Non-rezoluții

Nu mi-am mai stabilit noi rezoluții. Sînt aceleași ca cele de acum doi ani, care la rîndul lor sînt aceleași ca cele de acum patru ani, ș.a.m.d. Timpul trece, fuge parcă din ce în ce mai repede și parcă-mi scapă din ce-n ce mai mult printre degete. Sînt atît de multe lucruri pe care le-aș face și nu mă pot hotărî să mă aplec mai mult asupra niciunuia. Și mă concentrez greu chiar și asupra unui articol mai lung din The Guardian sau LitHub. De fapt nu știu ce anume efectiv mă împiedică să-mi realizez obiectivele. Poate aceleași lucruri ca și ceilalți oameni, rutina serviciului, oboseala acumulată, de care cred că în fond nu ai cum să scapi cu totul, se tot acumulează, se depune în straturi pe creier ca zăpada de-a lungul mileniilor la Polul Nord. Poate de asta și am sistemul imunitar scăzut și o răceală mă ține atît de mult. Sînt prea obosit și ca să mai merg undeva să mă relaxez. Nu cred că voi mai pleca undeva anul acesta în concediu, cred că am să stau acasă vara care vine, am să mănînc pepeni în pat și am să mă revăd pe dvd concertele care-mi plac.

De fapt am observat cei care-și țin rezoluțiile personale cu îndîrjire sînt niște obsedați de ordine, androizi, sau chiar psihopați și în nici un caz n-aș vrea să ajung ca ei. Poate că în final reușesc ei cumva, dar ajung cu spiritul modificat sau chiar mutilat pentru că își pierd o parte din umanism. Dar nu toți, majoritatea, pentru că atunci cînd se vorbește despre oameni, nu-i așa?, se vorbește cu în general, se spune de exemplu nu toți, majoritatea, chiar dacă asta scade din claritate și din impact și e și o dovadă a lipsei de siguranță și poate și de caracter. De exemplu mi se pare evident că majoritatea oamenilor din această țară sînt proști, dar e suficient să nimerești unul singur adevărat ca să te gîndești că s-a meritat. La fel cu cei apropiați, de exemplu cu colegii de servici, care n-au nici o altă pasiune în afară de umplerea burdihanelor, frecarea tabletelor și filmele cu explozii în HD (impropriu zis filme, corect ar fi: producții cinematografice de serie). De ce mă afectează? Pentru că mi-e clar că statul lîngă ei mă afectează cumva, ca un virus care parcă-mi bruiază gîndurile, deși n-are nici o logică să se întîmple asta. Poate totul e doar în capul meu.

Nu mă simt bine la servici, simt că pierd o mulțime de timp aiurea pe-acolo și că-mi tocesc spiritul. Nu-l consider o a doua familie. Abia aștept să ies, cît mai devreme posibil, ca și cum fiecare clipă ruptă de acolo contează într-un fel de clasament general. Cînd șeful are o zi liberă, lucru din păcate rar, pentru că e workaholic, plec mai repede și stau mai mult în pauză, fără nici o jenă. Colegii însă se simt bine. Chiar dacă se văicăresc că n-au ultima generație de gadget-uri de frecat de la Apple, chiar dacă se bîrfesc, chiar dacă nu se ascultă niciodată unul pe altul atunci cînd vorbesc și încontinuu se întrerup unul pe altul în timp ce vorbesc tot ce le trece prin cap, fără discernămînt, ei formează totuși un fel de organism, cu o gîndire de stup de albine, care depind unii de alții. Cred că ar colapsa dacă ar lucra singuri, se sperie să rămînă singuri cu propriile gînduri. Poate e o deformație profesională, poate un rezultat al îndoctrinării corporatiste, care din fericire (zic eu) că nu m-a atins. Însă toți recunosc că la servici este prea multă gălăgie care-i împiedică să lucreze eficient, curenți subterani care pun frînă ideilor. Cei mai workaholici lucrează și de-acasă, în week-end-uri, ba chiar își iau concediu, din zilele de concediu alocate lor anual, ca să poată lucra mai în liniște. Nu știu ce-aș face dacă firma ar da chix și aș primi cîteva salarii compensatorii, adică dacă mi-aș căuta imediat un alt job sau mi-aș lua un an sabatic de la influența vibrațiile negative de la servici.

Uneori, am unele satori-uri, bruște momente revelatoare cînd mă gîndesc că lucrurile sînt de fapt mai simple. Iei o decizie în deplină conștiință, de exemplu, ok, acum sînt la servici, acum acasă, acum la cumpărături, acum scriu, acum citesc o carte, acum un articol, acum studiez. Stai acolo și te concentrezi. În teorie e simplu să delimitezi, să-ți compartimentezi viața. Dar în practică, ceva mă împiedică să mă cufund mai adînc în ceea ce fac pe moment, sau chiar mă împiedică să mă apuc de ceva. Nu știu de ce, ori mă intimidează volumul de muncă, ori e teama de a nu pierde ceva, de exemplu la servici o ocazie sau o vorbă care s-ar dovedi importantă. Și gîndesc lateral, voința nu mă propulsează înainte, mintea-mi urmează meandre și nu ajung nicăieri, la nici o concluzie. Și amîn să fac ceva sau să m-apuc de ceva, mereu amîn, chiar și cel mai mărunt lucru. De luni mă apuc. De miercuri, nu de luni. A, mai bine las pe săptămîna viitoare, poate-mi trece oboseala asta. Am citit o carte pe tema asta, dar n-am rămas cu nimic după, poate cu groaza unor măsuri excesiv de exigente, inumane, sau din contră, cu vechiul îndem latin de a trăi în momentul prezent, carpe diem, atît de ușor de zis. După atîția ani, nici o concluzie, am aceleași obsesii peste care nu reușesc să trec și probleme rămase nerezolvate, ceva nu e-n regulă.

Redescoperiri

Și anul acesta am fost atras de cîteva subiecte. Pe lîngă unele în ultimul timp treceam doar în fugă și de-abia acum au început să mă fascineze. Pe altele le-am abandonat acum mulți ani, nu știu de ce și acum mi-au revenit în forță. Am să dau mai jos pe scurt o listă a lor.

Cred că-n primul rînd, cronologic în lista de interese de anul acesta, a fost Perioada Edwardiană, pe care o adaug la lista perioadelor mele preferate din istorie. Influențat în special de seria de emisiuni a BBC-ului, Edwardian Farm și de cîteva episoade din Downton Abbey o consider ca un vîrf al civilizației umane. Virginia Woolf spunea că în decembrie 1910 lumea s-a schimbat. Dar cred că în bine, doar în primii ani.

Apoi Anglia. Da, săraca Marea Britanie care a votat pentru ieșirea din UE, spre uimirea tuturor. Țara cu cei mai mulți autori pe care i-am citit. O Anglie tradițională, cu oameni îmbrăcați în tweed, care-și îngrijesc grădina, o Anglie ca-n Doc Martin, serialul pe care l-am urmărit tot anul.

(Desigur), Italia. Am mers în ultimii trei ani acolo și m-am simțit super. Leagănul civilizației, continuatoarea Greciei, de la care a preluat toată literatura și filozofia, apoi locul unde a început Renașterea, contrareforma, locul unde s-a născut opera (și chiar și literatura modernă, Decameronul care l-a influențat pe Chaucer, care l-a influențat pe Shakespeare). E ceva magic acolo, catalizator.

Istoria. Da, istoria. Pe lîngă perioada edwardiană și Renaștere, am mai citit o grămadă de articole în primul rînd depre Evul Mediu, apoi despre imperiul roman și în ultimele luni despre Grecia Antică și Miceniană. A, și apropo de asta, mai amintesc aici de Michel de Montaigne (despre carea am citit în cartea lui Sarah Bakewell). Trebuie să-l citesc.

Bruce Springsteen. Nu l-am mai ascultat de vreo douăzeci de ani, apoi, dintr-o dată, cumva, prin februarie, deodată m-a izbit, cred că pe cînd ascultam pe Youtube One Step Up. Imediat mi-am downloadat discografia (pe care o ascult de atunci în buclă la servici) și super-documentarul The Promise. Apoi mi-am comandat imediat cele două cărți de interviuri cu el, cîteva DVD-uri cu concerte, apoi, în toamnă autobiografia Born to Run. Plus urmărit pe Youtube filmulețele live făcute de spectatori în concertele din turneul european de anul ăsta. Parcă toată lumea îi știa lirica.

Sheryl Crow (în luna asta). Împreună cu Springsteen, mă face să visez la America, sau, oricum, măcar la o lume liberă, a tuturor posibilităților. Acum vreo douăzeci de ani tipa mă speria. Siguranța ei world-weary, street smart, mă intimida, iar accentele country mă făceau să mă încrunt. Mi se părea parcă răutăcioasă, nu știu de ce, dar oricum, prea sociabilă pentru gustul meu și cu un stil de viață de trubadur, mereu pe drumuri, în turnee. Dar optica s-a inversat și acum o văd în o cu totul altă lumină, de cînd am văzut reportajul de pe CNN Style. Oh, și concertul Miles from Memphis - Live at The Pantages Theatre , cu accentele funk, cu luminile, m-a dat peste cap. Așa arată un concert în State, o combinație de vechi și nou! Și e și atît de drăguță!

Jean Michel Jarre. Din nou, după aproape douăzeci de ani (ce e cu cifra asta?). Am reascultat aproape toate albumele, pe care le știam aproape pe de rost și mi s-au părut la fel de expresive. Am citit forumuri, ca un nou fan, am urmărit interviurile postate pe Facebook și am avut ce vedea, mai ales că anul ăsta a scos două albume!

Literatura Fantasy. Nu mă mai satisface story-ul din postmodernism, așa că vreau altceva. Poate din cauza asta. Plus partea fantastică, magică, desigur. De ce nu? Am citit cam o duzină de cărți Fantasy anul ăsta.

Generații

Întotdeauna am considerat că între mine și cei din generația de dinainte, aceea a părinților mei, există o distanță de netrecut. Între maturitatea lor emanată deschis, natural și veșnica adolescență a generației din care fac parte nu prea văd multe lucruri în comun. La început eram furios pe situația asta, apoi am crezut că poate cu timpul decalajul se va mai atenua, însă lucrurile nu s-au schimbat. Nici la gusturi, nici la mentalități. Cînd mă uit la filmele din anii 70, 80, 90, la valorile sociale impuse acolo (oameni maturi, bărbați și femei, îmbrăcați la sacou și care locuiesc în suburbii, fac jogging și seara ies în oraș la un spectacol sau la un restaurant bun) și cele din ziua de azi (băieți și fete, purtînd denim și tricouri, locuind în oraș, care merg la sală și seara ies doar în cluburi) realizez că de fapt nu va exista niciodată cu adevărat maturizare. Vom rămîne veșnic la nivelul adolescenței, ca-n serialul The Big Bang Theory. Mai sînt și alții, cei pe care eu nu-i pot suferi, din cei care-și fac case și se duc în concedii la all inclusive și care nu citesc deloc cărți și gîndesc defensiv îi admiră cei cei de dinainte. Cei care mai ascultă rock și care citesc și sînt înconjurați de cultura pop, din care fac parte și eu, îi disprețuiesc și pe primii. Așa că sînt prins de fapt într-un dublu conflict. Dacă-i iau în cont pe cei cu cel puțin un deceniu mai tineri și cu care nu împărtășesc cultura pop (pentru care Star Wars este doar un film din 2015 și videoclipurile de la MTV au avut întotdeauna doar muzică și dans, nu și un story) și că nici nu știu să citească literatură mă simt chiar alienat. Iar cei de vîrsta mea, intelectuali sau măcar semi, cu care eram pe aceeași lungime de undă au plecat de mult din țară, așa că efectiv trăiesc ca pe o insulă.

Cumva, parcă viața noastră încă n-a început, că starea în care ne aflăm acum este una temporară, și că ceea ce e bun, adevărat, așteaptă să vină, cîndva, într-un viitor, destul de curînd. Dar timpul trece ca pe avans-rapid și rămînem în situația asta provizorie deja un cuplu de decenii. Ne uităm la videoclipuri pop, cînd ieșim seara de la lucru, rupți de oboseală și nesiguri pe viitorul slujbelor, ne uităm la un film cu explozii la fiecare trei scene, mîncăm la fast food-uri sau în cel mai bun caz la o pizza, căutăm articole cu sens pe facebook, dar nu avem timp să le citim pînă la capăt fiindcă nimeni parcă nu deține adevărul și nu știe ce ne lipsește, nici măcar noi înșine. Diagonalele din ce în ce mai mari ale smart tv-urilor parcă ne înghit cu totul. Nu purtăm sacouri și nici n-am purtat vreodată, ne sperie cînd arătăm matur și cînd vedem oameni maturi. Și nici nu ne luăm prea mult în serios. Nu ne place să avem prea mult contact cu generația de dinainte, simțim cum fiecare privire a lor parcă ne critică, ne privește cu neîncredere și superioritate și nu prea știm de ce. Nu avem timp de noi înșine, de introspecție, trăim în turbionul timpului, nu suportăm să stăm singuri fără să ne verificăm mesajele pe smartphone, societatea ne învață că nu ești sănătos dacă nu ești branșat și relațiile ni le facem mai ales din teama asta, de a fi mereu cu cineva, nu din dragoste (un cuvînt devenit arhaic sau iluzoriu).

