Parisul în literatură

Mă reîntorc la un subiect care mă fascinează: Parisul în literatură, Parisul văzut de scriitori. Am mai scris despre asta aici. Am cules nu doar la întîmplare fragmente din cărți, ci am ales alți scriitori care-mi plac. Mi se pare extrem de greu de suprins în proză vibrația orașului, esența lui, cam ca în principiul incertitudinii a lui Heisenberg: observarea unui lucru îi schimbă proprietățile. Totuși, unii scriitori reușesc să redea într-un mod sugestiv, viața la Paris.

Mark Twain – The Innocents Abroad

Nu am găsit ediția românească a cărții (Ageamiii în străinătate), care-a apărut prin anii șaizeci și de atunci nu știu să fi fost reeditată. Am văzut-o odată la un anticariat online dar nu o aveau pe stoc. Mark Twain a fost la Paris prin o mie opt sute șaizeci și ceva și, după cum se vede mai jos, a fost impresionat de nivelul de civilizație și de forfota străzii.

Cap XII What excellent order they kept about that vast depot! There was no frantic crowding and jostling, no shouting and swearing, and no swaggering intrusion of services by rowdy hackmen. These latter gentry stood outside--stood quietly by their long line of vehicles and said

never a word. A kind of hackman general seemed to have the whole matter of transportation in his hands. He politely received the passengers and ushered them to the kind of conveyance they wanted, and told the driver where to deliver them. There was no "talking back," no dissatisfaction about overcharging, no grumbling about anything. In a little while we were speeding through the streets of Paris and delightfully recognizing certain names and places with which books had long ago made us familiar. It was like meeting an old friend when we read Rue de Rivoli on the street corner; we knew the genuine vast palace of the Louvre as well as we knew its picture; when we passed by the Column of July we needed no one to tell us what it was or to remind us that on its site once stood the grim Bastille, that grave of human hopes and happiness, that dismal prison house within whose dungeons so many young faces put on the wrinkles of age, so many proud spirits grew humble, so many brave hearts broke.

We secured rooms at the hotel, or rather, we had three beds put into one room, so that we might be together, and then we went out to a restaurant, just after lamplighting, and ate a comfortable, satisfactory, lingering dinner. It was a pleasure to eat where everything was so tidy, the food so well cooked, the waiters so polite, and the coming and departing company so moustached, so frisky, so affable, so fearfully and wonderfully Frenchy! All the surroundings were gay and enlivening. Two hundred people sat at little tables on the sidewalk, sipping wine and coffee; the streets were thronged with light vehicles and with joyous pleasure-seekers; there was music in the air, life and action all about us, and a conflagration of gaslight everywhere!

Cap XIII: I think we have lost but little time in Paris. We have gone to bed every night tired out. Of course we visited the renowned International Exposition. All the world did that. We went there on our third day in Paris--and we stayed there nearly two hours. That was our first and last visit. To tell the truth, we saw at a glance that one would have to spend weeks--yea, even months--in that monstrous establishment to get an intelligible idea of it. It was a wonderful show, but the moving masses of people of all nations we saw there were a still more wonderful show. I discovered that if I were to stay there a month, I should still find myself looking at the people instead of the inanimate objects on exhibition.

Cap XIV: Of course we drove in the Bois de Boulogne, that limitless park, with its forests, its lakes, its cascades, and its broad avenues. There were thousands upon thousands of vehicles abroad, and the scene was full of life and gaiety. There were very common hacks, with father and mother and all the children in them; conspicuous little open carriages with

celebrated ladies of questionable reputation in them; there were Dukes and Duchesses abroad, with gorgeous footmen perched behind, and equally gorgeous outriders perched on each of the six horses; there were blue and silver, and green and gold, and pink and black, and all sorts and

descriptions of stunning and startling liveries out, and I almost yearned to be a flunkey myself, for the sake of the fine clothes.

O. Henry - A Cosmopolite In A Cafe

OK, cu siguranță că O. Henry n-a fost niciodată la Paris, însă a trăit mult la New York, primul oraș modern, într-un mediu, cosmopolit, și a știut să descrie perfect viața, vibrația orașului, a localurilor, a locuitorilor (ca și I.L. Caragiale). Cînd l-am citit prima oară, nici nu mi-am dat seama că nu-i un scriitor contemporan.

At midnight the cafe was crowded. By some chance the little table at which I sat had escaped the eye of incomers, and two vacant chairs at it extended their arms with venal hospitality to the influx of patrons.

And then a cosmopolite sat in one of them, and I was glad, for I held a theory that since Adam no true citizen of the world has existed. We hear of them, and we see foreign labels on much luggage, but we find travellers instead of cosmopolites.

I invoke your consideration of the scene--the marble-topped tables, the range of leather-upholstered wall seats, the gay company, the ladies dressed in demi-state toilets, speaking in an exquisite visible chorus of taste, economy, opulence or art; the sedulous and largess-loving ~garcons~, the music wisely catering to all with its raids upon the composers; the ~melange~ of talk and laughter--and, if you will, the Wurzburger in the tall glass cones that bend to your lips as a ripe cherry sways on its branch to the beak of a robber jay. I was told by a sculptor from Mauch Chunk that the scene was truly Parisian.

Irving Stone – Bucuria vieții

O carte despre viața lui Van Gogh, un artist a cărui operă se împletește strîns cu propria-i viață, ca și Kerouac sau Marcel Proust. Nu-i scrisă ea cine știe ce grozav, dar pentru mine s-a dovedit a fi o lectură inspirațională.

Strada, înviorată de soarele dimineții, împrăștia miresmele Parisului care se deștepta. Cafenelele erau pline de oameni care-și beau cafeaua cu lapte, cu cornuri, în timp ce prăvăliile de zarzavaturi, carne sau brînză își ridicau obloanele, gata să-și primească mușterii. Era un cartier negustoresc, cu prăvălii mici înghesuite. Muncitorii circulau pe mijlocul străzii. Gospodinele alegeau cu mîna marfa întinsă pe tarabele din fața prăvăliillor și se tocmeau în gura mare cu precupeți.

Vincent respiră adînc.

