am aflat ulterior de pe Net că de acum cîțiva ani cică s-a înființat, care publică și literatură, și sf și mainstream. Și aveau un stand de prezentare măricel. Dar eu n-am auzit, nu sînt așa de branșat, poate dac-aș avea prieteni sau colegi care sînt interesați de cărți și nu de seriale infantile aș fi aflat, așa cum n-am aflat pînă acum nici că s-a reînființat librăria Humanitas, și încă de anul trecut, din decembrie.

Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost un stand în care erau mai mulți scriitori, majoritatea din Timișoara, dintre care unii au scos un volum colectiv și care mi-au dat autografe. Nu-mi amintesc să-mi mai fi dat cineva vreodată o carte cu autograf. Erau toți veseli și deschiși, prietenoși. Scriitori prietenoși, ca să vezi! În total contrast cu cei care vorbeau în colțul de conferințe, profesori universitari cu aere de snobi, triști, și care foloseau cuvinte ca deontologic (niciodată n-am folosit cuvîntul ăsta, nu-mi place deloc), ca două lumi distincte. Apoi tot la standul acesta mi-am mai luat o carte fantasy scrisă de o scriitoare care era și ea prezentă acolo, tot de la o editură de care n-am mai auzit. Ce ciudat trebuie să fi fost pentru ea să-i ia un străin o carte în mînă, să se uite peste coperți, s-o răsfoiască, și să dea un autograf! Apoi am văzut o carte a cărui autor mi se părea că-l cunosc, și cînd am luat s-o răsfoiesc i-am văzut poza pe coperta a treia, l-am recunoscut, era un fost coleg de servici, am lucrat la două firme cu el, și iată-l acum scoțînd o carte thriller. Nu era prezent, așa că n-am avut timp să vorbesc cu el. Bine, el nu era idiot ca ceilalți colegi, era pasionat de politică și istorie, dar oricum, nu m-aș fi așteptat. E interesant să descoperi pasiunile ascunse ale unor colegi, atît de rare, dar cu atît mai surprinzătoare. Așa cum de exemplu am aflat acum cîțiva ani de un fost coleg că după ce s-a întors din State, unde-a plecat cu o mentalitate de ahtiat după bani să lucreze la o firmă mare, a ajuns înapoi cu o mentalitate total schimbată, a mai lucrat puțin undeva, apoi s-a lăsat de servici și acum pictează. Dar pictează la greu, are expoziții, critici de artă vorbesc despre el la vernisaje, etc. Bine, nu trăiesc într-un mediu artistic, sau boem, nici măcar nu l-aș numi cultural, dar întîlnesc uneori și oameni deosebiți, rareori e drept, dar așa e peste tot, nu dai nicăieri în lume des peste astfel de oameni, însă viața artistică există împrejurul meu, așa că să nu mă mai lamentez, mi-am zis în timp ce luam autobuzul spre Poșta Mare, cu capul plin de gînduri și cu plasa și rucascul pline de cărți, deși îmi zisesem că n-o să-mi mai iau anul ăsta așa multe, că nu mai am unde să le pun, și apoi tramvaiul 4, același pe care-l iau de cînd eram la liceu, și la facultate, înapoi spre casă, să dorm.