Reviste

Îmi place să răsfoiesc reviste, să-mi clătesc ochii uitîndu-mă la fotografiile întinse pe două pagini lucioase și să citesc în zig-zag articolele de pe coloane, mai mult umplînd cu imaginația. Cumva, toate revistele au un pronunțat caracter al timpului prezent, chiar dacă sînt... reviste de istorie de exemplu. Poate datorită reclamelor și anunțurilor tematice de pe ultimele pagini. Și totuși conținutul lor se perisează rapid. O revistă de acum cîteva luni nu-mi mai stîrnește interesul, chiar dacă informația este perenă, totuși parcă nu-mi mai vine s-o mai răsfoiesc. Simt mereu nevoia de a avea (și) ultimul număr ca să fiu "liniștit". De fapt nu știu de ce zic liniștit. Că zeitgeist-ul e în mîinile mele? Că nu sînt singur și mai sînt și acum alții care-mi împărtășesc aceleași pasiuni și interese, cei nevăzuți, cu care n-am unde și nici cum să mă-ntîlnesc în lumea reală. Sau că există un sentiment al continuității care iată, produce lună de lună cîte ceva interesant și că nu totul se reduce la acest deșert cultural în mijlocul căruia parcă mă aflu zi de zi. Și totuși cînd dai peste un număr mai vechi scăpat pe undeva printr-o cutie în spatele unui dulap, parcă-ți saltă puțin inima, și uitîndu-te la luna apariției și te gîndești imediat la lucrurile frumoase din perioada aceea, sau, dacă nu frumoase, măcar îmi apar în memorie cumva învălurite, ca într-o aură.

Dar nu sînt consistent. Nu urmăresc unul și același lucru, aceeași revistă, (poate cu excepția National Geographic, asta mai mult ca să-mi exorcizez lipsurile din copilărie și tinerețe, deși Geo e o revistă mult mai bună). Și nu citesc reviste românești, doar franceze și uneori engleze. Îmi mai procur reviste din cu totul și cu totul alte domenii, pentru că mă interesează multe, trebuie să admit asta (francezii de exemplu au cam o duzină de reviste de vinuri!).

O vreme, acum vreun deceniu, am încercat să nu mai citesc reviste, să mă izolez cumva, ca într-un turn de fildeș, să citesc doar cărți, romane, mai ales contemporane de exemplu, gîndindu-mă că doar de acolo, din paginile scriitorilor de ficțiune, aș putea afla tot ce mă interesează, restul e doar zgomot de fond, rezidual, cu care n-are nici un rost să-mi încarc mintea. Acum îmi dau seama că am cam pierdut destul de multe lucruri. Există referințe culturale la ultimul deceniu în diverse articole, chiar și în cărți, pe care nu le înțeleg și trebuie să le caut pe Net și mă întreb: "cum de nu știam asta?" sau "unde eram cînd s-au întîmplat astea?". Iar acum consider revistele o completare a culturii din cărți și de ce nu?, o stimulare intelectuală, nu doar divertisment. O revistă îți ușurează cunoașterea unui domeniu, te poate introduce mai ușor într-un subiect, într-un mod mai plăcut, mai atractiv. În fond, nu poți trăi numai cu abstracții, nu? Poate greșesc, în fond... ce știu eu? vorba lui Montaigne.

Toamna

Mi-am dezvoltat o pasiune pentru toamnă. Nu mai știu exact de cînd. Poate de cînd am fost în Canada, acum doi ani, tot pe vremea asta, și peisajele pădurilor deja arămii din Gatineau, împreună cu piețele încărcate cu produsele toamnei, cu sirop de arțar în sticluțe frumos ambalate, mere, gutui, dovleci, cookies, din Byward Market sau din Montreal m-au făcut să descopăr farmecul acestui anotimp, de care nu eram conștient pînă atunci. Sau poate că e vorba doar de melancolia asta, pe care o simt, la fel, crescînd în mine de ceva vreme, și care, odată cu vîrsta, s-a maturat, poate aceeași melancolie care mă face să călătoresc prin Italia. Dar nu e vorba doar de atît, mai e și la rentrée, cu cărțile noi care apar în vitrine, cu mirosul fructelor din piețe, cu animația din oraș, cînd vremea e mai răcoroasă după arșița verii, și te gîndești că vara a fost parcă o halucinație, un vis din copilărie, iar dimineața, cînd mergi la servici, aerul te pișcă puțin la nas, și ești parcă mai aware, și parcă ai chiar mai mult chef de lucru, apoi atmosfera serii, cînd se întunecă mai devreme dar căldura orașului nu s-a risipit de tot. Păcat că încă se mai asociază toamna cu moartea, ca-n cîntecele folk sinistre, unele chiar suicidale, din anii șaptezeci de la noi. Dar eu știu mă simt bine, cu tot cu melancolia sau romantismul meu, și pasiunea pentru trecut și aștept Halloween-ul.

În Parma, Ferrara și Modena, în ordine

Amintirile din cele trei orașe mi se cam amestecă în cap (am spus în postul precedent că eram cam obosit fiindcă nu mă odihnisem ca lumea nopțile) așa că cu greu disting locurile unde-am mîncat de exemplu, sau uneori chiar călătoria cu trenul pînă acolo. Toate trei sînt orașe mici, liniștite, cu o arhitectură distinctă, singurul elmement comun fiind porticurile, o invenție care merită salutată, dat fiind căldurile din Italia și soarele. Cam primul lucru pe care l-am vizitat în fiecare oraș a fost Librăria Feltrinelli, situate toate în miezul zonelor turistice, toate cu aer condiționat. Sigur, n-au fost singurele librării în care-am intrat. Și am intrat în catedrale, desigur.

Pama, spre deosebire de Bologna, nu e roșiatică, ci galbenă, ceea ce reprezintă o variație odihnitoare, bine venită chiar, cu un aer parcă ușor provincial, poate ușor somnolent. Rîul Parma e total secat, m-am speriat un pic, dar apoi am citit că lucrul ăsta se mai întîmplă, vara mai ales. Am traversat un pod și m-am plimbat un pic în Parco Ducale, la aer curat. Baptiserul e o clădire interesantă, cam în genul turnului din Pisa, într-o zonă cu pronunțat aer medieval. Privind oamenii o vreme, îți poți imagina, trecînd desigur peste cei care-și fac selfi-uri și îmbrăcați în shorts, o curte medievală, cu intrigi și drame de roman istoric. Da, am mîncat parmezan crud. După-masă m-am plimbat pe străduțele medievale să mă îmbib de atmosfera cu iz de demult, precum și de-a lungul străzii della Reppublica, deși m-am enervat că mai toate magazinele erau închise după-amiaza (așa e peste tot în zona asta, chiar și la Roma) nu că aș fi vrut să cumpăr ceva, dar dă orașului un aer de după-amiază de somn, care parcă mi se transmite. Cel mai nasol lucru a fost numărul mare de negri din oraș (cei mai mulți pe care i-am văzut Italia). Nu știu ce fac (așteaptă oferte de lucru sau pîndesc turiști) , atîrnă în zona gării mai ales, dar și-n centru, pe peluza din fața Galeriei Naționale, în mai multe grupuri destul de dubioase. Din fericire, am văzut suficiente mașini de poliție care-i supraveghează atent, îndeaproape, la intimidare chiar. Efectiv, un grup de vreo șase s-a așezat pe treptele catedralei. Imediat o mașină a poliției a parcat acolo, în apropiere. Am plecat de acolo pe la 4 p.m., și cumva ușurat că a fost Ok.

Țin minte drumul spre Ferrara, cu Frecciabianca (m-am săturat de regionalele cu miros de dezinfectant din ziua precedentă). Mulți turiști mergînd spre Veneția. Simți că te apropii de mare, de Veneția, peisaje plate. Mi s-a făcut iar dor de Veneto, de anul trecut. De la Ferrara spre centru și înapoi am mers pe jos. Mi-au plăcut foarte mult clădirile de pe marginea bulevardului flancat de pomi. Nu știu cînd au fost construite, prin anii 50, 60, cred, în timpul miracolului economic italian. Da, în sfîrșit un castel clasic, înconjurat de apă, mi-am zis, bine c-a rămas în picioare! Așa or fi fost toate în evul mediu? Cu siguranță erau mai mari. Nu? În ultimii ani am reînceput să citesc fantasy și-mi imaginez castele mult mai mari ca acestea, cu o curte avînd sute de oameni. Aici am mîncat (într-un restaurant cu majoritatea meselor neocupate), o pizza cu măsline negre, nu știam că se găsesc din astea în Italia. Pe Via delle Volte e greu să mergi pentru că pe jos nu e asfalt, sînt pietre și chiar cînd mergi cu pantofi se sport prin arșiță le simți și mai dureros. Am intrat la grădina botanică, lîngă Palazzo dei Diamanti, o mulțime de gușteri și zgomot de păsări. Turnul cu ceas, clădiri cu creneluri, magazinele parcă la baza Catedralei și strada pietonală cu umbrele colorate atîrnate deasupra, ca la noi pe Alba Iulia. Nu prea am multe amintiri exacte de aici, am explorat orașul mergînd pe străzi la întîmplare, ghidat parcă de liniile de forță ale istoriei, lăsîndu-mă îmbibat de atmosfera medievală, și m-am simțit bine. La întoarcere am luat un tren local, TPER, un fel de regio, dar care arăta super, un tren special Emilia-Romagna. O adevărată încîntare să mergi cu el! Aer condiționat, super curat, mulți navetiști la costum, preț de regio.

Modena e mai selectă. Ca și arhitectură e o combinație între Bologna, Parma și Ferrara. Mulți oameni în vîrstă pe străzi. N-am prea văzut negri, poate și din cauză că, în seara precedentă, la RAI a fost un anunț privind ranforsarea pazei obiectivelor turistice din toată Italia, în urma unui alt atac terorist grotesc din Franța. Am intrat într-o piață agro, Mercato Albinelli, acoperită, minunat, minunat! Dar mi-a fost jenă să filmez. Cel mai bun restaurant din lume se află pe undeva prin Modena, poate că se aprovizionează de aici. Ca peste tot, multe femei frumoase, de toate vîrstele, pe bicicletă. Multe străzi înguste, pietonale, dar în același timp foarte circulate, fără grafitti, cu buticuri ca niște mini galerii de artă, cu storuri la apartamentele din edificiile parcă cunoscute, în altă viață poate, și în care nu știi cine șade cum zicea Topîrceanu. Am suprins un moment cînd storurile unei clădiri tocmai erau închise și îmi încercam să-mi imaginez ce se află dincolo de ele: un cărturar sau o pereche care face dragoste sau pur și simplu un om care-și respectă siesta. O atmosferă parcă în afara timpului real, cu oameni care trăiesc parcă în alt timp decît al nostru, într-unul condus după legile calmului, ale ritmurilor lente și al valorilor perene.  Un fel de paradis. Arteziana din fața Palazzo Ducale, în arșiță, cu apa țîșnind din asfalt și copii jucîndu-se prin apă sub cerul de azur, fără nici un pic de nor.

Vacanță în Bologna

M-am întors acum patru săptămîni, dar am fost atît de obosit încît nu mi-a ajuns pentru odihnă nici săptămîna următoare, petrecută acasă. De ce-am fost obosit? În primul rînd pentru că am stat într-o cameră de hotel care nu era bine izolată fonic, și care dădea spre un bulevard circulat pînă noaptea tîrziu iar pe partea opusă era gara. Și camera mea era chiar pe colț, așa că aveam zgomotul venea din două direcții. După două nopți m-am gîndit să mă culc cu aerul condiționat aprins ca să atenuez sursa continuă de zgomot. Dacă eram puțin mai atent cînd am făcut rezervarea și nu m-aș fi zgîrcit, aș fi ales o cameră de tip superior, pentru doar puțini bani în plus. Altă dată, pentru că intenționez să mă întorc aici, așa cum intenționez să mă întorc în toate locurile din Italia pe unde-am fost... A doua problemă, ca de fiecare dată-n ultimii trei ani de altfel, căldura. Mai exact: arșița verii din Italia. Mereu cald, mereu bînd apă, transpirat că mi-au și ieșit coșuri în cap și pe față din cauza igienei. Dar cu asta am-am obișnuit deja. Noroc cu portic-urile, care țineau și umbră și răcoare.

Citisem că Bologna e un oraș plin de studenți, cu o atmosferă tinerească însă abia ajuns acolo, din prima zi, mi-am dat seama ce înseamnă de fapt asta. E plin de tineri, spre deosebire de alte locuri din Italia în care-am fost, în care eu eram cel mă simțeam cel mai tînăr, aici mă consideram multe peste medie, deși se pare că nu prea arăt, pentru că lumea cu care intram în vorbă mi se adresa cu per tu și salve. Am intrat imediat în atmosferă pentru că mă simt atît de familiar cu Italia iar atmosfera tinerească, studențească m-a făcut parcă să mă simt din nou student, să retrăiesc într-un fel perioada de atunci, spun într-un fel pentru că în Timișoara anilor nouăzeci atmosfera era destul de încrîncenată, total opusă de cea de aici, veselă, deschisă, open-minded, yupiștii ar putea spune chiar prea open-minded, pentru că am văzut că unii trăgeau dintr-un joint, fără perdea, la o masă sub portic-uri în zona Universității, spre seară. Hi-hi! Mi s-a părut cool, foarte cool. Fete frumoase, abia ieșite din adolescență, îmbrăcate sumar, sigure pe sine, trăgînd un geamantan mare după ele. Conversații culturale, mult pop. Credeam că, fiind perioada vacanțelor, orașul e mai liber, dar nici vorbă. De fapt nici nu știu dacă era vacanță (eu am fost în ultimele zile din iulie) și doar alegeau ei să stea acolo peste vară, Bologna fiind o opțiune la fel de bună ca oricare alta, mai ales că poate aveau și cazarea asigurată sau chiar aveau cursuri, deși după atmosfera de acolo, mă îndoiesc. În fine.

Bologna e considerată capitala culinară a Italiei. Restaurante fără fițe, cu mîncare ieftină, ca pentru studenți. Unii luau masa stînd pe butoaie special amenajate. Am intrat într-o librărie din Cadrilater (care e un fel de Cartier Latin) în care se putea servi și mîncare și care la etaj se vindeau alimente. (Un fel de Cărturești dar nu cu ceaiuri, ci cu mîncare.) Multă șuncă de porc, acasă n-aș fi mîncat în ruptul capului așa ceva. Dar nu doar jamboane, deși sînt și din astea agățate de cîrlige cîte vrei, ci din aceea sintetică, sau cel puțin așa pare, Mortadella, de exemplu. Acolo însă e considerat un antreu comun și vezi oamenii cum se servesc cu scobitorile dintr-un platou cu răcituri, mîncînd cu poftă acompaniați de un pahar de vin sau Aperol. Tot în zonă se află piețe agro în aer liber și nu numai, în care se vinde de la legume la caracatiță (și mirosuri în concordanță).

