Switching

Ideea este că deseori trebuie să comuți între partea stîngă și cea dreaptă a creierului. Partea stîngă este analitică, cea dreaptă emoțională. Cu alte cuvinte să faci switching. În engleză switch înseamnă a schimba ceva în mod complet și neașteptat. Stînd la o terasă în piața Operei, povestind și privind lumea care trecea, am inventat o formă nouă de urare: ”May you have a very fast switch!”. Ok, asta fac acum. Voi da cezarului ce-i al cezarului. Cezarul în cazul meu fiind compania la care lucrez. Cînd ies de la servici încerc să trec cît pot de rapid de la stînga, analitic, la dreapta, bazat pe simțuri. Există trei motive pentru care n-ai timp: lenea, dispersia atenției și oboseala fizică. Cea cu care mă lupt cel mai puternic este ultima. Încerc să scriu, în special, să ascult muzică, să citesc literatură și cărți de scenaristică, să văd filme, dar să reușesc în același timp să fiu și odihnit pentru servici. Hugh MacLeod povestește într-un manifest pe site-ul său, că o persoană creativă are două tipuri de job: una este cea sexy, de tip creativ și cealaltă care-i plătește facturile. Nice, isn't it? Pînă acum două săptămîni eram complet de altă părere și încă nu știu sigur dacă teoria asta funcționează, dar trebuie s-o experimentez. Unul din planurile mele pe acest an este de a face o pauză mai lungă la servici pentru a călători undeva și apoi de a sta acasă și a scrie. Am observat însă că stînd acasă, doar cîteva zile, îmi pierd din determinarea pe care mi-o dă mersul zilnic la servici, și în plus îmi ies din ritm. În fond așa îți poți aduna material, poți face observații, îți cauți inspirația, nu doar stînd în casă. El zicea că M.O.-ul său în viață era să aibă o viață normală dar în același timp un hobby ”terrific”. Să-și găsească un echilibru, cred. Și cred că sînt mulți oameni adevărați care fac asta. Dar poate ține mult astfel? Hm, poate nu, poate că evoluția ar putea duce la un punct după care trebuie să iei o decizie, să alegi, dar pentru început, și mă consider abia la început, mi se pare un plan bun de urmat.

O seară caldă de primăvară în Centru

Din Unirii pînă în Piața Operei, via Libertății. Peste tot oameni drăguți începîndu-și week-end-ul, bucurîndu-se de seara caldă de primăvară. Orașul arată foarte occidental. Fațadele clădirilor sînt aproape toate refăcute, mașinile se strecoară încet pe străzile înguste, în aer se simte un amestec de fum de țigări cu parfum sau miresme de mîncare. Și de copaci înfloriți. Văd numai oameni cu fețe relaxate. Cupluri îndreptîndu-se spre localuri, terase, cafenele. Trec pe lîngă fete frumoase, îmbrăcate elegant, schimbăm priviri. Sufletul îmi vibrează de poezie și cîntec. În aer plutește o muzică de jazz și lounge de la barurile dimprejur. Pe Alba Iulia multe din magazine erau deschise iar vînzătorii stăteau în prag, sau pe trepte, și priveau lumea care trecea, forfota străzii. De fapt toți se priveau unii pe alții. La Operă era un spectacol, oamenii ieșiseră în pauză și priveau de pe balcon. În Centru s-au montat căsuțe, unde se vînd produse artizanale. Am stat la o terasă și am privit oamenii care se plimbau. Grupuri de cîte două fete. Sau fete îmbrăcate provocator; sau vorbind la celular. Fete cu privire melancolică. Atît de diferit de ce văd zilnic la servici! Soți ieșind cu bebele în cărucior. Am văzut o negresă cu o cheie în mînă, vorbind cu cineva înainte de a deschide o ușă de fier și de-a intra într-una din clădirile din Centru. Interesant, oare sînt și acolo apartamente, sau doar firme? Din cînd în cînd vedeam tipe intrînd sau ieșind dintr-un magazin pentru femei. La o masă discutau doi oameni mai în etate, cu păr lung și cu priviri de artiști. La alta s-a așezat un el și o ea, comandînd de mîncare. La o alta cîteva femei căsătorite, venite singure. Cum se ridicau unii, veneau alții. Chelnerița era rumenă și rubensiană, dar foarte sexy. Cînd m-am întors se făcuse deja noapte, am trecut pe lîngă cîteva librării, care erau încă deschise. O tînără aranja ceva pe rafturi. În Piața Unirii, pe băncile de piatră erau grupuri de fete, la fel de drăguțe, cu chef și priviri șăgalnice. Am trecut pe lîngă Parcul Botanic. În paralel - un șir de mașini întinzîndu-se de la sensul giratoriu pînă la interecția de la Mall. După viaduct, un vehicul turna asfalt cu toate luminile de semnalizare aprinse. Magazinele de la parterul blocurilor erau luminate și încă deschise. Totul pare așa de obișnuit. Și totuși, deși sînt în propriul oraș, mă simt, într-un fel, ca un turist care redescoperă niște locuri în care n-a mai fost demult. Poate din cauză că n-am mai ieșit de ceva vreme. În general obișnuiesc să vin direct acasă. Se spune că uneori omul simte nevoia să se întoarcă la rădăcini, la locul de unde a plecat. Ori eu am acces, sau pot avea acces, de fiecare dată, la spațiul natal. Deși acum îmi apare altfel, într-un mod pe care îl înțeleg mai bine, îl simt, însă nu-l pot exprima. Face parte din mine.

Angoase de după trimiterea scenariului

După ce l-am înscris în concurs, nici nu m-am mai uitat peste el. Nici nu am mai deschis fișierul! Dar continui să mă gîndesc, din ce în ce mai angoasat, mai cu seamă la greșelile pe care știu că le-am făcut. În primul rînd dialogurile. Nu, nu așa se scriu. Trebuie să fie mai concrete, mai concise, condensate expresiv. Totuși unele mi-au ieșit fluent, le simt, văd că se nasc unele din altele. Apoi ... ideea de bază e bună, sînt unele scene care mi-au ieșit, imagini vizuale pe care știu că le-am creat bine. Deși ... poate am vrut să exprim prea mult acolo, și downshifting-ul, și căutarea real-ului, autenticului. Trebuie să mai adaug o scenă cu Dana și cu Feli, după ce l-a cunoscut pe Chris, scenă plasată într-o librărie, și în felul ăsta mai bifez  înc-un loc public de desfășurare a acțiunii, un loc esențial de altfel, toți fiind intelectuali. Există doar o scenă doar cu ele două, în rest Chris e cam (prea) peste tot. Cred că scenariul e cam scurt, mă gîndesc. Mai trebuie ceva, cîteva scene poate... Multe dialoguri trebuiesc și rescrise și extinse... Nu cred că trebuia să indic o piesă muzicală, totuşi, în contextul acela, mi s-a părut foarte justificat. Am scris treatment-ul în patru ore, mi s-a părut c-a ieșit bine; în regulament nu scria că trebuie și ăsta, doar într-un tab al paginii de upload. Bine că nu l-am lăsat pe ultima zi. Ajunsese să-mi ocupe tot timpul, și îl aveam în minte orice făceam...

Unii spun că un scenariu bun se scrie în cîteva luni. Trebuiesc făcute și pauze, după care trebuie revenit, iar, etc. Eu nu aveam timp la dispoziție, l-am scris în mai puțin de trei săptămîni. Dar m-am și lenevit, că doar știam de la începutul anului că se va desfășura cam prin perioada asta. Anul trecut intervalul de timp a fost mai lung. În loc să mă apuc de treabă, am citit o duzină de romane, am văzut filme, și nici acum nu am terminat cărțile de scenaristică pe care mi le-am luat la începutul anului de pe Amazon.

Și mă mai sîcîie și faptul că nu am fost la București să-l înscriu la Dacin Sara. N-am mai avut timp. La început a fost oboseala, apoi m-am dat seama că nu se merită. Mi l-am trimis prin mail și apoi și prin poștă. Cred că trebuia un plic sigilat, totuși. Poate am să mi-l trimit și ca și colet.

A, și mai e ceva. Sper că l-am înregistrat bine. Sau că softul de upload a fost bun. Sper! Nu-s sigur. Pînă acum n-am primit nici un mesaj de confirmare. Of!

Oricum, nu mă gîndesc deloc la un eventual cîștig. Scenariile cîștigătoare în anii precedenți aveau subiecte proaste dar erau scrie bine, literar vorbind. Dar mă gîndesc că și acesta trebuie rescris, șlefuit, să-l fac profesionist, deși ... pentru cine? Dar mi-e groază să mă reapuc de el. Însă simt că altfel nu pot trece la altul. Și urmează în iunie parcă, trebuie să verific, un concurs în State. Sper să accepte doar înregistrarea online... Asta dacă îmi va mai veni o idee.

Continui să mă întreb, oare o să-mi citească totuși cineva, mie, acolo, scenariul?

Vinil - Scenariu - synopsis

Acesta este synopsis-ul scenariului trimis astăzi la Concursul Național HBO 2009.

CHRIS este un tînăr din middle-class-ul bucureştean, stresat de cotidian, nemulţumit de servici şi de societatea în care trăieşte. Simte că şi-a neglijat viaţa personală şi doreşte să facă o schimbare în viaţa lui. Se decide să încerce să-şi găsească o fată pe Internet. Urmează patru întîlniri nereuşite cu diverse tipologii feminine. Într-o noapte, primeşte un telefon de la colegul şi prietenul său GEORGE, cu care obişnuieşte să joace baschet şi să socializeze. Acesta-i spune că-i poate face cunoştinţă cu o colegă de servici a soţiei sale. Chris ezită la început, dar în cele din urmă acceptă. La întîlnire, într-un local, se află George, FELI, soţia lui, şi DANA, care este chiar una din fetele cu care a avut înainte un blind date. Cei doi continuă să se întîlnească. Conversează despre diverse teme. La servici George îi propune lui Chris să meargă în concediu, oferindu-i spre folosinţă vila sa de pe malul mării. Deşi o consideră prea devreme, e conştient că i-ar prinde bine o pauză şi acceptă.

Ajunşi în vila lui George, Chris şi Dana ajung să se cunoască mai bine. Chris se simte din ce-n ce mai atras de energia, dar şi de fizicul ei. Acasă, într-o seară, ea îi oferă un joint, pe care el, deşi speriat la început, acceptă. Merg la o discotecă. După o plimbare pe faleză, cei doi ajung să se sărute. Fac dragoste. La finalul sejurului, Chris îi propune Danei să se mute împreună cînd ajung în Bucureşti. Ea acceptă. Urmează cîteva scene. Chris şi Dana în piaţă, unde ea îi explică factorul social al unei pieţe şi-i arată produse ţărăneşti autentice. Îi invită acasă pe George şi Feli. Aflăm cîte ceva despre fiecare personaj. Fetele lucrează în asistenţă socială, băieţii într-un domeniu care lui Chris i se pare că-l goleşte de emoţii şi că devine un robot. Chris colecţionează discuri de vinil, care pentru el reprezintă un refugiu într-o lume mai simplă, de dinainte de a se fi născut. Aflăm că toate celălalte personaje îşi doresc să fi trăit în alte timpuri, în trecut. La serviciul lui Chris şi George soseşte un proiect nou, care treptat începe să le ocupe din ce în ce mai mult timpul liber. Tensiunea creşte între Chris şi Dana. Treptat Chris adoptă acelaşi comportament ca cel pe care înainte îl dispreţuia, cel al colegilor săi: fotbal, bere. Dana se simte neglijată. Îl părăseşte. La servici, într-un Team Building, Chris îşi exprimă dezaprobarea faţă de organizarea deficitară din firmă. Chris o urmăreşte pe Dana şi îi propune să intre într-un local, să discute. Din mulţime apare însă noul prieten al ei. Chris se întoarce în apartament. Răsfoieşte colecţia de viniluri şi ascultă muzică. 

La servici, George îi spune că noilor parteneri, francezi, le place de el, în urma atitudinii sale, şi că aceştia îl invită la un stagiu în Franţa. Urmează secvenţe din Paris, cu Chris. Ajuns înapoi, George îi mărturiseşte că şeful stresant pe care l-au avut a plecat, că a fost promovat în locul acestuia şi firma e în expansiune. Chris, George, Feli şi Dana se-ntîlnesc la o terasă din centrul vechi al Bucureştiului. Chris şi Dana rămîn singuri. Conversează. Decid să fie din nou împreună.

Scenariul nr. 0

Acesta e prima idee a unui scenariu pe care-am început să-l scriu, dar pe care nu l-am mai dezvoltat.

Mihai, un tînăr din middle-upper-class-ul bucureștean, puțin peste 30 de ani, celibatar, stresat de servici și de cotidian, simte nevoia unei schimbări în viața sa. Prietenul și în același timp colegul său George îl sfătuiește să-și ia o vacanță. Dă anunțuri pe Internet pentru găsirea unei fete cu care să-și petreacă o săptămînă la mare. Primește cîteva răspunsuri. Se întîlnește cu cîteva. Acestea sînt diferte tipologii - o studentă, apoi o fată bătrînă care se gîndește numai la măritiș, apoi o pasăre de noapte care-i cere tariful. Într-o noapte, stînd în apartamentul său și uitîndu-se la televizor, George îl sună și-i spune că soția lui are o colegă, pe nume Dana, cu care ar putea să-i aranjeze o întîlnire la restaurant, toți patru. Cei doi ajung să se înțeleagă. George îi spune, la bufetul firmei, că-i împrumută casa sa de vacanță de la malul mării. Mihai și Dana se hotărăsc să plece. Sînt filmați mergînd pe autostradă, spre litoral, cu mașina.

