Oglinda retrovizoare

Uneori ma gîndesc ca nu ma aflu si nu traiesc nici în locul si nici în timpul care mi se potriveste. Desi teoretic ne aflam în societatea cea mai avansata tehnologic care-a existat de-a lungul istoriei, simt ca as fi fost mai fericit în alte timpuri si, evident, în alta parte. Avem pe de o parte, internet, telefonie celulara, iar pe de alta parte stres, criza economica mondiala, discrepante de clasa accentuate, intolerante de tot felul, terorism, traind într-o umanitate care se îndeparteaza de arta, de carti, ca-n filmul „Les invasions barbares”.

Cînd eram mic, visam sa traiesc în perioada revolutiei americane. Apoi în perioada lui Mark Twain, pe vremea vapoarelor cu zbaturi, a carutelor cu coviltir, a colonizarii vestului. M-a placut atît de mult O. Henry încît atunci cînd l-am citit prima oara nici nu mi-am dat seama ca actiunea se petrecea pe la 1900. Influentat si de Marcel Proust, ma gîndesc deseori la Parisul Belle Epoque, al omnibuzelor, al cafenelelor, saloanelor. Epoca jazz-ului, a Marelui Gatsby în New York, a filmelor alb negru sau a lui Moveable Feast a lui Hemingway. Anii 30, 40 in SUA, din fimul Radio Days a lui Woody Allen. Sau la începutul anilor 50 în Europa, aflata în plina reconstructie si efervescenta.

Dar perioada mea preferată sînt anii șaizeci. Sau hai s-o extind, mai exact, să zicem de prin 1957 și pînă cam prin 1972 (perioada caietelor lui Cioran). Locul – Paris, evident. Sau, oricum, Europa de Vest, Franța în special. Influențat de data asta nu atît de cărțile acelor vremuri, cît mai ales de filme, desigur, în special cele din Noul Val: Eric Rohmer, Francois Truffaut sau Agnes Varda. Dar și de alte filme franțuzești din acea perioada, chiar și cele comerciale. Cînd urmăresc un film a cărui acțiune se petrece la Paris, și nu numai din această perioadă, atenția îmi deviază de la plot, fiind deturnată de environment, arhitectură, străzi, modă, automobile. Am citit în cartea lui Lucian Boia că în toți anii 60 Franța a avut o creștere economică superioară Statelor Unite. Poate că și de asta a putut apare acest curent cinematografic. Discrepanțele economice și sociale erau mult mai atenuate. Ma gîndesc că poate vîrful civilizației umane s-a atins atunci, în acea perioadă. Apoi, din 1974 și pînă azi, Franța are deficit fiscal. Dar asta nu mă interesează de fapt. Sau poate că da, mă interesează să știu unde s-a greșit după aia și cum de-am decăzut. De-aș avea timp chiar m-aș dedica unui astfel de studiu. Tot aici de remarcat apariția postmodernismului în literatură. Perioada anilor 70 mi se pare de asemenea interesantă (iarăși, în Franța) și de asemenea și cea a anilor 80 sau chiar începutul anilor 90 (în Occident) cînd viața curgea mai molcom, neamenințată globalizare, de est europeni, multiculturalism. De fapt ce este interesant la Paris este ca pare ... cumva atemporal. Poți ușor închide ochii și să te simți ... pff!, oricînd. Ca în acel haiku: "Atunci cînd mă aflu la Kyoto, închid ochii și visez că mă aflu tot la Kyoto."

Marshall McLuhan, într-un celebru interviu, spune (citez): „Majoritatea oamenilor se mai agata înca de ceea ce eu numesc „imaginea în oglinda retrovizoare” asupra lumii lor. Vreau sa spun ca, din cauza invizibilitatii oricarui mediu pe timpul perioadei cît reprezinta o noutate, omul nu este constient decît de mediul care l-a precedat. Cu alte cuvinte, un mediu devine absolut vizibil doar atunci cînd a fost înlocuit de unul nou. Astfel, ramînem mereu cu un pas în urma în ce priveste viziunea noastra asupra lumii. Deoarece suntem redusi la amorteala de orice tehnologie noua – care la rîndul ei creeaza un mediu absolut nou – avem tendinta sa vedem cu atît mai clar vechiul mediu; facem aceasta prin transformarea lui într-o forma artistica si prin atasamentul nostru fata de obiectele si atmosfera care-l caracterizeaza, asa cum am procedat cu jazz-ul si, în ziua de azi, cu deseurile mediului mecanic, pe calea artei pop. Prezentul ramîne mereu invizibil, deoarece este ambiental si satureaza atît de coplesitor intregul cîmp al atentiei; prin urmare, doar artistul, omul care se bucura de constiinta integrala, se trezeste cu o zi mai devreme.”

Asa sa fie oare? Dar sa fie ancoratul în trecut un pacat atît de grav? Ma gîndesc la episodul biblic despre distrugerea Sodomei si Gomorei. Sau la Orfeu cînd s-a uitat în spate la Euridice. De ce sa nu ne uitam în trecut? Mai pe la finalul filmului lui Paul Auster, „The Inner Life of Martin Frost”, am vazut un fel de Orfeu si Euridice pe care-l accept, totusi.

Uite mai jos ce spune Dr. Samuel Johnson, citat de Harold Bloom în "Canonul Occidental" : "Este o imagine extraordinară. Cînd sîntem tineri, ne străduim să ne construim planuri și pierdem bucuriile pe care le putem trăi în prezent. Cînd sîntem bătrîni, ne amuzăm cu amintirile din tinerețe. Astfel, viața noastră, în care prezentul nu are niciodată loc, se aseamănă cu visul de după-amiază, cînd cele întîmplate dimineața se împletesc cu planurile de seară".

Mergînd mai departe, în timp, budismul îndeamnă la a trăi în momenul prezent, în acțiunea prezentă, printr-o tehnică de meditație prin care se urmărește conștientizarea activităților noastre (citat din cartea lui Walpola Rahula, cap. VII): "De regulă, oamenii nu trăiesc în acțiunile lor, în momentul prezent. Ei trăiesc în trecut sau în viitor. Deși par să facă ceva acum, aici, ei trăiesc în altă parte prin gîndurile lor, în problemele și grijile lor imaginare, de obicei în memoriile din trecut sau în dorințele și speculațiile despre viitor, Prin urmare ei nu trăiesc în, și nici nu se bucură de ceea ce facpe moment. Deci ei sînt nefericiți și nemulțumii de momentul prezent, de ceea ce fac atunci, și firește nu se pot dărui total la ceea ce par să facă". De asemenea, observă puțin mai sus că: "Toate lucrurile mărețe - artistice, poetice, intelectuale sau spirituale - sînt produse în momentele cînd creatorii lor sînt pe de-antregul pierduți în acțiunile lor, cînd se uită pe ei înșiși cu totul, și sînt eliberați de conștiința de sine".

Întîlniri aleatoare

Există atîția oameni lîngă care am stat un timp sau pe lîngă care am trecut în viață și despre care n-am știut niciodată ce se află în mintea lor, în sufletul lor. Am fost o bucată de drum împreună, ca niște pasageri ai unui autobuz din care am coborît în stații diferite.

Îmi amintesc o întîmplare din facultate, din ultima zi de facultate mai exact – ziua în care mi-am susținut diploma de licență. Eram programat mai pe după-masă tîrziu, fiind printre ultimii de pe listă. Am avut ceva emoții, dar în cele din urmă le-am surmontat. Rezultatele urmau să fie afișate peste cam o oră. Am fost cu colegii la o terasă de lîngă Universitate, nu mai știu cum o chema. Discuțiile se-nvîrteau, normal, în jurul plecării în străinătate, în Canada mai ales, asta era marea atracție, după efectuarea unui stagiu de un an în țară, peste care voiam să trecem cît mai rapid. Prin întîmplare am ajuns lîngă cu un coleg, pe care-l știam doar din vedere, fiind în grupe diferite și cu care nu schimbasem decît cîteva vorbe de-a lungul celor cinci ani. Treptat, am ajuns să discutăm numai între noi. Treptat, firesc, discuțiile au deviat, fiecare îndreptîndu-le spre ce-l interesa. Am aflat că era pasionat de filozofie, și mi-am dat seama imediat că era un om citit. Eu înclinam spre literatură. Mi-a spus că nu-l mai interesa deloc informatica – facultatea reușise să-l scîrbească. Eu eram puțin mai optimist sau cel puțin în situația de-a mai da o șansă, dar, oricum, nerăbdător să ajung în pîine, de-a cîștiga niște bani care să-mi asigure un confort care mi-ar putea permite să încep să scriu. Discuția noastră nu era deloc la nivel academic, eram și agitați, excitați după susținerea diplomei, dar devenisem din ce în ce mai fascinat că am ajuns să discut cu cineva depre subiecte care mă interesau, sau, mai mult, mă pasionau. Și, evident, mi se părea suprinzător să găsesc printre colegii mei pe unul ca el, pentru că mai toți colegii mei se aflau într-un deplin deșert spiritual. Din ce-mi amintesc, colegul meu voia să scrie la un ziar, să studieze mai departe filozofia. Am mai vorbit despre presă, (pe vremea aia presa chiar însemna ceva), despre cărți, apoi am trecut la filme, muzică, internet. Nu-mi amintesc să mai fi avut o astfel de discuție cu cineva pînă atunci. În fine. Am plecat împreună să vedem rezultatele, am luat amîndoi calificativ maxim, apoi ne-am strîns mîinile, am mai schimbat niște amabilități și atît. Adică asta a fost tot. De atunci nu l-am mai văzut. Aceea a fost prima și ultima dată în care am vorbit cu el. Și nici nu am mai auzit de el de-atunci.

Zilele trecute nu știu ce mi-a venit, aducîndu-mi aminte de întîmplarea asta, să caut pe net după numele lui. L-am găsit imediat pe FB, i-am recunoscut poza, arăta puțin mai îmbătrînit, ca și mine de fapt. Lucrează la o firmă de IT din Chicago. Asta m-a dezamăgit un pic, dar de mine ce să zic, că mă aflu tot în acest „mean ol' town”, și, oricum, așa sîntem toți din generația asta, nevoiți să tragem mereu pentru bani, neputînd uita de unde-am plecat. Nu l-am contactat, în fond ce să-i spun (?) dar mă gîndesc că poate-o voi face-o. Sau ... poate că nu.

Blocaje și cuplaje

Nu pot sa scriu. Incerc, uite, incerc sa scriu, ma strofoc si nu reusesc, nu-mi iasa nimic. Mi-am propus ca in fiecare seara sa stau cel putin o ora in fata laptopului si sa scriu cite ceva. Nu conteaza ce. Doar sa scriu. Sa scriu si atit. Sa las cuvintele sa curga, sa nu tin cont de nimic, sa nu ma gandesc la altceva, la nimic, nimic, nimic decit sa fiu aici, prezent, singur, in liniste, sa ma focusez doar asupra paginii, asupra monitorului, adica exclusiv asupra a ceea ce trebuie, a ceea ce este strict esential, fara sa las alt lucru sa-mi distraga atentia. Si planul ar fi sa umplu o pagina A4. E un plan ambitios sau lenes? Nu stiu. Asa cum nu stiu nici de ce vreau sa scriu, dar asta nu ma intereseaza, asa cum nu ma intereseaza relatiile de tip cauza-efect, ci momentele aleatoare, intimplarile care rasar ca de nicaieri, ca un gind care-ti strafulgereaza mintea brusc, ca un satori sau un haiku. As putea scrie atitea si atitea! Am si citeva subiecte de fapt. Nu stiu de unde mi-au venit. De fapt nu, nu sint chiar subiecte, e prea mult spus. Mai exact frinturi de subiecte, idei razlete pe care le pierd imediat. Degeaba incerc sa la notez intr-un carnetel, ca tot nu stiu dupa aia cum le-as putea eventual expanda, cum as putea face din ele ceea ce vreau, adica literatura, i.e. Arta. De-as putea sa le unesc, sa formez din ele o constelatie, dar par atit de distante, atit de reci, desi incerc si tot incerc sa ma apropii de un subiect. Parca se indeparteaza si mai tare. Si ma simt ca si cum in capul meu ar fi o ceata, o picla, ca-n castelul elfilor din Lord of the Rings, din care pot rasari oricind un personaj, o idee, dar cumva, poate ca sint si prea lucid, prea, hm, reluctant, neincrezator sau doar timid. Problema nu este de blocaj, nu cred ca am writers block, ma consider ca am imaginatie destula, in fond am citit o gramada de carti, si inca mai citesc, am vazut destule filme, si inca ma mai uit, asa ca pot afirma ca mi-am format gusturile, stiu cu alte cuvinte ce caut, ce-mi place si deci, in mare, ce vreau, ce astept. Am si o idee, in mare, despre cartea pe care vreau s-o scriu, s-o incep in primul rind, fiindca aici e problema mea, inceputul. Problema cea mare, cred eu, este in primul rind de cuplaj mai degraba, ca la activarea ambreiajului unui motor. Ca un mecanism de trecere dintr-o treapta de existenta banala, cotidiana intr-una superioara, cea pe care-o vedem in filme, sau in carti. Sau ca la efectul Laser, in care electronii excitati cu fotoni, trec pe o orbita superioara. Prea multa tehnica, nu? Incep sa nu ma inteleg nici eu. Sa incerc altfel. Nu stiu cum sa transpun ce gindesc, imaginile, proiectiile mentale, frinturile, cum am spus, de idei, licuricii, fotonii din intunericul capului meu in ceva coerent, sau nu neparat coerent, dar ceva care sa poata fi considerata totusi literatura. In fond, cum spuneam, am de ales intre atitea modele in viata, as putea chiar afirma, ca am idoli, printre scriitori, muzicieni. Am citit si vazut atitea intreviuri cu ei, am aflat cum compun, in fond pare simplu, scrie despre ceea ce stii, lasa totul sa curga, lasa-te dus de curent, de flux, ca o frunza purtata de apa. Sau ca si cum ai fi intr-o canoe pe un riu si as visli, ai visli si te-ai feri de pietre, de virtejuri, alegind drumul care-ti place dar in principal tot te lasi purtat de riu, n-are rost sa te opui curentului. Asa e si viata, asa e si timpul, ca o apa care curge. Desi unii spun ca e ca un ciclu, ca o roata care se invirte. Dar cine stie? Si totusi, revin la problema mea: cum sa-mi transform, sa-mi distilez ceea ce simt, ceea ce percep, vad, aud, emotiile, ma rog, totul, in cuvinte? Cum altii reusesc, totusi, desi scriu atit de prost? Si totusi, scriu. Au o experienta de viata mai bogata? Au calatorit mai mult? Pascal spunea ca omului tot raul i se trage de la faptul ca nu poate sa stea linistit intr-o camera. Kafka spunea ca daca stai suficient de mult intr-o camera si te concentrezi, totul ti se va desfasura inainte. Poate ca nu sint destul de calm, sint prea agitat. In fond, serviciul... Dar nu, hai sa nu vorbesc de servici! Nu. Deci exista si o problema de concentrare, in plus, de dispersie a atentiei. Desi aici, acum, nu are nimic ce sa-mi distraga atentia. Sau nu prea mult. Uneori e mai galagie, dar acum, nu. Un televizor care biziie in departare, dar nu ma deranjeaza. Inainte de-a ma apuca sa scriu asta, am facut un dus. Apoi, in timp ce scriam am facut o pauza si m-am dus sa-mi fac un ceai de tei. Daca nici asta nu-i relaxare, apai atunci chiar ca nu stiu ce e. Insa ce scriu eu acum tot nu este literatura. Asa ca n-a iesit ce voiam. E jurnal, e blog, e ce vrei sa-i zici, dar nu e literatura. Nu flux narativ, nici subtext, nu are personaje. Sint scriitori pe care-i admir care spun ca stau pina la opt ore pe zi doar la o pagina, doua, deci cam cit incerc sa fac eu acuma, dar ei fac asta regulat, zi de zi. Un job. Si au scris romane! Eu tot caut si nu gasesc un canal de comunicatie, o translatie intre minte si mina. Se spune ca inspiratia este pentru amatori, si ca de fapt trebuie s-o provoci. Pe de alta parte, poate ca trebuie sa astepti ca sa ti se releve, macar putin, si sa fii deschis s-o primesti. Undeva, acel ceva, je ne sais quoi, se pierde. Se pierde si totusi il simt ca e acolo, in subconstient. Nu ajunge in emisfera cerebrala dreapta, rationala? Simt ca eu sint totusi responsabil ca nu dau friu liber energiei, ca n-o canalizez, ca nu-i fac drum, nu o prelucrez, mapez, traduc, nu fac contact.