Universitatea e considerată ca fiind cu cea mai mare vechime din lume. Nu e cea mai veche, Sorbona și Oxford-ul sînt cele mai timpurii, dar acestea două au avut întreruperi, pe cînd cea de aici din Bologna a funcționat non stop. Și la început n-a existat un singur sediu, am citit că studenții mergeau la cursuri la profesori acasă, abia mai tîrziu au apărut și clădirile dedicate. Acum are mai mute sedii, neimpresionante ca arhitectură, dar cînd te uiți cine-a studiat și a fost profesor aici: de la Dante, Petrarca, Copernic, Dürer, Goldoni, pînă la Marconi sau Umberto Eco, mai că-ți vine să faci o reverență.

Bologna nu e străbătută de nici un rîu ceea ce mi s-a părut un pic ciudat, dar am citit că și-a dezvoltat încă din Evul Mediu un sistem de canale, luîndu-și apa din două rîuri care încadrează orașul, unul la est, altul la vest. Se mai vede puțin din canale, la unul dintre ele m-am dus chiar în prima zi, încă înainte de-a ajunge în centru, numit la Finestra sui Canali, un pod cu porticuri de pe care, la est, se vede un rîu flancat de clădiri vechi, ca-n Veneția sau Padova, iar la vest aceeași priveliște dar văzută doar printr-o ferestruică.

În centru e aglomerație pînă și sub porticuri. Foarte multe ziduri mînjite cu grafitti, prea multe. Clădiri roșcate. Poate de asta mi-a plăcut mai mult în Toscana, unde erau galbene și cafenii, parcă mai odihnitoare, pentru gustul meu cel puțin. Și Bologna e și puțin mai poluată, din cauza bulevardelor cu autobuze și mașini de aprovizonare. Magazinele au reduceri și sînt la fel de asaltate ca-n Paris pe vremea asta. Piața Maggiore s-a transformat într-un cinematograf în aer liber, scaune peste tot, dar n-am stat seara să mă uit, erau filme bune, nu americane. Puteai să te așezi pe treptele Basilicii San Petronio să privești oamenii dar te puteai așeza și pe scaune dacă vroiai să stai mai comod sau să schimbi unghiul, chiat că te simți chiar ca la un cinema și te uiți la oameni reali. Există foarte multe evenimente organizate, de la expoziții temporare la concerte - pentru mai multe există un site de turism al Bolognei care împreuna cu site-ul de turism al Emiliei Romagna, îți arată nu doar atracțiile principale (muzee, etc.), dar și evenimente din sezonul respectiv, și nu sînt deloc puține. Îmi pare că se investește enorm.

Fontana del Nettuno era în refacere așa că n-am putut s-o văd. Așa a fost și anul trecut la Roma, cu Fontana di Trevi. Nu știu de ce tot ratez fîntînile. Dar cel mai rău îmi pare că n-am apucat să stau în Bologna de dimineață pînă seara, non stop, pentru că-n fiecare zi plecam undeva, cu trenul, în alt oraș din Emilia-Romagna și mă-ntorceam abia după-masă tîrziu sau seara. Dar despre asta în altă postare. În ultima zi am tras chiar o fugă cu Frecciarossa la Florența, fiindcă mi-era dor de ea. Stația e la nivelul minus trei al gării centrale și-mi amintesc cum era să pierd trenul fiindcă, odată ajuns pe peron în fața lui, nu găseam unde să compostez biletul, așa că am fugit din nou sus (ca un coșmar, am vrut să iau liftul, care nu mai venea, am urcat pe niște scări rulante apoi pe altele, apoi iar pe scări) după care am coborît și am reușit să-l prind cînd erau mai puțin de cinci minute pînă la plecare. Însă cel mai interesant și mai important lucru pe are l-am făcut a fost pelerinajul la Santuario din San Luca, dar și despre asta aș vrea să scriu mai pe larg, însă nu azi.

Natură virtuală și neliniști

Nu petrec deloc timp în mijlocul naturii, nici măcar în concediu, cum spune legea muncii că trebuie. Uneori, cînd vin acasă și nu plouă, trec prin Parcul Botanic, dar nu mă opresc, fiind mereu ba înfometat, ba dornic de un duș sau grăbit să iau ceva de la magazinele care stau să se închidă. Doar mirosul și culoarea frunzelor mă liniștește. Și liniștea. Singurele mele legături cu natura sînt prin intermediul filmelor, revistelor și al cărților. Am scos din bibliotecă și am adus lîngă mine Big Sur de Kerouac, O plimbare în pădure de Bill Bryson, Walden de Thoreau, Roughing It de Mark Twain, Un an în Provence de Peter Mayle, Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome, O cameră cu vedere a lui E.M. Forster, Visul unei nopți de vară, citesc reviste, online și nu numai, de călătorii și locuri în care mă visez, chiar și case la țară cu grădină și desigur mă uit la filme a căror acțiune se petrece cît mai mult în natură, unele ecranizări ale cărților de mai sus, altele nu: Les Randonneurs, Sideways, Le sauvage, Les enfants du Marais, Le fils de l'epicier, Les Vacances de Monsieur Hulot, The Darjeeling Limited, The Cider House Rules, Almost Heroes, Six Days Seven Nights, Before Midnight, Taking Woodstock, La collectionneuse, Un dimanche à la campagne, Moonrise Kingdom, Standing Up. Eu, care mă consider un orășean get-beget, un adept a lui Topîrceanu cu versurile "Dați-mi strada-ngustă / unde gustă omul viața mai din plin", un urbanist care citește Jan Gehl, City Journal, City Metric, Guardian Cities, a ajuns acum să se răsfoiască reviste ca House & Garden sau Country Living UK, Le journal de la maison, Campagne Décoration, etc. Dar nu fiindcă aș dori să-mi îngrop spiritul într-o casă la marginea orașului, să ajung ca acei concetățeni de-ai mei îndobidociți de discuțiile despre case. Dar întîi de toate: verdeață, am nevoie de verdeață și de timp liber.

Nici anul ăsta nu voi pleca în concediu într-o stațiune sau într-un mediu rural. A merge în astfel de locuri, fără o parteneră, mi se pare puțin cam bizar. Prea multă singurătate de suportat, înconjurat de oameni în cuplu. Nu sînt sigur dacă M. Hulot mai este de actualitate. Așa că am ales iarăși Italia. Un tur al cîtorva orașe din Emilia-Romagna. De data asta nu voi călători nici măcar o săptămînă întreagă, doar șase zile, după care, în a doua săptămînă de concediu, plănuiesc să stau acasă, să citesc, să ascult muzică și să mănînc pepeni galbeni. Și să-mi las gîndurile să zboare-n voie. Ca-n vremurile bune de odinioară, din facultate sau din primii ani de carieră. Eh, ce mai carieră! Nu mă consider un om de carieră, ci doar un muncitor care-și face treaba. Citeam anul trecut undeva, parcă pe BBC, despre cum te poți retrage la 40 de ani. Era vorba despre să-ți alegi strategii de economisire pe termen lung dar efectiv n-am prea înțeles mai nimic. Și, oricum, unde să găsesc un financial advisor în fundătura asta de lume? Articolul m-a atras fiindcă avea ca și ilustrație un bărbat care stătea în hamac și citea o carte, și mai avea un teanc de cărți lîngă el. Acum, nu știu sigur dac-am înțeles: citea despre cum să faci treaba asta sau citea fiindcă deja s-a pensionat? Avînd în vedere hamacul și peisajul relaxant dimprejur, cred că mai degrabă ultima.

Sper să mă odihnesc și să nu mai am neliniștile de anii trecuți, despre care n-am scris aici: angoasa că nu găsesc o masă liberă, jena de a mă așeza singur la o terasă aproape plină, sau că n-ajung la timp ca să prind trenul de întoarcere sau că mă dor picioarele și n-am unde sta jos, verificarea mentală periodică a portofelului, a celularului și a camerei foto, senzația că hainele mele nu se asortează deși m-am gîndit mult înainte ce am pe mine, sau umblatul după un suvenir fără a mă putea hotărî la unul din cauză că am embarras du choix. Sau mai e senzația aceea că locul tău nu e acolo și poate nu va putea fi niciodată acolo, de exemplu cînd te afli într-o piață agroalimentară sau printre mulți localnici. Și atunci cînd te afli într-un loc neturistic care ar putea semăna cu un loc oarecare din orașul tău și oamenii nu-ți mai par că au acea aură cum ți se părea mai devreme și te gîndești să mergi acasă și brusc realizezi că de fapt nu mergi acasă, ci într-un loc transient (hotel) și te gîndești cît de mult îți lipsește familia. Uneori mă ia o agorafobie și mă gîndesc să las baltă totul și m-aș duce undeva să citesc sau acasă, să văd un film la dvd player. Una din diferențele dintre un turist și un călător e că un turist se gîndește la întoarcere iar un călător caută să imerseze cît mai mult în cultura locală. Încerc să fiu un călător dar mai am și momente de slăbiciune, poate din cauză că o fac atît de rar și nu sînt antrenat. Cînd călătoresc prin Italia mă tem parcă să nu cad în timp, să mă trezesc în Evul Mediu, poare că sună ca-ntr-un film-clișeu, dar sentimentul e viu. Și greșeala pe care o fac mereu, aceea de a vrea să văd cît mai multe, ca într-un film pe avans-rapid, o mare greșeală de care sînt conștient, fiindcă cele mai vii amintiri sînt cele pe care le am de atunci cînd stăteam jos undeva, pe trepte, sau pe o bancă, sau direct pe dalele de piatră, la umbră. Și dorința de a mai trece o dată și încă o dată pe lîngă un loc pe lîngă care am mai trecut, ca să se impregneze mai bine în memorie și arhitectura veche să-și exercite influența asupra mea, ca un catalizator, deși mai mult ca o expunere în vederea înmagazinării, ca o albină zburînd din floare-n floare. Și văd atîtea fete frumoase, singure și inabordabile, care nici nu se uită la mine, oare de ce?, mă-ntreb. Și senzația uneori că viața e prea sofisticată și mă sufoc, sînt un sălbatic, îmi zic, nu suport atîta civilizație, vreau mai bine să stau la o casă înconjurat de copaci, în liniște, eventual cu o carte în mînă sau și mai bine cu o parteneră alături.

Quo Vadis F?

Genul literar science-fiction, așa cum îl știam pînă acum vreo douăzeci de ani, a murit. Ca să supraviețuiască, el s-a unit cu genul fantasy, dar se numește tot SF. Însă în forma lui pură, el s-a oprit din evoluție și trăiește exclusiv în trecut, în mod paradoxal, prin operele pe care le poți găsi de exemplu în colecția SF Masterworks de la Orion-Gollancz, unde ce nu este clasic, e fantasy sau încrucișare dintre ele, ceea ce arată, zic eu, destul de rău. De fapt Philip K. Dick chiar avertiza asta într-un interviu din anii șaptezeci și vedea printre cauze industrializarea literaturii, faptul că scriitorii au ajuns simple unelte de scris care să satisfacă gusturile uniforme ale middle-class-ului american și, lucru foarte important, că genul SF refuză să trateze teme adulte, mature, ca relațiile dintre femei și bărbați: cuplu, familie, etc. Între timp a apărut curentul ultra-violent Cyberpunk, în acord cu anii grotești ai neoliberalismului mondial din anii optzeci, apoi fantasy-ul a șarjat puternic, prin low-fantasy (Harry Potter, după 1997, sau Neil Gaiman) și revigorarea high-fantasy-ului odată cu anii șaptezeci, jocurile video de strategie din anii nouăzeci și explodînd în 2001 odată cu începerea ecranizării Lord of the Rings. Așa că... poate că genul n-ar mai trebui să se numească Science-Fiction ci mai degrabă doar Fantasy de exemplu, sau să fie considerat un subgen al Fantasy-ului. Nu doar pentru că știința pare că și-a atins limitele și devine repede obsoletă sau poate pentru că se pare că s-au explorat toate posibilitățile în toate direcțiile (roboți, călătorii în timp, explorări de alte planete șamd). Dar perspectivele în F sînt mai mari și combinațiile par nelimitate, nefiind condiționate de tehnologie. Poate fi vorba de manifestările sufletului uman, de religie, de articularea inexplicabilului. Dar industria lucrează și aici. Majoritatea cărților din genul low fantasy tratează parcă mereu același teme, o călătorie inițiatică într-un ținut dintr-un ev mediu nespecificat populat cu dragoni, vrăjitori, nimfe, naiade, driade și alte personaje panteiste care, e drept, ne întorc la mitologii, simboluri primordiale ale umanității, cu riscul evadării în escapism pur și cu un stil destinat mai mult adolescenților. Însă eu unul văd perspective mai mari în high-fantasy, în integrarea asta în cotidian, atîta vreme cît nu se vorbește despre vampiri, vîrcolaci sau nu virează spre horror, care e altceva, o subramură obscură care doar exploatează frica în mod visceral. OK, de fapt tot ceea ce am scris mai sus este de fapt o direcție care mă interesează, personal, pe care o urmăresc de ceva vreme încoace și care mă atrage.

Planuri în ruină

Sîntem la sfîrșitul lunii mai, afară e deja foarte cald, mă gîndesc, ca toată lumea, absolut toată lumea, ce repede trece timpul, uite că aproape a venit vara și sînt literalmente asaltat zi și noapte de amintirile din locurile în care-am fost în ultimii doi ani. Am atîtea flashback-uri cu Italia, cu piețele populate de oameni relaxați care parcă tocmai au făcut dragoste, străzile cu prăvălii și localuri mici și simple, muzeele cu tablouri ca niște ferestre în timp, și mai ales cu chipurile de oameni pe care i-am întîlnit, mai mult în fugă, turiști și localnici, oameni pe care mai mult ca sigur nu-i voi mai revedea niciodată, încît îmi zic că mor, explodez dacă nu plec din nou undeva anul ăsta. Din păcate la servici sînt super ocupat, lucrez la două proiecte, pe unul din ele îl externalizez, altul e nou în companie și e de prioritate zero, sînt cu el abia în fază de schiță, nici măcar design, și în plus sînt umplut de ședințe neprezăvute încît nu știu ce-o să fac mîine, darmite să-mi fac planuri pentru cîteva săptămîni în avans. Planurile cu cartea de povestiri le-am cam abandonat și pe ele din cauza oboselii, stresului. Așa că nu știu dac-o s-ajung să mai plec undeva, poate la sfîrșitul verii, deși nu sînt sigur. Și mai aveam printre planuri, în secret: să merg la unul din concertele lui Springsteen, care e în turneu în Europa, la oricare dintre ele. Merită să-mi distrug așa planurile mele frumoase? În virtutea cărei legi a firii accept să fac asta?