Ajunși la vila prietenului său, cei doi petrec primele zile înțelegîndu-se din ce-n ce mai bine, mergînd prin cluburi, plimbîndu-se pe faleză. Ajung să se îndrăgostească. Ea îi oferă un joint, pe care el, deși la început reticent, îl acceptă. Dar Dana se dovedește a nu fi ceea ce pare. O surpinde vorbind misterios la telefon. Aude cum ea îl refuză. Apoi o vede vorbind cu cîteva persoane misterioase. Ea îi spune că a fost chemată la servici urgent și că trebuie să plece. El devine nervos. Se ceartă. Ea cheamă un taxi s-o conducă la gară. El decide s-o urmărească cu mașina. Dar fata se îndreaptă în alt loc. Se întîlnește la o terasă cu niște personaje dubioase. Se lasă seara. Dana și grupul se urcă într-o mașină. El îi urmărește. Ajung într-o zonă de case de la marginea Constanței, apoi crede că i-a pierdut. Brusc, un om îi apare în față, altul din lateral, amenințindu-l cu un pistol. Iese din mașină. Dana îl recunoaște, le spune cine este. Aceștia vor să scape de el, dar Dana îi ia apărarea. Cineva se urcă în mașina lui și se îndreaptă toți spre o zonă industrială pustie. Acolo îi iașteaptă ale două mașini. Coboară. Are loc o tranzacție. Se mută genți grele dintr-o mașină în alta. Îi oferă o servietă. Apoi, brusc, se aude poliția. Nimeni nu mișcă! Precipitați, bandiții trag, fiecare se crede trădați de celălalt. Începe un schimb de focuri. Dana e împușcată și se prăbușește. Șeful bandei, Nick, împreună cu alți doi îl iau pe Nick în mașină și reușesc să fugă. Are loc o urmărire prin străzile înguste din Constanța, reușind să scape de urmăritori. Nick îi cere lui Mihai, amenințător, să-i ducă la casa acestuia, să se ascundă pînă cînd va veni o mașină să-i ia. Ajunși acolo, Mihai e legat la spate. Are loc un dialog între el și Nick. Mașina sosește. Se decid să aștepte dimineața. Mihai, lăsat singur în cameră, își amintește de un cuțit văzut într-un sertar al dulapului. Se îndreptă acolo, începe să roadă și reușește să scape. Își masează mîinile. Tocmai intră pe ușă unul dintre bandiți. El îi aruncă-n cap cu un scaun. Face zgomot. Fuge spre ușă, iasă din casă. Nick îl amenință, aprinde lumina. Fuge spre mașină. E împușcat. Se prăbușește. Atunci, brusc, se aude o voce, se face lumină. Casa era înconjurată de poliție. La megafon e Dana, cu mîna bandajată. Nick se pregătește să tragă, dar un polițist îl împușcă.

E noapte, mașini de poliție peste tot, televiziune. Un elicopter în spatele casei. Mihai e bandajat la o mînă, cămașa-i e sfîșiată, umărul gol. Medicii-i spun că glonțul i-a răzuit doar bicepsul, nu i-a trecut prin corp. Dana se apropie de el. Dialog. "Deci. Tu ești îngerul meu păzitor?", întreabă el. Ea: "Mi-am rănit o aripă." El zîmbește. "Știi, sîntem niște îngeri cu o singură aripă, spunea cineva, și nu putem zbura decît dacă ne îmbrățișăm." Ea zîmbește. "Știi, trebuie să plec la București, pentru procesul verbal. Voi lua elicopterul. Pa!" Pleacă. Camera se mută de la elicopter spre Mihai. Respiră repede. Palele elicelor fac un zgomot din ce-n ce mai mare. Camera se mută apoi spre mare, spre valuri, din ce-n ce mai aproape. Ultima scenă îi prezină pe el și pe George, la o terasă. Îi spune că știa că e polițistă, dar că Dana a spus să nu-i divulge informația. Iasă pe stradă, se salută - "Ne vedem mîine". El se urcă în mașină. La volan e Dana. Mașina se pierde în traficul greu bucureștean.

Scriitori în cafenelele din Paris

Am căutat prin cărțile din bibliotecă anumite pasaje scrise de cîțiva scriitori, care, zic eu, au înțeles cu adevărat Parisul, trăindu-l acolo, cunoscîndu-l prin experiența hoinăritului pe străzi și a meditației din cafenele.

Ernest Hemingway - "A Moveable Feast": "I went on up the street looking in the windows and happy with the spring evening and the people coming past. In the three principal cafés I saw people that I knew by sight and others that I knew to speak to. But there were always much nicer-looking people that I did not know that, in the evening with the lights just coming on, were hurrying to some place to drink together, to eat together and then to make love. The people in the principal cafés might do the same thing or they might just sit and drink and talk and love to be seen by others."

Jack Kerouac - "Satori in Paris": "I'm left there hanging on the bar stool pestering everybody with my poor loneliness which goes unnoticed in the crashing busy night, in the smash of the cash register, the racket of washing glasses. I want to tell them that we dont all want to become ants contribuing to the social body, but individualists each one counting one by one, but no, try to tell that to the in-and-outers rushing in and out the humming world night as the world turns on one axis. The secret storm has become a public tempest."

Henry Miller - "Primăvară neagră": "În clocotul și agitația orei de vîrf, eu stau și visez lîngă un aperitiv. Cerul e calm, norii nemișcați. Stau în punctul mort al traficului, împăcat cu tihna vieții noi ce se naște din putreziciunea din jur. Tălpile mele ating rădăcinile unui trup fără vîrstă pentru care nu am nici un nume. Comunic cu întregul pămînt. Iată-mă în chiar pîntecul vremii unde nimic nu-mi poate tulbura calmul. Încă un rătăcitor care a aflat patima propriei neliniști. Iată-mă pe stradă, compunîndu-mi cîntecul. Este cîntecul pe care l-am auzit în copilărie, cîntecul pe care l-am pierdut în lumea cea nouă și pe care nu l-aș mai fi regăsit dacă nu aș fi căzut ca o crenguță în oceanul timpului."

Why, Max ?

Faptul că se va renunța la dezvoltarea WiMax-ului s-a anunțat oficial încă de la finele anului trecut. Motivele aduse inițial au fost acelea de "cost reduction" (expresie pe care-o tot aud cam de pe la începutul mileniului acesta-ncoace, de atîtea ori, încît mă și-ntreb uneori cum ar fi să lucrezi la o firmă căreia-i chiar merge bine), precum și apariției LTE-ului, generația nouă de wireless broadband, despre care se zvonea și pe la noi că s-a și început dezvoltarea, în țările din Vest, desigur, adică în liniște și confidențialitate. Dar apoi, cumva subtil, s-a nuanțat aceast fapt, declarîndu-se că de fapt se vor tăia doar "investițiile" însă de fapt maintenanța pentru clienții existenți (deși puțini la număr și cam nesemnificativi, adică mai sărăcuți, așa) și development-ul versiunii w4 vor mai continua o bucată de timp. Concret, acest lucru s-a tradus prin aceea că o parte a activităților, destul de plictisitoare de-acum, aproape inutile chiar, care se făceau prin State de exemplu, și prin Germania sau pe unde-or mai fi, nu știu exact ce se face unde, fiindcă noi am fost mereu, și sîntem, ținuți în întuneric, deci o parte din activitățile acestea se vor reloca în centrele R&D din țări mai de low-cost, printre care deci și România. Drăguț că s-au gîndit la noi! Tehnologii învechite pentru unii, mană cerească pentru alții! Mă gîndesc că sîntem ca Wall-E, roboțelul care compacta gunoaiele pe o planetă părăsită și poluată de pe care oamenii au emigrat pe o colonie spațială luxoasă. Mă uitam pe geam la servici, gîndindu-mă la toate astea și atmosfera de afară parcă îmi susținea impresia: ninsoarea, care nu se depunea, s-a transformat apoi în lapoviță, apoi ploaie, vîntul bătea din toate direcțiile, uneori intra prin termopanele învechite, afară era noroi peste tot, și pe maidanul din curtea din spate și pe trotuare, prin tot orașul. Vedeam nu departe clădirile noi care se construiesc în 700, sînt trei macarele în bătaia vîntului, care par a se-ncăpățîna uneori să lucreze. Alcatel-ul a rămas mic printre ele, dar mai rezistă, nu se predă.

Mă gîndesc ce investiții s-au făcut acum cîțiva ani: s-a amenajat clădirea de lîngă, s-au angajat acolo atîția oameni, atît la noi în R&D cît și la acceptanță, la lucrul cu eventualii clienți, cu speranțe mari etc. În fine, ce ne impactează direct este că se vor aduce încoace și unele activități de dezvoltare de soft ale WiMax-ului, în sfîrșit, nu doar teste, ca pîn-acum. Și că asta ar putea fi o portiță a un viitor utopic, pentru o eventuală felie din tortul LTE-ului. Cine știe cum o ieși și ăla, după ratarea Umts-ului și acum și a WiMax-ului! Un motiv pentru managementul local să fie datoare să re-itereze încrederea că, deși este criză, și unele firme importante din oraș dau chix (deși n-au vrut să ne spună care anume și eu n-am auzit de niciuna care să aibe probleme, ba din contră, am auzit de măriri de salarii, care la noi îs înghețate) noi, prieteni, iată, reușim totuși să supraviețuim cumva! Din nou mentalitatea de loser, dar poate fi o metodă de-ai ține pe oameni "busy-minded", chestie de care io unul așa m-am săturat că devin irascibil. Chestia cu dev-ul am aflat-o cu o săptămînă înainte de anunțul de la clan debriefing, de la CBA, care ne-a pus că lui i s-a propus un post nou la una din cele două echipe formate, și c-a acceptat. Normal. El are mai bine de 3 ani de luptă cu tc-ul, de stres; a văzut tcif-ul născîndu-se de la zero, a trecut peste milestone-uri care se ratau pe rînd, cu oameni care plecau unul cîte unul, peste certuri cu dpm-ii, etc. Ne-a zis că i s-a promis mai demult (probabil c-a cerut el la un moment dat cînd presiunea aici era prea mare) că, după ce va termina b10-le, și dacă veni un proiect nou va fi anunțat primul. Apoi, SBA, care revine de la dep. IT, unde cică atmosfera e nasoală (i.e. oamenii-s necomunicativi, dar cred că și managerii-s f. slabi) deși venise inițial la un interviu pentru un job la noi în grup. Și i s-a dat unul mai bun. Nu știu, n-am înțeles cred de fapt niciodată parabola aia cu fiul risiptor, și în firmă am avut ocazia s-o văd aplicîndu-se de mai multe ori. Dar, în fine, a prins momentul potrivit, a avut noroc, cred. Dar ar fi oare mai avantajos? Nu cred că atmosfera va fi așa apăsătoare, ca la noi în echipă, unde avem doi oameni care-au împuțit-o: Dgh și Cbu, dar în general cam peste tot găsești unul din ăștia. Spunea CBA că după atîta timp de tras tare la TC i-ar prinde bine un proiect mai lejer. Mi se pare o afirmație foarte înțeleaptă, foarte matură. "Iată un om cu capul foarte bine așezat pe umeri", mi-am zis. Muncim, tragem, dar ne mai trebuie și perioade de pauză, adică, de reflecție, așa e natural. Apoi mai e avantajul training-urilor inițiale, ca să nu mai vorbesc de misiuni în State, etc. Pff! Iar mă ocolesc astea. Și am cam aflat cine-s ceilalți care se vor duce, sau au fost aleși, din echipe care nu prea aveau cine-știe-ce activitate importantă - oameni mult inferiori, care habar n-au de programare sau de protocoale. Eu n-am fost să mă anunț voluntar, în primul rînd că nu-i stilul meu să fac asta; am făcut-o odată, acum cîțiva ani, și mi-a lăsat un gust amar, după care am fost ușurat că nu m-am dus, fiindcă s-a dovedit că perspectivele nu erau prea bune. În al doilea rînd că n-am încă doi ani pe proiect, mi se pare cam unetic; de fapt există un regulament interior (deși și tc-ul se cam termină și el). Sînt și zvonuri de ceva LTE la orizont. Apoi mă gîndesc că WiMax-ul e tehnologie obsoletă deja, deci nu e așa prioritară, deci bugetul va fi și mai redus ca la GSM, dar, na, cine știe și cui îi pasă? Și mai am un motiv. Anul acesta vreau și trebuie să-mi iau mai multe zile de concediu, cu tupeu, mai multe de cîte am oficial, deși am destule, fără plată, să călătoresc prin străinătate, să mă odihnesc, dar în special să stau acasă și să încerc să scriu ceva, un scenariu la care visez, sau, de ce nu?, literatură. Și să-mi văd și de toate celălalte planuri pe care mi le-am făcut pentru anul acesta, fără să fiu nevoit să-mi concentrez atenția la servici, pe care nu-l mai consider prioritar. Poate nu sună clar. Deși trebuie să mă mai gîndesc.