Complexitate

Există o limită umană în tot și în toate peste care nu cred că e bine să se treacă, din nici un punct de vedere, fie estetic, fie științific ori de altă natură. Orașele prea mari devin greu, aproape imposibil de administrat, instituțiile și companiile mari la fel, software-ul scris în ultimul sfert de secol e din ce în ce mai greu de menținut șamd. Și în plus apar mereu probleme noi, chiar cînd te gîndeai că cele vechi s-au rezolvat, sau măcar s-au peticit. În campania precedentă pt. prezidențiale, Macron i-a replicat lui Fillon, referitor la pasiunea acestuia din urmă pentru deceniile așa zis glorioase ale Franței, că nu se pot rezolva problemele secolului 21, apelînd la soluțiile secolului trecut. Poate nu la nivel concret, adică la nivelul percepției imediate, dar la nivel principial eu cred totuși că da, ținînd cont de tradițiile socio-culturale, care reprezintă esența unui un stat, valorile sale perene. La fel cum e șasiul și motorul unei mașini - carcasa se poate înlocui, dar nu e esențială pentru ca un automobil să fie omologat. Altfel tot ce faci de fapt este să reinventezi roata. Și în fond problemele sufletului uman nu sînt cam aceleași ca pe vremea filozofilor greci? Platon îl cita pe Protagoras: "Omul e măsura tururor lucrurilor, a celor care există, așa cum există, și a celor care nu există, așa cum nu există". Așa că nu văd ce rost are să se complice lucrurile, să construiești teorii ca să ajungi tot la locul de unde-ai plecat. Asta spune și Principiul lui Occam, entitățile nu trebuie multiplicate în mod ne-necesar. Pe de altă parte, așa e firea omului, să fie neliniștit, să construiască mereu, chiar dacă se împrăștie în toate direcțiile. Nu văd nici o soluție. Unii au idei revoluționare, vrînd să șteargă cu buretele totul și s-o ia de la zero, renunțînd la orice tradiții, dar ideea asta s-a dovedit nu doar periculoasă dar și falsă, pentru că e în firea omului să se revolte dar și să revină apoi, chiar cu mai mare convingere, la trecut. Și în plus a lua ceva de la început va lua generații întregi. Și numai timpul va spune dacă va fi făcut ceva durabil și estetic, sau nu. Artiștii și oamenii luminați își dau seama de asta din timp, dar ei nu sînt și nici n-au fost niciodată ascultați, și nici nu vor fi. Nu era greu de anticipat unde va duce  futurismul și construcțiile din Berlinul interbelic și apoi cele din perioada Cortinei de Fier. Nici cu metodologiile de management ale companiilor mari, taylorismul, fordismul, care-l robotizează pe om, care se aplicau în fabrici de mai bine de-un secol și se aplică și acum chiar în companiile mari care au departamente creative, de cercetare, care încearcă să cuantifice creativitatea, spiritul uman, punînd de fapt mai multe baraje, îndepărtîndu-l pe om de umanitate și care duc la aceeași alienare exprimată încă de la început de artiști și scriitori. Cum spunea Shekespeare in Macbeth: "Mă încumet să înfăptuiesc tot ce e potrivit pentru un om. / Cine se încumetă la mai mult e mai prejos." Chiar nu era nevoie de un vas imens ca Titanicul sau de un software atît de complex încît necesită patch-uri în avioanele Boeing-urile 737, sau ca mari aglomerații urbane cum sînt Mexico City sau Chicago să se extindă într-atît în detrimentul altor regiuni. Unii oameni consideră asta progres și se adaptează, ajunge să le și placă. Eu consider că a te adapta la rău înseamnă să treci de partea răului, și dacă o faci, ești pierdut, pentru că nu te mai poți dezadapta. Totul se petrece în timp și timpul are o influență ireversibilă și cum viața e scurtă, la un moment dat ceva se poate strica în om într-un fel, și nu mai poate fi reparat.

După-amiezile de odinioară

Îmi amintesc după-amiezile liniștite și libere de mai demult, din vremea marilor vacanțe, cînd stăteam în apartament și citeam sute de pagini de literatură pe zi, neîntrerupt de nimic, sau ascultam cîte-un album de muzică de la început la sfîrșit și aveam suficient timp să gîndesc în voie, să visez cu ochii deschiși la viitor, la lumea pe care o percepeam bine determinată, în care oameni pricepuți muncesc la servici pentru menținerea societății. Zilele treceau una după alta, fără să sesizez vreo schimbare și fără să simt vreo nevoie de schimbare, așa cum n-o simt nici acum de altfel, dar acum încerc să mă adaptez la ea din considerentele sociale la care trebuie să te conformezi atunci cînd lucrezi în colectiv și vrei să ți se umple cardul periodic. Călătoream cu imaginația și aveam lîngă mine tot ce-mi trebuia: părinți, mîncare, cărți, un casetofon, căldură iarna și un ventilator vara. Mă uitam pe balcon uneori la puținele Dacii și puținii oameni care treceau, majoritatea în vîrstă sau șomeri. O după-amiază are fazele ei: începe imediat după prînz, o perioadă de liniște, de pasivitate, cînd simți că mulți oameni se culcă, (eu n-o făceam, fiindcă mă sculam tîrziu dimineața), pînă pe la trei, care e un moment pivotal și ziua pare că atinge frumusețea maximă, ca o floare care se deschide, sau ca o ilustrată splendidă, după care urmează etapa de după-amiază tîrzie cînd parcă gîndurile curg mai în viteză și cînd parcă simți freamătul oamenilor care se pregătesc să revină la casele lor, bucuroși, energici. Cînd se apropia seara, Mama ajunga acasă cu plasa de cumpărături și mă întreba ce-am făcut azi, așa cum mă întreabă și acum de altfel, și eu îi răspundeam că nimic, și ea zicea cum nimic? la care eu îi răspundeam doar am citit, și prezența ei mă dinamiza, o ajutam să pregătească masa în timp ce-mi povestea de la servici, apoi citeam ziarele și ne uitam la televizor. Nu eram pregătit pentru zgomotul și nebunia care-au urmat cînd am început mai apoi să lucrez, și care m-au făcut să mă simt o rotiță neînsemnată în civilizația fragilă a societății vulgare de la noi. Există unele momente cînd mi se pare că ies din timp sau că timpul e static, nu curge, lucru de care mi-am dat seama atunci cînd am ajuns prima dată să mă plimb pe străzile pietruite din orașe franceze sau italiene, sau care mi se întîmplă atunci cînd intru într-o librărie și mă uit la clasici, sau cînd mă plimb toamna pe aleile dintr-un parc sau ascult Mark Knopfler, lucruri care mă fac să mă simt reînnodat cu trecutul, cu normalitatea, să văd din ce în ce mai multe legături între trecut și prezent, să redevin eu însumi adică.