La ce mă mai uit

De mai mulți ani încoace mă uit la filme franțuzești pe bandă rulantă. Nu știu cîte am văzut, mi-ar fi greu să număr și n-ar avea nici un rost. Poate o mie, poate mai puține. Aflu despre ele uitîndu-mă în primul rînd pe imdb, la recomandările făcute pe baza a ceea ce am văzut, dar mai citesc referințe în cărți și reviste. Fie că le descarc de pe Net, fie, mai rar, le văd la televizor, indiferent cît de proaste sînt, nu mă interesează atît aspectul artistic cît cel social. Viața în Franța. Anii cincizeci, apoi Nouvelle vague, eliberarea sexuală din anii șaptezeci, ascensiunea filmelor violente care-au culminat în anii optzeci (cînd mă uit pe hard discul extern la lista de filme, ordonate după ani, simt un fior rece cînd văd ce filme proaste s-au făcut în anii `80), apoi anii nouăzeci cu o revenire la realitatea străzii, cu oameni obișnuiți, anii două mii cu filmele calculate, făcute ca la carte, dar atît de aproape de perioada cînd am devenit francofil, cînd am fost în Franța și am început să mă interesez îndeaproape (presă, tv, net). Actori iconici sau necunoscuți, sau, ceea ce-mi place, cunoscuți mai mult în Franța. Realitățile, problemele sociale, imaginile din Paris, filmările de pe străzi, Les Grandes Travaux, cu șantiere peste tot, arhitecturi noi, La Défense, La Grande Motte, cartiere de blocuri, Les Trente Glorieuses, moda, interioare, mașini, muzica (yé-yé, Brassens, popul deprimant din anii 80, apoi muzica visătoare de după anii 90), Club Med și vacanțele (doar francezii știu să facă filme cu concedii, și să mai introducă și tensiune în ele), viața de zi cu zi, imagini cu interioare de locuințe, sau din magazine de-a lungul timpului, (în care mă uit la produse și mă chinui să le recunosc), chioșcuri de ziare, librării (ah!), cafenele, terase (unde lumea e parcă neschimbată), restaurante, hoteluri, creșterea și apoi scăderea nivelului de trai, dar și ecranizările după romane celebre, care reconstruiesc în imagini istoria Franței și a Europei: costume de epocă, interioare, și toate celelalte lucruri care fac parte din cultura populară franceză. Păcat că ina.fr acum costă.

Ei bine, de anul ăsta, am început s-o las mai încet, nu știu de ce. Mai fac rost de ele, dar le salvez pe hard discul extern, ma uit despre ce-i vorba și nu mă uit la ele, decît dacă mă interesează în mod deosebit, ceea ce se întîmplă mai rar. Poate c-am obosit, poate m-am săturat. Nu că nu mă mai uit la filme. Dacă trece o săptămînă fără să văd un film, simt că-mi lipsește ceva. E un fel de dependență. Sînt un fan al serialului Northern Exposure, care-a fost difuzat și la noi acum mai bine de zece ani cu totlul de Doctor în Alaska, dar nu întregime. Cred că sînt singurul fan din România. Am revăzut toate episoadele și mă mai uit și-acum din cînd în cînd, iarna mai ales, la cîteva (le am pe toate pe DVD). Ei bine, anul ăsta am început să mă uit la Doc Martin, care m-a prins imediat. Am aflat de el tot de la niște discuții de pe imdb. Pînă acum am văzut primele cinci sezoane. Cred că am să mi-l cumpăr de pe Amazon, numai să nu iasă UK din UE). Apoi, uite, îmi plac filmele de genul The Giant Mechanical Man de exemplu, mă identific imediat cu atmosfera de acolo (Doamne, ce notă mică are pe imdb, parcă numai tîmpiții votează acolo). Alteori simt nevoia să văd un film bun de epocă, precum Howards End, dar întotdeauna numai după ce citesc cartea mai întîi. Mă fascineză perioada aceea, am văzut un serial documentar Ferma Edwardiană pe Viasat History parcă sau Digi Life, nu mai știu, și plănuiescsă citesc cartea lui Margaret MacMillan, Războiul care a pus capăt păcii. Ce mă mai interesează mai nou, de vreo doi ani, sînt filmele italiene. De cele franceze am cam aflat cum și de unde să fac rost, dar cele italiene sînt și mai dificil de găsit. Sînt mai puțin raționale decît cele franceze (vezi Ieri, oggi, domani sau filmele lui Fellini). Iar la sitcom-uri, oh, sper să fac rost odată de toate sezoanele de la Teoria Big Bang. Îmi place atmosfera din film (apartamentul, campusul, oameni imaturi ca și mine, înconjurați de cărți și hi-tech). La mine totul e atmosferă în primul rînd și abia apoi plot.

Fierea serviciului

Cînd ajung acasă, îmi vine să vărs. Efectiv mi-e rău de la fierea strînsă în mine de-a lungul zilei. De la prostia celor cu care am de-a face acolo și haosul organizat în care se lucrează. Îmi spun deseori ca, odată ce ies de la lucru, să nu mă mai gîndesc acolo, însă, nu știu, mie asta nu-mi iese, sau nu întotdeauna, poate de vină e hipersesibilitatea mea, poate o proastă gestiune a emoțiilor. Dar cine-și poate controla complet emoțiile nu e un ipocrit? Sau există un mod de a comuta între servici și viața personală, fără a a-ți despica personalitatea, fără a deveni schizofrenic? Nu cred, adică n-am descoperit, sau poate e o chestie de voință, care-mi lipsește din păcate, așa cum îmi lipsesc multe, ca abilitățile de comunicare de exemplu.

Chestia e că serviciul mă înfurie din ce în ce mai tare și nu prea cred c-o să mai rezist mult aici. Poate-s și eu de vină, nu știu. Dar asta e. Nu pot lucra în gălăgia aia la task-uri cvasi-imposibile, prost coordonate. Și nu înțeleg de ce aici, deși nu lucrăm direct cu clienții, stresul e mai mare decît la proiectele precedente. Acuma, știu că unii nu se pot ambala decît dacă sînt stresați. Am destui colegi de genul ăsta. Destui. Care la sosirea un task nou, în loc să-l ia ca pe un challenge, încep să se vaite, să-și imagineze imediat scenarii negativisme. Sau genul care-și iau din zilele de concediu anual ca să lucreze la proiectul de la servici de acasă, fără întreruperi, din teamă că n-o să termine dar și ca să poată veni la servici după aia și să dea din gură. Dar eu nu fac parte din nici una din aceste categorii. Eu am nevoie de o atmosferă pozitivă, de civilizație, ca să pot funcționa. Și de liniște, dar dacă spun asta cu voce tare, apar tot felul de vorbe, și lumea se uită urît la tine, am văzut asta cînd un fost coleg s-a plîns. Dar m-am săturat să aud oameni vorbind despre casele lor împuțite sau despre tabletele lor jegoase și despre agregatoare de știri, sau despre talk-show-uri de la televiziunile idioate. M-am săturat să lucrez cu absolvenți de facultate care nu-s și intelectuali, adică nu citesc cărți și preferă să se holbeze la producțiile infantile hollywood-iene. Poate c-aș putea, dac-ar fi liniște și s-ar respecta cît de cît conveniențele. Dar nu e. Acolo toată lumea vorbește tare și într-una despre cele de mai sus.

Unul din managerii din firmă, foarte franc, (prea franc și direct după gustul meu), îngrijorat de viitorul companiei mi-a spus, în timp ce stăteam amîndoi la o cafea pe băncuța din curte: "Ce-ți pasă, că tu ești mai deștept ca mine, și-o să-și găsești imediat de lucru." I-am răspuns: "Nu știu de ce-ți faci griji! Păi tocmai pentru că sînt mai inteligent ca tine, îmi voi găsi mai greu de lucru. Și știi de ce? Pentru că în Ro, valorile sînt inversate. Cu cît ești mai prost, cu atît te descurci mai bine!" Văzîndu-l descumpănit, am adăugat: "Uite, ca dovadă tu te descurci mai bine ca mine, financiar vorbind, așa-i?". (Și nu doar financiar, și pe plan personal, are și o soție, care e și ea la noi în companie, ce grețos, dar asta nu i-am mai spus-o, și copii). Nu știu dacă s-a supărat, adică nu-mi pasă, oricum am destui dușmani în firmă, chiar și în management. Ce pot să-mi facă? Să mă bîrfească la ședințele lor împuțite în care oricum își bat joc de toți? Poate doar l-am băgat la idei și cred că i-am cîștigat mai mult respectul. Și mai am și alții pe lista mea cărora le am rezervate lovituri, inginerul șef de la suport, un prost crescut cras, un țăran abject, hîtru, disprețuitor, etc. (și, ciudat, pocăit). Pe ăsta îl voi jigni cu adevărat cu prima ocazie, promit. Pentru că mi-e din ce în ce mai greu să mă abțin, uneori simt că-s gata să explodez, ca o supernova. Și m-am săturat să mai fiu băiatul bun.

Am căutat alte job-uri pe Net, dar n-am găsit nici unul pentru intelectuali. În Timișoara există, am observat, doar trei mari categorii de servicii: pentru ingineri, pentru economiști și pentru magazionerio-stivuitori. Atît. Bine, zona asta geografică n-a fost ea niciodată prea educată, decît, poate, pînă la începutul secolului trecut, cînd erau nemți și unguri iar românii erau minoritari. Apoi a venit perioada aia, în care s-au adus muncitori de la țară. Emigranți, că asta e, și mereu a fost, problema peste tot în lume. Nu știu de ce am avut eu impresia mai demult că Timișoara e un centru cultural, poate din cauză c-am fost la Universitate. Și fiindcă veni vorba,... Capitală Culturală Europeană? Să fim serioși! Cu hoți, cu țigani, cu țărani, cu ingineri care înjură în gura mare pe străzi, cu nevrozații din trafic, cu doar șase librării în oraș. Ne vom face de rîsul Europei. Probabil se consideră că titulatura va contribui la gradul de civilizație al oamenilor care trăiesc aici, dar eu nu prea văd cum. Dar să revin. Căutam joburi pe Net, săptămînal o fac. Ceea ce cred, sau cel puțin bănuiesc, e că job-urile adevărate în Ro, și în UE, sînt de două tipuri: fie ai o profesie liberală (avocat, medic privat, artist) fie ești la stat, unde, chiar dacă ești mai prost plătit, atmosfera e mai umană. Ori niciunul din astfel de job-uri nu se găsesc pe Net. Totul e pe cunoștințe, ca-n Evul Mediu, trebuie întîi să cunoști pe cineva, o persoană în carne și oase, care să te recomande. Poate așa e și normal. În fond, n-ai vrea să ai colegi ca lumea în jurul tău, nu tîmpiți? Poate de asta majoritatea italienilor preferă să fie funcționari ai statului. Nu cunosc pe nimeni, deși eu unul mă consider o persoană de încredere, deși știu că n-aș face față în niciunul din cele trei tipuri de job-uri căutate pe piața privată.

De fapt, nu știu. Poate exagerez. Uneori, după un week-end prelungit, mă gîndesc că dac-aș avea alt tip de job, mai prost, aș tînji după serviciul de acum. Ca atunci cînd trece un tren din direcție opusă în care mergi și ți se pare mai rapid. Profesor universitar care-și stoarce creierii să scrie articole anoste pe care nu le citește nimeni ca să avanseze academic, asta dac-aș fi făcut o facultate care să-mi placă cît de cît și aș fi avut doar note de zece pe linie. Poate că am toate atuurile principale și problema e de voință, cum spuneam la început, sau de lipsă de concentrare. În fond, Timișoara nu e formată doar din ingineri. Există un Teatru Național, o Filarmonică, cluburi de jazz, și acele șase librării, de bine de rău, există, și în care prostimea nu prea intră, în care poți să cauți refugiu, ca într-un club exclusivist din Londra, în care mai întîlnești și oameni politicoși și cultivați, deși snobi, dar snob e ok față de fiii țăranilor proletarizați cu care am de-a face aici. Îmi vine-n minte melodia lui Des'ree - "You gotta be". Poate-ar trebui să continui să încerc așa, să trag draperia odată ce ajung acasă, să citesc, să rup legătura cu lumea dezlănțuită și ... gata.