În 21 de zile

  Cărțile de tip "teach yourself in 21 days" au în primul rînd avantajul major că-ți dau încredere în tine însuți. Îmi amintesc că, mai demult, pe la-nceputul carierei, mi-am luat și eu o astfel de carte; era despre SQL; urma să mă angajez la o altă firmă unde auzisem că se cereau (și) baze de date și voiam o documentație care să acopere cît mai multe, iar Net-ul nu era așa răspîndit (hei, nepoții mei chiar mă vor crede anacronic rău!). Nu am citit decît unele pasaje, în rest am răsfoit-o doar - aveam deja o oarecare experiență, lucrasem în domeniu - și pot spune că mi-a folosit în sensul că mi-am dat seama că știam de fapt domeniul de bază, trebuia doar structurat puțin, și aveam nevoie doar de siguranță și încredere (o problemă mai veche de-a mea). Plus că avea o copertă foarte atrăgătoare iar în interior era bine structurată în capitole, subcapitole, paragrafe, casete, tabele și era în general bine aerisită, plăcută la privit. Acum îmi pot da seama de gradul de profesionism al unui developer, sau programator cum se spunea în general mai demult (acum termenii sînt foarte distincți) după cum spune că a citit sau după cum vorbește depre o carte de specialitate, tehnică, pe care-a citit-o sau a frunzărit-o măcar. Nici un profesionist nu citește totul, de la prefață (pagina i) și începutul capitolelor pînă la final, ci își ia doar informația care-i trebuie, fiindcă are deja o bază, și astfel știe să-și structureze el însuși fluxul informațional, își cunoaște slăbiciunile și știe să-și umple găurile din experiență. Cei superficiali, ca majoritatea din cei pe care-i cunosc, nu numai că se blochează/obosesc în prima treime citită dar apoi își dezvoltă complexe de inferioritate, care se acumulează și se extrapolează la nivelul întregului caracter. Bine, e și destul de greu de a citi o carte cuprinzătoare din prima - pentru majoritatea oamenilor poate fi o nucă tare (o lege a lui Murphy spune că dacă întîlnești într-un text tehnic un termen pe care nu-l înțelegi, treci fără grijă mai departe, că va fi inteligibil și fără el, sau se va auto-explica el mai încolo). Ori o carte de tip „21 de zile” exact de asta te poate scăpa, mai ales dacă e presărată cu încurajări din partea autorului, dar și cu îndrumări, referințe de a citi și studia și alte cărți, după ce ți-ai format deja bazele. La fel zic, trebuie procedat, în general, și înaintea urmării unui curs, adică nu te duci acolo ca picat din cer. După aceea, normal că trebuie să studiezi serios, să intri în milioanele de detalii de documentație, de linkuri, altfel rămîi la nivelul de diletant. Și astfel de cărți există în toate domeniile, de dietă de exemplu, sau cred că au și cum să conduci o navetă spațială în 21 de zile, etc.

  Mă gîndesc că românii sînt în general niște oameni foarte complexați (ăsta nu singurul defect, desigur). Sistemul educațional, și cel de acasă și din școli, facultăți, din cărțile din programă, mass-media, filme, le-a inoculat faptul că nu pot face un lucru bun și că întotdeauna alții, din alte țări, vor fi superiori. Asta n-ar fi atît de rău dacă nu s-ar transforma într-un dispreț atît față de ei înșiși (o cauză a alcoolismului de exemplu, unde sînt pe primele locuri în Europa) și față de cei din jurul lor, colegi (bășcălie). Și astfel auzim bășcălie de la emisiunile de dimineață, de la tv la cele de radio, pe care le ascultă șoferii români, pînă la emisiunile vulgare de divertisment de seară. Nu mă regăsesc deloc în aceste caracterizări, și sper, chiar cred, că acestea vor dispărea, deși nu știu cît de curînd. Am observat din ce-n ce mai mulți tineri, mult mai tineri ca mine, noncomformiști, care nu mai sînt interesați de bani, proprietăți, de exemplu, ci de ceea ce este frumos, de calitatea vieții, muzică, arte, life-style, literatură. Mă înțeleg mult mai bine și intru mai ușor în discuție cu ei decît cu cei din generația mea, care-mi par bătuți în cap, zombi îndoctrinați să asculte și să nu comenteze, închiși în carapacea complexelor, anchilozați de atingerea magică a baghetei conveniențelor.

Spațiul privat la servici

  Unul din lucrurile greșit organizate la noi în firmă este împărțirea spațiului de lucru; mă refer de exemplu la birourile în care stau destul de îngrămădiți 9-10 oameni, sau la halele mari din clădirea cealaltă, pline, cu birouri în spațiu deschis, de 360 de grade, în care oamenii își distrag atenția unii de la alții, chiar inconștient. Inclusiv șefii. Mă gîndesc cum stăteau dpm-ii cîte patru în birou alături de cîțiva developeri care trebuau săracii să mai lucreze în hărmălaia și conferințele telefonice de acolo. Plus că și un manager are nevoie de liniște și spațiu privat, nu să audă cum se ceartă cei de la alte proiecte între ei. 

  Pe buletinul informativ al firmei pe care-l primim săptămînal am citit un articol despre un site ALU recent construit în India, la Bangalore (de w-cdma, deci o delocalizare din State). Are un design foarte elegant și modern, înconjurat de un parc cu verdeață, cu alei, copaci (privitul naturii odihnește organismul), bănci, chiar și-un un iaz, iar în interior cu săli de refrehments, biliard, săli de lectură, de conferință, etc. Și acolo spațiul de lucru era foarte privat, oamenii stăteau în cubicule, maxim doi într-unul, cu panouri despărțitoare ce feresc angajatul de distragerea exterioară a atenției. Stînd în picioare, pe ici pe colo mai vedeai eventual cîte un turban. În fine, scria acolo că angajații s-au plîns la început de faptul că panourile nu erau suficient de înalte și că apoi s-a luat măsura înălțării lor cu cîțiva inch-i. Uau, mi-am zis, îți dai seama? Pînă și indienii s-au prins. Cînd mă uit cum stau la noi angajații într-o hală mare, înconjurați de priviri indiscrete și ascult ce îmi povestesc colegii mei care lucrează-n țările civilizate ale lumii, sau după ce văd prin filme, mă gîndesc că asta poate este principala diferență între amatorism și profesionism. Și că asta e o explicație pentru care oamenii de la noi sînt așa de obsedați de a-și face case, sau a-și achiziționa imobiliare.

  De ce la noi nu se crează cubicule ? Din lipsă de bani ? Nu cred că ar costa prea mult montarea unor panouri. Atunci poate din cauză că managementul e slab, începător, și nu poate controla o echipă individ cu individ ? Sau din cauză că nici inginerii nu sînt experimentați, cei mai multi avînd sub zece ani vechime (în Franța de exemplu asta e limita de la care începe profesionismul adevărat) și se consideră că numai astfel învață, unii de la alții, și fiindcă documentația, know-how-ul nu ne prea sosește de dincolo. Sau este o proastă înțelegere a proiectelor, de exemplu comparația lui Laszlo de la unul din draft-uri, cu un stup de albine, luată adliteram. Poate fi o combinație de toate acestea. Dar oricum, urmările acestei lipse de spațiu privat sînt negative, ducînd la scăderea productivității, în ciuda investițiilor în cursuri de team-building, sau discursurilor periodice de stabilire a obiectivelor.

- În primul rînd, oamenilor le scade spiritul de inițiativă. Punct. Nu cred că asta e o caracteristică a firmelor mari, ci o văd ca pe-o consecință a unui stil organizatoric tipic comunist. Trăitul în comun cu alții, hm, poate fi distractiv, poate, în adolescență, cînd personalitatea nu e poate formată la unii, sau în tabere, dar deciziile pe care le iei în viață trebuie să le iei în nume personal, nu în societate, altfel îți diluezi, îți dizolvi personalitatea în grup, cum, vai!, cunosc atîtea exemple.

- Apoi, din nou paradoxul comunităților prea de stînga, unde intervine o oarecare, hm, să-i zic lipsă de respect față unii, neîncredere față de alții, din cauză că spațiul personal ți-e invadat uneori de tot felul de sconcși, cum există, de regulă, în fiecare echipă, și de-aici poate rezulta un comportament defensiv, sau cel puțin suspicios.

- Și să nu mai vorbesc de evidenta lipsă de liniște din încăperi, cînd îl mănîncă pe unul limba și se apucă să povestească ceva, obsesiile lui, sau reclame la tv (nivelul cultural și intelectual al angajaților din România e un epsilon care tinde spre zero) sau bîrfe din firmă, faze, etc., timp în care ceilalți lucrează la ceva urgent, sau, cînd sînt în mijlocul inspirației atunci sînt bruiați puternic.

  A-ți adapta modul de lucru după ritmul echipei mi se pare o formă a lipsei de caracter, nicidecum fexibilitate, sau profesionalism, sau respect față de alții. Normal că trebuie să știi să lucrezi în echipă, dar asta nu e suficient. Sigur că există și sînt de acord că trebuie să existe ședințe, debriefing-uri, sînt atîtea și atîtea metodologii de lucru, asta înseamnă munca într-un team, dar la tastatură stai dup-aia singur. Și așa se și vede valoarea unui angajat, nu după ce dă din gură. Am unii colegi atît de îndoctrinați și de stresați, încît nu mai sînt în stare să facă nimic singuri, de capul lor, simt nevoia să lucreze doar stînd împreună cu altcineva la calculator. Mai exact se uită la alții ce fac, și eventual chibițează, fiind în același timp cu atenția dispersată în toată direcțiile, și numind asta teamwork. Și asta chiar le place! Cînd mergeam pe la început prin misiuni, în străinătate dar și în țară, firma plătea o cameră separat pentru fiecare angajat, în ciuda prețului mai mare, știau ei de ce, chestie psihologică. Alții nu au înțeles și nici nu vor înțelege vreodată asta. Apoi, am observat de-atîtea ori, la începutul formării unei echipe, fiecare om este entuziast, excitat să înceapă lucreze, iar apoi, după cîteva luni, uneori, ceva, cumva, se rupe. Apar bîrfe, prietenari sau dușmănii; am observat asta în ultimul timp și-n discuțiile de la cantină, de ex. la valul de noi angajați de la dep. financiar: ofuscări, sentimente de superioritate, priviri dușmănoase și așa mai departe. Plus oameni care se ignoră pe coridor, etc., apoi aluzii pe mizeria aia gossip. Ca-ntr-o mahala.

  Lumea de la noi în general nu mai iese după program să se socializeze cu colegii, prin baruri de exemplu, sau la terase, cum mai făceam pe la-nceput; poate uneori pe la cantină, dar asta o consider tot în cadrul serviciului, ca și pauzele de cafea. (La noi în echipă nu s-a ieșit într-un an jumate' decît cînd ne-au plecat colegi din firmă și au făcut cinste.) Totul, job-ul plus timpul liber, se petrece în același loc, într-un microunivers închis. Și astfel se întîmplă suprapunerea planurilor. Persoana și jobul pe care-l face vor fi considerate același lucru, strîns legate între ele. După servici nu ne mai vedem, gata, parcă ne-am săturat unii de alții, și, odată cu terminarea programului de la servici parcă s-a terminat și ziua, mergi acasă, te uiți la televizor, te culci și a doua zi te plîngi că nu mai ai timp liber. Metro, boulot, dodo, cum zic francezii. Dar ce mai vreau să spun e că nu cred că lucrul obosește în primul rînd aici, cît sentimentul de terminare a programului de lucru. Și atmosfera de tensiune, evident, dar asta-i deja altă poveste.