Bilanț și călătorii literare

A trecut deja atîta timp de la sărbători și eu parcă tot nu m-am desprins de acea stare de spirit. Afară e frig, a și nins în ultimele zile și s-a așternut un strat de zăpadă subțire, am desfăcut pomul, căsuțele din centru au fost demontate, raliurile s-au terminat, am reluat stresul serviciului, dar cînd vin acasă tot mă bag în pat cu o carte sau mă uit la un documentar și mă simt cam la fel. Un început care nu e chiar un început.

Am citit destul de puține cărți anul trecut, poate și din cauză că acum citesc mai mult în engleză, fiindcă în română nu prea apar multe cărți care mă interesează. Anul trecut am citit cîteva cărți de călătorie, și cred că voi continua să o fac. De exemplu am văzut de sărbători un documentar despre The Innocents Abroad a lui Mark Twain și săptămîna trecută am citit-o (după ce mi-am procurat o ediție cu ilustrațiile originale). Mă mir că n-am citit-o pînă acum, poate mă temeam de engleza de secol XIX, dar e am găsit că e perfect accesibilă. Înțelegi sensul abia după ce citești întreaga frază. Ce m-a suprins în carte sînt observațiile pe care de altfel le-am făcut și eu în viață: că natura umană e cam la fel peste tot. (De altfel și W. Maugham spunea în Summing Up că există puține tipuri de caractere în lume.) Sau cînd era Paris și prefera să se uite la oameni decît la obiectele inanimate de la expoziția universală. Și pe mine cel mai mult m-au surprins cînd am ajuns prima dată în Franța nu deosebirile, care erau evidente, ci asemănările dintre caracterele oamenilor. Nici unul din pelerinii de de Quaker City n-a mai călătorit și deci s-au condus după instinctele naturale, nu s-au împiedicat de convenționalisme. Și la final cînd spune că oamenii care călătoresc în mod obișnuit se plîng mereu de cîte ceva care li s-au întîmplat odată. Sau însemnări despre cum lua notițe, chiar și cînd nu era nimic de remarcat. Și, desigur, incorectitudinea politică a lui Mark Twain, care m-a uns la inimă. Păcat că trece repede de la Lecco la Veneția, fără să zăbovească în Verona și Padova sau nu spune nimic despre zilele petrecute în Sevilla sau cum au colindat Andalusia. Și că n-au intrat în Malta și Sardinia din cauza carantinei impuse de cei de pe țărm. Mda. E interesant să vezi locurile în care ai fost și tu prin ochii unul scriitor bun, chiar dacă, sau mai ales dacă din alt secol. Există atîtea cărți de călătorie, Robert Louis Stevenson - tot anul trecut am citit Călătorii cu măgărușul în Ceveni, și tot în engleză, și tot în stilul lui Mark Twain. Și de Paul Theroux am citit The Happy Isles of Oceania și The Old Patagonian Express - e un scriitor dur care evită locurile frecventate, clasice și merge și-n locuri chiar periculoase. Tipul e destul de solid, așa că își permite. Mă gîndesc să citesc Călătoriile în Italia ale lui Goethe - o am de atîta timp lîngă mine, chiar în camera în care dorm, dar am tot amînat-o fiindcă o consideram monotonă. Poate chiar este, dar și ce? Mă mai uit și peste ghiduri turistice. Anul trecut n-am prea călătorit, am scris în vară de ce, dar sper ca anul acesta să-mi iau revanșa, însă totuși mă gîndesc să pun pe primul loc odihna, nu explorarea culturală.

Mă uitam la Carnets de routes de François Busnel (mi-am luat în sfîrșit coffret-ul cu cele 8 dvd-uri - în total sînt peste 20 de ore!). Face geografie literară, deși nu-mi amintesc să fi pronunțat termenul, de altfel terminologia nu e importantă, chiar mă complexează. Sînt călătorii literare de-a lungul și de-a latul Statelor Unite întîlnind scriitori importanți cărora le ia interviuri în mediul în care trăiesc, în general acasă la ei. Mai văzusem cîteva fragmente la Grande Librairie, pe TV5 Monde, unde-au și fost difuzate inițial, și pe YouTube, dar de acolo au cam fost șterse. America de azi are o literatură serioasă. Se publică mult și pe gustul meu, care diferă fundamental de ceea ce apare la Polirom sau la Humanitas. Au un story solid și multă substanță. Nu doar scriitorii americani sînt astfel. Elena Ferrante de exemplu, căreia i-am citit ultimele trei cărți din faimoasa ei tetralogie anul trecut, care mi s-a părut extraordinară. Eram atît de pasionat de America cînd eram mic, chiar și-n facultate și puțin după ce-am terminat! Visam să ajung acolo cînd voi fi adult, de fapt toată lumea visa atunci la asta. De-a lungul timpului am văzut destui dezamăgiți, care s-au trezit imediat după ce și-au găsit un job nesatisfăcător și și-au dat seama că-s prinși în capcana mersului la servici. (Fac o paranteză: vărul meu a stat vreo 15 ani acolo, ilegal, apoi s-a întors.) Plus dorul de casă. Nu am regretul ăsta, din fericire. Dar în același timp mă interesează și o parte din Europa, zona Mediteranei și, mai general, aș spune regiunea fostului imperiu roman. De fapt locul unde mă aflu acum, Timișoara, aparținea imperiului roman! Ca de altfel toată partea sudică a Mureșului. De fapt mă atrag zonele neindustrializate, satele și orașele mici, dar autentice, din Italia sau Franța de exemplu, în care însă nu prea cred că mi-aș putea găsi de lucru, așa că nu mă pasionează să plec, adică nu cu sensul de a mă muta. Întotdeauna am găsit interesant că în locurile mai puțin populate oamenii nu doar au o legătură mai strînsă cu natura, cu instinctele, cu viața, dar și relaționează mai strîns cu alții, în piețe, cafenele. De fapt ce mă pasionează acum e să stau în casă, să mănînc, să dorm, să ascult muzică sau să văd un film, să citesc o carte sau să frunzăresc o revistă. Iarna parcă nu ești atît de distras de mediul înconjurător.