Seară printre localnici

Era un început de seară senină de vară, și mă aflam la Florența, în Piazza di Santa Trinita. Lumina aurie a soarelui se vedea doar pe partea de sus a clădirilor și puțin dacă te uitai înspre sud, în depărtare, pe o stradă care dădea către un pod. M-am așezat pe suportul de marmură de la baza piedestalului coloanei. Eram obosit după o zi de mers la pas pe dalele de piatră din acest oraș atît de vechi și de aglomerat, și-mi simțeam picioarele ca de piatră, ca Bruce Springsteen în Streets of Philadelphia. Mi-era cald, și chiar mă bucuram că stăteam la umbră și că am găsit unde să mă așez și să mă uit la oameni, fără să mă holbez, desigur. Cum nu era cine știe ce circulație, după cîteva minute mi-am scos o carte și m-am apucat să citesc. După ce n-am citit o zi întreagă, ochii îmi erau parcă înfometați. Lîngă mine s-au așezat două tinere care vorbeau în italiană, atît de melodios, oh!, atît de melodios și de liniștit și de proaspăt, parcă auzeam o apă curgătoare lină într-un luminiș. Nu le zic fete, italiencele sînt atît de mature, nu se hlizesc și nu se îndoaie de rîs cum fac cele de aici la orice vorbă. Și nu pot stabili vîrsta oamenilor, poate că erau de vîrsta mea, poate doar cîțiva ani diferență, nu știu, de fapt nici nu are importanță, erau adulți, ca și mine. Apoi au mai venit doi tineri pe biciclete, s-au sărutat pe obraji, au mai stat de vorbă, tot cu aceleași inflexiuni ale vocii, apoi a mai venit o altă tînără, la fel de drăguță și continuau să vorbească, la fel. Am prins cîteva cuvinte, cred că ieșiseră de la servici. Cine știe ce meserie aveau, poate în domeniul turistic sau lucrau în vreun magazin și au ieșit din tură. Probabil nici nu cîștigau mult, raportat la prețurile de aici, dar ce contează asta? Ce fericire pe ei să trăiască într-un asemenea oraș! Cred că e adevărată ideea că dacă trăiești într-un loc frumos devii tu însuți un om frumos, strălucești și ai, găsești adică, și împrejurul tău oameni frumoși și atunci ce altceva mai contează? Nu e asta esența fericirii? De fapt nu știu ce e fericirea, dar oamenii aceia mi s-au părut mult mai aproape de ea decît cei lîngă care stau aproape în fiecare zi. Și-au dat întîlnire undeva puțin mai tîrziu, desigur într-un loc bine cunoscut de ei, poate non-turistic, apoi s-au salutat, tinerii de pe biciclete au plecat. Tinerele au mai rămas să discute. Apoi m-am ridicat și eu și am plecat. Din politețe, voiam să le las să discute mai în intimitate, poate, deși nu m-au băgat în seamă, adică nu prea cred.

Muzică religioasă

Cînd mă aflam în Canada, ascultam în mașină la radio un post cu muzică creștină. Acum, nu sînt eu un tip prea religios, în sensul că nu respect riturile religioase, nu merg regulat la biserică, în principal cred din lipsa încrederii în instituții, preoți și oameni în general, dar nici atît de naiv încît să cred că legile fizicii s-au născut de la sine, din neant. La început nu am băgat de seamă genul, doar îmi plăcea muzica și atît, și tot căutînd am setat pe primul post la îndemînă, la care urechea îmi spunea că merge. Era în general rock&pop dar parcă și hip-hop-ul, pe care de fapt nu-l sufăr, sună binișor cînd are teme creștine. Ca să-ți faci o idee: genul de sound și de linie melodică pe care-o asculți în filmele indie, o senzație de slow-life și de plutire. Îmi dădea un sentiment de calm, liniște sufletească, de asigurare, de optimism în fața vieții stresante, a insecurității jobului, o pavăză împotriva materialismului oamenilor, o speranță că viața mea va intra pe un făgaș normal și angoasele existențiale se vor spulbera, ca de exemplu atunci cînd mergeam la servici și inima mi se strîngea anticipînd challenge-urile zilei ce urma și la care nu știam dac-am să le fac față (nu știu de unde am neliniștile astea) sau seara cînd veneam acasă de la cumpărături, cu portbagajul plin cu ce găseam pe rafturi, cu care credeam că-mi poate umple golul din viața mea, încercînd să găsesc un sens în ceea ce fac, sau îmi amintesc momentele lungi cînd mă întorceam noaptea pe autostradă în week-end-uri venind dintr-o altă localitate, fiindcă acolo conduci și tot conduci înconjurat de stepă și liziere de păduri și nu prea întrezărești ca-n Europa luminițe în depărtare care să semnaleze apropierea unui alt oraș, fiindcă nu erau altele, și simțeam continentul imens și pustiu împrejurul meu și mă gîndeam la clipa sosirii acasă ca să mă pun în fața calculatorului să comunic cu cineva sau să citesc o carte care s-ar dovedi bună și mi-ar oferi mîngîiere în fața alienării care simțeam că mă înghițea cu totul. Muzica de la radio, deși plină de clișee, îmi dădea încredere că viața pe care o duc are un sens și e frumoasă și că mai sînt și alții ca mine, in the Valley of the Shadow of Death, că deși viața e grea, never let go, și că I found my way, cu alte cuvinte că mă aflu pe un drum bun.

În librării, în Italia

De fiecare dată cînd mă aflu într-o librărie în străinătate, unul din lucrurile care îmi mai alină din nefericirea, angoasa că va veni inevitabil și momentul reîntoarcerii în țară este gîndul la noile cărți pe care le voi avea de citit. Și în același timp îmi dă și un sentiment de nerăbdare al anticipării sosirii acasă. Și, într-o măsură puțin mai mică, de regret că n-am timp pe moment să mă cufund în lectură și că trebuie să profit de acel timp în care-am investit atît de mult, ca să călătoresc, să văd cît mai multe. Deși, oh, îmi dau seama că asta e o încălcare a regulilor slow-traveling-ului. Mă văd înconjurat de atîtea cărți faine pe care mi le notez mental să le comand online, fiindcă n-am cum să le car pe toate de acolo cu mine și oricum întotdeauna mă tem că ambele bagaje vor depăși greutatea maximă admisă, asta dacă am norocul să se închidă. Acuma, da, știu, să comanzi online, în special cărți, e văzut în general ca un lucru cam de prost gust, oarecum, (sau așa e în Franța, cel puțin) mai ales cînd locuiești într-un oraș universitar și se presupune că ai de unde să-ți procuri. Total diferite sînt senzațiile pe care le ai cînd intri într-o librărie (de exemplu, pentru cine nu știe: o gamă complexă fluctuînd între stimulare intelectuală, extaz, plăcere hedonistă, escapism, energizare și altele), dar cum la noi librăriile sînt atît de puține, de mici și aparițiile de cărți atît de insuficiente, existența unor site-uri ca Amazon (n-am cum să ocolesc acest nume) sau BookDepository.com e văzută ca o ploaie în deșert, ca o binecuvîntare. În ultimii ani, de cînd merg prin Italia, cînd mă aflam într-o librărie, de fiecare dată mă încerca un regret că nu știam limba italiană! Noroc că-n zonele turistice există o mulțime de standuri și chiar și librării cu cărți în engleză. Oricum, îmi place să iau în mîini cîte-o carte a unui autor necunoscut, să o răsfoiesc, să citesc cîteva fraze chiar dacă nu înțeleg decît cîteva cuvinte ici-colo, apoi, cînd ajung acasă, să caut pe Net autorul, apoi cartea, apoi ediția în engleză sau chiar în română, deși șansele-s mai mici, mult mai mici. Și astfel, de fiecare dată cînd mă-ntorc din străinătate vin atît cu un teanc cît și cu o listă de cărți pe care ard de nerăbdare să le citesc (sau să le procur întîi și apoi să le citesc). În Italia am văzut, pe lîngă tratate de istorie, care-ți sar efectiv în ochi, fiind așezate mai în față, multe cărți de fantasy de exemplu, în mod cert mai multe ca-n Franța, (m-am ambiționat să-mi procur ediția cartonată (setul) și să citesc tot de J.K. Rowling și să urmăresc fantasyliterature.com), comics-uri - am descoperit cele locale, fumetti, (La distanza), cît și americane ca Terry Moore, cu Echo sau Strangers in Paradise sau franceze, Jim cu Une nuit à Rome, am aflat lista de bestseller-uri internaționale (Paula Hawkins, Gillian Flynn), am descoperit scriitori locali în vogă de care nici n-auzisem (Elena Ferrante), am devorat delicioasa carte a Dianei Hales, La Bella Lingua, și cea a lui Beppe Severgnini, chiar dacă ultima e inegală și are un caracter de colaj. Pe lîngă pofta de-a citi încă un Umberto Eco, Insula din ziua de ieri parcă pulsează pe raft, sau chiar de-a mă apuca de exemplu de Commedia dell'Arte ori de a-l reciti pe Shakespeare în alt context sau să mă uit pe Viasat History la documentarele despre Evul Mediu și Renaștere, o pasiune mai nouă a mea.

Ceața în oraș

De pe la începutul lui decembrie avem parte aproape zilnic de ceață. Nu știu cum de s-a înstăpînit aici, în zona asta, și parcă nu are unde să se ducă, ca blestemul ăla din Nouă prinți din Amber. Sau poate că este și smog, nu m-ar mira, poate de la fabrica de anvelope Continental, unde am aflat recent că se introduce ceva în atmosferă ca să atenueze mirosul de cauziuc ars de care lumea se plînge. Însă adevărul e că mie îmi cam place ceața. Cînd ies de la servici, în noapte, văd în atmosfera de afară o prelungire a ceței, a confuziei din capul meu, în care m-a vîrît proiectul ăsta vag de cercetare la care lucrez de cîteva luni și pe care sper (nu doar de dragul salariului) că șefii vor avea destulă înțelegere să nu-l oprească și să mă pună pe liber. Chiar am emoții cu evaluările anuale care vor avea loc în săptămînile următoare. Pentru că, pff!, chiar n-aș avea chef să m-apuc să-mi caut acuma de lucru în altă parte, am nevoie de stabilitate, de un anume ritm al vieții la care chiar țin, și la care am muncit din greu să ajung. Și de fapt nici nu ar fi ușor, cu prejudecățile sociale de aici, că cei trecuți vîrsta mea n-ar mai fi chipurile buni de așa ceva. Dar să revin. Astfel, fără ceață, contrastul dintre impresiile confuze din mintea mea și claritatea iluminării clădirilor de oțel și sticlă din zona unde lucrez m-ar șoca, m-ar răni. Ceața face ca tranziția asta de la servici spre casă să fie mai lină. Nu-mi plac șocurile, senzațiile tari, am parte de destule montagne russe-uri la nivel intelectual, la proiect sau prin filme, cărți. Iar diminețile, ... ah!, atmosfera de afară parcă îmi învăluie visele aproape uitate din capul meu, ca și cum nu s-ar fi terminat cu totul și încă sînt posibile lucruri supranaturale, minuni, magie, zîne. În caz contrar, la fel ca noaptea, contrastul dintre oniric și realitatea dură mi-ar leza mintea și mi-ar închide cred brusc ușa către subconștient, către uman, comutînd brusc în modul insensibil în care ne complacem toți, vrînd-nevrînd, în societatea dintr-un mare oraș.

Angoase de început de an

Vacanța de sărbători a trecut ultra-rapid. Pe tot parcursul anului mă gîndeam ce multe-aș putea face în perioada asta. De exemplu să am lîngă mine un teanc de cărți preferate din care să citesc sau să recitesc, cîte-un pic din fiecare, tolănit în pat, la căldură, dar a venit Crăciunul și uite că n-am avut chef să citesc nici măcar albumele de benzi desenate pe care mi le-am luat anul ăsta. Poate și din cauza oboselii acumulate. Nopțile dormeam bine și visam mult. Au fost aproape două săptămîni de trîndăvie, obicei în care cred că mi-ar plăcea să mă specializez. Nu că n-am făcut chiar nimic. Am stat la ai mei, am fost cu Mama de două ori la Auchan și la magazinele din cartier. Draga de ea a fost operată de fiere acum vreo trei-patru săptămîni și a trebuit s-o ajut, să-i fiu prin preajmă. Am făcut curățenie de cîteva ori, am terminat de citit două cărți pe care le-am început mai demult (Jonathan Strange & Mr Norrell și ultimul volum, al cincilea, din Complete Short Stories a lui PKD) și alte două mai subțiri (The Lathe of Heaven și Stardust), am văzut cîteva filme (am fost la film la SW, care m-a cam deprimat, în rest am văzut cîteva comedii: Admission cu Tina Fey, sau Wanderlust sau unele mai vechi ca cel cu Alberto Sordi și Claudia Cardinale, la Cinemax, O fată în Australia sau cult-ul Nuit d'ivresse cu Thierry Lhermitte și Josiane Balasko). În rest, la televizor chiar n-a fost nimic, degeaba tot butonam, în afară poate de cîteva sitcom-uri tîrziu în noapte, Friends și Sex and the City și La birou cu Steve Carell. Hm, m-am gîndit să scriu mai pe larg despre astea.

Și de mîine din nou la muncă, în stup. Cum să fii voios cînd te gîndești la asta? Nici cînd eram copil nu-mi plăcea cînd trebuia să mă-ntorc la școală și nu-i înțelegeam pe cei sociabili, care abia așteptau să vină, să vorbească, etc. Așa cum nu-i înțeleg nici acum pe maniacii muncii de la servici, care se plîng că n-au ce face în zilele de concediu și preferă să vină la servici chiar și de sărbători. Unii dintre ei mai au restanță peste douăzeci de zile de concediu de anul trecut și cînd își iau cîteva zile libere, o fac pentru a lucra (tot pentru servici) de acasă. Poate-ar trebui să-i compătimesc pentru lipsa lor de imaginație, dar poate că sînt prea ocupat cu auto-compătimitul sau să-i invidiez pentru energia lor, dar cred că e mai mult dovadă de lipsă de imaginație din partea lor.

Adevărul e că mă tem de viitor. Urmează un nou an, care poate va fi la fel de gol ca și precedentele și în care mă tem că din nou nu voi realiza nimic și că oboseala și decrepitudinea mi se vor accentua. Îmi displace să uit în oglindă la riduri, cearcăne și la ce întrezăresc dincolo de ele, viața mea de ratat. Poate asta e doar una din manifestările crizei vîrstei mijlocii, deși starea astea durează de mai mulți ani, nici nu mai știu de cîți. Lipsa de încredere în mine, hipersensibilitatea la mediu și oameni. Nu știu cum să ies de aici. Sînt ca o corabie într-un golf înghețat (hei!, cum mi-o fi venit în cap imaginea asta, poate din cauza gerului de afară?) Oricum, nu mai vreau să enumăr aici cauzele ipotetice, care-s de fapt un fel de scuze – am făcut-o pe parcursul ultimilor ani și asta nu m-a ajutat cu nimic să scap. Poate va fi un fel de 2015 reloaded, care a fost un fel de 2014 reloaded ș.a.m.d. deși rezoluțiile rămîn aceleași și părțile importante în aceeași stare – neîndeplinite. Nu cred c-aș mai avea energia de a pleca undeva în străinătate, ca anul trecut, poate doar ca să mă relaxez, deși cred că de fapt nici nu știu cum să fac asta. Plus că m-am cam săturat să călătoresc de unul singur, poate fi stresant, știi? Energia mă lasă, nu am voință să scriu, așa că poate ar trebui să renunț la încercările astea absolut inutile. Nu duc nicăieri. E o chestie de maturizare cred. Cititul de cărți la scară industrială pe care-l practic de vreo duzină de ani încoace începe să mă cam obosească și el și îmi pierd uneori concentrarea tocmai cînd sînt într-o narațiune defel plictisitoare. Sau poate sînt prea agitat și nerăbdător, dar nu știu nici de ce.