Prin librării în Timişoara

O formă de opulență care-mi place este cea pe care-o văd (uneori) atunci cînd merg prin unele librării, uitîndu-mă la rafturile întregi pline, sau la cărțile de pe jos, încă nearanjate, ca la inventar, cum am văzut acum cîteva săptămîni în Cărturești: erau zeci de mii de cărți, albume, reviste, cd-uri, dvd-uri. Îmi venea să înot literalmente printre produse! Și tot nu găsesc uneori ce vreau, tot ce-mi cere inima, în general. Bine, eu nu găsesc ce vreau uneori nici în marile lanțuri de librării, ca Virgin sau Fnac, uneori nici pe Amazon (da!). Nu am o librărie preferată și-n general îmi cumpăr cărțile din mai multe locuri. Librăria Noi din Unirii mi se pare bine aranjată, deși e mică, și, lucru de apreciat, liniștită, nu au muzica dată tare, e cochetă aș zice, și are și cărți străine. Esotera însă, deși are un spațiu mai mare, are cărțile prost aranjate, de exemplu am văzut stive de cărți (în format mare, cartonate, albume) înalte de un metru, iar cele de literatură sînt înghesuite că trebuie să scoți afară două-trei cărți ca s-ajungi la cea care te interesează. Și spațiul e înghesuit – trei oameni la același stand creează un ambuteiaj descurajator. Și  vînzătorii sînt cam prea insistenți după gustul meu, deși au dreptate, pt. că-n haos-ul ăla chiar ai nevoie de-un ghid. Bine, nu-s nepoliticoși ca țațele de la Eminescu, ce aparține statului, cred, unde nu intru decît cînd chiar caut o carte care n-o mai găsesc altundeva, și dacă știu că am și mărunt fix. Uneori dacă pe site-ul editurii scrie despre o carte că e epuizată, sînt șanse mari s-o găsești aici, chiar dacă trebuie să te urci pe-o scară. Dar la E. nu au așa o ofertă largă; au însă cărți ale unor edituri locale, județene, ce n-au tiraje mari. Humanitas-ul vechi, E. Cioran, și-a expus cărțile pe rafturi cu cotorul spre cumpărător, cred c-au ajuns la un overload. Titlurile sînt mai greu de urmărit. Humanitas-ul 2, Joc Secund însă, are un spațiu mai larg de expunere, au fotolii într-o încăpere unde au loc lansări de carte, au și o cafenea (sau ceainărie, nu știu exact, că n-am stat să beau nimic, neavînd cu cine altcineva să merg prin astfel de locuri). Mă intrigă multele cărți și reviste despre arhitectură de acolo, oare chiar așa o mare căutare au? Mai nou au adus spre vînzare și cești de ceai. Cărtureștiul din Mall are mai multe cărți în engleză, ceea ce mă-nteresează mult: cărţi cu fotografii, picturi, despre filme, beletristică. Au sertare mari jos, de asta cred că trebuie să urci cîteva trepte în stînga, trepte pe care poți să stai. Și aici am văzut stive mari, dar cărțile sînt dublate și pe rafturi. Și m-e temă puțin de rezistența structurii bibliotecii, am un mic vertij. La ceainăria de aici am fost de cîteva ori, deși nu mă prea dau în vînt după ceaiurile lor. Văd că aici se stă, nu glumă, sînt oameni care citesc, scriu, desenează, lucrează la laptop, nu bîrfe. Se bagă muzică tare, lounge, jazz, au boxe mari, de lemn. Dar cumva mi se pare izolată din cauză că s-a deschis Altex-ul acolo, de unde nu poți ieși decît pe unde-ai intrat. Sper să țină. La Cărtureștiul de pe Mercy ajung mai des, prin pauza de prînz. Au albume cu foi lucioase, străine, iar cărțile sînt aranjate bine. Din cînd în cînd mă uit la muzică, dar prețurile la cd-uri mi se par cam mari (oare le cumpără cineva aici în Ro?) sau salariul meu prea mic, și urmăresc ofertele speciale la unele filme. Hm, promoții la muzică n-am văzut. Acum cîteva săptămîni s-a deschis Cartea de Nisip; aici mobilierul e din lemn masiv și încă miroase-a lac. Înăuntru e cam întuneric, doar cărțile sînt luminate cu spot-uri, ca la muzeu, într-un clar-obscur. Și aici am văzut expuse unele cărți care nu erau prin alte părți, sau cel puțin așa mi s-a părut. Cică aici poți face în unele zile schimb de cărți, trebuie să mă-nteresez, nu c-aș vrea să dau o carte, dar așa, ca socializare. Nu mai compar prețurile, sînt greu de urmărit, știu că Diverta le are mai mari la cărți, dar mai mici la dvd-uri. Tot la Diverta găsești și produse IT (Ipod-ul de acolo l-am cumpărat) și rechizite (hei, de ce nu se mai găsesc pixuri Bic simple?). Diverta din Mall s-a mutat un etaj mai sus, într-un spațiu puțin mai mic – au pe o masă întreagă expuse noutățile, actualizate. În loc să scadă chiriile în Mall, sînt nevoiți să reducă spațiile. Oricum au crescut nr.-ul locurilor nefolosite. Mai era librăria Noi de la Bastion, bine amenajată, spațioasă, aerisită, garinistă cu cărți bune din ultimul deceniu, dar prin toamnă pe-acolo era șantier, se făceau lucrări de infrastructură a fostei cetăți, nu știu, nu cred adică, după cum se mișcă lucrurile prin Ro, dacă s-au terminat. Cam atît. A, plus anticarii de lîngă Bega, Centru, Piața Sf. Gheorghe. 

Trăind în microuniversul pe care-l am la servici, sau uitîndu-mă la televizor, care este un model pentru mulți din colegii mei și deci pentru societatea din Ro, mi se pare uneori că nimeni nu mai citește nimic, că pe nimeni nu-i interesează cărțile, luate chiar în derîdere de multe ori, și că civilizația umană e-n pericol. Dar apoi merg prin librării și mă mai liniștesc. Nu, îmi zic. Există și aici oameni dornici de cultură, de literatură, de frumos. Librăriile au ajuns și un factor de socializare, prin faptul că servesc și ca ceainării/cafenele, și atrag și mulți tineri, lume bună, ajungînd locuri 'cool'. Unele ziare se vînd cu DVD-uri cu filme, la prețuri bune, sau au cărți legate-n piele ecologică, cum face de exemplu Adevărul, căruia i-a și crescut tirajul foarte mult. Nu contează că-s citite/răsfoite/urmărite superficial, sau fragmentar, este un fenomen sănătos, un balon de oxigen, un pas înainte al civilizației.

Dakar 2009

  Anul acesta Raliul Dakar s-a desfășurat în Argentina și Chile, pe parcursul a mai bine de două săptămîni. Decizia s-a luat încă de anul trecut din aprilie, după ce Africa a fost considerată nesigură din cauza terorismului. Startul s-a dat la Buenos Aires, de pe un bulevard considerat ca fiind cel mai lat din lume. Întotdeauna m-a fascinat acest rally-raid, de la peisajele care-ți iau respirația la determinarea oamenilor solitari, care înfruntă cu curaj deșertul. De la atmosfera concentrată a piloților (și piloteselor), cu căștile puse, dis de dimineață de dinaintea startului în fiecare etapă, la pilotajul de anduranță și rezolvarea problemelor de pe parcursul zilei și nopții, la epuizarea celor care au ajuns cu întîrziere (sau nu) în bivuac. O bună parte a începutului s-a ținut în pampas, într-un mix de praf cu vegetație joasă. Pe parcurs am văzut și clasicele dune de nisip, peisaje aride (cactuși, iarba cămilelor) și albii secate de rîuri, și trecători la înălțime mare, peste 4500 de metri, munți, prin pustietate, peisaje selenare, drumuri prăfuite cu pietre, și vederea oceanului lîngă deșert. Ce diferență e între o echipă de uzină (VW a venit de exemplu cu peste 80 de oameni, piloți, mecanici, directori etc) și particulari, veniți din pasiune, care-au dat și bani doar ca să participe! Iar prețurile sînt foarte mari. Ce condiții au primii, o armată de oameni care noaptea curăță și repară mașinile. Unii au și terapeuți, maseuri! Și ceilalți care, după ce ajung tîrziu, abia mai au timp să doarmă! Nu e obligat nimeni să te-ajute. Mă gîndesc la ce sărbători de iarnă au petrecut acești oameni, cu gîndul mereu la raliul ce urma peste cîteva zile! Asta pe lîngă antrenamentele ținute luni, ani de zile. Dar situația de pe field nu poate fi prevăzută. De exemplu lui Carlos Sainz i s-a stricat servodirecția într-o etapă și a fost nevoit să conducă apoi pe sistem manual 200 de km – a zis că i s-au umflat mîinile și că nu le mai simte. Alții au pățit accidente mai grave - unuia i-a luat foc mașina, care era și neasigurată, și pilotul, particular, a zis că e ruinat. Sau dislocări de claviculă, coaste fisurate, lucruri uzuale. Îmi amintesc de șocul unor piloți care-au căzut cu mașina într-o rîpă, la un pas de moarte – au zis că le-a dispărut drumul. A existat și o victimă, un motociclist, din cauza unui edem pulmonar. Am văzut oameni în toată firea plîngînd, cu lacrimi amestecate cu sudoare și praf, văzîndu-și munca de-un an dusă rapid, din primele etape. Dar aici vii ca să-ți asumi riscuri, nu e o joacă. Vii să-ți depășești limitele. Am văzut împotmoliri în nisip, o mașină intrînd în viteză într-un teren moale, de mlaștină, rămînînd blocată, ajutată apoi de camioanele de asistență ale echipelor de uzină sau tractată de alții. Am văzut motociclete ridicate cu elicopterul. Unii au abandonat din cauză că le-a leșinat copilotul de epuizare. A existat și-o zi de odihnă, de repaus total. Și a mai fost o etapă anulată din cauza ceței, plus cîteva etape scurtate, cred că organizatorii au fost prea prudenți. Cică s-au anulat în total aproape 1000km de probă specială! Au fost și  greșeli de navigație, ca de-obicei – unii s-au rătăcit, au făcut o buclă de 20 de km, ca să revină pe drumul cel bun. De fapt aici nu există drum propriu-zis, ci îți faci tu ruta optimă, cu copilotul. La motocicliști e mai greu, trebuie să fii și cu ochii pe roadbook - un sul de hîrtie de fapt pe care e trecut, codat, traseul. Și la quad-uri. Camionagiii merg cîte trei. Un pilot coborît de pe motocicletă uitîndu-se-n jur, descumpănit. "N" mașini blocate pe o rază de 25 de metri, toate cu probleme. E ceva să ridici de "n" ori o motocicletă de jos, din nisip, sau să faci reparații în deșert, să înșurubezi, să schimbi o roată. Pe parcursul zilei, piloții fac și opriri, regulat, pentru curățarea radiatoarelor de exemplu, sau umflarea roților. Unii au ajuns în bivuac tîrziu în noapte, cu farurile aprinse, alții deloc, au dormit în pustietate, încălzindu-se de la țevile de eșapament. Noaptea e rece, scurtă, nu poți să dormi, ziua e fierbinte, înghiți praf. Trebuie să fii prudent, pe drum sînt și bolovani, roci, gropi nesemnalizate, șanțuri, îți poți avaria o aripă sau strica mecanismul de direcție, trebuie să-ți completezi cu o rezervă de lichid. Am văzut mașini și camioane care s-au răsturnat dar au rezistat. Mașini cărora li s-a stricat unitatea electronică de comandă, care-a trebuit comutată la un regim special de turație redusă datorită supraîncălzirii motorului, dar le-a fost reparată. În edițiile precedente din Africa, unii piloți aveau arme la ei, ca să evite unele suprize.

  Ce fain e sunetul motorului în deșert, în spații deschise, fără reverberații! Îmi plac mașinile murdare, gri, de la praf, abia se mai văd reclamele de pe ele, făcînd derapaje controlate, sau cățărîndu-se pe dunele texturate! Sau mergînd cu 180 la oră ridicînd o trenă de praf în spate și-n sus! Roți dînd rateuri. Volanul mînuit des, stînga-dreapta, mereu, nu ca-n oraș! În trecătorile din munți nu vezi virajele, nu vezi drumul. Motocicliștii se ajută și de picior ca să urce o pantă! Și asta de "n" și "n" ori, într-o mare de dune! Sînt mai multe tipuri de nisip – cel ca-n Africa, auriu sau alb, afînat, sau gri, fin, vulcanic. Și vîntul care șuieră! Și atmosfera din bivuac – dar despre asta am să scriu altădată. 

  Au fost foarte mulți spectatori, entuziaști, unii au ocupat locurile de lîngă caravană cu cîteva zile înainte, dormind în corturi în apropiere. Mă uit cîte poze s-au făcut! Sper să le fi postat pe Net! Spiritul argentinian, gata oricînd să ajute, să scoată o mașină dintre dune, să împingă, să încurajeze. Aici sînt trăiri intense, cum zicea cineva, totul e concentrat, ca-ntr-un glob de cristal. Trăiești la maxim un timp și apoi încerci să explici over and over again ce s-a-ntîmplat. La mașini a cîștigat Volkswagen, prin Giniel de Villiers urmat de Mark Miller.