Pe fiecare stradă

Primul album Dire Straits pe care l-am ascultat a fost On Every Street. Mai întîi am văzut videoclipul la MTV, părea atît de cool între toate acele piese de entertainment. Deși auzisem de formație, nu ascultasem nimic de ei, neavînd încă o cultură muzicală, fiind adolescent. Țin minte că era începutul iernii, aveam o prietenă cu care mă plimbam prin oraș, pe străzi, prin parcuri, era frig dar nu simțeam, eram fericit. Mi-am comandat albumul pe casetă, de la cineva din piață, pe care-l cunoșteam, m-am bucurat că-l avea. Ce vremuri! Muzica se procura greu, în schimb aveam mai mult timp pt. ascultat. Albumul părea atît de matur, și mă făcea să mă simt și eu un adult sau cel puțin îmi deschidea o ușă spre o lume, a occidentului, ce urma să vină și pe care o percepeam civilizată și sofisticată. Albumul are un sunet bogat, cu multe intrumente, așa că peste cîteva luni am fost puțin dezamăgit cînd am ascultat și primele albume. De fapt mereu am pendulat între Mark Knopfler și Bruce Springsteen, între cool și dezlănțuit, ca între două personalități întrebîndu-mă mereu care este cu adevărat a mea.

Calling Elvis are sunetul acela de chitară cool dar care te încălzește și vocea lui Mark Knopfler care cîntă făcînd un colaj din piesele celebre ale lui Elvis.
On Every Street se grefează atît de bine atît pe personalitatea mea cît și pe ceea ce a urmat în viața mea, străzile, căutarea, cărțile. Solo-ul de chitară și ritmul de la final care eliberează tensiunea acumulată în partea cu lirică.
When It Comes To You e atît de fluidă, totul curge parcă fără efort. E vorba despre despărțire, complicată, dar care e firească, cei doi nu se mai înțeleg. Albumul n-a avut prea mare succes de masă, poate din cauză că piesele nu se adresează mulțimilor de la concertele de pe stadioane ci e un dialog intim între doi oameni maturi.
Fade To Black. Îmi evocă și acum un bar întunecos, soios, lipsă de perspectivă, muzică blues, ca-n serialele de serie B care rulau și pe atunci și pe care le urmăream din lipsă de alternative. Sentimentul de a fi trădat și în același timp dependență, dragoste în care ești prins în cursă.
The Bug. Un uptempo care respectă regulile (strange ol' game) și laid back în același timp, combinația de ritm și profunzime a muzicii americane.
You and Your Friend. Lirica a vagă, se pretează la multiple interpretări, dar tot ce rețineam atunci, cînd nu prea știam engleză, mă gîndeam la ceva legat de gelozie.
Heavy Fuel. Rock ritmat care te face să dai din cap. Viața trăită la maxim.
Iron Hand. Comutarea specifică lui Mark Knopfler către o piesă care pare de folclor celtic și întoarcere spre Anglia, spre origini, la cavalerii în armură. În viitoarele albume solo vor urma mereu astfel de switch-uri.
Ticket To Heaven e o piesă atît de melodioasă, (are și viori) dar sensul, lirica e atît de diferită, e despre un om care donează tot ce are unui om cu un inel de diamant și acum nu mare cu ce-și plăti încălzirea, dar e bucuros că și-a luat un bilet spre Paradis. Knopfler mai are și alte piese în care lirica nu se potrivește cu melodicitatea.
My Parties. Petrecere în curtea din spate, cu oameni superificiali avînd discuții superficiale. Am văzut atîtea cazuri la viața mea. Soluția e cred nu să fii ca ei ci să surfezi peste superficialitățile din jur.
Planet of New Orleans. E atît de colorată! Ascultam piesa pe întuneric și mă vedeam în New Orleans, într-un pub sau restaurant, la amurg, o atmosferă caldă, jucînd cărți, mîncare caju, băuturi exotice, nume franțuzești, o lume diferită de restul Americii sau de Anglia. Se termină cu "she took me back to her courtyard / Where magnolia perfume screams / Behind the gates and the granite / Of the planet of New Orleans".
How Long. Ritmul care ca o ploaie mult-așteptată, binefăcătoare. Versuri absolut perfecte. Alternează chitara electrică, mandolina sau banjo-ul și desigur, pedal steel guitar, fiindcă e country. Se termină cu "How long, how long you gonna keep / Tellin' me you like me fine / How long until I'm gonna make you mine / How long before wake up / And find your good man gone / How long". Cumva, nu știu de ce, pentru mine e piesa preferată în perioada Sărbătorilor.