Vindecarea obsesiei

Deja sînt cîteva luni bune de cînd am scăpat de obsesia despre care scriam în primăvară. Cred că de data asta m-am vindecat definitiv. "Tratamentul" pe care l-am luat: cinsprezece zile în Italia, la Roma și apoi la Veneția, a dat roade și i l-aș recomanda oricui ar trece vreodată prin faza asta, deși știu că nu sînt mulți. A fost ca un tratament cu două tipuri de antibiotice, la care s-a adăugat dezactivarea contului de FB (deși nu doar din cauza asta l-am dezactivat) și a contribuit la o vindecare zic eu eficientă. Nu că nu mă mai gîndesc deloc. Dar oricît am întors problema pe toate părțile mi-am dat seama că, în aceleași circumstanțe, în același moment de timp, aș fi procedat la fel. Nu, nu cred că aș fi putut avea încredere în ea (poate că n-am putut niciodată trece definitiv de despărțirea din liceu, deși nu sînt sigur). Răutatea de care vorbea M cred că era totuși reală. Adică, ce naiba, doar am simțit-o! Și în al doilea rînd, faptul că îmi punea frînă la idei, la planurile mele idealiste. Nu că era vina ei, dar mai era condiționarea educației primite de la ai ei. De fapt toți care-am trăit în acea perioadă de dezinformare, deculturalizare, încă sub influența modului de gîndire proletar, vorbesc aici de anii nouăzeci, am simțit că ne aflăm într-o derivă a adevăratelor valori. Și nu că eu n-am greșit, tot amînînd (boală pe care înc-o mai am și de care nu reușesc defel să scap). Recunosc că am neglijat-o și am trădat-o cu școala și apoi cu serviciul ăla îndobidocitor și toxic. Nu știu dacă asta o făceam doar fiindcă așa eram eu prost sau eram condus de un instinctul bun care făcea să mă îndepărtez. Asta a fost. Nu sînt supărat pe ea și nici ea nu cred că este pe mine însă nici nu țin s-o mai revăd. Ce rost ar avea?

Știri de noiembrie

Nu mai știu de cînd n-am fost atît de aproape de știri ca-n luna noiembrie. Două evenimente m-au făcut din nou să citesc "presa" și să mă lipesc de televizor seara cînd ajungeam acasă, zapînd ca un potato couch, activitate pare-se obișnuită în România sau uitîndu-mă pe Net la BFMTV sau France24.

În primul rînd, evenimentele de la clubul Colectiv, care-au dus la manifestații de stradă și mai apoi la căderea guvernului. Au fost zeci de morți și răniți și în fiecare zi tabloidele (fiindcă toată presa este tabloidă) anunțau numărătoarea lor, parcă cu o bucurie ascunsă și sadică. Într-o singură zi, cam după o săptămînă, s-au stins încă treișpe oameni, de parcă ar fi hotărît, așa, în acel limbo de semi-viață în care se aflau că e mai bine pentru ei să plece de pe lumea asta. Apoi au urmat alții, cîte unul, doi, trei pe zi, pe rînd, ca și cum ar fi fost prinși, aspirați, chemați de cei care-au murit înaintea lor. Și acum mai sînt unii în stare critică. Mi-e groază să citesc știrile. Îmi amintesc cînd mergeam și eu mai demult prin cluburi, în subteranele din Lemon, D'arc și... nu mai știu cum se chemau cele din zona Unirii dar nu m-am gîndit niciodată c-ar putea fi un pericol de incendiu. Cu siguranță era și atunci, fiindcă deh, corpuția, plus acel "las' că merge și-așa" tipic est-european funcționa poate încă și mai din plin înainte de intrarea în UE, nu că lucrurile s-ar fi schimbat mult într-o țară coruptă pînă la sălbăticie, manipulată de neoliberalism, de filmele hollywood-iene și ahtiată după un venit imediat.

Manifestațiile de stradă ulterioare, cu tentă politică mi s-au părut fost ciudate. Și nu m-au prea convins. Pe de o parte mi-am zis, hei, uite oameni care nu mai cred în politicieni, nu sînt singurul care gîndește așa, credeam că opinia e clar polarizată, și totuși uite că generația asta, zisă și generația Facebook, a frecangiilor de tablete și de smartphone-uri, a păstrat latentă amintirea Revoluției și a Pieței Universității din anii nouăzeci. Pe de altă parte, uitîndu-mă mai bine, am văzut atît la televizor în București cît și live în Piața Operei ce diversitate de oameni erau acolo. În general erau tineri, destul de impertinenți, cu smartphone-uri, probabil ingineri IT-iști, fiindcă ăștia o duc cel mai bine pe-aici, mulți arborînd rînjete pe chip. Alții dansau o horă ca la fotbal după cîștigarea unui meci al naționalei sau strigau inepții ca "cine nu sare nu vrea schimbare". Nu ăsta era spiritul Revoluției, cînd oamenii chiar erau disperați și credeau într-un ideal. Mai degrabă un soi de suprasaturație datorată presei tabloide (repet, toată presa din Ro este de tip tabloid). Niciodată n-am știut sigur dacă SRI-ul continuă să manipuleze prin agregatoarele de tabloide și care ar fi scopul final (scopul l-am aflat acum) sau dacă așa zisa presă se află în halul ăsta din cauza nivelului scăzut de cultură a cetățenilor. Nu trebuie uitat că Ro se află pe ultimul loc în UE atît la nr-ul de cărți tipărite pe cap de locuitor cît și la nr-ul de cărți citite pe cap de om, motiv care cred că e decisiv în interzicerea intrării noastre în Schengen. OK, erau și oameni ca lumea, tineri intelectuali, pensionari triști, reprezentanți energici ai unor ONG-uri interesante, am văzut cîteva sloganuri f. drăguțe, f. inteligente, care m-au uns la suflet, și care dădeau în toți, includiv în Biserica Ortodoxă (Vrem spitale nu catedrale), inclusiv în dementul de fost președinte (caricaturizat în Darth Vader), cerînd "Deratizarea clasei politice", scandînd "Vrem coloană vertebrală, nu coloană oficială" (aluzie la fostul ministru de interne care cu o lună înainte folosea o coloană oficială chiar și cînd mergea acasă). Cel mai mult m-a mișcat o scrisoare deschisă (nu găsesc link-ul acum) despre un tînăr care-și duce părinții săraci la restaurant. Oh, chiar mi-au dat lacrimile! Trebuie să găsesc link-ul.

Acuma, ... oh, nu știu. Poate în urma acestor manifestații se va schimba ceva în ceea ce privește civilizația și bunul simț. Poate va determina o schimbare de atitudine, se va dezvolta conștiința socială, nu doar politică. Umanitatea! Poate. Cînd sînt mai optimist, mă gîndesc la asta.

Impresia mea despre căderea guvernului esta acesta: poate că era necesară (deși nu sînt convins) dar inutilă. Ponta abia aștepta să plece. Tot căuta un motiv, pleca des din țară, din ce-n ce mai departe, mi se pare că evenimentele l-au prins în Mexic de data asta și cred c-a fost bucuros că a găsit în sfîrșit unul. Prea mulți dădeau în el. Ponta nu e deloc un om citit, e cam gol pe dinăuntru. Însă mai și cred că în spate este totuși un om bine intenționat. Problema lui e că nu știe cum să acționeze și nici nu e susținut de oameni inteligenți. Bine că e de stînga, fiindcă eu unul cred că la noi în țară protecția socială este la pămînt, literalmente la pămînt și n-am văzut deloc măsuri de stînga. Cred că în ultimul an, de cînd a pierdut prezidențialele, și-a dat seama și unde-a greșit. A greșit că s-a înhăitat cu un partid de țărănoi și a făcut prea multe compromisuri, unele dintre ele, majoritatea, depășind cu mult bunul simț. De la liberalismul său de la șapteșpe ani, cînd a fugit la Paris și era împotriva FSN-ului a ajuns să facă atîtea compromisuri, ajutat din subteran făcînd atîtea compromisuri (inclusiv doctoratul), a ajuns în conducere, fiind convins că... așa se face, trebuie să fii șmecher, așa fac toți, fură, mint, apoi își fac cruce și scapă basma curată, altfel sînt fraieri și mor săraci. Asta în timp ce-și făceau cruce ortodoxă în fața camerelor de filmat. Tipic est-european, gîndire în alb și negru. Comportament imitat mai apoi și de stupid-people. (Apropo, Brucan s-a înșelat puțin în 1990. Nu erau 20 de milioane de stupid people în România, erau mai mult de douăzeci și două de milioane, unii dintre ei simple victime ale aparatului de îndobidocire dictatorial. Și din milionul celălalt majoritatea au cam plecat.) Și mie la servici la un interviu anual de evaluare acum cîțiva ani mi s-a spus că trebuie să fiu porc, altfel sînt fraier. Trebuie să fii incredibil de inteligent ca să poți schimba sistemul. Și să ai cu cine, dar cum în țara aflată pe ultimul loc în UE la industria cărții nu prea găsești, n-ai cum. Cum să crezi într-un guvern de așa ziși tehnocrați conduși de un inginer agronom? Pfu!

Of, și cînd totul părea că s-a mai calmat, au fost atentatele de la 13 noiembrie de la Paris, orașul meu de suflet. Încă o pată sîngeroasă în istoria și așa oribilă a acestui oraș. Niște descreierați, din nou musulmani, cetățeni inadaptați francezi, ca-n ianuarie de altfel, și belgieni precum și așa-ziși refugiați sirieni și care s-au autodetonat (ce cuvînt!) și care-au tras cu arme automate în cetățeni simpli care luau masa într-o pizzerie sau care asistau la un concert rock. O sută treizeci de morți nevinovați. "C'est une horreur!" a exclamat monsieur Hollande, ca și cum n-ar fi găsit nici un alt cuvînt mai potrivit. Mă așteptam chiar să izbucnească în plîns, dar bine că n-a făcut-o.

Cît poate fi de mare o ură ideologică! Cine naiba a înființat Isisul? Toate indiciile duc la niște grupuri obscure de fabricanți de arme din SUA. Altfel nu cred că pe niște idioți (am văzut la televizor ce tîmpiți sînt) îi duce capul să înființeze un stat, să facă afaceri cu petrol la negru ș.a. E limpede, ce naiba! Franța trebuie să scape de ei, dar în primul rînd să facă curățenie, o deratizare, în interior, dar despre asta nu l-am prea auzit pe Hollande vorbind. Poate dreapta lui Sarkozy va avea șanse mai mari, deși, doar cu gargara lui nu i-aș acorda nici lui cine știe ce credit. N-a reușit să rezolve nici problema cartierelor așa-zise sensibile, nici ca ministru de interne nici ca președinte, ceea ce e de-a dreptul rușinos pentru o țară atît de avansată ca Franța. Dar mai știi, poate reușește să coaguleze intern o mișcare... De fapt în țările civilizate lucrurile astea nu se spun cu voce tare, în presă, la televizor. Le mai citești în comentariile dure în dedesubtul cîte vreunui articol. Pînă atunci Franța bombardează poziții în Siria, ajutată de SUA și Rusia, mai mult ca lovituri de imagine cred. De văzut cum se vor înțelege cu Rusia. Deși n-aș vrea ca Franța să facă aceeași greșeală ca Napoleon, să-i aducă pe ruși în Europa. E simplu de făcut o prezicere: Siria nu va mai exista, iar zona aceea, inclusiv Irak-ul, va fi împărțită între aceste țări plus Canada și Regatul Unit, care dă semne clare că vrea să intre în joc, atrase desigur de petrol. Noi războaie, noi victime.

Multe din victimele atentatelor erau străini. Inclusiv români. Extraordinar ce mulți străini sînt în Paris. Expați, emigranți. Orașul se află încă în stare de alertă. Dar nu toți se lasă intimidați. La știrile de la France 2, o femeie spunea că ea va continua să iasă în oraș cu prietenii la un vin, la un mojito, că ăsta e modul ei de viață, nimic n-o poate împiedica. Ăsta e mediul ei, ca un pește care nu poate trăi fără apă. Apoi Bruxelles-ul a fost și mai amenințat, a fost  cîteva zile în stare de urgență, metroul oprit, școlile închise. De fapt starea de fapt e ca într-un război împotriva unui inamic invizibil, ca-ntr-un film SF horror de serie B hollywoodian. Din păcate e real.

Concentrare de sfîrșit de an

Ca-n fiecare sfîrșit de an (spun sfîrșit, deși mai avem mai bine de-o lună - decembrie e întotdeauna grăbită) în timp ce alții par că se relaxează, la noi în echipă, din contră, lucrurile se precipită. Deadline-uri, lucruri noi care intervin și trebuie profitat de un lucru nou apărut. Și lucrul într-un open space gălăgios face lucrurile să pară și mai greu suportabile. Nu știu cum unii colegi se descurcă atît de bine deși nu par că pun nici un efort deosebit, ca niște adevărați maeștri ai sprezzaturii. Am stat și m-am gîndit puțin, am pus lucrurile cap la cap și am găsit explicația: lucrează (și de-)acasă. I-am prins de cîteva ori spunînd ceva de genul: "asta am făcut-o aseară, acasă" sau "m-am uitat în week-end peste asta". Frumos, nu? Să mai spună cineva că nu se lucrează în țara asta! Deși întotdeauna lucrul ăsta mi s-a părut o formă de lipsă de respect față de colegi. Greșesc undeva? Sau poate acesta e secretul excelenței. Poate că la fel făceau și americanii cu care-am lucrat pîn-acum un an. Sau poate unii iau cuvîntul dedicare în sens literal, în sensul de a-ți dedica viața serviciului. Nu c-ar pune cineva cine știe ce pasiune aici, e mai mult lipsă de concentrare la birou și mai e și-un soi de teamă cred. Plus că nu văd de ce nu s-ar putea rezolva problemele de la lucru în timpul orelor de program și nu de-acasă.