Revistele mele

Întotdeauna mi-a plăcut să răsfoiesc reviste. Părinții mei aveau mereu prin apartament cîteva: Cinema sau Sport de exemplu, la care în primul rînd mă fascinau, evident, pozele. În general, revistele pentru copii nu mă atrăgeau cine știe ce. Șoimii patriei, Luminița, apoi Cutezătorii mă lăsau chiar rece, poate cu excepția benzilor desenate, și acestea doar pe o pagină, de obicei ultima. Prea erau pline de copii ce păreau perfecți. Îmi plăcea în schimb Luceafărul copiilor, revistă de benzi desenate, ce avea însă o apariție neregulată, apărea cînd și cînd, de vreo 2, 3 maxim 4 ori pe an, și-n care urmăream cîteva seriale, în special Colții șacalului. Desigur, cea mai bună revistă a copilăriei mele aș putea spune c-a fost renumita revistă franceză Pif. Dar deja încă dinainte de vremea mea nu se mai găsea la chioșcuri, însă generațiile anterioare o prinseseră (prin anii șaizeci, șaptezeci, se putea face chiar abonament!) iar eu o citeam ba pe la prieteni, colegi de școală, împreună. Nu știam noi franceză, dar ne prindeam, din succesiunea de casete desenate, despre ce-i vorba. Ah, fascinația unui desen mare, cu un orășel din vestul sălbatic, sau un astroport, sau un cartier din Paris! galerii de personaje memorabile: cowboy, indieni, Davy Crocket, soldați, detectivi, astronauți și evident, copii, copii ca și mine. Țin minte foarte bine cum odată am fost cu Tata prin Ociko, piața de vechituri din Timișoara, și mi-a cumpărat vreo 14 reviste Pif. Ah, eram în al nouălea cer! Mă purtam cu mare grijă cu ele, întotdeauna mă spălam pe mîini înainte de a le răsfoi și nu le duceam niciodată afară. Le mai am și acum în casă și nu le-aș da cred pe nici un ban din lume. Atunci am început să folosesc și un dicționar și cu ce mai învățam la școală mă descurcam binișor. Ca și cum îmi trăiam copilăria în Franța de fapt. Am văzut în Parcul George Brassens din Paris de vînzare numere mai vechi învelite în folie. Revista a dispărut și din Franța, apoi a reapărut iarăși și chiar am cumpărat un număr prin 2005 de la un chioșc din România, zicînd hai să văd cum e feeling-ul, dar nu mai era la fel, și asta nu e numai părerea mea. Între timp a dispărut de tot. Francezii însă continuă să citească BD, albume, și din fericire chiar producția a continuat să crească și anul trecut, după cum zice Le Monde.

Prin pre-adolescență m-a apucat faza cu știința. Am început să citesc Start spre viitor, plină cu articole științifice interesante, mai pe înțelesul copiilor, altele peste nivelul lor, al nostru, dar cu destule poze color. Imediat am început să iau și Știință și Tehnică, revistă care mi se părea grea, dar densă. Aveam vise destul de vagi despre cînd mă voi face mare, să fiu,... nu știu, fizician, apoi informatician, ceva științific oricum. Și speram că zborurile cosmice se vor dezvolta în curînd. Modelism, de care tot voiam să m-apuc la un moment dat, dar nu găseam materiale, și mi-am dat seama curînd că de fapt n-am aptitudini practice. Din Tehnium nu înțelegam nimic, dar le puneam cu grijă deoparte, fiind convins că voi face o facultate tehnică (din fericire nu s-a întîmplat asta). Mai era Magazin, revistă sub formă de ziar, dar cu articole de știință. Aceste reviste se găseau greu, chiar foarte greu la chioșc. La unele mi-am făcut abonament, dar totuși uneori nu-mi veneau. Și atunci umblam pe la chioșcurile din oraș, fie soare, fie ploaie, pe la Poștă, chiar și pe la Gară, și eram foarte bucuros cînd le găseam. După ce le citeam le aranjam cu atenție în (de-acum) fostul meu dulăpior cu jucării. Prin 89, m-a apucat, în plus, și faza cu fotbalul, parte influențat de colegii de clasă, parte, deh, adolescența, nevoia de-a avea idoli, eroi. Colecționam chiar și programe de meciuri, dar din această fază am ieșit imediat după Revoluție. Nu că nu m-ar mai fi interesat fotbalul, dar mai era și problema banilor, foarte puțini.

La-nceputul anilor 90 au apărut revistele ca ciupercile după ploaie. Însă foarte puține au rezistat pe piață mai mult de cîteva săptămîni, luni. Credeam că revistele de știință vor continua să apară. Dar mi se păreau mai diluate. Erau eliminate chestiile ideologice, dar articolele de bază nu mai erau ca altădată. Ziarul științelor și călătoriilor a ținut numai vreo cinci numere parcă. În schimb, îmi luam reviste de investigații sociale, apoi, odată ce-am mai crescut puțin, de muzică (Pop rock and show, Art & roll) sau chiar de can-canuri (semi)erotice. Mai mult citeam ziare. Tot îmi era insuficient. Începeau să se găsească și reviste străine, cu 3, 4 sau chiar 6 numere (luni) în urmă, dar totuși bune. Erau adevărate, începeam să-mi dau seama ce înseamnă revistele occidentale, pline de substanță. Mama îmi cumpăra Onze – o revistă franceză de fotbal, Auto Moto Sport, iar ea citea Paris Match, sau Femme actuelle, Voici, sau Maisons de France prin care mai aruncam și eu o privire, două. Tot atunci a apărut revista Anticipația (mai am și acum toată colecția) apoi Helion, Jurnalul SF și altele (String, Quasar, Iris, 467, Paradox, Nautilus). De fapt toată perioada facultății, cinci ani, am fost pasionat de SF, dar despre asta am mai scris. În același timp, citeam, frunzăream reviste de calculatoare. Atît cele grele, ca PC Report, (mi se părea că n-o să ajung niciodată la nivelul celor de-acolo) uneori Byte, dar, după ce mi-am luat și eu propriul PC, și cele de utilizare, de maintenață, ca Chip, PC Word, PC Magazine. Imediat după ce m-am angajat, mi s-au părut chiar slabe, și multe începeau să se adreseze în general mediului de afaceri, lucru care nu m-a interesat niciodată. Și ajuns acasă, pe lîngă că eram obosit, nu mai voiam să aud de calculatoare. Pe la sfîrșitul facultății și în perioada studiilor aprofundate, am început să shiftez dinspre IT. Citeam revista Secolul 20, o revistă de cultură, care continuă să apară – acum se numește Secolul 21. Impresia mea e că dac-o citești îndeaproape, pagină cu pagină pare plictisitoare, dar dac-o citești pe sărite pare foarte interesantă. Ca o pictură impresionistă, trebuie să stai mai la distanță pentru a o înțelege. Cînd apare un număr cu tematică interesantă, o mai cumpăr și acum.

Anii două mii. Hm, în primii trei ani, recunosc, n-am prea mai citit reviste. M-am îndrăgostit, apoi am rămas fără servici, apoi am plecat în Franța (Air France Magazine!) apoi noii prieteni cu care mergeam deseori prin localuri, discoteci (Zile și nopți, Șapte seri), jobul stresant. Însă mi-am revenit. Cele de calculatoare le luam o vreme din inerție, apoi treptat am renunțat, și apoi au dispărut. După 2004 însă a început boom-ul economic în România, care-a ținut vreo 4 ani. Lucrul acesta s-a reflectat și în aparițiile editoriale. Primul număr National Geographic România a apărut în mai 2003 – apropo, e singura revistă pe care o citesc regulat, pe care o mai cumpăr (am abosult toate numerele în bibliotecă). Păcat însă că ediția din România e customizată cu articole locale și nu publică chiar tot ce apare în State. Iar redactorul șef e un maniac al speologiei, știință care nu mă pasionează deloc, sorry! dar asta e, așa că, cel puțin o dată la două numere apere cîte-un articol destul de consistent și pe care-l sar. Și, după părerea mea, sînt prea multe articole despre animale. Mult prea multe! Imediat a apărut și revista Geo, mult, mult mai faină, cu pagini mai mari, fotografii mai mari, articole mai sobre, multe despre expediții. Păcat c-a dispărut (a!, ediția internațională continuă să apară bine-mersi). La fel ediția românească Scientific American, care avea o distribuție națională super proastă. O revistă interesantă a fost Re:publik, care aduna articole super faine despre filme și muzică în special. Grafică excepțională, fotografii mari. Unele numere aveau și cîte un DVD (nu erau filmele prea faine, dar nici comerciale). A, evident că nu mai apare. Dar a avut un impact puternic asupra mea, mai ales că eram și sînt atras mai mult de partea artistică, într-un mod extrem de serios, într-atît încît am stat fără calculator timp de-un an jumate, deși Internetul începea să se dezvolte vertiginos. După ce mi-am luat și eu un laptop (tot cel la care scriu și acum) mi-am dat seama că rămăsesem cam în urmă cu tehnologia drept pentru care am simțit nevoia să-mi iau și o revistă. Am ales Computer Bild-ul, o revistă care chiar îți dădea sfaturi foarte practice și foarte bune (nu te aburea să iei produse vechi și proaste ca Chip-ul). Treptat, românii au început să aibă din ce-n ce mai mulți bani. S-a dezvoltat turismul. Citeam Clever Travel, o revistă deloc fițoasă, cu informații practice, prețuri accesibile, etc. Visam și la mașini, măcar una de oraș – Auto mondial – dar nu s-a mai materializat. A, să nu uit zic de revistele pentru bărbați: Playboy (deși prea multe românce, și adolescente, și slăbuțe pe deasupra) sau FHM – revistă de bășcălie, mulți bărbați românași însă o iau din păcate în serios. Men's health nu m-a prea convins, un fel de articole how-to. Mai iau uneori, deși rar, Esquire-ul. Odată cu primul aparat foto digital, am trecut și printr-o fază a fotografiei. Photo magazine e OK – articole de artă foto, fotoeditoriale, interviuri cu fotografi profesioniști. Life's too short. TV Mania (de doi ani nu mă mai uit la TV). Maică-mea îmi tot dă să citesc Casa și Grădina și Casa Lux, dar asta e, nu am de unde să-mi fac o casă. Nu știu dac-o să am vreodată. La finele anilor 2000, multe din aceste reviste și-au încetat apariția. Mai sînt unele reviste de cultură, ca Dilemateca, dar cînd aud de scriitori români, vărs. Orizont-ul îl răsfoiesc pe Net. Iar Dilema Veche și 22-ul nu m-au atras niciodată, cu snobismul lor, articolele lor pretențioase, analizelor mecanice de tip cauză-efect, mereu în căutarea identității naționale (sau a celei a jurnaliștilor proprii?) și cu tendința de a scoate, de a decupa România din context, și astfel, izolînd...