- Parisul! După atîția ani, iată-mă, în sfîrșit aici!

- Da, Parisul, capitala Europei, mai ales pentru un artist!

Georges Perec – Un om care doarme

Anii șaizeci, una din erele mele preferate. Poate nu-i un fragment sugestiv despre Paris, dar, citindu-l, îmi imaginez mașinile vechi, prăvăliile, oamenii îmbrăcați după moda de atunci (ca-n filmele din acea vreme).

De la terasa unei cafenele, stînd cu o halbă de bere sau cu o cafea neagră în față, te uiți în stradă. Mașini, taxiuri, camionetel auobuze, motociclete, motorete trec în grupur compacte, despărțite de acalmii rare și scurteȘ reflexele semafoarelor care reglează circulația. Pe trotuare se scurge dublul flux continuu, dar mult mai fluid, al trecătorilor. Doi bărbați, ducînd în mînă aceleași serviete din piele artificială, trec unul pe lîngă celălalt cu un aer obosit; o mamă și o fiică, copii, femei în vîrstă încărcate de plase, un militar, un bărbat cu două valize grele și mulți alții încă, cu pachete, ziare, pipe, umbrele, căini, burți, pălării, cărucioare de copii, uniforme, unii propae alergînd, alții tîrîndu-și pașii, oprindu-se în fața vitrinelor salutîndu-se, despărțindu-se, depășindu-se, încrucișîndu-se, tineri și bătrîni fericiți și nefericiți. Grupuri neîncetat destrămate și alcătuite la loc se înghesuie în stațiile autobuzelor. Un om-sandviș împarte prospecte. O femeie face zadarnic gesturi largi cu brațul taxiurilor care trec. Sirena unei mașini de pompierei sau poliție se apropie de tine, răsunînd din ce în ce mai tare.

Mașini de depanare trec în trombă, chemate pentru cine știe ce urgențe. Nu știi nimic despre legile care îi fac să se adune pe oamenii aceștia care nu se cunosc, pe care nu îi cunoști, pe strada asta unde te afli pentru prima dată și unde nu ai ce face, decît să te uiți la mulțimea asta care vine și pleacă, se epede, se oprește: toate picioarele astea pe trotuare, toate roțile astea pe asfalt, ce fac ele? Unde merg? Cine le cheamă? Cine le cheamă înapoi? Ce forță sau ce mister le face să pună alternativ piciorul drept și apoi pe cel stîng pe trotuar, de altfel cu o coordonare care cu greu ar putea fi mai eficace? Mii de gesturi inutille se strîng în aceeași clipă în cîmpul izual prea îngust al privirii tale aproape neutre. Își întind în acelși timp mîinile drepte, strîngîndu-le ca și cum ar vrea să le zdrobească, emit cu gura mesaje aparent dotate cu înțeles, îți răsucesc în toate felurile obrajii, nasul, buzlem mîinile, punctîndu-și discursul cu mimici exprsive; ăți scot agerndele,se depășesc, se salută, se invecivează, se congratulează, se îmbrîncesc; merg fără să te vadă și totuși, te afli la cîțiva centimetri de ei, așezat la terasa unei cafenele, și nu încetezi să-i privești.

Paul Auster – The New York Trilogy

De Paul Auster am auzit prima oară într-o revistă Secolul 21 dedicată New York-ului, prin 2005, în care era publicat primul capitol din ”Brooklyn Follies” iar de atunci i-am citit toate cărțile, i-am văzut toate filmele (nu-s greu de găsit) am citit și văzut pe Net zeci de interviuri cu el. E considerat un american înzestrat cu o sensibilitate europeană, și poate că de asta are succes mai mare-n străinătate decît la el în țară. A petrecut trei ani și jumătate la Paris, în anii șaptezeci, experiență pe care a descris-o atît în cărțile sale memorialistice dar și sub forma distliată a literaturii, în multe din romanele sale. Ultima parte din Trilogia New York-ului pe petrece și la Paris.

Things felt oddly bigger to me in Paris. The sky was more present than in New York, its whims more fragile. I found myself drawn to it, and for the first day or two I watched it constantly—sitting in my hotel room and studying the clouds, waiting for something to happen. These were northern clouds, the dream clouds that are always changing, massing up into huge gray mountains, discharging brief showers, dissipating, gathering again, rolling across the sun, refracting the light in ways that always seem different. The Paris sky has its own laws, and they function independently of the city below. If the buildings appear solid, anchored in the earth, indestructible, the sky is vast and amorphous, subject to constant turmoil. For the first week, I felt as though I had been turned upside-down. This was an old world city, and it had nothing to do with New York — with its slow skies and chaotic streets, its bland clouds and aggressive buildings. I had been displaced, and it made me suddenly unsure of myself. I felt my grip loosening, and at least once an hour I had to remind myself why I was there.

Douglas Coupland – Shampoo Planet

Un scriitor pop, genul laid-back. Păcat că în românește nu i s-au tradus pînă acum decît patru cărți. Acțiunea romanelor sale se desfășoară în general într-o Americă a spațiilor deschise. Mi-am cumpărat cartea asta la Paris, luna asta, și am citit-o cu plăcere.

It was mid-July, and the boulevards of Paris were flush with both tourists and Parisians visibly wincing with antcipation for their August holidays, like a man who has to pee badly. The sun shone hot and tanning salonlike over the city's shortbread-yellow buildings, its Gypsies, its smug Euroyuppies, its exhaust fumes, and its decaying ambulance vibrators. Algerians and Arabs were everywhere, as were an inexhaustible supply o American and Canadian tourists in mix'-n'-match traveltime garb invariably tinged with some sort of function: Polo shirts the color of afterdinner mints featuring built-in passport holders; shoes telling the time; women in glossy helmet perms no doubt concealing mace sprayers; men in Kendoll haircuts concealing self-improvement cassettes to be listened to on walkmans while strolling through the Louvre.