Realitatea e că tensiunea asta face ravagii. Am un coleg pe care-l văd că are dificultăți de concentrare. Întreabă aceleași lucruri de mai multe ori, uită des ce-i spui. E adevărat că din zece-n zece minute se ridică și duce să vorbească la telefon, ba primește un sms ba îl sună cineva. Iar în fața monitorului vorbește singur, văd că se uită deseori împrejur și la mine-n monitor. L-am întrebat de cîteva ori dacă e stresat. Mi-a zis de fiecare dată că nu. Nu-l cred, dar ok, n-am să-l mai întreb. Altul rostește din senin cuvinte aiurea ca de exemplu: "buiacașa!". Mai are obiceiul de a plescăi și de a bate din palme în ritmul colindei Deck the Halls. Se scoală de pe scaun și se plimbă încoace și-ncolo prin birou (bine, tipul e și încrezut, mai că nu crapă de încrezut). Șeful merge cîteva rînduri mai încolo să discute cu alți colegi de la alte echipe. Secret Santa, company party și team-building-ul sînt doar alte trei lucruri în plus, inutile, la care nu mă mai pot gîndi și la care oricum nu vreau să particip. Și eu am o problemă, nu-mi iese un lucru de ceva timp, și e destul de prioritar, dar parcă nici nu mai am tragere de inimă să sap prin documente, să reîncerc alte abordări și doar am încercat atîtea dar fără nici un rezultat! Poate nu trebuie căutat un alt mod, radical, ci epuizate toate iterațiile. Ca-n backtracking. Dar poate că-s și eu obosit și mă gîndesc că după mini vacanța asta de Întîi Decembrie va fi mai bine.

Birou deschis la zgomot

Nu cred că sînt făcut pentru lucrul într-un birou open space. Deși n-am prins vremea cubiculelor, lucrînd mai tot timpul în birouri la comun, însă am văzut și citit atîtea lucruri despre ele încît nu cred că le-aș găsi vreun cusur. Și nu-i înțeleg defel pe colegii care spun că le place în open-office. Sau poate se prefac, așa cum unii se prefac că sînt sociabili, deși nu sînt. De altfel, n-am văzut în meseria pe care-o practic de o grămadă de ani, buni profesioniști care să fie și sociabili. Evident că managementul nu înțelege cum vin treburile astea pentru simplul motiv că nu au fost niciodată, și repet: niciodată, buni profesioniști din cauză că unu: promovările s-au făcut și pe criteriul de cine știe să dea din gură, (a se subînțelege: să aburească) ăla-i și bun de șef și doi: la începuturile filialei locale a multinaționalei francezii nu dădeau românașilor sarcini complexe ci mai mult linii moarte pe care să-și facă mîna, prilej cu care cei de la punctul unu s-au remarcat și deci astfel au promovat și au promovat din ce în ce mai mult.

Cum spuneam și-n postarea precedentă, la cîteva rînduri distanță de locul unde stau se vorbește aproape încontinuu. Dar nu este un murmur constant, pe frecvența căruia îți poți acorda creierul astfel încît să-l ignore. Uneori îmi pare că ne învecinăm cu un bar: rîsete, hohote, chiote, povestit amintiri din cămin, faze din reclame, filme de la Holywood, agregatoare de tabloide. Lipsește doar muzica și băutura. Există mai multe tipuri de proiecte și am ajuns să stăm laolaltă noi de la R&D cu alții care au ca activitate lucrul mai mult pe partea de client. A, normal că s-a pus problema. Nu direct, ci în mod fin, fiindcă orice plîngere, oricît de mică, degenerează cu siguranță într-un scandal monstru, dar oricum fără rezultat. În fine. Și noi avem în echipă un dobitoc care-și face casă (mă repet, evident că dacă-și face casă e și dobitoc) și care vorbește la telefon în gura mare să-l audă meșterii cred și simte nevoia apoi să ne țină și pe noi la curent cu mersul lucrărilor. Pe colegi asta îi distrează. Pe mine nu.

În prima firmă la care-am lucrat era un tip care punea muzică la niște boxe ieftine, din alea mici, no-name. Avea el oarece gusturi, ne și întreba înainte dacă ne deranjează, dar chiar nu-și dădea seama că era total neprofesionist. Tipu' se avea bine cu patronul (un șvab cam vesel și bețiv care n-a plecat în Germania, alegînd să facă afaceri "la gri" aici). Apoi, mai toți se jucau în rețea Doom și Age of Empire. Nu conta că stăteau paișpe ore la servici, important pentru ei era că se simțeau bine iar pentru patron că ei se și simt bine și că fac treabă (chiar dacă cu greșeli, destul de mari aș adăuga eu). Eu eram atunci la început de carieră, și ultimul venit în proiect așa că mi-am zis să prind care-i mișcarea și să-ncerc să mă adaptez. Ei bine, n-am reușit. Însă mă bucur că nu. M-am dus la interviu la o altă firmă și primul lucru care m-a izbit acolo a fost liniștea. Mă rog, nu o liniște completă, dar față de prima era ca-ntr-o bibliotecă. Am acceptat imediat și n-am regretat.

OK, poate am o sensibilitate mai mare la zgomote. Recunosc. Dar nu-i normal și firesc ca în R&D să fie liniște, măcar un pic? Sau exagerez eu importanța R&D-ului în țara asta, în care mai totul se face în mod neserios. Și încă ceva. Ascultatul muzicii la căști în timpul lucrului mă obosește de cel puțin două ori mai rapid.

Locații

De vreo nouă luni m-am mutat cu serviciul într-o altă locație și de-atunci perspectiva, optica mea asupra job-ului s-a schimbat. În primul rînd, drumul pînă la servici. Înainte cînd mă duceam spre sediul firmei treceam pe ultima bucată de drum de-a lungul unui bulevard, pe un trotuar pe care arareori erau oameni la orele la care treceam eu (puțin înainte de nouă). Prea tîrziu pentru pensionarii care probabil formau deja cozi pe-undeva pe la ghișeele pentru plata facturilor, sau pentru oamenii care lucrează și care ajunseseră desigur deja pe la serviciile lor, elevii la școli, etc. așa că ocazional întîlneam doar cîțiva întîrziați ca mine sau oameni care mergeau în sens opus spre unul dintre supermarketurile aflate aproape de intersecție. Trotuarul era înclinat, ca să permită apei de ploaie să se scurgă, iar iarna, pe ninsoare, trebuia să fii atent să nu aluneci; cînd mă-ntorceam acasă pe întuneric, trebuia să fiu atent la haitele de cîinii vagabonzi, care încă umblă bine-mersi prin urbe și care-și fac sălaș în curtea clădirilor părăsite aflate pe partea mea de mers. Altfel, era OK. Există niște pomi între trotuar și carosabil, îngrijiți, așa că locul nu arăta așa sinistru. Uneori acolo se organizează tîrguri de flori, de grădinărit, artizanat, tîrguri de toamnă, de primăvară, cu măsuțe la care se poate mînca. Zona avea pe la începutul anilor două mii și ceva perspective de dezvoltare. Sînt de fapt niște clădiri reabilitate care-au aparținut mai demult la o fabrică și care-au fost transformate în clădiri de birouri, termopanate, etc. în care țin minte că au activat cîteva firme, unele destul de cunoscute, chiar și cîteva magazine și cafenele, însă, de cîțiva ani buni, acestea au părăsit această zonă, poate din cauza crizei, sau (și) a chiriilor mari impuse de baronii locali care-au cumpărat o mulțime de fabrici din oraș în anii nouăzeci ca apoi să le dezmembreze și să le vîndă pe bucățele, cum a fost cazul și aici.

Ei bine, cu noul sediu, dimineața nu mai merg pe acolo ci la intersecție o iau la stînga, pe alt bulevard, și intru într-un șuvoi de oameni grăbiți care se îndreaptă spre centru. O altă lume, pe care n-o știam, un univers paralel pe lîngă care treceam zilnic și pe care nu-l intuiam. Un sentiment interesant, al apartenenței la o comunitate, degajînd conștiinciozitate & seriozitate. Clădirea arată bine. Există mai multe lifturi, portari care se uită pe monitoare. Există și o cantină la mezanin. În interior biroul este din păcate open space, însă mi-am zis hai să văd cum e, poate n-o fi așa rău cum mă gîndeam. Balconul dă spre fostul sediu, peste calea ferată, și țin minte că primul lucru care mi-a venit în minte a fost: "Doamne, cum am putut să lucrez acolo atîția ani?". Arăta așa de pipernicită, de fragilă! De ce n-am plecat? I'm such a loser, etc. Și cînd mă gîndesc că peste cîțiva ani va fi cu siguranță dărîmată! Sentiment care a fost repede înlocuit de entuziasmul de a avea un nou loc de muncă. În clădire, cu excepția unui etaj la care se află o firmă de software, sînt multe fete, sau firme cu angajați în majoritate femei tinere. Și fete drăguțe, îmbrăcate cu gust, frumoase, ce mai! Și în general simpatice, comunicative. Toți sînt(em) cu ceau-ceau în lift. Există o patiserie în apropiere și uneori cobor pînă acolo mai mult de dragul de a vedea fețe noi. Lucrul ăsta îți dă parcă un sens, un motiv, o dorință chiar, de a mă trezi și a veni la lucru dimineața și o vreme nici nu mi-am mai luat zile libere!

Treptat am început să văd defectele. Despărțitoarele dintre locuri nu sînt suficient de înalte, astfel că nu avem chiar intimitate și imediat ceva îți distrage atenția. Am citit pe un site de pe Intranet că undeva în India angajații s-a plîns că aceste despărțitoare erau prea jos și imediat conducerea a cerut să se monteze mai sus. La noi, într-un departament le-au dat cu totul jos, ca să vorbească mai bine, că românul e mai vorbăreț. Și ce vorbăreți și vorbărețe avem! Acuma, recunosc, eu sînt sensibil la zgomot. Am nevoie de liniște și acasă și cînd lucrez. Poate generația Y e altfel. Poate e adevărat că sînt un fel de cyborgi autiști cu ochii violet. Dar aici uneori se vorbește încontinuu și încă tare. Cîteva rînduri mai în spate sînt niște colegi de la lat departament care mereu discută și rîd ca și cum ar fi într-un bar sau alteori chiar ca pe un stadion. Și nu vorbesc despre lucru. E una de exemplu care își expune concepția despre lume și viață în absolut orice privință. Alta își povestește viața (cunosc tipologia, am mai fost colegi cu de-alde aceștia). Asta nu-i nimic pe lîngă o alta care e și vulgară pe deasupra. Din păcate și la noi în echipă se vorbește cam mult. Apoi, alte defecte: de pe la ora patru la cinci p.m. îmi bate soarele în ochi cu tot cu storurile semitransparente trase jos. Nu avem cuier, așa că trebuie să-ți pui haina pe spătar. Pe balcon se fumează, deși pe ambele părți ale ușii scrie că fumatul e interzis. Și oamenii care fumează preferă să fumeze singuri și se pîndesc unii pe alții cînd ies ca să meargă ei în locul lor. Astfel nu mai poți ieși pe balcon fără să te afumi. Mă enervează că ascensoarele sînt de formă dreptunghiulară, nu pătrată, cum e firesc, așa că dacă intri printre primii megi la capăt și dacă lumea coboară mai tîrziu, trebuie să-ți fac loc cu greu. Acum cîteva luni în zonă, într-o altă clădire, s-a mutat o firmă de ingineri, softiști, care arată destul de stresatoido-sălbatici. La patiseria din colț e aproape tot timpul coadă și yupsterii și hipsterii au obiceiul de a discuta cu vînzătorul despre conținutul fiecărui produs. Dar cel mai mult mă deranjează gălăgia din birou, este atît de obositoare, că abia mă pot concentra și după servici trebuie să-mi odihnesc și ochii și urechile (adică să dorm în liniște).

Timp de asimilare

Nu sînt obișnuit să călătoresc și nici nu o fac prea des. Cu toate acestea, în ultimii doi ani am tot fost plecat din țară în cîteva rînduri, în concediu și nu numai. Nu știu de ce am făcut-o, nu mi-am mai pus pîn-acum întrebarea, așa am simțit cred eu nevoia, sau poate că mă aflu în criza vîrstei mijlocii, poate ca să umplu un gol existențial sau ca să caut ceva, nu știu ce, poate un ideal, poate un Eden, ori pur și simplu din curiozitate. Însă lucrul acesta m-a influențat în diverse planuri, unele din ele aș spune în mod negativ. Toate aceste călătorii, cel puțin în modul în care le-am făcut eu, adică dens, sistematic, pe străzi, pe drumuri de dimineața pînă seara, încercînd să explorez cît pot de mult fiecare regiune pe care am vizitat-o, pe dinafară și pe dinăuntru, m-au și consumat în același timp, și nu doar fizic ci și nervos, și asta mult mai intens decît îmi imaginam inițial. Am mai scris eu aici, pe blog, cîteva flashback-uri, dar ele sînt mai multe, mult mai multe, și îmi fulgeră uneori în minte, în cele mai variate situații și momente, fără să mai apuc să le notez. De exemplu cînd sînt la servici și stau în fața monitorului, sau cînd mă odihnesc sau chiar cînd mănînc îmi vin spontan în memorie imaginile a nenumărate de străzi, străduțe, bulevarde pe care am trecut de atîtea ori, sau diverși oameni pe care i-am văzut, senzațiile din vapoarele, trenurile, avioanele în care am fost, ori sclipirea unei raze în apă, un apus de soare auriu, o panoramă scăldată în soare, o atmosferă relaxată sau dimpotrivă, aglomerată, și atîtea și atîtea altele. Poate că toate aceste trăiri se cer așternute mai pe larg în scris, dar n-am timp de ele, deocamdată, așa cum nu am timp nici de altele. Oricum sînt atît de multe încît cred c-aș putea umple cu ele o carte, ori cum eu scriu atît de încet... E drept că toate aceste lucruri mă și ajută, mă împing înainte, îmi dau un sens și îmi oferă o perspectivă nouă lumii dimprejur, dar simt nevoia... cum să spun?, să stau o vreme, să meditez un timp mai îndelungat asupra lor. Sîntem la sfîrșitul lui septembrie, e frig, și nu mai vreau să plec nicăieri cel puțin nu în următoarea jumătate de an, și poate nici după aceea, nu-s sigur. În fine, simt că am încă nevoie de o perioadă mai lungă de timp ca să pot asimila, compila, toate noutățile și aminirile pe care le-am acumulat din ultimul timp. Poate abia după aceea.