Cam acestea au fost, în mare, revistele pe care le-am citit de-a lungul vieții mele. Acum sînt abonat pe Net la zeci de publicații despre cărți, de filme, care sînt practic ca o colecție e articole, le citesc la-ntîmplare, neregulat secțiunile de specialitate din Guardian, Le Figaro, Le Monde, New York Times, Nouvelle Observatoire, Granta și altele. Iar reviste îmi mai iau, dar mai puține. Mă bucur cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare și reviste plin. Mă uit de fiecare dată la titluri, chiar dacă-s grăbit sau chiar dacă-i închis. Acum cîțiva ani au început să apară la chioșcuri cărți cu ziare, mă refer în special la Adevărul, Jurnalul, apoi cu DVD-uri. Presa se reinventează. Deci se poate! Totuși, acum toate revistelor bune sînt străine, dar parcă tot nu-mi vine ușor să scot opt, zece euro sau mai mult pe exemplar. Ce diferență față de chioșcurile din Paris, burdușite cu ziare și reviste care aproape dau pe afară. Oameni inteligenți, vest europenii, nu? Articole lungi, serioase, profesioniste. Sînt sigur că vor mai apare sau reapare reviste și în România. Dar cînd – cine știe?

O întîmplare în tren

Ne întorceam de la București, dintr-o delegație. Firma noastră era prosperă și darnică pe vremea aceea și ne rezervase locuri la Intercity – clasa întîi. Era o după amiază tîrzie de sîmbătă, la început de decembrie, începea deja, ușor, să se însereze și ne aștepta un drum de opt ore pînă la Timișoara. Vagonul era necompartimentat și aproape plin. După puțin timp, cînd abia ce trecusem de suburbiile capitalei și intrasem deja în peisajul dezolant de cîmpie, am simțit cu toții că se făcuse destul de frig. La un moment dat, intră conductorul, un personaj tipic caragelian: de înălțime medie, oacheș, cu nelipsita mustață și burtă. Avea aerul că le-a văzut pe toate și că e stăpîn pe orice situație. Unul dintre călători îl întrebă, amabil, dacă nu poate face puțin mai cald în vagon. Conductorul se opri puțin, ușor mirat, apoi dădu din cap, puțin a lehamite, puțin a înțelegere, mormăi ceva în barbă (n-am auzit clar ce, în fine) și trecu mai departe. Eram trei colegi: eu, Ermil și Cipi. Povesteam una-alta, pe unde-am fost serile, despre obiceiurile petrecărețe ale Bucureștenilor, oameni care știu dom'le, orice s-ar zice, să-și trăiască viața la maxim. După un timp, cam un sfert de oră, temperatura din vagon a început să urce, treptat, iar noi - să ne îmbujorăm. Apoi s-a făcut chiar cald de-a binelea. Am încercat să deschidem geamurile dar erau toate blocate. Ce să facem? Eu mi-am dat jos puloverul, Ermil, fiind oricum în cămașă, și-a suflecat mînecile, iar Cipi, neavînd ceva curat de dedesubt (eram plecați de-o săptămînă, iar el, ca de obicei, vomitase în urma unei beții crunte de cu o seară înainte și rămăsese fără alte haine curate) începea deja să transpire din plin. Peturile cu apă pe care le-am cumpărat din Gara de Nord înainte de urcarea-n tren s-au golit repede, asta și fiindcă ne era sete deoarece mîncasem ceva condimentat la un fast food. Iar conductorul,... ei bine, acesta nu se vedea nicăieri! Toți oamenii din vagon îl căutau din priviri, întinzîndu-și gîturile, întorcîndu-și capetele încoace și încolo, din ce în ce mai îngrijorați, și neîntîlnind altceva decît alte priviri îngrijorate. Devenea din ce în ce mai cald. La un moment dat, cineva plecă în căutarea conductorului. După cam zece minute, (simțeam că încep să mă deshidratez și mă usturau puțin buzele) acesta sosi. Pe fața lui se citea un registru complex de emoții: cam un sfert mirare, un sfert bășcălie, un sfert superioritate și un sfert mulțumire de sine. Fiind așezat chiar lîngă ușă, Ermil îl interpelă imediat rugîndu-l să mai coboare puțin temperatura în vagon. La care conductorul, cu un aer blazat, neadresîndu-se în mod expres cuiva anume, zise: „Acuma, ba unu zice că-i prea frig, ba altul că-i prea cald!... Apăi io nu știu ce să vă mai fac! Văd că nicicum nu-i bine!”

Liste și note

Urmăresc pe Net, fie prin acces direct fie via twitter ori FB cam 20, 30 de site-uri web cu filme și cărți – de exemplu pagini de specialitate ale unor ziare (străine, bineînțeles). Evident, nu am timp să trec regulat, zilnic, nici măcar săptămînal, prin toate. Mi-am făcut conturi pe două site-uri, imdb și goodreads, și pe care intru aproape zilnic. Însă ce mă enervează în ultimul timp e că de fiecare dată cînd termin de citit cîte-o carte sau de văzut un film, mă duc imediat pe unul din aceste două site-uri și știi ce care-i primul lucru pe care-l fac? Nu, nu să citesc cronicile sau comentariile, asta fac abia pe urmă. Să dau note! De la 1 la 10 stele pe imdb și de la 1 la 5 pe goodreads. Și acesta este un obicei prost, chiar foarte prost și de care trebuie să scap, cu cît mai repede cu atît mai bine. Acuma, OK, pe de o parte, este evidentă nevoia de a avea astfel de liste , mai ales în cazul meu, eu citind atît de mult și uitîndu-mă la atîtea filme, trebuind în acelși timp să le țin cumva urma. Apropo, chiar am făcut un bilanț: pe anul trecut am ajuns la o medie de vreo 65 de cărți și aproape 200 de filme. Poate că nu e mult, dar dacă te gîndești că mai merg și la servici, timpul liber pare în întregime ocupat. Și mai e și oboseala. Acuma, nu știu, poate fac totul prea în viteză, nu?, și ar trebui să savurez mai mult fiecare paragraf, fiecare secvență. Bine că nu-mi fac "todo" list-uri. Am încercat, dar nu mă țin de ele și în plus simt un fel de stringență, chiar o presiune în a urmări ceva, ca o programă școlară, un concept de care am avut mereu repulsie. Deși îmi place literatura, nu cred că mi-ar fi plăcut să fi făcut o facultate de Litere. Aș fi simțit mereu o frînă. De cînd eram mic îmi făceam liste cu cărțile pe care le-am citit, (dac-o caut atent și bine, cred că o mai am undeva prin casă). Mai apoi, în special de cînd au apărut erdeesu și upeceul, și deci de cînd am început să văd și filme pe bandă rulantă, trebuia evident să-mi fac liste și cu filmele pe care le-am văzut. Acum mi-am trecut toate aceste liste și pe Net, evident, și dînd și note simt că aș face un fel de reclamă operelor care-mi plac, fără a cîștiga altceva decît poate c-aș contribui cu un strop la o evaluare globală mai aproape de sensibilitatea mea. Asemănător cu faptul de a scrie pe twitter sau pe acest blog, deși știu că nu mă urmărește nimeni. Și mă enervez cînd văd că unele opere cărora eu le-am dat o notă mare sînt evaluate atît de prost, sau invers, file ele opere de duzină sau pretențioase, sînt considerate mari realizări. Iar comentariile proaste chiar mă stresează. Și chiar încep să ocolesc persoana care i-a dat o notă mică unei cărți a lui Kerouac de exemplu. Referitor la filme, este un lucru evident că cel mai prost criteriu de selecție posibil este imdb-ul. Un alt lucru negativ (deci pe lîngă faptul că nu mai ajung să le savurez) este că ajung să mă îndrăgostesc de ele. Ce vreau să zic cu asta. Paul Auster spunea în "Hand to Mouth", (citez): "nu mai vroiam să vorbesc despre cărți. Voiam să le scriu. Din principiu, mi se părea greșit ca un scriitor să se ascundă într-o universitate, mi se părea greșit să mă ascund printre prea mulți oameni la fel, să devin prea confortabil. Riscul era automulțumirea și odată ce acest lucru i se întîmplă unui scriitor, e pierdut." Nici c-aș fi putut să mă exprim mai clar. Apoi, ca să-mi continui ideea, simt că poate-mi dispersez atenția în prea mult stiluri. Tocmai cînd credeam că mi-am definitivat lista, constelația mea de scriitori preferați, că și descopăr unul nou și îmi zic "ah!, trebuie să citesc mai multe de asta", cum mi s-a întîmplat anul trecut cînd am citit cinci cărți de Anna Gavalda de exemplu. Sau îmi mai zic uneori: mai asta și gata. Sau: "mai citesc încă douăzeci de cărți" sau "încă o lună și apoi gata, mă pun pe treabă". Dar mai există cu siguranță mulți alți scriitori, nu-i poți citi pe toți decît dacă ești, știu și eu, critic. La fel și-n cazul filmelor. Numai anul trecut am văzut zeci și zeci de filme bune. Nu știu cîte ar trebui să vezi în total ca să poți spune că ai cît de cît o cultură cinematografică. Cîteva mii poate. Zece mii(?) Deși am observat că marii artiști nu sînt și consumatori de cultură, ba chiar aș îndrăzni să afirm că din contră. Ok, nu poți să te-apuci acuma să creezi ceva chiar începînd de la zero. N-ai cum să nu fii influențat. Ce vreau să zic, dacă n-ai văzut nici un film și te apuci să faci unul, probabil c-ar ieși ceva ca acum o sută de ani, cînd se făceau filmele fără nici o tehnică, doar din inimă. Și aici e iarăși un pericol. Din punctul meu de vedere de exemplu, trebuie să citesc mai critic, i.e. și cu mintea nu doar cu sufletul. Cum spunea J.J. Cale despre unii tineri chitariști, care prea "cîntă după ureche" doar. Și listele mă fac să tînjesc după mai mult și mai mult, ca și cum aș suferi de o poftă pe care nu mi-o mai satur, ca un fel de affluenza. Și, cum spunea Cioran (parcă), nu mai știu exact unde, citez din memorie: motivul pentru care citesc atît de mult este poate ca să-mi găsesc o scuză pentru a nu lucra, a nu scrie.

Imagini din trecut

Cum ar fi fost dacă fotografia sau filmul ar fi fost descoperite mai demult?

Prima apariție a unui om într-o poză se pare că datează din 1838, și a fost făcută pe Boulevard du Temple în Paris. Autorul, Louis Daguerre, și-a notat data, ora – 8 dimineața și timpul de expunere – zece minute. E clar că în stînga jos se observă o siluetă umană, care a stat nemișcată suficient timp lustruindu-și pantofii. Iar în dreapta lui, deși vag, se vede, un om stînd pe bancă deși nu putem fi absolut siguri de asta. În rest, în imagine, aparent, nu se văd oameni, nici trăsuri ori vreun alt semn de viață. Dar doar aparent. În primul rînd că este greu de crezut că strada era pustie la ora aceea. Ei bine, dacă privim mai mult imaginea, mărită, se observă “ceva” pe marginile străzii. Se pare că sînt alți oameni, poate trăsuri, care s-au mișcat și ale căror imagini n-au avut timp să se imprime, să se formeze. Acum, locația se află în Piața Revoluției din Paris și nu mai arată exact așa, pentru că Parisul s-a transformat mult de atunci. Apropo, imaginea a fost luată în oglindă. S-au făcut analize ale pozei, colorate.

Alt lucru care m-a impresionat este celebrul film documentar, realizat în 1905 în San Francisco Market St, și care arată o călătorie cu tramvaiul, în linie dreaptă, prin oraș. Mi se pare extraordinar. Filmul a fost făcut puțin înaintea cutremurului. Mai este unul făcut după, deprimant, cu orașul pustiit, clădirile dimprejur în ruină. În fine, nu de asta vreau să vorbesc. Mă gîndesc ce avansați erau americanii, încă de pe atunci. Clădiri înalte, de vreo 6 etaje, moderne. Se pare că nu existau treceri de pietoni, semafoare. Nu cred că mai trăiește niciun om de atunci. Este plin de trăsuri, tramvaie, automobile, biciclete. O adevărată babilonie. Atîția și atiția oameni, unii alergînd, alții mergînd încet. Scene de viață, de zi cu zi. Interesant, majoritar sînt bărbații. Toți îmbrăcați la costum, cu pălării, au mustață, sau barbă. Mulți se uită înspre camera de filmat. Mă gîndesc că așa o fi arătat pe atunci și New York-ul lui O. Henry. Mă gîndesc la astea și cînd mă uit la de exemplu la primele filme, Minutul Lumiere, sau filmele cu Chaplin sau Buster Keaton.

În ultimele săptămîni am căutat pe Net bootleg-uri cu JJ Cale. În general concerte. Înregistrate pe bandă, din fericire multe se aud bine. Nu există nici un filmuleț, nici o imagine a evenimentelor. De fapt în general nu prea există multe fotografii cu J.J. Am căutat pe Net, pe Youtube. Sînt extrem de puține. Sau există dar oamenii nu le-au postat pe Net? Greu de crezut, nici pe forum-uri? Doar erau anii '70. De ce nu a fost filmat? Oricum, legenda lui a crescut în parte și din cauză că e un tip reclusiv. Oricum, ascult închizînd ochii și încercînd să-mi imaginez, să-mi recreez atmosfera de atunci. Cîntînd la chitară, concentrat, cu orchestra lui, pe scena unui local, cu fum de țigară, de droguri, alcool, poate cu cîțiva cosaisseuri, muzicieni care vor încerca mai apoi să-i imite arta.