Presa din țară

Nu prea mai citesc presa din Ro. Mai exact o mai răsfoiesc doar așa, din cînd în cînd, deși mai mult doar mă uit peste titluri. Și mă refer aici la cotidiene și la cîteva reviste care au o apariție cel puțin săptămînală. Sînt mai multe motive. În primul rînd, calitatea articolelor. În loc ca ziariștii să se inspire din presa din Vest, disponibile de bună vreme online și gratuit, se promovează atacurile la persoană – cam 99 la sută din editorialele apărute-n presă reprezintă diverse atacuri la persoană. Iar polarizarea dreapta-stînga, gîndirea binară, simplistă mă disperă. Se scriu articole la comandă, și asta se simte imediat.

Revistele așa zis intelectuale, „Dilema veche” și „22”-ul prea se află numai în căutarea specificului, a identității naționale a românilor, sau, poate, a identității propriilor jurnaliști, și astfel, mi se pare că (se) izolează. Izolează și propunînd modele externe, forme fără fond pe care ei nu le înțeleg profund și care în mod clar nu se potrivesc cu starea de fapt și astfel generează nevorze false. Probabil se vor a fi un fel de „The New Yorker” dar fără simțul umorului.

De fapt acestă încrîncenare, acest stress continuu este endemic în societatea românească de azi, încît mă întreb dacă nu cumva presa are o bună parte din vină. Deși, pe de altă parte, dacă mă gîndesc mai bine, uite, și în Franța presa este destul de panicardă, dar totuși francezii sînt mai relaxați. Sau acolo s-a înrădăcinat într-atît civilizația, joie de vivre-ul încît rezistă oricăror atacuri asupra bunului simț? Oricum, cînd te întorci din Occident, nu mai pui botu' la nimic.

Toate ziarele din Vest care se respectă au cîte o rubrică culturală: se fac recenzii la cărți, filme, albume. În Ro, pe lîngă fapul că nu există nici literatură și nici film, promovarea culturii în presă înseamnă prezentarea unor simpoziane leșinate în care sînt invitați profesori universitari snobi, pe cînd, se știe, un artist nu poate fi profesor universitar și nici reciproc. Un important jurnalist român, întrebat fiind la o emisiune culturală locală, ”A cincea roată”, de ce nu publică în ziarul său poezie sau fragmente de text literar, spunea, citez: „noi nu sîntem mănăstire!”. Apoi, nu există nici o revistă de cinema – nici una! – doar niște bloguri sforăitoare, iar revista „România literară” nu prea are deloc de-a face cu literatura contemporană și, dacă mă gîndesc bine, nici cu literatura în general. Nu spun că nu avem și cîțiva critici buni.

Nimic nu e mai derutant și schimbător ca presa sportivă. Zvonuri despre jucători care sînt transferați pe hîrtie de două ori pe zi de la o echipă la alta, și asta încontinuu, de ani buni, pînă jucătorul se retrage, sau cazul recent privind răsturnările de situație în deciziile juridice privind retrogradarea unei echipe. Bădărănia conducătorilor Ligii profesioniste (care este condusă de un antisemit), prostituarea antrenorilor care aleg să plece la cluburi arabe, pe bani mulți, de unde se întorc și mai nesimțiți. Dar cel mai scîrbos mi se pare viața personală a patronilor de club, prezentată atît de amănunțit și care umple toată presa și emisiunile tv, încît copiii nu-și mai aleg ca modele în viață dintre sportivi, ci dintre manageri sau patroni de club. Fotbalul ocupă mult prea mult. Automobilismul, în afară de statica Formula 1, e slab reprezentat, iar competiții ca IRC sau Le Mans ocupă doar știri de cîte un paragraf.

Văd că în România au un succes deosebit agregatoarele online de știri. Și nu înțeleg de ce în Occident nu. Poate-i o treabă de legislație, poate din cauză că aici i se permite oricărui prost postarea de comentarii idioate, poate din cauză că mulți freacă menta la servici (productivitatea e scăzută, o spun statisticile) și urmăresc articole scurte, unul-două paragrafe, sau că nu există nici un ziar cu personalitate, de prestigiu. Toate articolele sînt în general scurte, și nu există nici un supliment de analiză serioasă, cum există atîtea în Franța. Am văzut săptămîna trecută, în părculețul pe lîngă care trec în fiecare dimineață în drum spre servici, un pensionar citind porcăria aia de „Click”, una din revistele de succes, din păcate. Mă întreb oare ce vede acolo? Se excită cînd vede milionari bătrînei căsătoriți și apoi divorțați de adolescente după unul, maxim doi ani?

Sînt multe ziare care-au dispărut de pe standurile de presă, din păcate. Unele mai apar doar în ediția online. Altele supraviețuiesc doar datorită „cadourilor” pe care le fac: cărți, DVD-uri cu filme, CD-uri. Cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare mi se pare că seamănă din ce în ce mai mult cu o librărie, ceea ce de fapt nu-i rău, chiar nu-i rău deloc!

Buțisme

Cele de mai jos reprezintă cîteva mostre din vorbirea de zi cu zi a unui coleg de servici. Termenul de buțist l-am definit într-un post precedent aici. Precizez că nu sînt prieten cu el, nu împărtășesc nici una din ideile lui, și că nu lucrez la o firmă de handicapați, ci la una de intelectuali și, mai ales, de pseudo-intelectuali, în care nu am prieteni și nici nu-mi pot face. În fine. Persoana care vorbește ca mai jos este absolvent de facultate (e drept, inginerie) și este un om apreciat în firmă pentru profesionalismul său, are parte de aceleași măriri de salar ca și ceilalți, iar el e considerat de cei din jur ca fiind o persoană chiar simpatică, lucru care mie, și, din păcate, cred, doar mie, mi se pare ciudat. Eu îl consider o combinație de Borat și Ricky Gervais adică vulgar, handicapat, imbecil, abject, etc.

- "decît să ne trimită iarăși la un team building mai bine ne trimite ăștia la Rustica sau la un chinezesc și să mîncăm pînă nu mai putem, ca porcii!"

- "de ce să merg io la muzeu, doar așa, ca să mă laud apoi la o bere cîn' ies cu băieții, în timp ce trag o rîgîială?"

- "io nu mi-am luat hard disc extern ca să aduc filme, mă-nțelegi? io mi-am luat ca să iau filme"

- "eh, asta-i muzică din aia, de formații de care n-o auzit nimeni de ele, de luzeri; hie-hie !"