Senior citizens

   Oamenii care aveau prin anii '70 aceeași vîrstă pe care-o am eu acum, sînt în prezent la pensie iar unii dintre ei au îmbătrînit, pot zice, elegant, frumos chiar. Îmi plac acei oameni care își arată vîrsta, care își poartă ridurile cu demnitate, cu o oarecare grație. Dintre aceștia există o categorie (și aici în România, dar foarte pregnant prin Occident și la aceștia mă refer mai ales) care și-au păstrat cu timpul un spirit tineresc, dinamic. Cei care erau tineri în acei ani, în mare parte în mediul urban, care ascultau muzică pop, rock, disco, generația ABBA, hippie, etc, care umblau în blugi (unii încă mai poartă), se uitau la televizor, citeau presa, socializau, schimbau ideile vremii, mergeau la cinematografe, plecau în concedii, și în general s-au bucurat de-o oarecare bunăstare economică, nu sînt foarte diferiți în felul de a fi acum, cred, de cum erau atunci. Mulți dintre ei fac cam aceleași lucruri, și în plus se dau pe net, se uită la filme noi, etc., lucruri normale. Nu cred că se mai poate vorbi de babe sau de moși relativ la astfel de oameni, cred totul ține de-o stare de spirit, adică bătrînețea se poate observa la o persoană chiar de la vîrsta adolescenței, încă de atunci îți poți da seama dacă un om e cu mintea la pensie sau nu. Am un coleg, @, pe care-l consider și l-am considerat de cînd îl știu, de 9 ani, mult mai reticent la nou, mai static, mai lent, adică mult mai bătrîn decît, să zicem, bunicul meu, care are 80 și ceva de ani. Deunăzi am fost, împreună cu ai mei, la nunta de diamant a bunicilor, șaizeci de ani de mariaj, că de la asta a pornit ideea de aici, și senzația a fost că toți se simt cam triști, și nu le vine să creadă cum a trecut timpul. Îmi pare rău că se simt așa, cu gînduri de „capăt de linie”, n-ar trebui. Zău că nu! E mai degrabă un început de capitol. Și prin ce vremuri au trecut! Păcat că trăim intr-o societate care, prin media, promovează exacerbat de mult, obsedant, imaginea tineretului, lucru demonstrat, din cauză că tinerii cheltuie mai mult, consumă mai mult, și de aici reclamele ce le sînt adresate cu precădere. Dar observ, mai cu seamă atunci cînd merg prin Vest, că oamenii în etate își merită numele de „senior citizens”. Și nu mă refer doar la grupurile de turiști pe care le-ntîlnești des, ci, de exemplu, la oamenii încă activi, de la prezentatori de televiziune (știrile au parcă o credibilitate mai mare decît dacă îți sînt prezentate de-o fătucă), la polițiști, personal administrativ, artiști care încă mai performează (BB King a scos un nou album acum cîteva luni, Leonard Cohen a avut un turneu mondial și mulți, mulți alții, care atrag un public de toate vîrstele). În Olanda de exemplu am avut un șofer de taxi, foarte simpatic, ne-a zis că avea 67 de ani, ne-a arătat legitimația de la bord, avea o mustață ca Moș Crăciun și era îmbrăcat impecabil, într-un costum negru, cu cravată șic, conducînd un Mercedes nou, cu GPS, etc., foarte volubil, deschis, vorbăreț, vioi, și părea chiar mai fresh ca noi. Luna trecută am aflat că un coleg din Franța a ieșit la pensie – nu știam că avea o vîrstă așa înaintată. Mi se pare grozav ca-n acest domeniu sa fii coleg de firmă cu oameni de toate vîrstele, mie mi-e, pfff!, greu de crezut c-o să ajung acolo. Bine, domeniul IT&T este f. nou, apărut cam prin anii '70, iar la noi mult după '90, după valul de emigrație în Canada de ex., și de asta nu prea întîlnești aici, și nu doar în IT, așa des oameni de vîrstă mijlocie. Foștii colegi care s-au dus la Microsoft mi-au spus că acolo media de vîrstă e de-aproape 40 de ani, iar asta le-a dat un sentiment de siguranță și de seriozitate. Mă gîndesc că majoritatea dintre noi, un procentaj mai mare ca cel de acum, dacă vom ajunge "seniori", nu ne vom schimba așa de mult în felul de a fi, vom fi mai șubrezi fizic, dar aceeași, cred, în adîncul sufletului. Dar înainte de toate sper că vom ajunge să facem multe pînă atunci, asta e problema. 

   Eram într-un autobuz, pe la prînz, și am văzut în fața mea, așezat pe un scaun, un senior citizen, îmbrăcat sărac, ținînd în mînă o plasă și uitîndu-se pe geam, calm. Soarele și umbrele îi jucau pe fața brăzdată de riduri, dar ochii îi erau foarte vii, mari, senini și lucizi în timp ce imaginile peisajului urban i se succedau pe fundal, ca privind filmul unei vieți. M-am gîndit atunci că poate nimic nu se schimbă cu adevărat, doar exteriorul, fațada, vremurile, iar cu ceea ce rămîi, și deci tot ceea ce contează, este spiritul viu din om.

Programare

Întotdeauna, instinctual, fug de lucrurile care pot fi automatizate sau planificate. Cu toate acestea, mi-am făcut și eu o listă cu niște planuri de făcut pentru anul acesta. Mi le-am salvat ca draft al unui mail, ca să le pot revedea și reîmprospăta în memorie și de la servici sau de oriunde aș mai fi. Cele 16 puncte ale listei reprezintă însă, sau cel puțin se vor a fi, o accentuare a integrării în ceea ce este natural, o încredere în propriile simțuri și sentimente, pe care mi le simt uneori amorțite, și nu un algoritm rece de urmat doar pentru a fi eficient, ca-n cărțile de self-improvement. Am un coleg de servici care spune că el își are exact planificat viața pentru următorii 10 ani, și că știe precis și unde va fi peste 10 ani. Hm, mie asta mi se pare groaznic, adică: hei, de ce? Elimini astfel tot neprevăzutul și frumusețea vieții, poți ignora niște căi, oportunități care-ți pot apărea-n cale, pe care nu le poți anticipa și care se pot dovedi mult mai potrivite. E ca și cum ți-ai pune ochelari de cal. Adică Universul îți trimite semnale și tu le ignori dintr-un principiu analogic cu cel pe care l-ai auzit undeva, și pe care l-ai înțeles superficial, l-ai luat gata digerat, doar fiindcă-ți place cum sună. De fapt am mai observat și la alți oameni, deși mai ales la colegi, această dorință, aspirație de a fi ca mașinile, cu motorul bine uns, ca niște roboți programați. Un fost coleg, acum mare bossy-schmossy pe la alt departament, după atîtea cursuri corporate la care-a participat, team-building-uri, communication skills, etc. a ajuns să-și treacă-n CV la rubrica hobby "people management". Alături, evident, de un sport, pe care nu-l practică, dar din care trebuie să reiasă că e totuși o fire dinamică, fiindcă a fi dinamic e perceput ca practicînd neapărat un sport. (De exemplu să fugi pe coridoare.) Să-i văd eu pe ăștia uitîndu-se în milioane de log-uri și linii de cod și să-i întreb dup-aia unde fug! Sau, alt exemplu, la o ședință de echipă, așteptînd să vină toți, am văzut în sală, pe masă, o foaie de hîrtie pe care era desenată o casă, care avea în spate, lipit, un fel de garaj, sau depozit, puțin mai înalt. Genul de desen pe care mulți îl facem cînd, în jur, sau la telefon, se discută ceva neinteresant, sau cînd ședința o ia pe arătură. Evident că ne-am dat toți cu părerea despre desen; pentru mine era clar, desen tipic de vilocar din firmă, care vrea în plus și o siguranță maximă (depozitul), probabil denotînd o teamă, o angoasă excesivă cu privire la viitor. Am observat că BBZ zîmbea, și, după un timp, sau după ședință, mi-a spus că ea a făcut desenul. Am nimerit-o-n plin, pentru că și la ea am văzut undeva trecut la hobby-uri că-i plac (cică) lucrurile care pot fi programate, poate și defect profesional. Mulți oameni vor să fie percepuți ca fiind impenetrabili, super calificați, de succes, ca icon-ul James Bond, ori asta ascunde-n spate mari slăbiciuni, maschează nesiguranța, tînjirea după recunoaștere socială, etc. Dar cel mai oribil mi se pare cînd văd oameni care-și ghidează viața, voit, după principii de inginerie socială și psihologică, care-și împuie capul cu NLP, și care consideră creierul doar un calculator, și își anchilozează instinctele, în loc să se conecteze la propriul suflet și la umanitate. De aici și succesul unor cărți de genul "nutshell", care-ncearcă să explice (prea) logic totul; adică fără miez, fără suflet. Are PKD o povestire, în care un android își descoperă condiția, aceea că e doar un robot programat și își detectează caseta cu filmul vieții sale, pe care apoi încearcă s-o modifice. De exemplu după ce și-a împuns banda într-un loc cu un ac, i-a apărut în casă un stol de cocori, etc. În fine. Și poate că și de aici, din teama de viitor, care generează depărtarea de tot ce e uman, rezultă și bolile unor clase sociale, nu doar cei care dialoghează mult cu calculatorul: reprimarea emoțiilor, cenzurarea sentimentelor, imaturitatea afectivă, conformismul, plafonarea și nivelarea valorilor.

Nocturnă în ceață

Afară e un frig sub minus. E noapte, mă uit pe geam, dar, fiind și ceață, nu se vede prea departe. Atmosfera e mai luminoasă ca-n restul anului, probabil și din cauza luminițelor pomilor de iarnă care sclipesc din miile de apartamente ale blocurilor din oraș. Încerc să profit cît mai mult de aceste zile libere, să stau cît mai mult tîrziu în noapte, să citesc niște articole de pe Internet pe care le-am tot amînat, sau să mă uit în niște cărți, sau să recitesc mai serios niște reviste și să conspectez în carnețel. Și să mă culc abia cînd chiar nu mai pot de somn. And, cum cîntă Billie Holiday, "I've got my love to keep me warm". Sînt în concediu de cîteva zile și în sfîrșit pot spune că mă simt odihnit, că stresul s-a evaporat și că tonusul muscular e normal. În fond asta ar trebui să fie zilnic o stare de normalitate.

O duzină de locații

Un top cu 12 locații unde-aș vrea să locuiesc, sau să merg să trăiesc o perioadă mai lungă. Nu am fost chiar peste tot, desigur, multe repere mi le-am luat din filme sau din emisiunile de la cablu, din reviste ori din cărți.

1. Paris. Aproape în oricare arondisment; să locuiesc pe o stradă mai mică, nu în preajma marilor bulevarde, să am și-un mic balcon. Și nu neapărat într-un bloc de tip vechi, am văzut și clădiri noi care se-ncadrează-n peisaj, de aceeași înălțime. Să pot merge la o cafenea, să știu care terase au cea mai potrivită lumină, să iau masa într-o braserie, să-mi iau zilnic produse proaspete de patiserie, să am în apropiere o piață mobilă. Și nu departe de Sena. Sau chiar într-o suburbie dezvoltată economic, ca Issy Les Moulineaux, Defense sau altele.

2. California, Bay Area. Nu atît San Francisco, cît mai ales zona împrejurătoare, cu Silicon Valley, cu nume de localități după care Intel-ul face platforme pentru notebook-uri. Mult soare, briză oceanică, ferme, firme de tehnologie la tot pasul, moteluri, arhitectură spaniolă, clădiri din adobe.

3. Sudul Franței. Într-o casă pe Coastă, sau într-un orășel vechi, cu un golfuleț, cu un port cu yachturi. Am fost prin satele de pe Route Nationale 7, de ex., remarcînd casele curate, am oprit în bistrouri să bem o cafea, printre localnici simpli, o lume normală. Există și munți acolo, și-am auzit că iarna bate puternic Mistral-ul. Mergeam cu mașina, printre atîtea decapotabile, stăteam prin ambuteiajele de pe coastă, la cîțiva metri de mare, și la un moment dat mi-am imaginat că văd, în depărtare, o corabie, o galeră romană. Sau trecînd pe o autostradă, pe un pod suspendat spre Italia, cu vreo 140 km/h, nu știam la ce să mă mai uit – ca-ntr-un tour de force, aveam Mediterana sclipind în soare în dreapta și dealurile viticole în stînga, știu c-am oprit într-un loc special amenajat, să admirăm peisajul. Apoi San Remo, foarte viu, animat, plin de scutere, cu piețe frumoase, plaje, palmieri mari. Sau în partea, la fel de însorită, dinspre Spania. De fapt aproape-n toată Franța merită să stai. Și cred că și-n toată Spania.

4. Toscana. Într-o casă făcută din pietre amestecate cu mortar, printre dealuri verzi, cu o curte mare, cu pomi, ceva pămînt cultivat. Sau într-un orășel vechi, din evul mediu, cu străzi de piatră, cu balconașe cu grilaj și ghivece cu flori peste tot.

5. Olanda, mai multe locuri. Fie într-un sat cochet, cu căsuțe cu geamuri mari, pînă jos, cu multă apă împrejur – lacuri, canale. Sau într-un orășel ca Veenendaal, cu verdeață, mori de vînt, case fără garduri. Ori într-un oraș ca Utrecht-ul, care îmbină modernul și vechiul, un centru economic și cultural puternic. Cu bicicliști peste tot, oameni relexați. Mă simt foarte apropiat de Olanda. Mi-au plăcut în Rijksmuseum picturile cu peisaje din preajma apelor de exemplu sau arhitectura veche, cu casele ca de turtă dulce din Amsterdam, canalele. Și admir liberalismul lor în gîndire, mi se pare absolut normal și sănătos.

6. Undeva în New England. Melting pot-ul newyorkez, Manhattan-ul din filme, seriale, efervescent cultural, plin de baruri, teatre, expoziții. Sau Brooklyn, ori Queens. Sursa de inspirație: Seinfeld, Friends, sau emisiunea culinară a lui Anthony Bourdain. (Nu știu de ce, dar cînd mă gîndesc la America, mi se face foame.) Sau Long Island, New Hampshire, Vermont, locuri cu vegetație bogată, cu case cu garaj, o Americă așezată, calmă, tradițională.

7. O insulă în Caraibe. Martinica poate fi un exemplu. Case albe, portocalii, cer senin, ape turcoaz, palmieri, cocotieri, oameni colorați, lipsiți de stres, care știu să-și trăiască viața, să se bucure de ea. Și femeile, creole, îmbrăcate sumar, sau în bikini. Și influența colonială franceză.

8. O insulă în Pacific, la Papeete de exemplu, în Tahiti. La fel. Numai gîndindu-mă și deja mă simt departe de griji, de lumea dezlănțuită. În filmul 'Six Days Seven Nights' Harrison Ford are-un dialog cu o turistă care-i spunea c-a venit să caute magicul și să găsescă romance, el replicîndu-i „It's an island, babe. If you didn't bring it here, with you, you won't find it here”. Ah, și ritmurile muzicii!