La un GIS

Sau Global Information Session. În fapt, un meeting cu întregul departament, și care, din cauza numărului mare de angajați ai noștri, s-a ținut în alt loc al Timișoarei, la CCIAT. Deși m-am trezit mai devreme ca de-obicei, asa cum îmi planificasem cu o zi înainte, am ajuns cu vreo zece minute întîrziere. M-am cam dezobișnuit să merg cu tramvaiele. E ceva timp de cînd mă deplasez prin oraș în general numai pe jos. Cînd eram student și, mai apoi, după ce-am început să lucrez pe la diverse firme situate în diverse locații din oraș, aveam abonament, pe aceeași linie la care așteptam azi. Acum, ori de cîte ori trebuie să merg undeva, mai departe, observ, pe alocuri, că orașul s-a cam schimbat. Nu atît de mult încît să devină irecognoscibil, dar, oricum, s-a schimbat. La fel ca mine, ca părinții mei, și ca toți cunoscuții mei. Schimbarea este un proces lent dar inexorabil. Unele locuri au păstrat ceva din spiritul vechi, zonele de case de după Piața Maria înspre Sala Olimpia, de exemplu. Pe ici pe colo au mai apărut cîteva magazine, buticuri, sedii de bănci, panouri cu reclame. Altele locuri arată diferit, ca Piața 700 de exemplu. Cu greu îmi refac mental imaginea locului de pe cînd eram mic, îmi amintesc că era un derdeluș în locul unde acum sînt mesele, sau că exista un teren viran pe locul unde acum se află acele clădiri moderne de birouri, semitransparente. Am stat un sfert de oră în stație, în frig, (ningea ușor), asteptînd tramvaiul. Bine că nu era aglomerat și chiar m-am bucurat că totuși am prins un loc pe scaun și, în timp ce tramvaiul luneca, lent, priveam prin geamul pe care l-am dezaburit cu mîna, străzile, blocurile, mașinile, oamenii și mă gîndeam la toate cele de mai sus și la viața mea. La ce am făcut, sau mai exact la ce nu am făcut, la ce-aș fi putut face sau ce-ar trebui și aș putea realiza în continuare. Clar, ceva nu e-n regulă cu viața mea.

Sala era aproape plina. Si nici nu erau toti prezenti. Altii, dupa cum am fost anuntati, erau in delegatii in strainatate (normal, fiind piloși). Abia am gasit un loc pe rindul din spate. Nu m-am mai uitat dupa colegii mei de echipa. Oricum, imi place să stau mai la distanță. Am mai stat pe scaun vreo zece minute, pin' sa-nceapa, timp in care altii incă soseau, mai intirziati decit mine. Nu mi-am luat IPod-ul cu mine din cauza frigului si speram sa nu ma plictisesc. Stiam ca nu am ce sa aflu de la acest gen de sesiuni. Parerea mea e ca sint facute doar pentru moralul trupelor. Dar de ce nu? Nu ma deranjează. Decit sa ma stresez la birou mai bine aici, odihnindu-ma. Invitatul strain semana cu David Pujadas de la France2 si vorbea o engleză cu accent francez, desigur. In sala lumina era slaba. Trebuia sa-mi mijesc ochii sa vad pina la ecranul pe care era proiectata prezentarea PowerPoint. Multe scheme, destul de complexe, cu cifre, tabele, despre marketing, concurenta. A-ha, un lucru l-am prins, am urechea filtrată pentru lucruri de genul ăsta - bugetul ramine neschimbat. Ceea ce nu-i tocmai asa rau, in ziua de azi. Dar atentia imi luneca, cum mi se intimpla-n astfel de situatii. Ma uitam la capetele colegilor din fata mea. Ce multi s-au angajat anul asta! Multi proaspat absolventi care au venit cu entuziasmul lor, entuziasm care sper sa fie mai puternic decit apatia celor mai vechi. Multi insa foarte imaturi. Cam putine fete faine. E una pe care tot o remarc, mai ciudata, cu parul vopsit blond argintiu, cu ochelari. Probabil foarte tinara. Sau alta, nou venita, blonda, inalta, cu pielea care pare atit de fina. Urca scarile inaintea mea zilele trecute si am aruncat o scurta privire la picioarele ei, la curbura coapselor. Ah! Arata ca o starleta de filme X, sau o cintareata de muzica populara. In schimb, cei vechi arata obositi, uzati. Ma uitam la R. Arata ca la patruzeci-și-ceva deși are puțin peste treizeci. Doi copii, poziție de management, țigări, stres. Cele tinerele arata (inca) OK. In cladirea a doua a departamentului aproape ca nu mai cunosc pe nimeni. Pe nimeni. Unde-s cei vechi de acolo? S-au mutat in cladirea cu mine toti, au plecat din firma sau se "descurca", adica au plecat in misiunile companiei din strainatate? Uf, oricum, trebuie sa fac ceva cu viața mea, omule, nu se mai poate sa traiesti asa, ca un vierme, doar cu carti, filme si muzica, trebuie sa rupi odgoanele, imi ziceam in timp ce prezentarea parea ca nu se mai termina. A urmat sesiunea de Q&A. Ciudat, dar unii chiar au fost atenti. Sau se bagau in seama doar ca sa fie remarcati. Sînt destul carieristi. Eu nu sint unul dintre ei. În fine, răspunsurile au fost destul scurte. La final ne-a urat distractie placuta la cheful firmei, care urma sa aiba loc seara si la care mi-am zis ca nu ma duc. Aplauze. Ne-am ridicat cu totii de plecare (nu m-am ingramadit sa ies cu turma). "Uite pentru ce m-am sculat eu de dimineata" imi spuneam in timp ce imi luam geaca groasa si asteptam sa se mai elibereze.

Afară continua să ningă ușor. Era frig. Am vazut cîțiva colegi îndreptîndu-se spre stațiile din zonă, alții veniseră cu mașinile. Mie însă mi-a venit chef să merg pe jos. Era abia zece și jumătate a.m. Dacă eram porc puteam să mă-ntorc la lucru abia după unu jumate-două, timp în care aș fi putut să hoinăresc, sau chiar să merg pînă la Mall. Da' n-am tupeu. Asa-s eu, băiat bun, i.e. fraier. Am luat-o la stînga, spre Bulevardul Victor Babeș, la două străzi în spatele Universităților. Cam pustiu, dar frumos. Zonă de case. Peisaj atemporal. Nu aluneca tare. Îmi țineam buzele strînse, să nu-mi înghețe dinții. Nu am bocanci, iar pantofii mei nu-s prea impermeabili. Vedeam cum mașinile și autobuzele se deplasează cu greu iar asta-mi dădea o senzație de libertate. Aerul rece mă trezea, mă facea să fiu mai lucid. E final de an. Unde naiba s-a dus? Înc-un an ratat. Sau nu? A fost unul de uzură sau îl pot considera de acumulare? Pe naiba. Nu mă simt chiar ca un shit dar nici bine nu mi-e. Oscilez. Adică pe de o parte am un job, nu asa de stresant la urma urmei, am un venit, deși nu prea mare. Dar toate astea sînt nimic față de cum ar fi dac-aș avea o soție și copii, adică o viață reală. Reală! Ma gîndeam la perioada facultății. Aveam asteptări mari de la viață pe-atunci. Nu mă imaginam pe atunci ca la vîrsta pe care-o am acum aș putea fi tot neînsurat. Apoi gîndurile mi s-au mutat la serviciul meu, la Paris, la cărți, filme, muzică, la oamenii care-au trecut prin viața mea, fetele cu care am fost. Am ajuns într-o fundătură sau mă aflu pe un drum bun? Nu văd nimic înainte, nici in viața mea și nici pe stradă, din cauza ninsorii. Am ajuns la Podul Mihai Viteazul. Tineri, studenți și studente, îmbrăcați destul de subțire. Pe vremuri și eu eram ca ei. Parc-a fost ieri, serios, deși au trecut mai bine de doișpe-treișpe ani, totusi! Ce de amintiri! Pe drumul ăsta treceam regulat, cinci ani de zile, la și de la Universitate, pentru cursuri, examene. Hm... Am ajuns in Centru. În fața Catedralei se ținea o slujbă de comemorare a Revoluției din 89. Căsuțele din Centru nu aveau deschis. Păcat. Speram să beau un vin fiert cu scorțișoară și fructe. La fîntînă am luat-o la stînga, pe lîngă Brd, apoi pe Paris, și pe străzile pe care mă plimb deseori. La servici n-am avut chef de lucru, ca de obicei, mi-am luat o cafea, mi-am citit mailurile, mi-am pus căștile și m-am gîndit, m-am gîndit...

Fete defensive

E un fapt dovedit. Societățile în care femeile au drepturi egale cu bărbații și în care astfel femeile au implicit un rol social mai activ sînt societăți mai civilizate, tolerante, care se bucură de-un nivel de viață mai ridicat și unde discrepanțele, atît cele economice cît și cele sociale sînt mult atenuate.

La noi în țară, din cauză că bărbații sînt, după părerea mea, în marea lor majoritate bădărani, femeile și-au dezvoltat cîteva mecanisme defensive în fața agresivității bărbaților. De exemplu unul aceste mecanisme de apărare ale lor constă în a imita comportamentul masculin, prin îmbrăcăminte sau chiar prin atitudine, ori alegîndu-și meserii sau activități nespecifice sexului propriu. În fond avem mult mai multe campioane olimpice la feminin decît la masculin. Se spune că cine disprețuiește femeile este gay. Ei bine, sînt convins că o parte însemnată, mai mare poate chiar decît în Occident, dintre masculii români sînt în mod inconștient gay. Ieșitul la bere ”cu băieții”, privitul luptelor de local combat (privind pelvisurile care se ating, nu?). Ei chiar se simt bine împreună astfel, fără femei, am observat. Iar cînd ies în cupluri, fetele fac un grup separat față de băieți, chiar și cînd se află așezați la aceeași masă. Am întîlnit destule fete inhibate, care nu se simt bine în pielea lor, care și-ar fi dorit să fie băieți, poate și fiindcă asta este ceea ce văd în jurul lor - modelele lor sînt cele masculine. Iar unele nu și-au descoperit propria sexualitate nici după ce-au trecut de treizeci de ani, cînd, cum se spune în Franța, femeia înflorește. Gusturile acestui tip de fete sînt cele masculine, de la înfățișare (păr scurt, pantaloni, haine unisex) și pînă la modul de gîndire, cu intuițiile atrofiate, chiar fără instincte feminine. Asta în general, desigur. Un alt mecanism defensiv, am observat, este atitudinea ”bitchy”, o fațadă ce se integrează încet și treptat în caracter și care va duce inevitabil la scîntei, și la o mărire a distanței, ca o bujie care se aprinde. Sau escapismul, retragerea în diverse activități feminine, gen literatură mai ... efeminată sau soap operas, lucru care duce și el la un soi de alienare, în cel mai bun caz căsătorii încheiate doar pentru a face copii, sau pentru bani sau doar de teama de-a ajunge singură, pentru că, fiind un popor mai sălbatic, mai primitiv, presiunea socială este mare. În orice caz, ce avem aici este o lipsă de comunicare între sexe, și de aici și dezechilibrul social.

Delocalizări

E destulă vreme de cînd industria poluantă a-nceput să se mute din Occident în țările din lumea a treia. În State există orașe întregi care-au decăzut economic: Cleveland de exemplu, sau Detroit și altele, în care oamenii trăiesc fie cu salariul minim sau din welfare. În locul lor au rămas fabrici întregi dezafectate, uzine unde altădată lucrau mii și zeci de mii de oameni au fost mutate hăt departe. Și fenomenul se vede clar acum și-n România. Combinate întregi au fost vîndute și apoi au fost (și unele mai sînt în curs de a fi) demolate pentru fier vechi. Orașe întregi s-au dezvoltat și bazat doar pe aceste uzine. Și mai există oameni care totuși au rămas sau nu mai au puterea să plece sau pur și simplu nu vor să-și părăsescă familiile, părinții bătrîni, copiii ajunși la o vîrstă dificilă și locurile cu care s-au obișnuit de zeci de ani pentru Occident. Sau poate încă mai speră, cine știe? Chiar și în Timișoara existau destule astfel de firme, construite din păcate chiar în interiorul orașului. Într-un fel, bine că unele dintre ele nu mai sînt. În tot răul ăsta e și-un bine. Pe vremea aia nu existau norme ecologice așa că poluarea era uriașă.

Ce deprimante sînt toate aceste locuri acum! Arată ca după un bombardament. Hale dezafectate. Buruieni printre schele ruginite. Hoți de fier vechi, oameni săraci. Locuri vacante întinse pe zeci de hectare.