- "eh, asta-i o firmă care nu se poate pune cu alea mari, de care scrie-n ziare! Eh!"

- "de ce să gîndesc dacă-mi poți spune tu? Eu vreau să mi se spună tot, așa, mură-n gură!"

- "nu-mi plac manelele, îmi plac parodiile după manele"

- "nu, nooo!, nu mă uit io la emisiunile alea porcoase, dar ... cînd butonez, așa, țac!, mi se blochează butonul de la telecomandă acolo. Înțelegi? Hă, ce?? Mi-am schimbat și telecomanda și tot degeaba!"

- "a, probabil că-i un training din ăla, de lăbăreală! Nici nu vreau să știu ! De fapt, spune-mi, na, hai! Îh, dea; eram sigur, ieh!, luzeri! Bă! Lu-zeri! Hehe! Băăă! Lu-zeri!"

- "a, o plecat din firmă, eh! Ieh! probabil n-o să mai auzim de el niciodată"

- "m-am gîndit să-mi pun banii la bancă, să mai iau și o dobîndă pe ei; oricum, nu mă distrez, nu merg niciunde, așa că mai bine sa stea acolo, că oricum nu fac nimic cu ei; deși și băncile astea am auzit că cică nu mai o duc mult, că cică, cică, am citit pe hotnews, ca ziceau ăștia că cică se duc toate; da' nu știu. Eh!"

- "eh, kindle și electronicele astea-s abia la început acum; aștept s-apară mai multe review-uri la ele, deși știu eu că-s proaste, așa că mai bine aștept versiunea viitoare"

- "știi ce mi-ar place ? Să am pe Mac și Windows și Mac; și să-mi pot pune și Linux dupa aia, nu știu de fapt dacă și Linux, da' de ce nu? O să-mi iau dar mai aștept, nu acuma; sau laptop? Și laptop mi-ar trebui! Și-un iPod. Deși, ... eh!, mai bine stau, că-mi ajunge cu ce am!"

- "am auzit de la ăștia de pe hotnews sau... nu!, pe gossip, era un link pe hotnews, că, cică!, nu-i bine să bei ceai verde că cică conține ... ceva, conține cică nu știu ce, că n-am mai dat click pe link, nu știu, și nici nu mă interesează! Că io oricum nu prea beau, doar așa, c-am auzit!"

- "poporul român are ceva în sămînță, în gene, care-l face... nu știu cum s-zic... așa,... mai luzer ... nu ca-n Occident! Mamă-frate, păi noi n-o s-avem noi așa infrastructură din aia-n veci! Bă! Bă! În veci ! În vecii vecilor n-o s-avem! Au, nu știu, occidentalii ăia o sămînță, nu știu, o genă ... așa, superioară !"

- "daaaa-oricum, nuuuu, nuuu se compară ăia cu nemții!"

- "bă! I-o ieșit banu? I-o ieșit ! Ce mai contează? Ăia, gigi de exemplu, cum crezi c-o făcut? Nu tot așa? Eh!"

- "ce fraieri sîntem și noi! Băăăi! Hié-hié! Eh! Mă rog, asta e!"

- "ca să-ți dai seama cît de plină-i România asta de ... cocalari, că să spun așa!"

- "io tot mă gîndesc la afaceri la care s-or mai gîndit și alții înaintea mea, n-am o idee să zic numa' a mea, înțelegi?"

- "mă, nu mă mai sună ăștia cu Tuaregu?! băă! auzi? da' dac-o sa cîștig? Auzi? O să vin așa cu el, să se uite la mine toți, așa, să mă invidiați, hi-hi !! Hehe! Eh, nooo, cred c-oooo, cre'co să-l vînd, mai bine, eh, nu știu ce-o să ... deși ... Eh!"

- "ca-n reclama aia cu ăla care s-o dus cu aia, aia care-o jucat cu ăla în filmu' ăla, știi tu, cum îi zice, mă?, ăla de s-o dus acolo, ba nu, stai, ăla-i cu altu"

- "eu vreau să beneficiez de ce face sindicatu', da să nu trebuiască să mă înscriu în sindicat!"

- "are un... un ... în ... și după aia ... intră în aia ... și face țac țac țac și după, iese, da' nu mai continuă, da' nu intotdeauna ! da' e posibil ! Și-n momentul ăla se ... ăla îl ... execută pe ăsta și ăsta să zicem că-i ăsta, adică probabil că-i asta, cred că-i asta, ba nu, nu ! ..."

- "io n-am știut pînă ce n-am aflat!"

Parisul meu imaginar

M-am indragostit de Paris de indata ce l-am vazut. Dar Parisul mi-a fost parca mereu aproape. Parca viata mea a fost programata sa urmeze un curs in acest oras. A ajuns mai mult decit realitatea, pot spune ca transcede realitatea, este lumea filmelor, a cartilor, a benzilor desenate, a muzicii.