Job sociabil

Job-urile sînt doar job-uri, și nimic mai mult, mereu mi-am zis asta, în ciuda retoricii companiei în care lucrez, care susține, într-un mod oarecum ideologizant, că trebuie să existe o legătură puternică între tine ca persoană și grupul din care faci parte, pretinzîndu-ți o dăruire de sine pînă la sacrificiu, cum sînt de exemplu lucrul peste program și în week-enduri sau în regim de multitasking. Arta cere sacrificii, de acord, însă dacă sacrificiul ți se pare auto-distructiv nu cred că se mai merită să continui. De fapt poate e vorba mai mult de un compromis pe care trebuie să-l faci, la nivelul suprafeței, măcar să dai impresia că-ți pasă, dar asta înseamnă să joci teatru și lumea își va da seama. Dar asta e în fond o problemă de afaceri, și ăsta e alt motiv pentru care nu subscriu la teoria asta a lor, așa că doar rareori mă împotrivesc cu voce tare. Alt motiv este că orice intruziune o resimt și în plan sufletesc și asta îmi dă senzația de invazie a spațiului privat, de amenințare la adresa propriei personalității. Ori firea mea introvertită, introspectivă, e incompatibilă cu un job care, ciudat (la urma urmei) necesită totuși atîta socializare. Prefer solitudinea, ce-i rău în asta? Întrebați-o pe Susan Cain. Și atunci nu mai sînt atent la training-urile care se fac în companie, nici măcar la cele care țin de proiect, nici la cele care țin de modul de organizare, fiindcă avem cel puțin o dată pe an organizări noi și re-organizări. Am zis avem, în loc de am, semn că sînt totuși influențat de retorica asta, că-mi imersez oarcum personalitatea în grup, sau grupul fuzionează cu conturul propriei personalități. Dar oare poți fi într-adevăr independent în gîndire, poți ignora cu totul mediul în care trăiești? Aș spune că pe de-o parte da, de ce nu? Îți vezi de cărțile tale, chiar dacă lumea se uită chiorîș la cei care citesc cărți, fiindcă timpul liber, nu-i așa, trebuie să ți-l petreci făcînd sport (tot de echipă preferabil), sau să asculți muzica ta, soundtrack-ul propriei vieți. Pe de altă parte, în realitate e mai greu din cauza stresului care radiază de peste tot parcă, sau cel puțin așa-l percep eu cu antenele mele, fiind și hipersensibil, un alt "defect" pe care-l am. Uneori cred că mi s-ar potrivi să lucrez la un observator astronomic, măcar acolo ar fi liniște și n-ar mai trebui să socializez atît sau măcar nu cu oameni obositor de hiper-sociabili. Și știu că nu sînt singurul, din fericire. Anul trecut un prieten din Germania mi-a zis că a vrut să plece o perioadă într-o expediție în Antarctica. Dar sînt convins că vom rămîne doar la nivel de vise.