Nu e vorba de fapt doar de industria grea. În Franța am văzut site-uri întregi de high-tech, de exemplu cel de la Lannion, în Bretania, construite acum cîțiva zeci de ani în locuri considerate de autorități ca fiind defavorizate (defavorizate față de boom-ul economic de atunci al Europei de Vest) și care, la fel, constituiau singura industrie pe o rază geografică mare. Acum o parte s-a delocalizat, mai sînt jumătate față de cîți erau acum zece ani și asta doar pentru că acolo există totuși un sindicat puternic, susținut și de autoritățile locale. Periodic au loc manifestații de protest. Sau site-ul militarizat de la Marcoussis, care avea vreo zece-cinșpe clădiri, cu părculețe, cu alei, iazuri, cantine, aer curat și care acum ... funcționează totuși, dar cu multe clădiri închise și activități foarte restrînse. Unele activități s-au mutat în România. Aici o vreme a fost OK, dar în ultimul deceniu, odată cu dezvoltarea economică a Indiei și Chinei treburile-au început să se mute înspre acolo. Pentru că de acolo vin banii, cele două state impunînd ca o clauză pentru afaceri construirea de site-uri R&D pe teritoriul lor. Și, cel puțin din ce am văzut pe Net, și chiar pe Intranetul companiei, condițiile de lucru de acolo sînt superioare celor de la noi și chiar celor din Franța. E drept că marile companii de IT preferă să-și țină lucrurile importante la ei în țară și mută doar mentenanța. În fond oamenii-s tentați să plece dincolo pentru salarii din ce-n ce mai mari, iar cei care rămîn nu sînt chiar printre cei mai buni. Dar nu toate companiile gîndesc așa, în fond afacerile nu au suflet. Și nu știu dacă Statul francez se mai bagă să-și ajute, să-și apere propria industrie, în fond într-o economie globalizată aflată în criză situația e cam diferită.

Cu ce este înlocuită industria? Vest-europenii s-au mutat spre sectorul serviciilor sau al cercetării, sau al tehnologilor de vîrf. Dar un Stat poate supraviețui astfel? Nu seamănă asta cu tăiatul crăcii de sub picioare? Nu mă pricep la economie, dar mi-e cam teamă de asta. Se poate trăi astfel? Ar fi bine! Chiar ar fi bine! Europa de Vest ar avea cultura, ar avea managerii, serviciile, creierele, cu alte cuvinte schimbătorul de viteză și volanul. Dar nu-s convins. Dacă și statele din lumea a treia vor crește și cele din Vest vor începe să decadă? Există un plan pentru a contracara asta? Se gîndește cineva? Sper.

Înapoi la SF

Am fost un mare fan de science-fiction. Din ultimii doi,trei ani de liceu și pînă după ce am terminat facultatea am citit sute și sute de cărți și reviste din domeniu. Stăteam destul de prost cu banii, ca majoritatea românilor de altfel, și nu-mi permiteam să le cumpăr chiar pe toate, deși pe la-nceput, adică din 90, nici nu prea apăreau atît de multe iar mai apoi, la facultate, ajunsesem să am și bursă, care nu ea era cine știe ce, dar pe care-o cheltuiam în mare parte pe cărți. Calculatoarele personale abia apăruseră, și aveau prețuri imense (o mie de dolari atunci era de cîteva ori mai mult decît salariul părinților mei pe un an de zile), Net-ul, evident, nu exista, iar televiziunea era doar una, cea națională. A trebuit să treacă mai bine de nouă ani ca să înceapă să apară traduceri din literatura universală contemporană, de bună calitate. Ce vremuri! Cărțile care se găseau pe-atunci, pe la tarabe, erau în general de tip senzaționalist – aventuri, polițiste, paranormal, spionaj, erotice, lucruri de genul ăsta, tipărite slab, pe hîrtie de proastă calitate, dar cu coperți atrăgătoare, viu colorate. Iar printre ele, se strecura și cîte o revistă de SF, din genul pulp, sau o carte cu o navă spațială pe copertă, de care eram atras ca de-un magnet. Țin minte că am încept să le colecționez și mă purtam cu ele foarte atent, le țineam ordonat într-un dulap (cel în care țineam jucăriile și trusele mele de traforaj, de electronică de cînd eram mic) și din cînd în cînd le scoteam afară, le răsfoiam și reciteam unele pasaje sau mă uitam la ilustrații. Nu aveau o distribuție națională, aflam de exemplu de apariția unora din altele sau de la tv.

Citeam, sau mai bine zis devoram, aproape tot. În primul rînd Revista Anticipația, care era suplimentul revistei Știință și Tehnică, destul de bine redactată, care conținea la început un editorial urmat apoi de povestiri scurte românești, unele bune altele nu, iar în a doua jumătate a revistei (care avea 32 de pagini) și de cîte-o nuvelă consistentă, sau un roman în foileton, scrise de autori străini. Apoi, Almanahul Anticipația, desigur, un adevărat time-mark și unde efectiv mă delectam cu articolele critice și cu o proză ce chiar merita a fi publicată într-un volum. Mai găseam revista 467, care păstra formatul Colecției CPSF din anii 55-74. Din cînd în cînd mai vedeam și cîte-un String sau Quasar (care aveau prea multe articole științifice, care nu mă mai intresau, gen colonizarea planetei Marte, sau teorii holistice ciudate). Mai găseam revistele locale, Helion și uneori un Paradox. Exact la finele lui 92, țin minte și acum, mă-ntorceam de la Facultă, am găsit la o tarabă din Centru revista Jurnalul SF, un (aproape-)săptămînal, (cred că-n realitate apărea de vreo 2-3 ori pe lună), bogat în ilustrații, chiar dacă destul de slăbuț, chiar slab de tot aș spune în primele 60-70 de numere, scris în mare parte în mod amatorist, dar care, la un moment dat, poate și datorită aducerii în redacție a lui Mihail Grămescu și Liviu Radu ajunsese, aș afirma eu, chiar OK. Neexistînd Net, orice interviuri cu scriitori români și străini sau chiar bio- și bibliografii ale lor erau mai mult decît binevenite. Mi-a venit și mie de cîteva ori că aș putea publica ceva, dar n-am avut curaj, ăsta-i adevărul. Am fost fraier că n-am încercat. Îmi era teamă să nu-mi apară numele la rubrica poșta redacției, în care m-aș fi putut face de cacao. Eram (și am rămas din păcate) un timid. De asta nici nu m-am înscris la Eurocon-ul din 94. De fapt și de asta dar și deoarece eram cam stresat cu sesiunea de examene în vremea aia, cu niște profesori de materii îmbîcsite și inutile și care voiau parcă să te pice neapărat. Revistele cînd se găseau, cînd nu, umblam la toate chioșcurile de ziare și cînd în final o găseam, știu că mă-ntorceam cu ea acasă extrem de satisfăcut. Nu puțini dintre cunoscuții mei mă luau în rîs pentru pasiunea asta și chiar și prietena mea de atunci privea asta ca o copilărie. JSF-ul ăsta a ținut pînă la mijlocul lui '95, cam pînă a apărut legea copyright-ului și televiziunile private au început să difuzeze în toată țara iar românii au început să-și piardă interesul pentru SF și pentru citit în general, cel puțin o perioadă, iar la unii s-a transformat chiar într-o aversiune cronică, un dispreț care continuă și se perpetuează din păcate, mai ales la semidocți și semiintelectuali, care reprezintă de altfel majoritatea în Ro. De fapt și revistele pulp americane care apăruseră între anii treizeci și cincizeci, Golden Age-ul american, își încetaseră apariția, dar acolo făcuseră loc romanelor și filmelor. La noi, în anii nouăzeci, SF-ul cunoscuse un adevărat boom, ajunsese aproape un fenomen național, susținut fiind și de cîteva emisiuni la televizor, unde se prezentau cărțile și revistele nou apărute. Și ce mai efect aveau asupra mea! Îmi spuneam că a doua zi trebuie, e musai să fac rost de ele, altfel, oh!, nu știu, simțeam un gol, o nevoie spirituală chinuitoare. Se difuzau Star Trek-uri (un biet serial pentru adolescenți de fapt) și Zone Crepusculare sau Robocopi (pentru copii de țîță) seriale care, sincer, mă plictiseau de moarte și la care am încetat imediat să mă uit. Dar se părea că toată țara este cuprinsă de febra sf-ului, sau cel puțin, așa percepeam eu. La tarabele din aer liber (în primul rînd apăreau la tarabe și abia după o săptămînă ajungeau în librării, dar cine-avea răbdare s-aștepte?) era aglomerație că stăteam cu o mînă pe buzunar atent la la eventualii hoți și cu alta mă uitam la preț și, dacă n-aveam bani, o răsfoiam cu jind, și speram s-o mai găsesc cînd primeam bursa, fiindcă se cumpărau ca pîinea caldă și nu de puține ori vînzătorii spuneau cu regret că nu mai au dar repede-adăugau că mai trebuie să primescă. Mulți dintre colegii mei de facultate făceau cam la fel. Citeam cam fără discernămînt dar cu entuziasm și nu prea eram de acord cu puținele critici care apăreau în presa de specialitate. Devoram unul după altul așa-zișii monștri sacri, de la cîștigători de Hugo și Nebula (premii date adeseori nemeritat, pe criterii politice, etc.) și pînă la scriitorași începători de care n-am mai auzit. Mi-am format o constelație, mică, de scriitori preferați: Philip K. Dick (îmi amintesc și acum cum m-am întins pe spate în mica mea cameră de bloc, uitîndu-mă în tavan, după ce-am citit „Omul din Castelul Înalt”), povestirile lui Fredric Brown, Mihail Grămescu, Silviu Genescu, și chiar Liviu Radu, deși acesta din urmă apăruse mai tîrziu, dar și cîțiva alții. Însă ce privește restul, trăiam în general cu fiecare carte citită, dezamăgire după dezamăgire. Începusem să nu-l mai sufăr pe Asimov iar ”Dune” a lui Frank Herbert îmi provoca somn la fiecare carte nou apărută din ciclu, deși lumea din jur era entuziastă. Cyberpunk-ul cultiva o violență gratuită pe care n-o suport. Dar tot speram, încă mai speram că vor mai apare cărți din ce în ce mai bune, pe gustul meu, și că editurile doar ne aburesc deocamdată, sau că n-au încă bani să cumpere drepturile pentru romanele cu adevărat mari. Și continuam să citesc.

Apoi, ceva n-a mai mers. Ceva s-a rupt. Există mai multe motive posibile. Suprasaturația ar fi unul. Dezvoltarea televiziunilor prin cablu altul. Sărăcirea populației, care a dus la emigrarea înspre Vest a părții majoritar intelectuale și semi intelectuale a populației active și tinere. Mă întreb dacă acolo, prin Canada, prin State sau unde-or mai fi mai acum, mai citesc, măcar așa, din cînd în cînd, sau au renunțat de tot, suprasolicitați de muncă și mîncați de dorul de casă. Și, nu în ultimul rînd, un alt motiv ar fi calitatea foarte proastă a cărților care apăreau pe atunci la Nemira (mai puțin de un sfert meritau să fie citite) dar și la alte edituri. Mulți, printre care și eu, am fost atunci dezamăgiți, chiar crunt aș putea zice, de science-fiction. În fine, s-a ajuns la colaps. Într-un articol din Almanahul Anticipația 98, Mihnea Columbeanu spunea că „vechea viziune asupra viitorului s-a perimat iar cea nouă nu e încă clară”. Tot acolo făcea o analogie cu Helliconia lui Brian Aldiss – o planetă cu o perioadă de revoluție de o mie de ani, care intră deci într-un ciclu lent al anotimpurilor. Cu alte cuvinte, acum urmează iarna. O iarnă în care sefeiștii intră în recluziune, scriu mai puțin, așteptînd cu răbdare „în biblioteci, arhive, în minți și în suflete”. Cu alte cuvinte, intră în hibernare. La început n-am fost de acord cu asta, credeam că exagerează, că e un climat economic temporar (anul cînd trebuie să strîngem cureaua, cum spunea Constantinescu atunci – și l-am crezut, din păcate) și că eu nu mă voi lăsa dus de val, voi continua cu îndîrjire să fiu un fan fidel. Dar n-a fost chiar așa. Tocmai terminasem facultatea și intrasem și eu în pîine, mă angajasem la o porcărie de firmă care mă ținea ocupat zece ore pe zi, plus sîmbăta, dar, na, fiind primul meu job și primii mei bani cîștigați, nu vedeam altă soluție să prind meserie. Lucram pînă tîrziu, iar cînd veneam acasă eram rupt de oboseală. Am început să acumulez stres. De fapt în primii doi ani jumate de carieră n-am avut viață personală. Am de atunci doar cîteva amintiri vagi, servici, acasă, televizor, politică, cumpărăturile din week-end, dezvoltarea Internetului, filme, baruri, două-trei fete pe care le-am cunoscut și cam atît. Iar de citit, citeam puțin, din ce în ce mai puțină literatură. Iar SF – aproape deloc.

Cu ce-am rămas din asta? Nu știu să spun exact. Cu multe, cred. Nu doar cărțile, pe care le mai am în bibliotecă – peste majoritatea dintre ele nu cred că mă voi mai uita vreodată. Chiar multe dintre ele le-am pus pe rafturile din spate, nu doar pentru că majoritatea nu-mi mai plac dar și ca să fac loc altora, mainstream. Cred că la nivel subconștient toate m-au influențat totuși. Revistele Anticipația zac pe undeva printr-un dulap. Iar revistele JSF nu le mai am. Tata, confundîndu-le (așa zice el) cu ziarele, de care credea că nu mai aveam nevoie în casă (deși erau ordonate frumos, și aveau ilustrații mari pe copertă) mi le-a aruncat la gunoi, în timpul „marilor lucrări” pe care le-a făcut Mama în apartament, acum trei ani. Totuși n-am suferit așa mult după ele. Asta e, viața merge înainte. Și totuși... Totuși, nevoia de SF nu s-a stins. Pentru mine, îmi dau seama că era o nevoie, cumva, metafizică. Amestecat cu mult dinamism. Și zic că nu s-a stins, pentru că, de vreo patru ani încoace, am reînceput să citesc SF. Puțin, e drept. M-am „trezit”. Întîi mi-am cumpărat, la început doar cîte una-două, apoi, treptat, din ce în ce mai multe, și în final toate cărțile lui Philip K. Dick, în engleză, desigur, și le-am citit. Mi-a plăcut și-mi place enorm. Am și două biografii ale lui, una de Lawrence Sutin și alta de Emmanuel Carrere, precum și o carte cu culegeri de articole, interviuri, conferințe, eseuri. E unul dintre puținii scriitori din acea perioadă care a rămas actual, care nu s-a zaharisit. Apoi William Gibson, un autor foarte dificil dar pe care-l citesc în special pentru atmosferă dar și pentru stilul său, modul în care arată, nu explică, și, desigur, personajele sale, adulte. Păcat că nu s-a mai tradus nimic pe la noi de mai bine de zece ani. Ce să mai zic de textele divine ale lui Grămescu. Voi continua să mai citesc.