Am tras clopotele de la Notre Dame alături de Quasimodo, am luptat de partea celor trei muschetari, îi aveam ca prieteni pe „Les As”, m-am îndrăgostit de Cosette, am fost în saloanele din ”În căutarea timpului pierdut”, am trăit în Parisul impresioniștilor încercînd, alături de alți cîteva mii de artiști, să pictez ca Monet, am rîs în hohote de Louis de Funes, cînd chiuleam de la școală mă plimbam pe bulevarde ca Antoine Doinel, sau alergam cu Zazie, am ajutat-o pe Jean Seberg să vîndă ziare pe Champs Elysées, admirîndu-i gîtul ei drăguț, urechile ei drăguțe, stăteam lîngă un aperitiv și mă simțeam, ca Henry Miller, o crenguță în oceanul timpului, simțind cum timpul curge lent, ca-n filmele lui Rohmer, m-am îmbătat cu Kerouac într-un bar de pe Boulevard des Capucinnes, am mers prin Cartierul Latin alături de Paul Auster, discutînd despre Baudelaire, fumînd o țigară, alături de Manu Chao aprinzînd și fumînd o Petite Blonde du Boulevard Brune, i-am văzut pe Beckett și pe Joyce schimbînd tăceri încărcate de tristețe de la unul la altul, figuri ce contrastau cu chipurile vesele din fotografiile lui Doisneau și Willie Ronnis, l-am întîlnit pe Cioran la Café de Flore și am discutat despre descompunere și utopie, m-am întîlnit la o Expoziție Universală cu Mark Twain, care mi-a spus că se simte ca un ageamiu în străinătate, am fost cu Hemingway într-o cafenea și l-am văzut inventînd o fată, am încercat să-l liniștesc pe Kafka spunîndu-i să nu confunde Art Nouveau-ul cu gratiile, am fost vecin cu Brâncuși, eram la fel de sărac ca el, am gătit împreună cu el în Montparnasse și l-am urmărit cum sculpta vînoase, și simțeam că, tot mergînd, avansez spre mine însumi, cum spunea Cortazar, mi-am căutat identitatea ca Jason Bourne, o conduceam pe Cléo de la 5 la 7 într-o decapotabilă, m-am îndrăgostit de Sophie Marceau în "La Boum" și mai apoi în "L'Etudiante", am dansat cu "Funny Face" Audrey Hepburn, cu Goldie Hawn în "Everyone Says I Love You", și cu toți acei artiști din "Un american la Paris", am traversat Parisul alături de Bourvil și de Jean Gabin, am fost la restaurantul prietenilor din "Ensemble c'est tout" și am mîncat Ratatouille, am fost un soldat englez parașutat deasupra clădirii Operei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, înainte de apusul soarelui m-am plimbat cu vaporașul pe Sena cu Julie Delphie care apoi m-a dus în apartamentul din imobilul ei cu curte interioară, unde mi-a pus un disc cu Nina Simone, o curte interioară ca-n Domiciliul Conjugal al lui Truffaut, am ascultat-o pe Edith Piaf cîntînd într-o atmosferă încărcată de fum, și pe domnișoara Patricia Kaas cîntînd blues și pe Enzo-Enzo, și am cîntat și eu, la rîndul meu, jazz, suflînd într-o trompetă alături de pisicile aristocrate pe acoperișurile Parisului, am vazut fațada unei clădiri dîndu-se la o parte ca-n romanul lui Perec, am lucrat la o companie ca Daniel Auteuil în "Le Placard", am cîntat cu Jean Michel Jarre în Place de la Concorde, am mers în concediu cu Monsieur Hulot și cu "Les randonneurs", apoi, grație unei coincidețe fabuloase m-am întîlnit cu Amelie Poulain, în Montmartre, firește, apoi am visat că voi fi un detectiv subtil ca Maigret și incoruptibil ca Alain Delon sau scriitor de cărți de acțiune ca formidabilul Belmondo...

An sabatic, pro si contra

Ma tot gîndesc de ceva timp sa ma las de servici, sa-mi iau un an sabatic si sa plec o vreme la Paris si sa scriu. Sa scriu ... trei romane! Ideea mi-a venit treptat, citind atîtea si atîtea carti, în special literatura în care scriitorii inserau pasaje autobiografice despre cum anume scriu – procedeu literar numit metafictiune – si de care eram, si înca sînt, fascinat la culme, pasaje în care înca ma mai blochez ca un adolescent care citeste chestii erotice. Ideea aceasta a-nceput sa mi se para din ce în ce mai fireasca de-a lungul ultimilor ani în care-am tras tot tras la servici ca boul la jug, si, pe masura ce ma extenuam din ce în ce mai tare, ea tot începea sa mi se contureze in memorie, la început vag, iar apoi într-o forma din ce în ce mai clara, tot dezvoltîndu-se pîna a ajuns la nivelul de decizie, care mi-a venit anul trecut, cam pe la mijlocul lui august, dupa vacanta de o luna de zile în care n-am fost plecat niciunde, in care-am stat în casa, în apartamentul meu fara aer conditionat, la 35 de grade ziua, nefacînd nimic altceva decît odihnindu-ma, facînd dusuri, mîncînd ca spartul, si abia reusind sa citesc cîteva carticele, si sa ma uit cîteva la filme, încercînd să uit de fata pe care-am pierdut-o, un concediu după care, evident, nereusind sa evadez din mediul meu obisnuit, nu m-am simțit refăcut. Nu ca-n ultimii doi ani facusem ceva deosebit. M-am hotarît atunci asa: sa mai stau un an aici, la servici, sa strîng niste banuti cu care as putea dup-aia sta liber un an de zile, sa merg la Paris, unde sa nu ma stie nimeni, sa locuiesc într-o mansarda, în marea de acoperisuri, în care noaptea sa scriu, nederanjat de nimic iar ziua sa ma plimb pe strazi. Si totusi, acum, cînd as mai avea vreo trei luni jumate din acest plan, am început sa cam pierd aburi cum se spune. Trebuie sa-mi clarific gîndurile si sa cîntaresc oarecum rational decizia. De fapt nu prea este nimic rational în treaba asta, ci mai degraba instinctual ("Inima are ratiunile ei pe care mintea nu le cunoaste", cum spunea Pascal). Simt nevoia s-o iau mai ușor, sa meditez, sa ma întorc înspre mine însumi, sa cumpanesc cumva lucurile, în pro si contra. Tot cam asa am procedat si mai demult, înainte de a ma decide daca sa ma angajez la firma unde acum lucrez. De fapt atunci mi-am facut si o lista cu avantaje si dezavantaje, si cam asa as vrea să încerc să fac si acum, aici.