Trecut

Am unele momente cînd mă simt conectat cu trecutul meu, de exemplu atunci cînd mă plimb printr-un parc într-o zi de toamnă și-mi revin în minte momente de acum mulți ani, ce făceam atunci și la ce visam că va deveni viața mea, și în nici un caz că mă voi gîndi tot la clipele în care mă aflam. Cuplarea la trecut îmi face bine, deși mă gîndesc și la greșelile pe care le-am făcut, la cît m-am îndepărtat de idealurile la care visam, la rătăcirile de acum în care soarta m-a împins. Aș fi vrut totuși să am o familie (și copii, desigur) și să trăiesc într-un mediu intelectual, cultural, nu pseudo-proletar ca acum, să fi călătorit mai mult într-o lume mai așezată, ordonată, stabilă, care părea că se îndrepată într-o direcție bună, deși n-am avut posibilitatea pe-atunci s-o fac. Să vin acasă la o soție iubitoare sau să mergem la un restaurant bun sau la o piesă de teatru, nu ca acum, cînd fac overtime și nu pot știi cînd mă întorc, sau să trec pe la o librărie din care chiar ai ce să cumperi, nu doar beletristică onirică etichetată în mod greșit literatură, să trec prin centru și să mă uit la oameni îmbrăcați frumos, bărbații cu sacouri, femeile în rochii, nu doar în tricouri și blugi ca acum, și să văd oameni de toate vîrstele nu doar tineri și bătrîni cum vezi azi, fiindcă ceilalți au plecat în Vest, să am cu cine discuta într-un mod adult despre cărți și muzică de exemplu, nu despre seriale comerciale. Astfel de momente de conectare la trecut aveam cînd mergeam prin Paris, sau Roma, orașe care au rămas neschimbate de atîta timp, și-mi dau sentimentul de continuitate, de perenitate. Ce folos progresul dacă face doar viața mai agitată, te alienează, te face să-ți pierzi rădăcinile? Sau mă gîndesc că totul e un vis, și de fapt timpul n-a trecut, sau alteori că de fapt proiecția înseamnă de fapt realitatea, ca-n Omul din Castelul Înalt. Arată mai bine lumea decît acum un sfert de secol? Nu cred, dar ar fi putut arăta, totuși. Ideea asta de lume perfectibilă ne-a fost cred inoculată și de școala de dinainte de 89, deși era clar că lucrurile nu mergeau bine, dar apoi nimic n-a mai mers bine și idealurile s-au rispit, oamenii s-au dus care-ncotro și am rămas să subzistăm, să luptăm pentru ziua de mîine într-o lume parcă în eternă schimbare, în eternă involuție.

Gînduri după agitație

A trecut și luna august, în care am sperat că voi continua să mă refac, să mă odihnesc, fără să reușesc, din cauza haosului și agitației de la lucru, la care am fost expus constant. Vineri seara am plecat de la servici, dar nu m-am dus direct acasă, ci am luat-o pe malul Begăi și apoi prin Centru. Simțeam nevoia să-mi aerisesc gîndurile, să-mi risipesc stresul. Era cald, soarele strălucea ca-n mizeul verii și după ce-am stat atîta timp în aer condiționat, mă simțeam ca după o lungă suferință. Fiecare gură de aer proaspăt parcă mă dezmorțea, mă hidrata, ca o floare atunci cînd e udată. Aveam în picioare aceeași pereche de pantofi pe care-am purtat-o și la Madrid în primăvară și mă simțeam ca un turist, e drept, familiarizat cu locurile, dar totuși un străin. Din ce în ce mai des am senzația asta, mai ales de cînd lucrez mai departe oarecum de zona centrală, deși nu-s chiar așa de departe. Arată mai bine orașul ca acum zece, cinșpe, douăzeci de ani? Da și nu. Frumusețea unui oraș e dată și de frumusețea locuitorilor săi, ori din acest punct de vedere nu știu dacă s-a schimbat mult. Modele umane de comportament există, chiar și la televizor, sau pe internet, deși mai multe-s negative, în librării sînt mai multe cărți bune și totuși lumea parcă a evoluat prea puțin. Țărănoi au existat tot timpul, acum doar s-au mai rafinat puțin. Confundă materialismul, bunăstarea materială, cu civilizația, ca cei din multinaționale. Fetele sînt parcă mai deschise, nu toate, dar în general. De exemplu la servici sînt cîteva tipe pe care le observ, la care mă gîndesc că poate mi-ar sta bine, însă unele sînt prea tinere, la vîrsta mea, nu știu dacă m-aș potrivi. Altele vorbesc despre ce citesc în site-urile locale de știri (toate tabloide) ceea ce mă face să mă îndepărtez repede, poate prea repede. Par singure, dar nu pot fii sigur. Mi-ar plăcea o fată cu spirit artistic, deschisă la cărți, sensibilă la pictură și la muzică. Aici unde lucrez, poate și din cauza meseriei, oamenii parcă se robotizează, își pierd cumva naturalețea, devin eficienți doar dacă lasă la o parte simțurile și mi-e teamă că unii nu mai ies din starea asta nici cînd pleacă de la servici. Așa că nu prea cred c-aș găsi ceva atrăgător în a fi cu o colegă. Deși poate aș putea să încerc. La asta mă gîndeam cînd treceam prin Centru și traversam Piața Libertății, același traseu pe care-l urmam și cînd eram student, care arată mai îngrijit acum, cu flori, clădiri cu fațade refăcute, cu umbreluțele de pe Alba Iulia. Dar în zona Unirii, pe marginile străzilor pietonale, vederea atîtor terase cu locuri unde oamenii mănîncă, zgomotul tacîmurilor pe farfurii, paharelor ciocnite, discuțiilor, mi-a adîncit sentimentul de turist, de alienare. Partea asta a urbanismului nu știu dacă e considerat progres, sau gerintrificare, sau hipsterism, mă rog, un lucru care poate fi văzut la urma urmei neautentic. Îi înțeleg într-un fel pe localnicii din Veneția sau Florența sau Barcelona care spun că s-au săturat de turiști. M-am gîndit ce bine-ar fi dacă n-ar mai fi nevoie să lucrez, ci să huzuresc cît vreau, să fac ce-mi place, să mă ocup de cărți, să studiez literatura, arta, istoria, să mă reconectez cu eul meu interior. N-aveam chef să văd atîția oameni și cu atît mai mult să mă întîlnesc cu cineva cunoscut. Așa că n-am mai traversat piața, ca atunci, înainte de Sf. Maria, cînd am fost la Dom și am asistat la slujba de seară de la început la sfîrșit, făcîndu-mă să mă simt mai liniștit: preotul în sutană verde, orga, băncile. După o săptămînă de agitație continuă, continuă, continuă, de gălăgie, nervi, stres, tot tacîmul, că nici nu mai vreau și nici nu mai pot să mă mai gîndesc la servici fără să-l asociez cu agitația, m-a ajuns oboseala așa că am decis s-o iau la stînga, pe Gh. Lazăr, pe unde mergeam de atîtea ori cînd lucram prin apropiere, și apoi spre casă.