Poate că e greu să mai scrii ceva acum, cînd societatea se schimbă și tehnologia se va schimba enorm în ultimii ani. De exemplu Realitatea Augmentată. Dacă ăsta va fi viitorul, mă-ntreb atunci cum va mai rezista, cum va mai sta-n picioare tot ce s-a scris pînă acum? Ca istorie? Deși, știu bine asta, literatura SF este în primul și-n primul rînd literatură. Și totuși se publică. Și nu doar în străinătate – acolo se pare că trăiește la fel, bine-mersi, sau cel puțin așa văd eu, nu doar de pe calculatorul de acasă conectat la Satul Global, dar și din vizitele mele, puține totuși, în unele librării din Occident (mi-a rămas în minte secțiunea specială din American Book Center din Amsterdam). Nu sînt librar, nu știu exact cum stă treaba, dar merg des prin librării și văd că se publică chiar și pe la noi, deși, din păcate, doar lucruri copilărești. Iar revistele de SF s-au mutat (evident, nu?) pe Net, Nautilus, Galileo, Helion. Au apărut și bloguri ale fanilor, iar srsff-ul are și el un site. Și mai sînt și altele. Bine că există. Însă mă uit puțin cam ciudat la ele, poate din cauză c-am cam pierdut trendul – hm, chiar așa interesant să fie steampunk-ul de exemplu? Tot căutînd pe Google am aflat că se publică și scriitori români, că nu toți s-au oprit, dar editurile respective scot tiraje mici și nu au o difuzare națională. Și că mai există Atlantykron, că a mai fost un Eurocon în 2001, că fanii continuă să se întîlnească în fandom, în cenacluri, că promotorii de atunci sînt și acum la fel de activi. Am văzut chiar un site care scanează și publică free toate revistele CPSF. Tot de pe Net am aflat adresa lui Mihail Grămescu, căruia acum o lună chiar i-am scris, întrebîndu-l de unde-aș putea face rost de ultima lui carte, fiindcă pe-aici n-am găsit cărți ale editurii Granada. Și mi le-a trimis prin email, în format pdf! Uau, asta acum cinșpe ani încă era o idee SF! Tot SF era atunci și ideea dezvoltării în masă a telefoniei celulare. Totuși, unele idei nu s-au materializat. Expedițiile pe Lună și spre Marte s-au oprit. La mijlocul secolului trecut se credea că oamenii vor ajunge în anul 2000 să colonizeze spațiul, sau măcar că vom avea primele stații spațiale orbitale permanente. Un posibil viitor alternativ care nu s-a materializat, un "Continuum Gernsbach". Și în loc de asta avem războaie, terorism, crize economice, discrepanțe sociale din ce în ce mai mari și boli încă incurabile. Nu știu, poate SF-ul va constitui un nou refugiu, gen escapism. Televiziunile sînt catastrofal de proaste. Cum spunea Anca Grădinariu, Holywood-ul a coborît ștacheta undeva în pubertate. Filmele SF, (cazul Avatar) se adresează tot adolescenților. De fapt filmele SF bune se pot număra pe degete. Iar cu apariția 3D-ului vom vedea aceleași prostii, dar acum și în relief. Așa că de ce nu ar fi acum momentul propice întoarcerii la SF? Philip K. Dick a fost întrebat într-un interviu, în anii șaptezeci (în cartea lui Sutin, pe care-am pomenit-o mai sus) de ce science-fiction-ul e considerat încă un gen pentru copii și adolescenți și de ce oamenii se opresc din a citi SF după o anumită vîrstă. Și el a dat un răspuns clar, evident. Pentru că SF-ul nu tratează probleme de adulți, relații complexe între bărbați și femei. Și afirmația a rămas adevărată, din păcate de aproape patru decenii. Unele lucruri progresează lent, deși sînt importante.

Finețuri

Am ajuns la cantină și m-am așezat liniștit la coadă. Nu era aglomerat. Mai era pînă să-nceapă să sosească și angajații de la departamentele situate mai departe. Oricum, nu-mi place să stau la coadă, să ascult conversațiile infantile, vulgare pe care le poartă atît noii angajați cît cele obosite și îngrijorate ale vechilor, acoperite din fericire în mare parte de două boxe mari conectate la o stație de amplificare care difuzează în toată sala un post de radio local. Uneori, cînd ajung, se întîmplă să văd coada în linie dreaptă spre ușa de la intrare, și atunci nici nu mai stau, fie mă-ntorc în birou fie merg prin oraș, dar nu era cazul acum. Îmi pregăteam tichetul de masă și banii, să-i am ficși, să nu mai pierd timpul cu restul, care, ca în multe locuri în România adesea nu ți se mai dă. Brusc, în spatele meu s-a așezat Vrăjitoarea. O numesc așa pentru că chiar seamănă cu una. Sorin mi-a spus că a fost colegă de facultă cu ea, deci e cam c-un an mai mare decît mine. Nu e înaltă, dar poartă mereu tocuri cui și e întotdeauna îmbrăcată provocator, machiată strident, cu ochii tragici, răutăcioși, mari și bovini. Este slabă, cu mijlocul de viespe. Poartă părul în șuvițe, lung, castaniu, vopsit, și pun pariu că are o mulțime de fire albe. Are atitudinea unei cîntărețe de muzică populară, sau a unei țațe, mereu grăbite. O mai văd uneori și cînd vin la servici și în pauză, prin oraș și este tot timpul pe fugă. Poate chiar are treabă, să-și plătească facturile de exemplu, sau să-și vadă copilul la grădi. Sau are un amant care o așteaptă într-un apartament, pentru una mică (deși nu cred, o femeie care face sex des nu arată așa stresată). În fine. Simțeam că mă arde cu privirea-n ceafă, că stă dintr-un moment în altul să-mi spună ceva, dar n-are curajul. M-am prefăcut că n-o bag în seamă, că mă uit în față, cu interes, la felurile de mîncare. Avem doar o singur rînd, unde se stă pentru toate felurile, nu ca-n Franța, unde erau bufete separate. Am ajuns la tăvi, ea a luat una înainte, deși a trebuit să stea cu ea în mînă pîn-am ajuns la grilaj. Apoi ea a luat aperitivul înaintea mea. Hm. Aproape am ajuns la tacîmuri. Și atunci ea și-a băgat mîna prima, și a luat rapid, țac-țac-țac, cele trei tacîmuri înainte ca eu s-apuc să întind mîna, fiindc-a trebuit și să-i fac puțin loc, totuși. Am ajuns la ciorbe. A luat una de sus și apoi, ușor, mi-a împins tava cu tava ei. Cînd aprope c-am ajuns la felul doi, îi văd deodată mîna întinzîndu-se-n fața mea și apucînd farfuria cea mai apetisantă, chiar cea pe care pusesem ochii, dar la care eu unul n-aș fi putut ajunge fără să deranjez două persoane care stăteau la rînd în fața mea. Toate astea fără să spună pardon, evident. Și-a pus farfuria pe tavă, apoi a apucat-o imediat cu amîndouă mîinile, și s-a dus repede-repede-n față, să plătească, deși mai erau vreo patru persoane înaintea mea la coadă. Am privit-o cum merge apoi fuguța-fuguța la locul ei la care stă ca zilnic, de-obicei, singură. Nu e nici o morală aici, dar sper că e evident ce-am vrut să spun.

La automatul de cafea e în general o coadă mică dar asta constituie un bun prilej de a mai schimba o vorbuliță cu alți colegi, alte forme de viață, sau chiar de a mai studia natura umană, așa cum e ea prin aceste locuri, cam proastă, necivilizată și obosită. Acuma, trebuie spus că la noi în clădire, de vreo doi-trei ani încoace, există un automat, unul singur, care oferă cafea gratuit. Ei, și fiind gratis, multinaționalii, tot provinciali, se cam înghesuie. Există unii care vin cu o cană mare, apasă pe butonul de selecție, apoi așteaptă pînă automatul prepară zgomotos băutura (macină cafeaua) și în cele din urmă piuie, indicînd că paharul de plastic s-a umplut, o treabă care ține cam treizeci de secunde, după care imediat își comandă o altă cafea, timp în care își toarnă conținutul paharului de plastic în cană. Unii își comandă apoi în felul acesta cîte trei patru băuturi (lapte cald de exemplu, sa amestec de capucino și ciocolată) fără să le pese de cei care așteaptă-n spate la rînd. Poate că nu le-a trecut prin mansardă ideea că după fiecare pahar luat, civilizat ar fi să se reașeze, din nou, la rînd dacă mai vor înc-o băutură. E nevoie oare de training special pentru asta?

Mai demult se aduceau la servici, la bufet, dimineața, două coșuri cu fructe. Nu erau ele cine știe ce frumuseți culese, dar chiar picau bine. Știi ce bine prinde să mănînci un fruct cînd ajungi la servici? Mi-am zis, iată un obicei sănătos, se vede că avem manager un francez. Doar că nu le prea prindeai. Pentru că în momentul cînd soseau fructele, imediat se revărsa din toate etajele un puhoi de oameni, cam aceiași de fiecare dată, anunțați nu se știe cum, și care își umpleau buzunarele cu banane, cu mere, pere, piersici și altele, atît cît puteau ei să ducă. Românașii se gîndeau poate că astfel, consumînd mai mult, se vor aduce și mai mult. Eh, numai că n-a fost așa, mulți rămîneau fără. Și mi se pare evident că astfel, obiceiul n-a mai ținut. Și totuși, la alt departament, am auzit că sistemul totuși funcționează.

Părerea mea este că productivitatea scade direct proporțional cu numărul de angajați care stau într-un birou. Adică nu degeaba la MS sau Nokia, Ericsson ori în multe alte companii care chiar au succes, care chiar sînt lideri mondiali, și care chiar au nevoie de omeni creativi, angajații stau singuri, sau maxim cîte doi într-un birou. La noi însă treaba e pe dos. Fiind necizelați, apar tot felul de lucruri care-și distrag atenția. Angajați îmbrăcați fără gusturi (de exemplu pantaloni și pantofi negri cu ciorapi albi, cămăși cu carouri mari colorate strident, fete grase cu haine strînse pe corp, să li se vadă țîțele atîrnînd într-atît că mai au puțin și le ajung în chiloți). Veșnicele discuții despre sistemul de climatizare: există cel puțin unul care e în dezacord cu ceilalți, căruia-i frig cînd celorlalți le e cald sau invers, prilej de mini crize de nervi dintr-o parte sau alta. Sau mîncare la birou, mirosuri puternice de pufuleți sau de alune. Aveam un coleg care mînca semințe cu o mînă și cu alta dădea clickuri de mouse. Am undeva și o poză cu mormanul de semințe din fața lui. Apropo, acum lucrează în Germania, dar la o firmă cu mulți auslanderi, așa că poate s-a adaptat din punctul acesta de vedere, poate nu. Întotdeauna există în birou cîte unul sau cîte una care scade moralul celorlalți, care pomenește de oboseala-i cronică, de lipsa de chef. Sau chiar citește știrile de pe Net, de pe agregatoare de știri locale, cu voce tare. Sau își povestește viața sau obsesiile neexorcizate. Ori conversează în stilul contemporan, cu întrebări directe, fără să aibă răbdare să asculte răspunsurile celuilalt interlocutor, ca-ntr-un dialog al surzilor. Se pronunță cu nonșalanță chiar sume mari de bani, de terenuri (obsesia locală), apartamente sau mașini. Apropo de bani, o chestie de finețe absolut nesesizabilă pe-aici. Dacă-i dai cuiva o ciocolățică sau un bilet de autobuz, imediat a doua sau a treia zi își va da aduce banii pe acestea. Asta este ceva ce nu se poate explica. Și toate astea în timp ce tu încerci să lucrezi, iar dacă ai chiar un task super-important, evident că te enervezi. Da, normal că mai ascult la căști, mp3 playerul, sau radioul, dar nimic, nimic nu poate înlocui liniștea.