9. Bretania sau Normandia. Orășele sau sate pescărești, casele solide de piatră cu modele laterale pe ferestre, aer de mare, briza, brînzeturi, fructe de mare, porturi cu iahturi, bărci. Și marea, cu flux și reflux puternic, cu vapoare. N-am văzut țărmul Albionului, cum se spune, poate n-am prins o zi senină, dar poate-i doar o legendă, distanța e mare, oricum.

10. Un city sau town din centrul Statelor Unite. Undeva unde se trăiește normal, autentic american, nu în excesul de pe cele două Coaste. Mă gîndesc de ex. la Tulsa, situat la confluența între Jazz, Blues, Rock'n'Roll și Country. Sau în zona Mississippi, vechiul New Orleans, dac-a mai rămas ceva după uragan.

11. Grecia, la malul mării. Din nou, case albe, mîncăruri specifice, deși cam mulți turiști, dar unde-s mulți turiști sînt și multe utilități, locuri cu mîncare. Măslini, lămîi, chiparoși. Mi-ar place să stau nopțile pe verandă, să privesc în depărtare, să văd un far. Și să mă gîndesc la istoria Greciei, ca leagăn al civilizației, al democrației.

12. Buenos Aires. Un amestec de latinitate, femei cu sînge fierbinte, oameni pasionați și pasionali, pătimași, într-o arhitectură europeană, centru comercial, port, viață culturală, viață de noapte. Am auzit deja, deși indirect, de două persoane care au plecat în Argentina pentru acest spirit, luîndu-și liber, o pauză lungă de la servici, să-și hidrateze sufletul acolo.

Anul trăirii rapide

Mă gîndesc ce repede-a trecut anul acesta. De fapt pe toată lumea pe care-o cunosc am auzit-o mirîndu-se de viteza cu care-a trecut înc-un an: atît colegii de la servici cît și cei care-au plecat în străinătate, și-ai mei la fel. Toți invocă-n primul rînd job-ul, prelungirea și intruziunea lui în timpul liber. Dar există oare o cauză comună, reală? Este oare un semn de trăire intensă, din cauză c-am stat focusați foarte mult pe lucru, uneori peste program, uneori și sîmbăta, cu gîndul mereu la flow-ul proiectului, la viitor și mai puțin pe viața personală? Și asta ne-a făcut să nu mai privim împrejur? Sau este ăsta doar un semn de lîncezeală, de lazyness, care vine odată cu timpul, cu experiența? Poate este legat și de specificul job-ului, unde ești stors efectiv, opt ore, într-o atmosferă de nesiguranță și dezordine. Eu unul, în prima parte a anului am tras destul de tare la lucru, știu c-am fost stresat o perioadă, dar apoi, cam de la sfîrșitul primăverii, am redus puternic turațiile, și-am revenit. But now I think I'm in a kinda downshifting state. Sau, cel puțin, sînt într-o stare de laid-back - am descoperit recent termenul acesta, și-mi place să mă reflect în el, mă duce cu gîndul la semnificația lui relativ la muzica lui J.J. Cale. A sort of playing behind the beat. Alteori mă gîndesc că sîntem prinși într-un soi de manipulare globală, prin mass-media de exemplu, care ne face să fim (pre)ocupați mereu de cîte ceva, să trăim în inquietudine, să muncim mult pentru a cumpăra obiecte, a avea proprietăți, neglijînd timpul liber. Boala fluxului informațional. Sau este un fenomen exterior, cosmic, o concentrare de cîmpuri de forță care ne distorsionează percepția timpului? Dar, indiferent, anul s-a dus ... woop ! La firmă stăm în același birou, lucrăm la același proiect ca anul trecut, am primit același tip de calendare albastre, de birou, și agende, doar că sîntem mai puțini. Și acum stau tot acasă, exact ca acum un an pe vremea asta, în fața laptop-ului, așezat turcește, pe pat, revăzînd pentru a 'n'-a oară 'Mixed Nuts' la TV, înconjurat la fel de cărți, reviste, DVD-uri. Parc-aș fi visat.

Vélizy 01

Cumva automat, ca-n fiecare an în perioada asta, îmi vine-n gînd acel prim decembrie petrecut în Franța, acum cîțiva ani (destul de mulți de fapt). Țin mine și acum de parcă era ieri cum mă uitam fascinat la geamurile mari și iluminate ale clădirilor fără perdele sau storuri, la clădirile funcționale ale firmelor, hotelurilor și depozitelor de marfă de pe drumul de la aeroport pînă-n Défense, unde, la fel, vedeam pt. prima dată-n viață live miile de luminițe ale sky-scraper-erelor. Noaptea Grand Arche-ul era colorat într-o lumină roșie, ca-ntr-un concert al lui Jarre. Nu mă mai săturam de Défense, mă simțeam foarte în largul meu pe Esplanadă. Și atunci, ca și acum, eram în plină criză economică, și de aproape nimic nu părea nou, ba chiar era ușor folosit, dar funcțional și bine întreținut. Nici un lucru nu era extraordinar, mi se părea extraordinar doar faptul că astfel de lucruri puteau să existe într-un mod atît de evident. Mergeam cu mașina la servici, plecam și ne-ntorceam pe-ntuneric, fiindcă-n Paris ziua e scurtă iarna, făceam 1h la dus și 1h la întors, printre oameni calmi la volan, pe autostrăzi și șosele bine semnalizate și îngrijite, pe lîngă fațade curate de clădiri cu ferestrele pînă jos, cu mașini în față parcate-n șir, bară-la-bară, sedii de companii, unele cu nume de mărci celebre, cu birouri cu geamuri mari, unde se vedeau oamenii lucrînd, și dimineața și noaptea, sau pe lîngă Sena, peste poduri, pe lîngă mici terenuri de sport cu nocturnă. Peste tot vedeam oameni, de toate vîrstele, care făceau jogging. Firma nu arăta cine-știe-ce grozav, era puțin cam murdară și pe dinafară și în interior, dar se încadra bine în peisaj, printre altele asemeni ei, însă era bine echipată, cu săli de ședință, locuri de refreshments, camere speciale pentru imprimantă, birouri, cubicule. Mirosul specific din interior însă nu-mi plăcea, amintea de-un garaj; nu înțeleg de ce nu foloseau detergenți parfumați, ca-n magazine. Ni s-au dat la-nceput să studiem niște documente, destul de criptice, cu multe acronime și scheme seci; păreau oarecum vechi dar cele tipărite la imprimantă aveau un aer de lucru nou; soft-ul părea greu de mapat pe conceptele de telecom, foarte modular, granular, cu multe interconexiuni. Oamenii cu care lucram păreau preocupați, serioși dar relaxați, cu o medie de vîrstă mult mai ridicată ca la noi și erau îmbrăcați toți cu o cămașă monocromă, nu în bluze, ca noi. Fiind primii români veniți să lucreze la proiect, trebuia să ținem prezentări, să participăm la short-meetinguri, să dăm feedback-uri. Din cînd în cînd se țineau party-uri de despărțire a unor colegi francezi, precedate de discursuri de vremuri grele; nu știam dacă atmosfera era rezervată din cauza evenimentului sau din cauza firii celtice a francezilor. Atunci am băut prima dată punch, credeam că-i suc și-am luat cu polonicul, iar după ce-am gustat mi s-a părut că-i făcut din conservă de ananas expirată, de-abia după aia mi-a zis Sașa că are alcool. PHC zîmbea amuzat, credea poate că sîntem sălbatici. Îmi amintesc pauzele de masă de la cantină, cu bucătari volubili, vorbăreți și prietenoși (deși am întîlnit și unul cu ego-ul inflamat) cu mîncare sănatoasă (care, deși nu părea, te ținea pînă seara) cu angajații foarte implicați în discuții pe la mese. Seara mergeam pe la hipermarket, abia mai găseam pîine, nu știam prețurile, ni se părea totul prea scump pentru diurna noastră, fiindcă mai voiam să ne-ntoarcem și cu ceva bani acasă. Atunci abia așteptam să revenim în Tm, de Sărbători, și abia anul următor, cînd am fost în seria a doua, a-nceput să ne placă. Și era greu, printre atîtea tentații și mărci străine, să te decizi ce să cumperi. Cum să te hotărăști cînd erai înconjurat de exemplu de sute de mărci de brînzeturi și alte lactate? Și apoi mai erau atîtea magazine în Mall, cu atîtea lucruri faine, de calitate, la care mă uitam ca la muzeu! Îmi plăcea și arhitectura Vélizy-ului, erau în general numai firme de tehnologie, cu parcări pentru angajați, unele aveau petice de verdeță și alei între batiment-uri, cu trotuare pe care chiar dacă mergeai pe ploaie nu te murdăreai, cred că absorbeau apa. Și mai ales oamenii, care-și vedeau toți de treabă, calmul cu care așteptau să reintre cu mașina-n trafic.

Decembrie noros

  Ieri am ieșit cu echipa la prînz în Unirii, la Rustica, ultima dată în această formație, cu Paula. A fost o vreme noroasă, dar caldă. Ne-am simțit bine, am depănat amintiri; în fond ea a stat aici cam 5 ani, nu?, mai mult ca o facultate. Și avem majoritatea cunoștințelor de aici comune. Ea zicea că i-a plăcut Timișoara. Oricum era de așteptat să plece, încă de acum mai bine de-un an. Înc-o despărțire. O, Doamne, a cîta? Mă-ntreb cînd și dacă ne vom mai revedea, sau măcar dacă vom mai ține legătura. Ea nu prea răspunde la emailuri. Apoi am fost la o cafenea, lîngă Dom. Am discutat despre firmă, depre criză, IT, Occident, Finlanda, mentalități, planuri de viitor, despre ce se mai știe de alți colegi. Hm, ce faună mișună pe acolo după ora două! Fete atrăgătoare, îmbrăcate elegant, unele cu diplomat, cu țigara ținută sus, între degetele cu unghii vopsite, cu figuri de tîrfe, patroni sau oameni de afaceri prosperi, cu bluetooth-ul în ureche.

  Azi mi-am luat zi liberă. M-am trezit de dis-de-dimineață, fiindcă m-am dus să-mi fac buletinul. Nu-mi place să mă trezesc așa devreme, mai ales cînd plouă, mijgură de fapt. Am fost cu tramvaiul, cu care n-am mai călătorit demult. În liceu și-n facultă mergeam zilnic pe acest traseu. Am observat ce multe clădiri noi au apărut pe Cetății. La Poliție era coadă la intrare, afară, ca de obicei, deși am venit cu juma' de oră mai devreme (se preiau maxim 300 de cereri într-o zi). Am fost al 18-lea. La 8,30 un guard, mai în vîrstă, a apărut să ne explice calm, ca la proști, care-i procedura, unde-i casieria, de unde se iau bonuri de ordine, etc. Normal că unii n-au înțeles nici așa. După 19 ani de la Revoluție n-au reușit încă să pună la punct un serviciu de evidență mai rapid, ca la pașapoarte de exemplu. Abia-n 6 ianuarie pot veni să-mi ridic cartea de identitate. 

  Apoi m-am plimbat cu Mama pe malul Begăi, ne-am uitat la blocurile nou construite de lîngă Ilsa. Ea tot îmi spunea despre cum a copilărit în acea zonă a orașului, locurile ei de joacă, unde mergea la școală, mi-a arătat casa părintească, mi-a povestit despre vecini, istoria împrejurimilor. Apoi am fost prin Piața de Fîn. Hm, n-am trecut de foarte mult timp pe-acolo. Are o arhitectură foarte interesantă. Sînt prețuri mai mici ca-n 700 (cică). Am descoperit aici un strat social pe care nu-l bănuiam, o Românie profundă. De exemplu am aflat că aici vin să vîndă direct țărani, autentici, nu intermediari. Îmi place. Oamenii mi s-au părut politicoși, cu mîinile murdare de pămînt, turnînd din găleți în plase, ajutîndu-se unii pe alții, de exemplu ținînd loc la alte mese în timp ce alții mergeau s-aducă cafea, răspunzînd la întrebări, făcîndu-și meseria. Apoi, cei care fac piața acolo, cumsecade, gospodari, pasionați, experți, femei dar și bărbați, discutînd unii cu alții despre mîncăruri, ingrediente. Se simțea apropierea sărbătorilor, se găseau brazi, beteală, globuri, saloane. Mi-au plăcut miresmele de pătrunjel, morcovi, de mandarine, sau cele venind de la butoaiele cu murături. Era și o brutărie de la care-am luat cornuri. Alt gust, ale mirosuri față de-un supermarket ! Nu se compară. Și mai e și aspectul social al pieței, comunicarea interumană.