Nostalgii pop din anii 90

Există atîtea lucruri care par la prima vedere nesemnificative dar care ne influențează personalitatea, chiar ne ajută s-o dezvoltăm. Mă gîndesc la cultura pop, la filmele și serialele preferate pe care le-am urmărit de-a lungul timpului, la muzică, la diversele mode ale timpului. Îmi amintesc de exemplu cum ascultam la radio o emisiune pe la începutul anilor '90, Vineri noaptea în direct. Ah, muzică bună, moderatori de bun gust! Ce vremuri! Nu exista internet, dar totuși parcă ne bucuram mai mult cînd se difuza o melodie preferată, savuram, nu ca acum cînd găsești pe YouTube și derulezi imediat și n-ai răbdare s-o asculți pînă la capăt că treci la altă piesă. Și la Radio Timișoara erau dimineața emisiuni de cultură muzicală, dar nu mai știu numele lor. Apoi, în facultate, am început să mă uit la MTV - pe vremea aceea chiar însemna ceva, cu VJ-ii Ray Cokes, care mă distra de la pupitrul lui MTV's Most Wanted, Paul King și alții, am uitat cum îi cheamă. Și Top 20: era un eveniment! Videoclipurile celebre de atunci, pe vremea cînd reprezentau o artă aparte: REM Everybody Hurts, Losing My Religion, Shiny Happy People, Bruce Springsteen Streets of Philadelphia, Human Touch, Hungry Heart, George Michael Freedom, Beastie Boys Sabotage, Sinéad O'Connor Nothing Compares 2U, Alanis Morissette Hand in My Pocket, Sheryl Crow All I Wanna Do, If It Makes You Happy, Beck Loser, Chris Isaak Wicked Game, Pulp Common People, Disco 2000,  U2 One (mai multe versiuni), Hold Me Thrill Me, Stay (Faraway So Close), If God Will Send His Angels, Björk Big Time Sensuality, Joan Osborne What If God Was One of Us, Bon Jovi Keep the Faith, Blaze of Glory, The Cranberries Zombie, Hanson MMMbop, The Cure Friday I'm In Love, Massive Attack Unfinished Sympathy, Eagle-Eye Cherry Save Tonight, Natalie Imbruglia Torn, Bryan Adams (Everything I Do) I Do It For You, Roxette - Joyride, It Must Have Been Love, Madonna Vogue, Justify My Love, Take A Bow, Frozen, Nick Cave & Kylie Minogue Where The Wild Roses Grow, Chris Rea Looking For The Summer, The Cardigans My Favorite Game, Lovefool, Aqua Dr Jones, The Connells '74-'75, Enigma Return to Innocence, Aerosmith Crazy, Garbage Only Happy When It Rains, Stupid Girl, The Marvericks Dance The Night Away, Spin Doctors Two Princes, C+C Music Factory Things That Make You Go Hmmm, Des'ree Life, You Gotta Be, Daft Punk Around The World, Da Funk, Tom Petty Learning To Fly, William Orbit Water From A Vine Leaf, Robert Miles Children, The Chemical Brothers Let Forever Be, și multe altele. Multe spuneau o poveste și toate erau atît de de expresive, nu ca cele de acum. Și formații care din păcate azi nu mai există, melodiile care-mi vin deseori în cap și le fredonez. De fapt pt. mine perioada de aur a videoclipurilor e cea între 1984 și 1998, apoi nu știu ce s-a întîmplat (apariția mp3-urilor, Napster-ul, răspîndirea World Wide Web-ului, sau prea mult hip hop sau o criză creativă).