Frici și obsesii

Să se fi înrăit într-adevăr oamenii peste măsură mai ales în ultimul timp și în special în aceste locuri sau așa au fost de fapt mereu? Cu alte cuvinte asta a fost oare mereu starea generală de fapt, au fost oare oamenii întotdeauna la fel de răi, sau lucrurile au luat-o razna-n ultimul timp, mai cu seamă în ultimele, să zicem, trei decenii? Aș cam înclina spre ultima parte. Pentru că, mi se pare, din ce-am auzit și citit, că, de exemplu în perioada anilor șaizeci-șaptezeci lucrurile erau sau cel puțin păreau a fi parcă mai normale. Să fi avut al doilea război un efect catarhic, care s-a risipit? Dar au mai fost între timp revoluții, răsturnări de regimuri. Să fi început din cauza întunericului și foametei din anii 80? Urmate de refulările post revoluționare care continuă încă? Sau să fie o consecință a presei de scandal și a televiziunilor, care mai mult întărîtă decît informează? E-adevărat că trăim într-o perioadă dezastruoasă a economiei, șomajul și inflația cresc, taxele la fel, ba chiar apar altele noi. Dar asta se întîmplă și-n Occident, Spania de exemplu are un șomaj de aproape 20 la sută, Grecia e cam în faliment de mai bine de-un an, și asta nu-i împiedică pe oameni să fie civilizați. Acum un deceniu trăiam cu isteria bolii vacii nebune, apoi, acum cîțiva ani gripa aviară, urmată anul trecut de gripa porcină, care abia s-a încheiat (nu mai știu dacă și de oi s-a pus ceva, dar cu siguranță de pești încă nu și sînt convins că va urma), dar auzim că apar alte boli, alți viruși, fraude informatice, atacuri teroriste, răpiri, cel puțin săptămînal este jefuită o bancă sau o casă de schimb valutar. În plus, sîntem mereu avertizați de cîte ceva pe toate canalele de știri, care se întrec cu voluptate parcă în a ne speria cu fenomene meteo extreme, fiecare variațe de temperatură e pusă în corelație cu schimbările climatice, sau cu un preambul al unor viitoare cataclisme, gen 2012, etc. Cultivarea și perpetuarea fricii și a obsesiilor este o acțiune coordonată de undeva, de mai sus? Poate că intenția "lor" este totuși una nobilă, aceea de a avertiza. Dar poate că, pe de altă parte, totul nu e decît o orchestrație, un complot al unei organizații, prin care, cine știe?, se dorește ca oamenii să trăiască într-o stare de perpetuă panică. Poate pentru a fi mai ușor de condus. Sau ca și cum frica ar fi considerată combustibilul care împinge viața înainte, motivația de bază a majorității. Oamenii nu mai muncesc doar pentru bani sau pentru că le place ceea ce fac, ci pentru că se tem că vor rămîne pe drumuri, că vor muri de foame (de-aș avea un bănuț de cîte ori am auzit și aud expresia asta, chiar și-n locurile unde oamenii cîștigă de minim două, trei ori salariul pe economie). Mda, francezii au un proverb: "Qui fait rien, fait mal". Poate. Dar în Balcani se cam cultivă lenea. La români starea aceasta de nesiguranță datează parcă dintotdeauna: opresiunile din timpul Cortinei de Fier, apoi perioada post revoluționară cînd privatizările, fiind toate făcute fraudulos, au lăsat pe drumuri milioane de oameni, un lucru care a lăsat cicatrici în psihicul populației, apoi perioada din ultimii ani (care vine după un mic boom economic, ce a culminat prin 2006-7). L-am întrebat pe un unchi de-al meu care a făcut Conservatorul în București pe la finele anilor 70 dacă tot așa de înrăiți erau oamenii pe-acolo în acele vremuri. Și mi-a spus că da. Iar imediat după 89 românii au confundat și încă mai confundă democrația cu libertatea de nu ține cont de nimic, nici de bun simț, nici de civilizație. Continuă să fie rasiști, naționaliști, misogini, materialiști, mercantili, mitomani, le place să se plîngă dar și să se laude, nu au nici un strop de onoare, gîndesc strict binar și au încă o mentalitate rurală. Românii continuă să fie terorizați de autorități: președintele republicii pălmuiește (ca și consecință, pe tot cuprinsul țării orice conflict între cetățeni se rezolvă acum fizic), medicii și personalul sanitar țipă la pacienți în spitale dacă aceștia din urmă nu le dau șpagă, funcționarii publici fac bășcălie de contribuabili, profesorii universitari își disprețuiesc studenții și, în general, tot ce reprezintă o autoritate, fie ea cît de mică, se va purta extrem disprețuitor cu cei aflați dedesubtul ierarhiei. Și astfel se întreține o spirală a violenței, aici e problema. Și îi recunoști ușor pe stradă cînd îi vezi prin Occident: fie mai speriați, mai încruntați și mai stresați decît restul localnicilor sau al turiștilor, fie cu un rînjet șmecheresc pe față. Apropo, șmecheria a ajuns o virtute în Ro. Iar relaxarea, starea de spirit degajată este văzută de românași ca o naivitate. Îmi povestea cineva care locuiește-n Olanda că pentru el diferența între acolo și aici e că aici, în Ro, se simte de parcă toată lumea ar vrea să-l fure, să-l fenteze cumva. Mă gîndesc că de asta nu există în Ro o artă contemporană reală. Cum să ai dacă trebuie să fii tot timpul cu ochii-n patru, să-ți păzești mereu buzunarele? Poate că, cine știe, lucrurile se vor mai ameliora, generația Y (cu care mă identific mai mult, fiindcă eu unul nu mă recunosc în X-eri, din care, din pdv cronologic, fac parte) va fi într-adevăr altfel și va impune poate un alt model. Cine poate ști? Aiurea. E plin de proști, îi văd la tot pasul, oameni îndobidociți de televiziunile care cultivă vulgaritățile, și va fi poate mereu plin de ei, și mulți dintre cei care-s mai ca lumea vor emigra, ca și acum și ca X-erii în ultimele decenii. Deși eu încă mai sper că totuși nu.

Finiș de ciclism

Întotdeauna m-a enervat finișul curselor de ciclism. După cîteva ore bune de pedalat pe șosea, de cățărări, de coborîri, pe serpentine, făcînd slalomuri printre marcajele cursei, rond-point-uri, după ce cicliștii au înfruntat de-a lungul traseului fie ploile, vîntul, frigul ori arșița de pe cîte-un munte sau străbătînd o cîmpie, după ce s-au alimentat și au băut doar minimal, doar ce le-au dat oficialii, dozîndu-și fiecare efortul după propriul său ritm interior, să nu le plesnească inima-n piept, căutînd mereu momentul potrivit să evadeze din pluton, fiind atenți la mașinile și motocicletele oficiale, la oamenii de pe margine, la pietrele de pavaj, să nu alunece, să nu se accidenteze, să nu facă pană, etc. în final cîștigă nu cine a fost cel mai bun, ori constant pe parcursul cursei, ci cine a profitat în final de slăbiciunile celorlalți, cine a presat sau a stat înadins la cutie, eventual a lăsat un iepure, cum se spune, în fața lui și a mărit demonic ritmul abia cînd a mai rămas puțin înaintea liniei de sosire, ca un obsedat numai de locul întîi pe podium. Cu alte cuvinte, ce-și zice ciclistul, lasă-l pe ăla-n față să tragă trena, io mai aștept, îmi văd de treaba mea, și eventual îl atac cînd și dacă simt că pot, cînd mă voi apropia la cîțiva kilometri, apoi mai vedem, poate prind o poziționare bună și trag un sprint în final, și cine știe, poate chiar cîștig. Nu știu, dar mi se pare o atitudine cam lașă. De asta și mulți rutieri sînt antipatici. Și, desigur, pentru că mulți, majoritatea dintre ei iau substanțe anabolizante. Dar asta-i o altă poveste. Mă gîndesc că așa este de fapt peste tot în societate, sînt premiați numai învingătorii, doar cei care ies în față într-un moment decisiv, nu cei care țin ritmul pe parcurs, și în nici un caz cei care-și fac doar treaba conștiincios, sau aleargă doar pentru propria-i plăcere, și am putea spune, generalizînd, de ce nu?, că așa este însăși viața. Ca-n cazul unui examen la facultate: l-ai luat cu bine? OK, nu l-ai luat, sau n-ai fost în formă în ziua respectivă, nasol, asta e. Și atunci înseamnă că ideea de competiție este nedreaptă sau că regulile sociale sînt greșite? Este într-un fel o competiție, ca-n ciclism: întotdeauna altcineva trece înainte, cineva care poate nu părea inițial cine știe ce speranță. Apar mereu curente artistice noi, scriitori peste ale căror cărți se pune praful după cîțiva ani, alții care sînt descoperiți abia după ce dispar, vedem cazuri de muzicieni repede uitați, hituri care țin un sezon, mode care se schimbă anual sau chiar de cîteva ori pe an, sau vedem companii super cotate la bursă și care păreau să fie prezente în topul pieței mereu și de care auzi mai apoi că au dat chix sau că abia mai fac față competiției altora, nou apărute, sau vedem artiști care păreau să se țină în top list etern, și care ajung într-un con de umbră chiar dacă pentru asta își schimbă, rușinos, stilul, echipe sportive care într-un an cîștigă campionatul iar în altul sînt pe la mijlocul clasamentului sau luptă la retrogradare, ori politicieni pe val într-un an electoral coboară abrupt în sondaje sau nu mai ajung deloc la putere, și alte exemple. Numai că, spre deosebire de ciclism, în cursa vieții nu există un învingător final, pentru că nu există practic nici un final, nici un scop precis, există doar clipa prezentă sau spiritul timpului.

Literature development

Nu există reguli pentru a scrie un roman. Jack Kerouac spunea în "On the Road" că trebuie doar să te ții de treaba asta ca un toxicoman. În rest poți face cam ce vrei. În literatură există o libertate mai mare decît în orice altă formă de artă. Nu trebuie să-i dai o formă anume, nu trebuie să respecți reguli, ca în pictură, sculptură, teatru sau film. Romanul se poate eschiva de la toate acestea. În fond, cine vrea să scrie trebuie să se pună în fața unui ecran gol, sau în fața unei foi goale de hîrtie, sau să dicteaze într-un reportofon, și să creeze, din nimic, ceva.

Fac aici un dump de memorie, cum se spune în IT, adică voi scrie tot ce-mi trece prin cap, fără nici o ordine, fără nici o regulă și fără să-mi pese ce va ieși – oricum numai eu voi citi după aia. Am deseori senzația că fiecare cuvînt pe care-l scriu este înconjurat de o mare de liniște și că înaintez prea încet, că nu știu unde să pun următorul pas, cînd există atîtea opțiuni. Am citit o mulțime de cărți și mi-am făcut o constelație de scriitori preferați, fiecare avînd stilul său propriu, inconfundabil. Și cu siguranță mai există și alții, pe care nu i-am descoperit încă. Însă mă-ntreb dacă nu cumva citind atîția scriitori, cu atîtea stiluri diferite, nu-mi dispersez cumva atenția, nu-mi diluez viziunea, sau, dimpotrivă, asta mă ajută să învăț, mă inspiră, iar acest amestec, amalgam de stiluri nu poate fi decît fecund. Cei mai mulți scriitori spun că nu știu dinainte unde vor ajunge. Mergi pe un drum și lași drumul să te conducă iar el va avea grijă să te ducă undeva. Cred că trebuie întîi încercat să copiez maeștrii, pentru ca mai apoi să mă desprind. Pentru mine, cel mai important lucru, în orice formă de artă, este fluiditatea. Trebuie și poate să existe fluiditate și în postmodernism, în ciuda fragmentării texului. De fapt acesta este lucrul pe care-l admir cel mai mult. Și spre care tind. Dar nu mi-am definitivat încă stilul. Nu mi-am găsit vocea interioară, cum se spune. Nu prea am nici teme, doar licăiri de idei care se pierd, dacă nu le notez imediat, în ceața sau în întunericul din creier. Se spune că temele te găsesc, nu trebuie să le găsești tu, și în nici un caz nu trebuiesc impuse. Aici mi-am intrat în mînă. Pentru mine story-ul primează. O carte care nu are un story, un plot, e doar o masturbare. Sînt și excepții notabile de la această regulă, Henry Miller de exemplu. Iar stilul – hm, în general, prefer un stil mai clar, mai limpede în exprimare unuia mai sinuos. Îl prefer pe Paul Auster și mai puțin Salman Rushdie. Și în nici un caz autorii care te aburesc, te amețesc, te îneacă în cuvinte. Detest estetismul (filocalia). Trebuie știut să dezvolți atît story-ul, cît și fraza, să le construiești pe rînd, să le galvanizezi. Să iei o bucată de realitate și să-ncepi s-o mesteci. Uneori mă gîndesc că magicul poate fi un deus ex machina al contemporaneității. Se cam abuzează de el, dar nu este viața însăși magică? Evadat din cotidian. Mă interesează literatura americană. Viguroasă, realistă. Scriitori care se exprimă liber. Simți că scriitorii au ceva de spus. Am folosit adjective, ori mie nu-mi plac deloc adjectivele. E foarte important ca ritmul să nu se rupă, dar să fie drămuit, pentru a nu sufoca textul și a nu rămîne repede out-of-steam. Trebuie ales momentul potrivit pentru a băga cărbuni. Trebuie un ritm, cu eventuale pauze dar și acțiune progresivă. Merge și acțiunea pură, dar n-o poți ține tot așa pînă la final, altfel treaba tinde să devină aridă. Trebuie și "vegetație". Haruki Murakami folosește din plin tot felul de acțiuni personale: gătit, mîncat, servici, mers cu metroul, etc. Dar nimic nu trebuie să frîneze desfășurarea acțiunii, nici tranzițiile între scene, nimic. De evitat metaforele, sau descrierile poetice de peisaje, sau despre vreme, de care făcea mișto Mark Twain. Pentru asta există film, nu mai trebuiesc exprimate în cuvinte. Sau, eventual, gen haiku. Dar în rest, trebuie evitat minimalismul. Dat adîncime personajelor, tridimensionalitate, nu doar contururi cu sau fără fond. Frazarea trebuie șlefuită continuu pînă cînd ”ceva” îți spune că ai ajuns la un punct de la care orice altă variantă de modificare strică. Trebuie lucrat mult ca să faci texul să pară simplu, natural, fluid. Arta care ascunde arta. Pentru asta, de jucat cu cuvintele pe ecran pînă iasă ceva. Uneori trebuie rescrisă întreaga pagină, sau întreg capitolul. Regîndit totul. Să scrii înseamnă să rescrii, spunea Hemingway. Trebuie să fii cinstit, să-ți sondezi adînc propriul eu și să-l confrunți cu curaj. Tradiții sau negarea lor? Caracterul universal care se naște din cel național. Noul se naște din vechi, prin fuziune? Sau te poți dispensa de tradiție? Căutat să pară veridic. Lungimea – nu mai mare de 300 de pagini. A, și metascrierea, neapărat – îmi provoacă extaz! Umbra personajului, persona. Subconștientul colectiv al lui Jung. Chiar nu trebuie să te atașezi de personaje. E o dramă, doar nu despre viața ta e vorba. Epic, acțiunea trebuie să se întindă pe decenii sau doar pe două zile. Merge oricum. Postmodernism, imersiuni în biografii de personaje, care pot fi mai importante decît acțiunea în sine. Acțiunea principală poate fi ramificată, firele să aibă alți protagoniști principali, gen poveste-în-poveste, dar să fie în armonie cu întregul, într-un acord, ca și corzile unei chitări. Căutarea extraordinarului în ordinar, ca la Truffaut. Totuși, realitatea trebuie reinventată, să nu pară reportaj. Ruperea de banalul cotidian. Să conțină referințe la sex. Poți să te cufunzi în marea de cuvinte, dar să poți respira pe sub apă, ca la Saramago. Coincidențe credibile. Foarte puțin foreshadowing, ca-n filme, dar nu prea mult, că altfel se zaharisește. Iar pentru mine o carte bună este aceea pe care vrei s-o recitești over and over again, și să-i descoperi înțelesuri noi la fiecare relectură. Relații între sexe. Mai multă acțiune decît interpretare, deși hm, cam discutabil. Chestii contemporane, cultură pop. Muzică serioasă, nu hituri. De evitat alunecarea spre kitch, pulp. Proza trebuie să degaje energie, vitalitate. Să simți că-ți crește pofta de viață cînd citești. Evitat să spui un lucru de mai multe ori, eventual făcut comparații, sau, mai bine, prin imagini comparative. Personaj prins între cîteva obsesii. Căutări, tot felul de căutări, pe străzi, pe Internet, la capătul lumii. O călătorie, un drum, neapărat. Și, mai ales, un caracter unitar.