Draft Day

Au mai fost zile ploioase cînd s-a ținut Draftul, dar cu siguranță că aceasta a fost prima dată cînd s-au declarat în mod oficial vești atît de neliniștitoare. S-a ținut la Adam Müller-Gutenbrunn. Am ajuns puțin mai tîrziu, fiindc-am adormit (din cauza vremii). Mi-am pus haina pe-un scaun mai în fața sălii, aproape de oaspeți, că locurile din spate se vedea că-s deja ocupate, abia am ajuns să-nfulec o brioșă și să beau o cafea în hol, după care m-am întors, l-am văzut pe RMG ciocnindu-se ușor cu rucsacul de Laszlo Szabo, i-am spus că am un loc liber lîngă mine, și, pînă s-apuce toată lumea să se așeze bine și să se familiarizeze cu atmosfera, cu decorurile (era un pom de Crăciun lîngă ecran), cu vecinii, Marc a deschis ședința. Credeam c-o să fie la fel de plictisitor ca-n celălalte dăți dar speram că veștile vor fi cel puțin tot atît de încurajatoare, chiar dacă asta însemna să fim aburiți frumos. A-nceput Laszlo ca de-obicei. Hm. Părea cam trist, sau doar obosit sau îngîndurat sau și-și ? A-nceput cu cîteva slide-uri cu viziuni/filozofii R&D, unele mi le-am notat în carnețel. Emotional is allowed. (Hm!) Cică se caută individual performance in a full project. A team has at least one member which routinely exceeds the rules. Accentul se pune pe breaking the rules. Că jobul nu înseamnă să urmezi întotdeauna ordinele. Relevant accidents happens every time, like in life-planning și că here statistical is not applicable. Ca întîlnirea perechii, totul se face prin pură întîmplare. Non-linear but holistic. Octopus. Ierarhical but networked, networked but not shared. Not independent but autonomous. Și că nu obții rezultate rezolvînd probleme ci exploatînd oportunitățile. Ok, asta mi s-a părut interesant, recunoașterea individualului. Îmi place că stilul lui nu este ingineresc, adică plat, ci vede firma ca un living organism, cum s-a exprimat în alte dăți. Apoi a ajuns la lucrurile practice, lumești. Cuvinte cheie: criza economică, clienți nemulțumiți, merging, delocalizare. Peste cîteva zile va fi o ședință cu acționarii în care se va anunța noua organizare a companiei iar el nu știe sau nu ne poate spune ce se va discuta acolo, dar se pare că va veni un tsunami de schimbări. Să ne așteptăm la orice. Glup ! Aproape că transpirasem. Jocul cu numărul oarecare din 3 cifre, pe care le permuți, le scazi, iar le permuți și le aduni și tot 1089 iasă, indiferent de nr.-ul ales inițial. Na, ce vrea să-nsemne asta ? Ca un vis urît, dar nici nu începuse bine. Mă uitam înspre ușă, să vină DAB, CEO-ul, să ma refresh-uiască atmosfera, cu ce rezultate bune am avut, în fond vom primi prima de Crăciun. Dar și el, în ciuda faptului c-a făcut pe alocuri lumea să rîdă, ne-a vorbit despre lentoarea construiri unei autostrăzi în Ro, și calitatea și garanția acesteia de 'lapte praf' (zis în românește), problemele cu 'the furnizors', scăderea cifrei de afaceri a firmei în 2008, urmînd trendul pieței, necesitatea unor contracte mari cu statul, despre competiția inegală cu chinezii care dau și pe gratis ca să-și impună produsele, despre cum marketingul și superficialul influențează și chiar stabilește valoarea de bursă a unei companii. Că vrea doar să fim lăsați să lucrăm. Și să ne întîlnim la Petrecerea de Crăciun, că la anul, cine știe, poate o vom ține într-un McDonalds, c-am încăpea ! Asta a fost o lovitură ! E firesc că după asta, în pauza de prînz, nici nu mai aveam o poftă de mîncare deosebită. Mîncarea a fost grea, bazată de porc, prăjeli, cotlet, piftii, mezeluri de casă. Și cam puțină, cum zicea Woody Allen. În pauză am mai intrat în vorbă cu unii francezi, dar erau cam asaltați de boșii locali. Ce drăguță e TPL-a de B10 ! Are un nume care mă face să visez, Raphaëlle, foarte muzical. Femeie adevărată, cum nu prea am văzut pe-aici, tînără, poate un pic mai tînără ca mine, cu părul pînă la umăr, periat, neprins. Feminină, dar sigură, zîmbitoare dar modestă; și calmă, figura ei te liniștea parcă. Avea și o aluniță pe nas, care-i dădea un aer simpatic. Și mă topeam după franceza ei nativă ! Însă păcat că purta verighetă, sau era doar un inel, cine știe, sînt atent la așa ceva, îmi scînteiează imediat cînd ceva nu-i în regulă. A urmat prezentarea slide-urilor cu status-ul firmei, cota de piață în telecom, hm, abia locul 4 în lume, parcă știam că era mai sus, sau cu o felie mai mare; sau au pierdut ? dar cînd s-a-ntîmplat asta ? A, mulțumiri pentru rezultatul audit-ului. Pfff ! Oare ne va mai folosi ? La prezentarea proiectelor n-am fost f. atent, și mi s-a părut c-a trecut repede, cu gîndul în background numai la norii întunecați de deasupra firmei, care era peste drum și care păreau că se adună și deasupra capului meu. B12 e o vitamină, sper s-o mai apucăm! S-au prezentat doar 3 filmulețe. Americanii au trei site-uri, foarte mari; văzute din avion par niște baze lunare autonome. Majoritatea personalului lor, inclusiv CEO-ul, prezent și el în sală, sînt indieni și asiatici, dar născuți în State. Chinezii au tot 3, și nu doar la Shanghai; tocmai au mai angajat 200 de omuleți; dar filmul lor a fost vulgar, umor chinezesc, amenințător, cu împușcături. Cu ce le fac ei spionilor, și că nici extratereștrii nu pot să pătrundă acolo la ei. Și șantajist, cu o doi dansatori, unul o scapă, ea îi cere socoteală și el pac-pac ! Brr, horror !! Liniște în sală. Despre filmul din Timișoara nu mai are rost să zic nimic; a aruncat o lumină de amatorism, ca de fiecare dată. Cînd am ieșit de acolo era întuneric și ploua destul de tare.

Audit

E vremea, moda, audit-urilor. După aproape doi ani de la intrarea în UE, au început să vină și aici, la noi. La început auzeam acest cuvînt pe la știri, din ce în ce mai des parcă, dar fără să-i dau importanță. Și Tata mi-a zis că va avea la servici un audit de la o comisie europeană. Apoi am auzit o femeie într-o librărie cerînd o carte despre audit; librara i-a adus una, era groasă și scumpă, 90 de roni. La noi s-a anunțat că vom avea un audit ISO de la o companie mare, TÜV, încă de acum 6-7 săptămîni. Și ”ce mai freamăt, ce mai zbucium” ! Nu se prea știa la început clar despre ce-i vorba. Așa că am început cu făcutul curățeniei prin birouri. Dat prin shredder-e și aruncat documentele obsolete și păstrat numai ultimele versiuni, sincronizate cu DIAMS-ul; și aveam ce arunca: mai aveam prin dulăpioare, pe rafturi, pe sub mese, documente de pe vremea vechiului proiect. Desigur că o parte din ele le-am aruncat anul trecut, înainte de-a pleca în concediu. M-am simțit ușurat după ce am scăpat de ele, de parcă am scăpat de-o povară, de-un complex; în multe din ele nu mă mai uitasem de ”n” ani, fr-uri printate, design memo-uri, doc-uri de high level design; altele însă, pe care le-am folosit mai des, chiar la începuturi, îngălbenite de vreme sau cu pete de cafea, cu însemnări și adnotări pe margini, mi-au trezit amintiri, nostalgii chiar. Eh, pe majoritatea însă le am și-n format electronic, dar pe hîrtie e mai ... drăguț. Apoi a trebuit să facem niște cursuri online, din Virtual Campus. Unul despre Quality altul despre Electrostatic Discharge cu întrebări, exerciții și un examen final, și diplomă pdf trimisă prin mail la secretariat ! Apoi platformele - la asta n-am fost implicat - dar cînd m-am dus pe platformă mi se părea că am nimerit într-o altă companie, sau într-un film. Curățenie, dungi galbene fosforescente pe jos, printre echipamente, căblăraia adunată în fascicule ordonate și marcate cu etichete pe fiecare cablu, totul la locul său, nu ca-nainte, în încurcătura aia ca de spaghetti. (Bineînțeles că totul va reveni la starea inițială în cîteva săptămîni, sînt convins, aici nu-i Germania.) Trebuiau puse la punct documente despre proiect, de la specificații de sistem și de subsistem, la managementul codului sursă pe care-l scriem. Apoi a sosit francezul acela, de culoare, Eric N., care ne-a ținut (din nou) o prezentare, extrem de plictisitoare, în Big Meeting Room, despre fazele proiectului, de la SubDR-0 la MR-6, invenția numită Draft Maturity Model cu certificatele obținute de-a lungul anilor precedenți. Omul ăla are job-ul cel mai sigur din companie - greu de crezut că s-ar găsi un altul mai răbdător ca el într-unul din site-urile ALU din lume să facă lucruri atît de necesare de boring. Între timp, periodic (aproape zilnic, de fapt) ni se trimiteau documente prin email, de la vreo 4-5 oameni din mgt, despre organizarea proiectului, și who's who, toți cu rugămintea de a le citi; de parcă aveai ce să citești! Cînd vedeam de exemplu arborele ierarhic, adînc, al companiei-mamă, atîția oameni plătiți degeaba, mi se făcea silă. În Trash cu ele ! Oricum, scopul auditului e și acela de a detecta slăbiciuni, ajutînd la soluționarea sau optimizarea unor probleme/procese. Păcat ca unii s-au stresat prea tare, ca DGH, care, ca de obicei, face ca porcușoru' isteric de vreo cîteva ori pe săptămînă, și au încercat să strice o parte din farmecul acțiunii. Bine, el se stresează din orice, de la încruntarea la vederea unei căni (chiar dacă spălate!) sau cutii de ceai prin birou, sau a unei foi de hîrtie nefolosite, pînă la obișnuitele crize de nervi la observarea lipsei unui link la un document pe pagina de Intranet a echipei. După ce venea de la cîte o ședință, propaga din ce-n ce mai mult stres iar cînd ne-a zis că (cică) este unu' în comisia de la audit (iarăși!, cică, fără simț al umorului :) ) care va bîntui prin birouri și va întreba la întîmplare angajații despre chestiuni teoretice și acronime, atunci am știut că nu va fi așa, ca nu vom fi implicați direct și că totul ține de modelul românesc, de a ține angajații sub tensiune degeaba. Și am avut dreptate. Iar feedback-ul firmei de audit a fost pozitiv, deși cică (!) au fost surprinși ca un colectiv atît de tînăr (media de vîrstă e f. scăzută față de firmele din Occident, fiindcă mulți pleacă) respectă certificatele ISO de R&D. Oare ce credeau, că lucrăm după ureche ? Scria în mail și că s-au interesat de oamenii cu high technical expertise, despre cum se ocupă compania de ei. Hm, mă-ntreb și eu !

Vibraţii

Îmi place să stau seara pe Pont des Arts, să privesc reflexia felinarelor în apă, să simt briza Senei alunecîndu-mi pe lîngă corp, strecurîndu-se printre haine, aducînd sunetele din depărtate, dinspre spectacolele stradale din Place St. Michel, veselia oamenilor din bistrouri, baruri, sau care ies de la un cinema. Îmi imaginez curenții intrînd apoi în străduțele înguste din Cartierul Latin, trecînd pe lîngă fațadele blocurilor frumos ordonate, pe lîngă boutique-urile sau librăriile deschise pînă tîrziu, pe la terase, prin piețe, îmbrățișînd oamenii. Clima, vîntul, sculptează atît caracterele cît și fețele, fizionomiile. Îmi plac în Paris nu atît locurile, geometria străzilor, cît oamenii, atmosfera deschisă, nu încrîncenată, ca la noi, degajarea - chiar pe o vreme rece și umedă terasele de pe trotuare sînt ocupate, fiindcă au radiatoare care emit caldura de undeva de sus, dedesubtul copertinelor care acoperă mesele, de-a lungul străzilor; cînd treci pe lîngă ele parcă simți căldura oamenilor, nu știam la început despre ce e vorba. Îmi place să ascult sunetele orașului, ciclul regulat al metroului, vocile politicoase din autobuze, de la mese, vaporașele care trec pe sub poduri, oamenii care pășesc cu calm. Trebuie să înregistrez asta odată, cu mp3 player-ul, să fac apoi un colaj, un mix cu zgomotele străzii și frînturi din emisiunile de la radio sau TV, muzică, voci, cum a făcut JMJ în ”Les Concerts en Chine”, pe care apoi le-a introdus în intervalul dintre piese. Sau ca-n filmul ”Crossing the Bridge”, unde un grup de muzicieni s-a dus în largul golfului, pe un iaht, luîndu-și cu ei instrumentele și instalațiile electro-acustice, să compună pe acel fundal sonor. Și-n Timișoara am de exemplu fondul sonor al nopții (cîte un tren care trece departe peste-un viaduct), forfota miezului zilei, cînd lumea, grabită, iese în pauză, sau agitația și muzica săltăreață din fast-food-uri, fondul traficului după-amiezelor tîrzii, sunetul roților de mașini care trec peste asfaltul peticit, zgomotul piețelor și supermarket-urilor, liniștea sîmbetelor și duminicilor calme cînd lumea merge la biserică sau se plimbă prin parc.