Omul care se plimba prin Veneția

Din nou dorința asta de a vedea cît mai multe, totul dacă se poate, de a mă impregna cu atmosfera locală, de a lăsa geometria străzilor și a clădirilor de a "lucra" asupra corpului și a minții. Și totuși la final, senzația că n-am văzut destul, că n-am gustat suficient din specificul total. La fel ca-n Toscana anul trecut. Și m-am întors epuizat fizic.

A fost cald, da, dar parcă nu chiar ca la Roma, ori poate eram eu mai obișnuit cu climatul sau poate străzile lăturalnice înguste care rețineau răcoarea umedă a canalelor între ziduri. Ca un prost, n-am vrut să port decît pantaloni lungi, să par puțin mai elegant, dar am văzut că majoritatea bărbaților purtau trei sferturi și-n muzee și-n biserici și peste tot. De fapt modelul sau idealul meu de eleganță era un fel de Mastroianni, nu știu cum s-o fi descurcat el în Veneția, mi-l imaginez cu ochelari de soare wayfarer, calm, cu o cămașă de culoarea cerului, cu mînecile lungi, plimbîndu-se agale sau stînd la un apero și conversînd cu turistele americane sau citind și cu siguranță avînd o aventură la hotel ca Bill Murray în Lost in Translation. Din păcate departe de mine aceste trăiri.

A fost distractiv, totuși. M-am descurcat mai greu cu mîncarea, mese ocupate peste tot și chiar ieri am citit într-o carte, La Bella Lingua, că cine mănîncă singur la o masă nu văzut cu ochi buni (e văzut ca hoț sau spion). Dar asta e cînd călătorești solo. Nu că nu mai erau oameni singuri prin oraș sau fete singure, erau destui, dar ori mi s-au părut cam inabordabile ori n-am fost eu setat pe modul 'agățat', nu că m-aș pricepe la așa ceva sau poate am abandonat speranța (nu ăsta era scopul, în fond am cheltuit o groază de timp și energie ca să ajung acolo). Nu știu de ce Veneția are o reputație de oraș romantic. Dacă te uiți de-a lungul istoriei vezi că orașul a fost mereu un centru de negoț, și unul politic și militar. Dar cine se mai uită la asta? Turiștii de o zi (care sînt majoritari)?

Murano are ceva industrial pe măsură ce te depărtezi, în Nord, iar la Burano e chiar ca la țară. Localnici în vîrstă, cearșafuri puse la uscat, turiști cu gusturi, am văzut un cuplu de francezi cu doi copii în cărucior, nu cred că erau doar turiști de-o zi.

La Lido am fost de două ori, deși n-am stat la plajă, a doua oară în ultima zi, cînd am vrut să revăd locurile cacre mi-au plăcut cel mai mult. Lido e modelul meu de vacanță și relaxare, acolo chiar m-am simțit detașat, în concediu, ca anul trecut la Viareggio. Vile, străzi oarecum liniște (deși circulă autobuze), sînt și cîteva canale. Se simte plaja în mirosul cremei de plajă la oamenii de pe străzi.

Mulți localnici, oameni care lucrează acolo. De dimineață în ateliere vezi oameni meșterind (măști de ex.), peste tot oameni care descarcă lăzi din bărci, chelneri aranjînd mesele, vînzătoare drăguțe aranjînd hainele pe umerașe sau pe rafturi. Atît de drăguțe!

Ok. Verona acum. Am citit în ghiduri că e un sleepy town în care turiștii nu se prea înghesuie. Fals. E foarte aglomerat în zonele turistice. Și nu e un oraș foarte mic. Ar mai fi trebuit să stau vreo șase ore acolo ca să merg în toate locurile pe care mi le-am propus (Giardino Giusti de exemplu). Dar asta poate și din cauză că am luat-o încet, mi-am zis de la început să nu mă grăbesc.

Ah, străzile acoperite din Padova! Un loc unde-aș putea locui, cred. Extensia grădinii botanice, cu serele imitînd diverse climate. Nuferi mari. Librăria Feltrinelli, bine aranjată, secția în engleză e la subsol dar e bine pusă la punct cu noutățile, mă întreb cine se ocupă de asta, e cineva din interior sau un centru care dirijează ce să comande? Femeile de la librărie sînt frumoase ca florăresele la noi.

Ok. Locul preferat din Veneția? Hm, poate toată zona de la Accademia la Salute, dar n-aș putea spune de ce. Locul mai puțin preferat? Poate de la Fondamente Nove spre sud. Oameni destul de săraci care par că locuiesc acolo și nu par prea fericiți.

Locuri în care te simți ca la țară: Giudecca și Castello, obiceiurile de a întinde rufele la uscat de la o clădire la alta, chiar și peste canal.

Vaporetto e aglomerat și să stai în picioare cînd se leagănă e solicitant. Trebuie să fiu atent la buzunare și să mai și filmez cu camera foto. Dacă prinzi un loc pe scaun în față trebuie să fii atent să nu te stropească valurile.

Aglomerație și în picturile din muzee, nu doar pe străzi și vaporetto. Picturile din muzee sînt atît de dens populate, că te copleșesc și poate contribuie și asta la starea de oboseală.

Nu știu cum poate să existe o așa librărie mică și frumoasă și bine aprovizionată și în plus așa aproape de San Marco ca Libreria Studium. Dar mai sînt și altele, în italiană însă. Italienii citesc!!!

Împrejurul San Marco doar cafenele și restaurante de lux. Te aștepți să-l vezi pe Marcel Proust dar dai de figuri asiatice sau turiști care-și fac selfiuri.

Orașul e scump. Dar există multe magazine alimentare, așa că se poate trăi și acolo, ca peste tot în zonele turistice unde-am fost. Așa că se poate și aici.

În sfîrșit am băut un spritz Aperol. Ah, ce invenție! Cum să bei bere cînd ai așa ceva la dispoziție? Da' și io, ce țăran, că n-am știut cum se cheamă! Noroc că am văzut un panou care făcea reclamă.

În viteză. Gondolieri în pantofi de sport care vorbesc la celular sau vociferează între ei cînd se întîlnesc. Ce poate fi mai neromantic? Mii de bijuterii. Modele de mașinuțe în miniatură. Sau caiete învelite în piele care se închid cu șnur. Magazine care se închid trei ore la prînz. Alune caramelizate. Valuri care mișcă îngrijorător vapoarele goale. Vase de croazieră remorcate prin Canal Grande, mii de omuleți care fac cu mîna de pe vîrf. În unele biserici intrarea costă, lucru normal dacă te gîndești că există picturi de Tintoretto sau sculpturi de Donatello. Bărci cu motor de ambulanțe și carabinieri. Am stat pe bancă la Giardini. Clopotele care-au început să bată cînd mă aflam în Campanila, de era să-mi spargă timpanele. O femeie de vîrstă mijlocie deschizînd o ușă mare de fier Art Nouveau, intrînd într-o casă șic. Și la final imaginea Veneției din avion, cînd am decolat de la Treviso, fragilă, ca Pămîntul văzut de cosmonauți din spațiu.

În fine. E obositor să mergi de dimineață pînă seara. M-am ales și cu o eczemă la gambe. Am fost la un dermatolog, mi-am dat cu un unguent. De-abia mi-a trecut, mai am cîteva urme. Însă din pdv psihic nu cred că mi-am revenit total după bombardamentul cu atîtea senzații noi. Nu, nu cred. Ok, știu că am scris chestii cam superficiale despre cele două călătorii ale mele de anul ăsta, poate oboseala e de vină, poate arșița de afară care a revenit sau e doar senzația de duminică seara. Sper că mai revin cu impresii, nu știu cînd, nu promit, în fond despre vara trecută am scris mai multe de-abia în iarnă. Așa-s eu, cred.

Roma flashbacks

Am stat opt zile în Roma, opt zile în care îmi propusesem să văd atît de multe lucruri și am căutat atîte de mult să bifez fiecare obiectiv încît abia am găsit cîteva momente în care să meditez, să mă gîndesc la mine însumi și la viața mea, ceea ce era cel mai important, la urma urmei.

Cîteva lucruri personale: aceeași stînjeneală de anul trecut cînd mă așezam la o masă, sau cînd trebuia să vorbesc cu hotelierii, vînzătorii (magazinele lor cu excepția celor de pe Corso și a gării Termini, sînt atît de mici că nu te poți mișca în voie să-ți alegi) și cu oamenii în general, impresia că nu sînt îndeajuns de bine îmbrăcat (nu se poartă carouri, dar nici tricouri așa simple, care mă fac să arăt copilăros). Căldura, arșița din fiecare zi, hainele care se lipeau de mine, deși în ultima zi hotelierul mi-a spus că săptămîna viitoare va fi și mai cald. Venisem și să mă odihnesc, dar asta nu s-a prea întîmplat, din păcate.

Atmosfera boemă din Trastevere. Ce să zic? Altfel de oameni. Adevărați. De fapt dacă mă gîndesc bine în Paris n-am văzut așa ceva.

Villa Borghese cu aleile sale nu-atît-de-răcoroase, dar de unde nu-ți mai vine să pleci gîndindu-te la căldura din oraș afară. Am stat pe o bancă lîngă lac.

Străduțele din Centro Storico, gen Via de Coronari, cu amestecul de buticuri de artă, restaurante mici și magazine, care mi-au amintit de Paris. De altfel atmosfera din multe locuri seamănă cu cea din Paris. Există și zone luxoase, Via Veneto de exemplu, dar în majoritate atmosfera nu e materialistă.

Clădirile cu fațadele perfecte din jurul Vaticanului, (parcă prefer fațadele un pic scorojite pe care le vezi în tot restul orașului).

Am vizitat peste douăzeci de biserici și toate arată superb pe înăuntru. Catolicismul e sublim. Rolul important al Fecioarei Maria, simbol al purității, orga, băncuțele.

Am petrecut ore întregi prin librării (evident), iarăși păcat că nu știu italiana. Feltrinelli International mi-a dat cîteva idei, romanele lui Elena Ferrante sau fumetti (dar despre asta în altă postare).

Îți trebuie multă imaginație să refaci mental ce-a fost pe dealul Palatin. Bine că mi-am luat adidașii pe acolo și la Forum, fiindcă e mersul pe dalele mari și bombate de piatră, te face să simți fiecare pas reverberînd pînă-n vîrful capului. Și dacă mai adaug arșița...

M-am săturat de uitat statui la Muzeul Capitolin, în care nu țineam neapărat să intru dar mai aveam Roma Pass-ul și mi-era și cald. Mi-a plăcut enorm statuia lui Demetra, cu o parte din spata a capului retezată. Interesante picturile mici înfățișînd scene din Roma medievală, un loc idilic, paradisiac chiar. Apoi sălile cu picturi, mi-a atras atenția Magdalena Penitentă a lui Tintoretto.

Rîul Tevere (nu știu de ce-i spunem Tibru) cu malurile abrupte, cu bălării. Mda, nu te prea poți plimba pe acolo, am văzut unii care făceau jogging, dar locul părea destul de groaznic.

Atmosfera de dimineață din Metro, un amestec egal de italieni și turiști cu bagaje uitîndu-se pe sus la harta liniilor. Asta e greu de descris.

Foarte mult comerț pe străzile de la Nord de Vatican, la început zona doar cu suveniruri, apoi magazine, gelaterii, restaurante. Era undeva o piață agro acoperită, cu prețuri mici. Minunat, minunat. Deci se poate trăi și cu bani puțini la Roma. Bănuiam asta.

În Centro Storico, Fontana di Trevi era în refacere, avea schele și bazinul cu apă era gol. În campo de Fiori am fost în ultima dimineață, dar era cam pustiu, poate n-am fost eu cînd trebuie. Piața Navona e un fel de Place du Tertre cu terase doar pe margine.

Ghetto-ul arată fain. Simți cînd intri acolo, e cu totul alta atmosfera. Ca și cartierul evreiesc din Paris de altfel. Un amestec de vechi, de autenticitate și de mistic.

Am intrat și la Casa lui Goethe. Cam ciudat că se află pe Corso, o stradă atît de comercială și aglomerată. Ce să mai zic de casa lui Shelley care e fix lîngă Treptele Spaniole. Mi-am luat Călătorie în Italia de la un anticariat din mall acum vreo două luni și de asta eram curios. Mi se pare un scriitor rece, care vede lucrurile cam din turnul de fildeș, dar pare atît de contemporan.

La Colosseum, în interior, era o expoziție despre..., hm, nu mai știu exact tematica, de la visuri, mituri, zei, la originile Romei.

Am fost și la Gradina Zoologică. E pentru prima oară-n viață cînd intru într-una. Elefanți, girafe, tigri, toți moleșiți de căldură.

Atîtea coline de urcat sau de ocolit! De la Pantheon la Republicca, trebuie să faci un ocol destul de mare.

Gata, de ajuns. M-am întors de mai bine de trei săptămîni și stau într-o arșiță mult mai mare ca cea de acolo. Dar mă pregătesc să plec iar, săptămîna viitoare, tot în Italia.