Cuvinte inventate de mine

Gosipar (de la gossip = bîrfă). Om preocupat nu atît de conținutul sau de veridicitatea știrilor cît de răspîndirea lor cît mai rapid și mai departe cu putință. Gossiparul nu are răbdare să digere o informație, și-n general citește doar titlurile ziarelor online. Umple deseori forumurile de discuții cu referințe și sfaturi, pe care le oferă cu dărnicie dar în acelși timp și cu aere de netă superioritate. Se bagă cu ușurință în discuțiile dintre colegi, adesea unde nu-i fierbe oala, trage cu urechea (are auzul foarte dezvoltat) iar la orice aude în jurul său, face imediat o referință la cîte ceva din ce-a văzut sau auzit el pe Net. De altfel majoritatea frazelor sale încep cu ”cică” sau ”am auzit că”. Dacă-l iei tare, dar foarte tare, și-i ceri să-ți indice sursa informației, sau dacă intri-n detalii cu el, gosiparul recunoaște că de fapt n-a citit tot articolul pînă la capăt, sau chiar că nu l-a citit deloc, și poate admite, dînd din umeri, că s-ar putea înșela, tot ce se poate, însă el este totuși mulțumit că și-a făcut datoria și că te-a pus în gardă cu o eventuală alternativă, sfătuindu-te totuși să sapi și tu mai mult pe Net în continuare, să fii sigur – poate găsești ceva. O asemenea persoană poate deveni extrem de enervantă, pentru că, tot ascultînd-o, ajungi să te îndoiești de multe lucruri pe care erai convins că le știai, și vei simți încet dar sigur cum încredere-n tine însuți începe să se fisureze.

Molist = persoană care se plimbă printr-un Mall. Nu are o țintă precisă, doar merge pe culoare, trece fascinat pe lîngă vitrine, pe scările rulante, în sus și-n jos, cu speranța, slabă de altfel, că-i va apărea ceva deosebit în cale, sau măcar că va fi văzut de cineva, de oricine. Pentru el Mall-ul este mai mult un spațiu de promenadă și de etalare în societate decît de shopping. Nu ține nimic în mînă, iar șansele de a cumpăra ceva sînt mici. Uneori vine însoțit de consoartă/consort sau cîte-un prieten și atunci cedează la portofel, poate și din oboseală, așezîndu-se în cele din urmă la o masă cu ochii mereu roată-mprejur, să nu piardă nimic. Iar dacă-l sună cineva în timp ce se plimbă, repetă tare, de cît de multe ori poate: ”Sînt la Mall” sau ”Uite, bine, pe aici prin Mall”. De altfel molistul abia așteaptă să le comunice cunoscuților lui că a fost la Mall, chiar dacă nu are nimic demn de povestit după aceea despre această plimbare.

Fazos = om preocupat de a găsi ceva cît mai spectaculos, excitant, ”faze” demne de a fi povestite în societate și avînd ca scop cîștigarea respectului colegilor și prietenarilor, respect după care tînjește enorm. Preferatele lui sînt fazele din reclamele de la televizor, pe care le urmărește cu atenție sporită (și chiar se-nervează cînd reclamele sînt întrerupte de filme de exemplu), dar urmărește de asemenea și alte emisiuni inteligente, cîrcotașii de pildă, și, deși recunoaște mai greu, se uită la toate talk-show-urile mondene. De asemenea culege de pe Net faze, videoclipuri, fotografii și știri cît mai grotești. Nu are răbdare să se uite la un film, dar derulează pînă observă cîte-o scenă mai tare, pe care-o memorează prompt. Se exprimă atît la servici, dar și la terasele la care mai iese uneori (vezi mai jos) în fața unei cît mai mari audiențe iar povestitul acestor faze îi provoacă o plăcere deosebită, orgasmică, deseori folosind expresii ca „am crezut că mor!” sau „nu mai puteam!”. Are totuși un simț ascuțit al observației și e-n stare să observe-o fază în cel mai mic și banal lucru și reușește să facă imediat o paralelă, o legătură cu unul din subiectele menționate.

Terasar = persoană extrem de sociabilă, care-și petrece mare parte din timpul său liber pe la terase, cu prietenarii. În general băieții și fetele stau la mese separate, și, deși în ceea ce privește acest aspect s-a obișnuit în ultimul timp să facă compromisuri, în sinea lui se simte mai bine atunci cînd e înconjurat de persoane de același sex, ca pe vremea studenției, cînd stătea într-o cameră împuțită de cămin cu alți patru-cinci colegi de același gen, perioadă adusă des și cu nostalgie în conversație (aici ar fi necesară psihanaliza și ar fi interesant poate de încercat de adus persoana în hipnoză, pentru a vedea dacă aici se ascunde ceva – de fapt în mod cert e ceva). Alte subiecte tipice sînt: toate emisiunile de la televizor, bețiile celebre, meciuri, petreceri, excursia pe care-a făcut-o-n străinătate și pe care-o tot povestește și răspovestește, adăugînd-i, desigur, de fiecare dată cîte-un mic amănunt, apoi amintirile ne-exorcizate din copilărie și adolescență, știe prețurile la diverse produse și chiar te poate îndruma spre cele mai bune, în toate domeniile, de la hamburgeri la viloace, și, evident, bîrfe despre mai mult sau mai puțin cunoscuți de-ai lui sau de-ai diverselor cercuri pe care le frecventează. Interesant e că, deși bîrfește pe toată lumea, el totuși nu e bîrfit, poate și fiindcă este o fire atît de deschisă. Uneori se scuză că nu poate sta pînă la capăt fiindcă, zice el, mai are o terasă de făcut, un alt grup unde-a fost invitat sau unde s-a autoinvitat, făcînd astfel schimb de informații și subiecte, polenizînd discuțiile, și servind astfel drept liant social. Apropo, fetele îl consideră interesant, iar băieții – de gașcă.

Greblos = om care nu se prea prinde. Este ca grebla – trebuie să se înfigă. Deloc subtil, interpretează totul în mod literal, este incapabil să interpreteze un lucru, un film, o situație, altfel decît o vede, nu recunoaște nici o nuanță, gîndește binar și nu observă pădurea de copaci. Este semidoct sau sfertodoct, și adesea de profesie inginer. Evident că nu citește cărți, doar agregatoare de știri. Fiind încăpățînat, nu va recunoaște nici în ruptul capului că s-a înșelat, ci se înfige cu dinții în apărarea propriului argument. La glumele inteligente zîmbește ușor, pentru ca apoi să-ți livreaze, folosind o explicație de logică binară, un scenariu alternativ care va face gluma sinistră. În conversație, este lipsit de orice fel de maniere și la orice lucru pe care-l spui va simți nevoia să descopere cauza, originea, etimologia sau să-ți arate mecanismul din spate, chiar dacă acesta este evident. Evită ambiguitatea (care-l sperie) și caută mereu siguranța, fiind mereu cu picioarele pe pămînt sau în pămînt. Totuși, ia cu greu o hotărîre. Întoarce îndelung problema pe toate fețele, uneori pînă îi trece cheful de a acționa. De exemplu, cînd vrea să-și cumpere ceva, citește, scanează (greblează) întîi toate review-urile și forumurile corespunzătoare de pe net, timp de cîteva luni de zile, chiar ani (cazul Windows-ului), mereu indecis, iar apoi nu-și mai ia produsul fiindcă așteaptă versiunea viitoare, care, crede el, cu siguranță va fi mai bună, dar cu care va face la fel. Să mergi cu el la restaurant sau la cumpărături înseamnă să te înarmezi cu o uriașă doză de răbdare și de calm. Nu este nervos, așa că-l poți opri cu ușurință din debitul verbal.

Buțist = om deosebit de prost dar cu studii superioare. Unii spun că termenul vine de la "puță de bou", alții susțin că a existat sau chiar există undeva un om pe care-l cheamă Buță. Derivate: îmbuțizare = formă extrem de gravă de îndobidocire a unui individ. Buțism = lucru imbecil, spus de un buțist. I se potrivește perfect zicala: ”Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat. Dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală”. Are mulți idoli, de la patroni de echipe de fotbal pînă la muzicieni hip hop, pe care caută să-i imite în gesturi, limbaj și atitudine. Și, mai mult, mai grav adică, fiind și schizoid, deci neținînd cont de sentimentelor oamenilor din jur, jignește și blestemă cînd vede că cineva are principii de viață diferite de ale lui, și, apoi, în general, fiind și încrezut, vorbește tare ca să-l audă nu doar colegii de birou, dar și cei de pe o rază cît mai mare, din toate alveolele, din toate cubiculele, încît și angajații care se află într-o teleconferință într-o încăpere închisă, trebuie să meargă la geamul de pe hol ca să-i facă semne disperate să tacă. Iar el rînjește, dinadins, mulțumit că acum toți au aflat cît este el inteligent. Vorbește mult, se repetă și mai mult, și face gălăgie cît o colivie de papagali. Oamenii îl ocolesc totuși – nu are așa succes ca un terasar de exemplu. Este bine ca, înainte de-a i te adresa, să-ți face cruce cu vîrful limbii în cerul gurii, sau să-ți ții degetele încrucișate, sau să invoci o mantra, sau orice alt obicei mai știi pentru a-i mai contracara din forța malefică pe care-o împrăștie-n jurul său. În exprimare, folosește o serie de clișee, dar voi reveni în alt post cu acestea.

Vilocar(ă) = individ(ă) pentru care scopul principal al vieții, punctul central spre care converg toate gîndurile sale este construirea și/sau întreținerea unei vile/viloace, proprietate personală, situată la marginea orașului. Creierul îi este atît de preocupat cu acest plan prioritar încît orice altceva pălește în importanță și prin urmare este trecut automat în background. Ținta – viloaca – este ochiul ciclonului, al maelstromului în jurul căruia i se învîrte Viața, Pămîntul, Universul. Vilocarul știe să deturneze imediat o conversație despre orice alt subiect înspre acest ideal personal, iar orice încercare de readucere a discuției înspre altceva este condamnată de acesta imediat, ca fiind nerealistă, nepractică și deci inutilă. Nu cumva să-i povestești despre o carte sau un film, fiindcă se va uita la tine de parc-ai fi picat din Lună. În general, vilocarul pare o ființă nefericită. Are deseori necazuri fie cu muncitorii care nu i-au lucrat ca lumea un unghi la casă, pe unde i se infiltrează apa cînd plouă, fie cu prețurile materialelor care tot cresc, fie cu o țeavă care s-a spart, sau, dacă chiar ai ghinion în ziua aia, îți va spune toate problemele pe care le-a avut cu fosa, etc. Cu siguranță îți va povesti și despre cum a făcut o excursie în străinătate și de unde și-a procurat obiecte și materiale importante pentru casă și-ți va spune prețul lor exact, la centimă. Este pus la curent cu ultimele tendințe în domeniul amenajărilor și instalațiilor, de la tehnologiile simple de izolație pînă la cele mai recente descoperiri în domeniul panourilor solare sau a energiei eoliene. Se oferă să-ți dea sfaturi în domeniu, să-ți spună tips-uri, să-ți împărtășească din vasta lui experiență, chiar dacă pe tine nu te interesează și nici nu te va interesa în veci așa ceva, deși el este convins că, inevitabil, toți oamenii se vor confrunta, mai devreme sau mai tîrziu, cu astfel de probleme.