Simulare

În timpul exercițiului de simulare a unui caz de incendiu, de la servici, cu tot MRC-ul adunat în curtea interioară, plus trei mașini de pompieri, au fost cîțiva voluntari care-au trebuit să stingă focul aprins de la niște cartoane, folosind diversele extinctoarele a căror funcționare ne-a fost arătată la instrucția periodică. Fără experiență și foarte tineri, băieții, veseli, mai mult au ațîțat focul, în ”încurajările”, aplauzele și rîsetele de fapt, colegilor noștri de pe margine, tineri și ei, și oarecum imaturi, sau cel puțin care caută să vadă în toate un doar un mijloc de distracție; mă rog, de ce nu? În schimb, echipa de pompieri, care păreau toți oameni simpli, cam de la țară, serioși, stătea pe partea opusă nouă, aliniați perfect în fața mașinilor, cam la un metru distanță unul de altul, cu mîinile (parcă) drept, sau la spate, toți cu privirea fixă spre cei doi care încercau să stingă focul. M-am uitat cu atenție la fețele lor, nu zîmbeau deloc și parcă erau un pic îngrijorați de ce se întîmplă. M-am gîndit atunci pe loc, uite, există niște îngeri păzitori, există totuși o ordine, Universul este totuși guvernat de niște legi, legi care lucrează dincolo de aparențele vieții de zi cu zi. Panoramă cinematografică: o rețea de linii luminoase, de raze laser, intersectate, perpendiculare, întinzîndu-se în spațiu, ca-ntr-o simulare a unei suprafețe dintr-un software de proiectare, mapată peste zona virană din spatele curții firmei, și peste lumea noastră.

Inspiraţie la servici

Dezvoltarea de soft implică-n primul rînd inspirație. Sînt momente, uneori trec zile întregi cînd o tot caut și n-o găsesc. A writer's block. De exemplu toată săptămîna trecută m-am gîndit la o problemă apărută la un feature la care-am lucrat prin vară, înainte de concediu, și la care-au apărut acum niște condiții noi care nu erau prevăzute inițial, lucru des întîlnit, din păcate, pe la noi, fiindcă există o proastă comunicare între spec și dev. Era legat de propagarea switch-ului pe stand-by ca să nu se întrerupă call-ul după take-over. Evident că pe lîngă asta am mai lucrat și la altceva, problemele de ss7 sau alte fault-report-uri apărute pe comunicația cu bsc-ul de la chinezi, ca de obicei, fiindcă rareori lucrezi doar la un singur lucru. Bine că francezii au fost în concediu 3 zile de Armistice Day și asta s-a simțit în mod pozitiv, presiunea nefiind prea mare. Chestia e că trebuia să găsesc soluția, o "simțeam" că e undeva pe-acolo. Am luat la periat cîteva mii de linii de cod, am găsit apoi, discutînd și cu ANE, două posibile soluții, dar nu-mi plăceau nici una, erau doar compromisuri, fiindcă implicau mărirea mesajului de transmis, creșterea timpului de encodare-decodare, și uneori putea duce la întreruperea comunicației. M-am apucat totuși de codat, încercînd să și optimizez părțile existente, dar nu eram deloc, dar deloc, mulțumit de perspective, nu eram convins că va merge ca lumea. Și mă gîndeam mereu la o alternativă. Mă uitam pe geam la clădirile în curs de construire, de după linia de cale ferată, la macaralele aurii care se întorceau uneori încet, alteori amețitor de rapid, vedeam muncitorii pe schele. Ce inspirație le trebuie lor, sau ei au oare nevoie ? Priveam trenurile care veneau și plecau, marfare lungi, personale cu acoperișul ruginit, acceleratele și rapidele spre București, cu vagoane de clasa I și restaurant. Mai spre stînga, după maidanul din curte, Gh. Lazăr colț cu Circumvalațiunii, trafic asiduu toată ziua și chiar și seara, pe la 6-6 jumate cînd ies, și cînd e noapte de fapt. Gîndul nu-mi dădea pace nici cînd mergeam la cantină sau la Mall; am fost și la McDonalds de două ori, ca să mai văd fețe noi. Dar ultima dată, la o masă de lîngă mine s-au pus niște țațe, tinere și foarte sigure pe ele, de la mine din firmă, din alt departament, și au început să turuie cum aud de obicei, despre terenuri, viloace, mașini și apoi despre restaurantele la care-au fost și se mai duc. Dar nu spuneau de ce nu le-a plăcut sau de ce le-a plăcut o anume mîncare, sau ingredientele, doar simplă polarizare, plus sau minus, gîndire binară. Ce stil, ce snobism ! Nici aici nu mai scap, nu mai văd oameni normali ?! Cînd fac pauze de lucru și cobor la bufet, la fel, aud colegi vorbind numai de lucruri de genul ăsta. Plus ”faze”, plus filme proaste, plus discuții despre mersul la alte firme. În general nu ai cu cine vorbi despre programare sau despre IT măcar, în general, măcar în stil editorial dacă nu despre muncă. Mai ascult și muzică, e foarte important, nu doar inspirator dar și ca o supapă fără de care, recunosc, nu aș rezista. ”Nowhere to run, nowhere to hide / No way to relieve this feeling inside” de J.J. Cale a fost melodia care m-a marcat în ultimele zile. Îmi place interpretarea din Live in London. Totuși, uite, bine că au angajat-o pe GRG, cu care pot discuta atît despre IT, cît și despre filme și muzică, tocmai am făcut schimburi de mp3-uri cu jazz și blues-uri. Vineri a fost o zi cu un soare lăptos și cam rece. Am ascultat muzică de dimineață, de cînd am sosit. Ideea mi-a venit după prînz. Soluția era acolo, ascunsă și mi s-a relevat la un moment dat. Inițial nu mi-a venit să cred, nu eram sigur adică, mi se părea o iluzie, apoi o minune chiar, dar am verificat și într-adevăr așa era. Nu out-of-the-box, cum se spune, ci cumva în același spațiu; ca-n suprafețele acelea din matematica superioară, care ocupă aceeași poziție dar nu se suprapun. Am șters partea la care-am lucrat cam toată săptămîna și am rescris-o pe baza noii idei, refolosind o structură internă deja existentă. Am stat pînă tîrziu la lucru, am apucat să și testez unul din mesaje și am văzut că merge. Pînă la livrarea de vinerea viitoare va fi gata ! Tot anul am lucrat în general numai la dezvoltare de feature-uri noi, și acum parcă începe să se vadă cheia de boltă. Chiar, ce repede-a trecut anul ! N-am prea făcut maintenance, oricum nu-mi place să cobor pe platformă, printre cabluri și ventilatoarele care huruie și vîjîie. Într-un fel e ok, deși n-am prins nici o ieșire, nu pot spune că e job-ul ideal, dar cu criza asta economică, care chiar mă-nervează, cică e greu. Și păcat însă de atmosfera prea impregnată cu stress de la servici, care trebuie schimbată. Asta aș vrea s-o schimb, să găsesc o soluție, nu doar glumele pe care le fac și care, hm!, ciudat, după reacțiile colegilor, chiar mi se pare că-mi ies, cam de fiecare dată! Sau poate că-mi ies tocmai pt. că atmosfera e așa de apăsătoare. Dar de fapt eu ... eh!, aș vrea să schimb multe!

Repetare

Repetarea unui lucru, unei acțiuni, over and over again, creează și poate duce la dezvoltarea de acuități deosebite. De exemplu repetarea unei piesei de către actorii care-o joacă, de atîtea ori cît trebuie pînă reușesc să intre-n pielea personajului. Sau a unui melodii, care-și dezvăluie treptat înțelesul și apoi forța ascunsă. Sau exercițiile de tai-chi făcute de chinezi în fiecare dimineață. Sau o Mantra. Sau multe alte exemple. Mă gîndesc că am lucrat la un proiect, dar unul uriaș, care implica atît dezvoltare, în principal, cît și asistență clienților, cam 5 ani și jumătate. Dar nu consider asta un lucru negativ, dimpotrivă. Într-un fel, a ajuns să-mi placă proiectele mari, să nu mă mai simt complexat de ele, fiindcă ajungi să-ți formezi o viziune panoramică și foarte clară asupra unui sistem, de la minuțiozitatea implementării lui într-un limbaj de programare, interacțiunea lui cu toate componentele implicate, trecînd peste milestone-uri, peste fazele de validare și acceptanță la client și pînă la maintenanța continuă. Procesul este unul lin, ca la jocul de curling, în care piatra e aruncată de unul din player-i, și ceilalți îi netezesc/conduc drumul pe gheață cu măturica. Unora acest proces le pare lent, dar este eficient și scutește de nervi și de neplăceri/surprize atît clienții cît și oamenii care lucrează la el. Software-urile mari care operează-n timp real, sînt și foarte fragile, și de asta unii operatori preferă să-și angajeze proprii programatori așa-zis ”pe field”, și cunosc astfel de cazuri în domeniul bancar, nu doar în telecom. Într-o firmă de telecom e mai multă gălăgie decît într-una de IT. But anyway. Ce vreau să spun de fapt e că timp de 5 ani consecutivi am venit la servici în același loc, la aceeași adresă, făcînd acceași rutină cu peak-uri de intensitate dar și low-uri; am schimbat doar poziția birourilor în clădire precum și (mai ales) faptul c-am cunoscut un batalion de colegi care s-au perindat prin firmă. Mă gîndesc că eram ca Bill Murray în ”Groundhog Day”, nevoit să-și trăiască over and over again aceeași unică zi. Și salvarea lui a venit după ce s-a perfecționat într-atît încît a înțeles că singura schimbare vine din interior și asta e tot ce contează în fond, și nu schimbările superficiale ale lumii înconjurătoare, ale vremurilor. Hm. Deși unul din mesajele filmului ar fi că trebuie să-ți cultivi o mulțime enormă de calități extraordinare ca să poți mulțumi o femeie. Eh! C'est la vie!

Toamnă indiană

Era cam 12:30 cînd am ieșit în oraș. Am luat-o întîi prin 700, pe lîngă tarabele cu mîncare, printre mirosuri de prăjeli, printre oameni de tot felul. Pe lîngă personalul obișnuit al Pieței - țărani, pensionari, precupețe, bișnițari, semi-bețivi, colegi de la Alcatel, etc., am observat, de cînd au apărut clădirile noi, și tipologii noi, de exemplu muncitorii care lucrează pe mini-șantierul de acolo, pe schele, murdari, prăfuiți și îmbrăcați în uniformele și culorile șantierului, sau noua middle-upper class care s-a mutat într-una din construcțiile de birouri noi, oameni la costume, tineri în general, fete machiate, care-și fac loc printre mașinile noi din parcare și care-au ieșit să-și ia ceva de mîncat pentru birou. Trec pe lîngă piața de alimente, pe lîngă Casablanca (oameni triști, ca de obicei), ocolesc Piața de flori, o iau la stînga și intru-n zona de străduțe-nguste din Unirii. Îmi place să-mi iau o baghetă cu pui de la Traiteur-ul de pe Gh. Lazăr. Apoi, în continuare, trec pe lîngă Lenau și ajung în Piața Unirii. Vremea e caldă, sînt vreo 21-22 de grade, sînt îmbrăcat într-o cămașă și o jachetă ce pare croită special, cred, pentru astfel de vreme, de toamnă sau de primăvară; normal, o am de la Paris! Lume multă, ca de obicei. Mă așez pe unul din scaunele grele de lemn, cu margini de fier, lîngă fîntînă, dinspre Dom. Mă uit la oameni; e o atmosferă destinsă, observ multe fete frumoase, foarte tinere, eleve de liceu sau studente, îngrijite, finuțe, drăguțe, fără figuri. Mame cu copii care se joacă, porumbei, cîțiva oameni cu laptop-uri (wireless-ul e free în zonă), alții care discută și se bucură de soare, oameni pe la terase. Piața pare împărțită-n două, cam două treimi (parcă) în soare, și restul la umbră. Mmm! Ce bună e bagheta ! E încă fierbinte, are carne de pui, salată, maioneză, cașcaval, măsline verzi, și detectez și altceva, nu știu exact ce, dar fără de care-ar avea un gust sec. Dar e delicioasă! Mă gîndesc la fete, dar și la servici, îmi tot vine-n gînd ședința de dinainte. Nu-mi plac ședințele din MRC. Probleme, ambalări, termene fixe, schimbări de șefi, criza financiară, cost-reduction, și, mai ales, oameni anxioși, epuizați, dezumanizați (da, avem și așa ceva). I don't know. Poate-ar trebui să-ncerc să caut și-n altă parte; sau poate nu, nu încă, mai bine stau aici să pot să m-ocup de proiectele mele personale. Îmi place aerul de aici, din Unirii, vîntul care suflă ușor și mă odihnește, soarele care îmi încarcă bateriile, fețele senine ale oamenilor. În fine. Trebuie să plec. O iau pe Mercy, pe lîngă Cărturești și Humanitas, dar nu intru că n-am timp, apoi spre magazinul Bega, mă uit la buchiniști și o apoi iau prin Parc (Civic) pe o alee. Un covor de frunze galbene care miros a toamnă - o mireasmă (flagrance) care seamănă cu cea de mere coapte și struguri. Din nou văd fete drăguțe, oameni pe bănci, poate în pauză de masă, ca și mine. Merg încet, nu mă grăbesc. Mă uit din nou la cărți, traversez repede aglomerația din centru, mă uit la afișele mari de la Operă - vine un teatru de Revistă de la București (a, tiens!, nume mari, Stela și Arșinel!). Intru-n labirintul de străduțe din zona străzii Paris, cu clădiri înconjurate de liniște, ce respiră un aer romantic, pe care mă plimbam și mă plimb de atîtea ori. Apoi o iau pe Brediceanu, pe sub viaduct și re-intru la servici.