Îmi amintesc cum mă uitam la serialele polițiste de sîmbătă seara, Străzile din San Francisco, Moonlighting (Maddie și David), Midnight Caller, Colombo, Jake și grăsanul. Apariția companiilor de cablu, a Pro Tv-ului, cu căciulile cu sigla postului, ce nebunie, a venit cu rubrici sport extinse, talk show-uri ca Profesiunea mea cultura, cu Nicolae Manolescu, Chestiunea Zilei cu Florin Călinescu, Seratele muzicale ale lui Iosif Sava (fără să fi devenit vreodată un fan al lor). Tot acolo am văzut serialele influente Northern Exposure (care e serialul meu favorit al tuturor timpurilor), Xena, Hercules, Dr Quinn, sit-com-urile: Mash, Taxi, Three's Company, Evening Shades, Cheers (da, unele din anii 70, 80 dar noi le-am descoperit abia după un deceniu sau chiar două), A treia planetă de la soare, Love Boat (de pe Tele 7abc), Mad About You, News Radio, Hélène et les Garçons, și multe altele. Altele, deși au avut succes, nu mi-au plăcut, ca Twin Peaks de exemplu, pe care nu l-am înțeles sau chiar Beverly Hills. Filmele reper (Basic Instinct, Total Recall, Forrest Gump, Jerry Maguire, It Could Happen To You - acesta din urmă l-am văzut la cinema, în cele trei-patru rînduri, nu mai multe, cînd am fost la un film în perioada facultății, poate și de asta mi l-am procurat și pe DVD și mă uit și acum cel puțin o dată pe an la el). Toate astea m-au influențat într-un fel, cred dacă le-aș revedea aș retrăi momentele din trecut, cînd, deși n-aș putea spune că eram mai fericit sau mai nefericit, aveam totuși perspective mai optimiste asupra viitorului meu.

O relație specială o am cu filmele franceze. Am văzut atîtea filme, din toate perioadele de fapt, încît aș putea afirma că mi-am format o imagine ca dintr-un puzzle a culturii pop a Franței. Însă nu le-am văzut atunci, ci în ultimii 15 ani (Les randonneurs e filmul meu preferat al tuturor timpurilor). Nu știu exact ce influență mai au filmele acela, eu sper că totuși mai au pentru că amintirea acelor actori carismatici pare vie, asta am observat de pe forumuri sau din presă. Îmi place foarte mult, atunci cînd mă uit la filmele din acei ani, să observ cîte un colț de stradă, sigla unui magazin, o cafenea, un restaurant, bar, să recunosc cîte o clădire, să mă uit la modă, la mașini, aeroporturi, la cum vorbeau oamenii la un telefon public. Și găsesc similitudini cu vremurile de la noi. Și simt ca și cum aș fi trăit și eu de fapt acolo, atunci.

Îmi imaginez un american care a trăit în ultimii cîțiva zeci de ani, patruzeci, șaizeci sau mai mult. La ce cultură a fost expus și în ce măsură! Nici nu mă mir că s-a mutat în suburbii, e copleșit. (acum însă oamenii reîncep să se mute în centru din nou, dar asta e altă poveste). Comics, muzică country, jocuri video, filme, cinema drive-in, The Tonight Show, concerte, hippy, perioada cînd NASA trimitea oameni pe Lună, criza petrolului din 73, apariția Sillicon Valley, walkman-urilor, videocasetelor, castelor audio, a CD-urilor. Cred că poate afirma că a trăit vremuri mai bune atunci.

Nostalgia e un sentiment foarte puternic. Nu e de neglijat, nici de disprețuit. Și ce dacă cred că în trecut era mai bine? Poate e adevărat, cine știe? Celor care spun că nu poți trăi uitîndu-te doar în trecut le reamintesc să se uite la perioada Renașterii, cînd au fost redescopriți clasicii antichității. Poate că acum trăim într-un fel de ev mediu și o soluție de a ieși e să revalorificăm trecutul. S-a trecut prea în viteză peste anii 90, și peisajul curent actual nu e prea divers, ca un teren care a fost cultivat îndelung și are nevoie de o perioadă de pauză ca să se refacă. Poate și noi avem nevoie de așa ceva după lupta asta continuă pe care o ducem cu răutatea umană, cu serviciul, care ne uzează. Cum anume - întorcîndu-ne în trecut, căutînd unele modele pe care le-am pierdut sau descoperind greșeli. Toate astea fac parte din inconștienul colectiv al unui popor, comunități, nu știu dacă e mai e cineva care să simtă la fel sau care să fi fost influențat de toate aceste lucruri. Zilele trecute am citit că The Big Bang Theory se va opri după sezonul 12, adică anul ăsta, și asta m-a întristat. Pentru că nici un serial n-a mai redemarat vreodată, odată încheiat, poate cu puține excepții și nu de lungă durată.

Acum nu știu dacă am fost influențat mai mult de ceea ce am trăit efectiv sau de ceea ce am trăit prin filme, seriale sau ascultînd muzică, sau în ce măsură. Laturi ale personalității mele sînt cu siguranță marcate de cultura pop. Poate și de asta e așa dificil să emigrezi - îți pierzi reperele și pînă să ți le găsești, să le decoperi, au trecut ani buni, pierzi poate decenii. Unii oameni sînt supuși unei singure culturi pop, mainstream, dominată de filmele americane și emisiunile tv din țara lor. Eu însă mă consider într-o mare măsură influențat și de cea franceză. Nu știu dacă mai există cineva care să rezoneze la asta.