Sa-ncep cu job-ul. Pe scurt, lucrez in IT, ca software developer. Mai exact și mai pe românește, analist-programator. Nu este un servici prea greu, comparativ cu nivelul dracesc la care se munceste in Occident, dar, oricum, este mereu o presiune și un stres. De exemplu pot veni in orice moment (si chiar vin) probleme presante de la client si atunci sa te tii galagie, nervi, nu stii de unde sa apuci investigatia, problema. De fapt galagie este mereu in birouri, dar despre asta mai incolo. Plus ca mai trebuie si sa lucrezi, sa ajungi sa scrii cod, ca asta e de baza in fisa postului. Mă simt prins ca-ntr-o menghină între testori, șefi și clienți. Dar cel mai mult ma enervează că sînt încontinuu întrerupt. Orice m-apuc fac, abolut orice, sînt întrerupt si asta ma afecteaza în primul rînd ca om. Simt ca am probleme cu concentrarea - iar colegi mei au probleme si mai grave. Se cunoaste de multi ani nivelul înalt al stress-ului la cei care lucreaza în IT. Oboseala cronica, si alte probleme care pot degenera si mai urit. Ori eu sint in domeniul asta de vreo 11-12 ani. M-am zis ca e timpul sa ma opresc putin, e timpul pentru un moment de reflectie. Omul este ca pamîntul, are nevoie de un an de odihnă, în care sa nu mai cultivi nimic pe el, ca sa poata fi dup-aia fertil. Pe de alta parte, cum spuneam mai adineauri, față de Occident, din ce am auzit de la zeci si zeci de foști colegi care-au plecat pe "dincolo" si care-s munciti, stresati, storși, aici e mai lejer. Si deci n-as spune ca-mi dispretuiesc serviciul. Îmi place și faptul ca e aproape de casă, facînd cam 20 de minute de mers lejer, și că nu se uită nimeni la ceas cînd sosești sau cînd pleci, și-n plus îți ramîne și un timp de cam o ora pe zi, uneori mai mult, sa citesti ceva pe calculator sau sa te dai pe Net. A și ca e aproape de centru si de Unirii, o zonă a orașului unde îmi place sa ma plimb în pauza de masă (care tine peste o ora, din nou fara comentarii), am unde să ies la o terasa, la o cafenea, sau sa merg prin librarii (desi tot seara, dupa program, e mai fain, fiindca vezi lume mai buna, fete, etc.). În ceea ce priveste partea materiala, tinînd cont ca e totusi o perioada de criza si ca nu se gasesc multe locuri de munca bune in oras, si ca nu e Bucuresti, salariul e destul de ok. Nu îndeajuns încît sa-mi pot lua o casa, sau macar un teren, fara sa ma-nham la un credit pentru care sa trag iarasi zeci de ani, pîna m-as îmbolnăvi, ca sa-ajung sa ma bucur abia la pensie, (ah, ce nu-mi place acest cuvînt), asta dac-o mai apuc. La fel, n-am nici masina.

Nu înțeleg cum vine treaba aia din Biblie cu să dai Cezarului ce-i al Cezarului. Poate mi-o explică și mie cineva. Sau cum unii scriitori la început aveau și un job din care sa se întrețină. Poate nu aveau un job stresant, nu existau calculatoare pe vremea aia, sau aveau insomnii ori erau dintr-ăia carora le ajung cinci ore de somn pe noapte, sau au un metabolism special, sau, de ce nu, poate apeleaza la stimulente, metamfetamine sau la iarbă, ceea ce eu unul nu vreau, cel puțin nu încă. Într-o vreme am inventat o teorie a switch-ului, că poți fără probleme să faci switch între job și pasiune, am inventat chiar o urare: "Happy switching!", dar după un an mi-am dat seama că nu prea ține. Personal îmi place mai mult, mi se potrivește mai bine să mă focusez total pe ceva, chiar dacă asta ar însemna să efectuez un salt acrobatic fară plasă, de genul în care vreau să fac acum. Plus că trebuie să-mi iau o oarecare distanță față de lume, sa văd lucrurile mai în perspectivă.

Societatea. Tot pe scurt. Nu sînt mizantrop si ma consider un om tolerant si deschis la minte, dar, în general, cu puține excepții, nu-mi plac nici colegii de servici si, aproape în totalitate, nici concetatenii mei. Doamne, cîta prostie aud mereu în jurul meu! OK, nu sînt eu un tip foarte sociabil, dar nici nu pot si nici nu vreau sa fiu sociabil cu niste idioti. De exemplu la mine în birou toti vorbesc încontinuu si tare, și o fac ca țațele și maneliștii. (Am uitat să spun ca stau într-un birou mare, de zece persoane.) Am avut o prietena care a trait mult timp in State, a facut chiar facultatea acolo, cu care am fost la o terasa impreuna cu colegii de servici si careia nu i-a venit sa creada cînd a vazut ce nivel intelectual ultra-scazut au colegilor mei! Ea credea ca aici sînt numai oameni deosebiti, numai unul si unul, genii. În loc de asta, ei comenteaza emisiuni la televizor, citesc agregatoare de stiri, își povestesc obsesiile neexorcizate din copilarie si, la fel de enervant, discuta nonsalant despre apartamente, case, terenuri si bani, aceasta constituind pasiunea si in acelasi timp o sursa de nefericire a lor. De fapt, pronuntia cu voce tare a sumelor de bani am auzit-o numai in România: peste tot, in restaurante, pe strada, oamenii vorbesc despre bani. Se spune ca "tinerii sînt speranta". Asta nu numai ca-i un cliseu local, dar e și fals! Poate speranta Occidentului, desi, la cît de dobitoci sînt unii, mira-m-as. Ma gîndeam la un moment dat ca poate numai cei prosti au ramas aici, iar cei buni s-au tirat deja! Aiurea! De fapt, n-am vazut pe niciunul din fostii colegi care-au plecat in Vest sau in State sa fie adaptat tarii in care se gaseste. Bravo lor ca lucreaza acolo, stiu ca e greu, dar de comportat se comporta cam la fel ca in tara, e drept, putin mai civilizat, însă în general n-au scapat de obiceiurile urîte de aici, le fel, vorbesc despre bani (ca orice emigrant), citesc presa din Ro (o presa ultra-super-proasta), ori asta înseamna, îmi pare sincer rau s-o zic aici, dar asta înseamna inadaptare. Te simt imediat occidentalii ca nu esti unul de-al lor. Si, nu stiu daca e demonstrat statistic, dar din ce-am auzit niciunul nu citeste literatură. Deci, ca sa ma-ntorc la subiectul acestui post, nu-mi place nici societatea, românii în general, vulgari, stresati (mereu au o grimasa pe fata, ma stresez numai cind îi vad), materialisti (imobiliare, bani, masini), inculti (doar filme pentru ado, cartile sint pentru snobi), cu creierul prajit de tembelizor (e o tara campioana mondiala a uitatului la tv), cu attention-spanul de nivelul milisecundelor, cu gîndire binara, fara nici un fel de nuanta si deci si intoleranti si ma opresc aici fiindca deja mi se face greata. Presa culturala este politizata pîna-n vîrful unghiilor iar jurnalistii lor sînt în cautarea identității (cica) specific romanesti, desi aș zice că mai degraba a identității lor proprii. Si astfel, izoleaza. Poate ca artistii americani nu au ei atîtea reviste (pseudo)culturale nici macar un post tv cultural, dar ce le pasa, ei sînt creativi, nu se blocheaza în tot felul de complexe, si nu lasa arta pe mîna profesorilor universitari. (Daca pasarile ar vorbi, n-ar mai putea zbura.) În concluzie, ca sa punctez, si din pdv social, n-am ce cauta aici.

Nu stiu dac-as gasi pe cineva pe aceasi lungime de unda cu mine dincolo. Poate ca nu. Poate voi fi singur, ca tot sînt atras in ultimul timp de caractere de recluzati: de la Iona, la Thoreau, Van Gogh, Kerouac. Dar nici nu conteaza. Ca sa te gasesti, trebuie întîi sa te pierzi, nu? E nevoie de iluzie pentru a întelege realitatea. As vrea sa simt ca traiesc într-un mediu sanatos, normal, și-n loc de asta fac parte dintr-un mediu îmbîcsit, chiar toxic. Cînd eram student, mă imaginam în viață frecventînd un mediu intelectual, eu jucînd rolul unui intelectual-artist, ca-n filmele lui Woody Allen. Iar în concediu, poate ca-n filmul ăla, "Les randonneurs". Asta mi se părea normalitatea. În loc de asta mă simt din ce-n ce mai mult ca "Un Yankeu la curtea regelui Arthur". Sau, în cel mai bun caz ca Sting în "I'm an alien/I'm a legal alien, I'm an Englishmen in NY" (în NY-ul mizerabil al anilor 80, nu la cel de-acum, gerintrificat). Fiind hipersensibil, mediul ma influenteaza foarte mult, as afirma chiar ca este esential, as putea spune chiar vital, ca aerul, ca apa. Îmi filtrez sentimentele prin mediu, ca impresioniștii. Nu ma refer (doar) la sufletul pereche. Ci la locul meu în societate. În fapt, ce-am facut pîn-acum în viata? Mai nimic. Viața a trecut pe lîngă mine și n-am avut fortitudinea s-o prind de coarne. Casă nu am, doar un apartament micuț, eh! Unii din colegii mei, asa dobitoci cum sînt, au si cîte doi copii (din pacate pentru omenire). Nu-s insurat înca nici la vîrsta asta si cred ca ajung sa nu mai cred in povesti de dragoste. Cariera e destul sigura pentru cîțiva ani de-acum înainte, dar nu multi. Dupa o vîrsta nu te mai angajeaza nimeni si bani pusi deoparte nu vad cum as pune si n-am nici o idee de cum as putea-o face. De fapt nici nu mă văd făcînd tot aceeași meserie și peste zece ani, așa c-ar cam trebui neapărat să-ncerc altceva. Pentru că dacă mai continui aici tot asa, cred c-as ajunge o leguma flescaita, lipsita de energie, cu idei la fel de idioate ca ale colegilor. Hei, poate-as ajunge sa ma uit la tembelizor! Pe de alta parte, mi-ar placea sa am familie, o sotie si copii, (ma uit dupa bebelusi ca Tina Fey in „Baby Mama”), sa ies în week-end-uri la un gratar la iarba verde, cu masina, desi prea nu reusesc sa ma vad in viitor în aceasta postura. Asa ca, nu stiu. Trebuie sa ma gîndesc, să mă găsesc, sa-mi iau un an sabatic cum am spus. E ciudat că toată lumea mă-ntreabă: bun, și ce-ai sa faci după? Dar nici unul nu crede în mine, c-aș reusi, c-aș fi bun și de altceva...

Poate-mi fac eu prea multe griji. Poate că totul e mult mai simplu. Două dileme care par simple:

(a) În fond, ce mare lucru? Mă las de servici și gata, pornesc în împlinirea visului meu de-o viață. Viața nu este o stare permanentă de reinvenție? Dacă nu voi face asta acum, poate că voi regreta toată viața (de fapt mai mult ca sigur). În loc să pierd tot timpul la servici, voi lucra tot opt ore pe zi, și chiar îmi voi propune să-mi păstrez acest ritm, ritmul este foarte important, dacă ți-l pierzi, am observat, a doua zi va trebui să muncești de două ori mai mult, ca să recuperezi. Și, oricum, fără colegi proști imprejur, fără șefi și șefuleți care să mă întrerupă la orice pas, care să mă frîneze, lăsînd la o parte orice fel de balast, să fiu cu adevărat independent, să nu mai simt presiunea unui proiect prost și apăsarea unei firme comuniste. Și, desigur, performînd un alt fel de muncă. Cu alte cuvinte, să-mi recîștig controlul creativ. Să mai schimb aerul, oricum simt că mă sufoc aici, și că nu am loc să respir. Să dobîndesc o nouă perspectivă. Numai să nu mă moleșesc, să nu transform anul sabatic într-un an de odihnă, să devin prea laid-back. Oricum, măcar îmi voi rehidrata sufletul, îmi voi reface legătura cu natura, cu oamenii, asta e la fel de important, fiindcă, oricum, acum eu nu simt că trăiesc. Simt că am pierdut Calea. Cum își începe Dante Divina Comedie: "Pe cînd e omu-n miezul vieții lui,/m-aflam într-o pădure-ntunecată/căci dreapta mea cărare mi-o pierdui". Și mi-ar plăcea să găsesc în pădure personajele din "Visul unei nopți de vară"...

(b) Continui ca și pîn-acum, iar de scris voi scrie constant serile. În fond, toată lumea trebuie să muncească pe lumea asta, iar jobul e stabil, cel puțin în următorii cîțiva ani bunicei (după aia, nu, dar pîn-atunci mai vedem noi). Ce atîtea mofturi. Mai am 37 (treizeci și șapte, nu-i nicio greșeală) de zile de concediu din anul acesta, poate mă voi relaxa, voi merge pe Coastă și la Paris. În rest, voi sta în casă, mostly în pat, citind o carte bună, uitîndu-mă la un film bun pe player, poate francez, sau cu siguranță francez, iar la servici voi continua, ascultînd muzică la căști, încercînd să nu mă ambalez, chiar fiind porc cu cei care merită, chiar chiulind uneori ca să merg pe dincolo, în fond ce mare lucru un concediu micuț fără plată de o săptămînă acolo, și cultivînd prietenii cu cei care-mi plac (sînt destui oameni ok), și fiind un exemplu. Poate voi cunoaște undeva și o fată neafectată, necontaminată de starea de fapt din țara asta. Iar de scris, well, Kafka (și alții) scria că omul nu-i musai să călătorească, trebuie doar să stea liniștit, calm, în casa lui, în fața mașinii de scris. Dar eu ar trebui să am deja scrise fragmente, povestiri, să le pun cap la cap, să încerc să le public întîi într-o revistă, chiar și online, apoi poate sa obțin o bursă sau o sponsorizare, deși nu cred, că în țara asta totu-i pe pile, dar oricum, ideea ar fi să am ceva cu care să mă prezint, o încercare consistentă, coerentă, ca-n Poetica lui Aristotel, sau ca-n scenariul meu, ceva cu început, mijloc, sfîrșit.

Oglinda retrovizoare

Uneori ma gîndesc ca nu ma aflu si nu traiesc nici în locul si nici în timpul care mi se potriveste. Desi teoretic ne aflam în societatea cea mai avansata tehnologic care-a existat de-a lungul istoriei, simt ca as fi fost mai fericit în alte timpuri si, evident, în alta parte. Avem pe de o parte, internet, telefonie celulara, iar pe de alta parte stres, criza economica mondiala, discrepante de clasa accentuate, intolerante de tot felul, terorism, traind într-o umanitate care se îndeparteaza de arta, de carti, ca-n filmul „Les invasions barbares”.

Cînd eram mic, visam sa traiesc în perioada revolutiei americane. Apoi în perioada lui Mark Twain, pe vremea vapoarelor cu zbaturi, a carutelor cu coviltir, a colonizarii vestului. M-a placut atît de mult O. Henry încît atunci cînd l-am citit prima oara nici nu mi-am dat seama ca actiunea se petrecea pe la 1900. Influentat si de Marcel Proust, ma gîndesc deseori la Parisul Belle Epoque, al omnibuzelor, al cafenelelor, saloanelor. Epoca jazz-ului, a Marelui Gatsby în New York, a filmelor alb negru sau a lui Moveable Feast a lui Hemingway. Anii 30, 40 in SUA, din fimul Radio Days a lui Woody Allen. Sau la începutul anilor 50 în Europa, aflata în plina reconstructie si efervescenta.

Dar perioada mea preferată sînt anii șaizeci. Sau hai s-o extind, mai exact, să zicem de prin 1957 și pînă cam prin 1972 (perioada caietelor lui Cioran). Locul – Paris, evident. Sau, oricum, Europa de Vest, Franța în special. Influențat de data asta nu atît de cărțile acelor vremuri, cît mai ales de filme, desigur, în special cele din Noul Val: Eric Rohmer, Francois Truffaut sau Agnes Varda. Dar și de alte filme franțuzești din acea perioada, chiar și cele comerciale. Cînd urmăresc un film a cărui acțiune se petrece la Paris, și nu numai din această perioadă, atenția îmi deviază de la plot, fiind deturnată de environment, arhitectură, străzi, modă, automobile. Am citit în cartea lui Lucian Boia că în toți anii 60 Franța a avut o creștere economică superioară Statelor Unite. Poate că și de asta a putut apare acest curent cinematografic. Discrepanțele economice și sociale erau mult mai atenuate. Ma gîndesc că poate vîrful civilizației umane s-a atins atunci, în acea perioadă. Apoi, din 1974 și pînă azi, Franța are deficit fiscal. Dar asta nu mă interesează de fapt. Sau poate că da, mă interesează să știu unde s-a greșit după aia și cum de-am decăzut. De-aș avea timp chiar m-aș dedica unui astfel de studiu. Tot aici de remarcat apariția postmodernismului în literatură. Perioada anilor 70 mi se pare de asemenea interesantă (iarăși, în Franța) și de asemenea și cea a anilor 80 sau chiar începutul anilor 90 (în Occident) cînd viața curgea mai molcom, neamenințată globalizare, de est europeni, multiculturalism. De fapt ce este interesant la Paris este ca pare ... cumva atemporal. Poți ușor închide ochii și să te simți ... pff!, oricînd. Ca în acel haiku: "Atunci cînd mă aflu la Kyoto, închid ochii și visez că mă aflu tot la Kyoto."

Marshall McLuhan, într-un celebru interviu, spune (citez): „Majoritatea oamenilor se mai agata înca de ceea ce eu numesc „imaginea în oglinda retrovizoare” asupra lumii lor. Vreau sa spun ca, din cauza invizibilitatii oricarui mediu pe timpul perioadei cît reprezinta o noutate, omul nu este constient decît de mediul care l-a precedat. Cu alte cuvinte, un mediu devine absolut vizibil doar atunci cînd a fost înlocuit de unul nou. Astfel, ramînem mereu cu un pas în urma în ce priveste viziunea noastra asupra lumii. Deoarece suntem redusi la amorteala de orice tehnologie noua – care la rîndul ei creeaza un mediu absolut nou – avem tendinta sa vedem cu atît mai clar vechiul mediu; facem aceasta prin transformarea lui într-o forma artistica si prin atasamentul nostru fata de obiectele si atmosfera care-l caracterizeaza, asa cum am procedat cu jazz-ul si, în ziua de azi, cu deseurile mediului mecanic, pe calea artei pop. Prezentul ramîne mereu invizibil, deoarece este ambiental si satureaza atît de coplesitor intregul cîmp al atentiei; prin urmare, doar artistul, omul care se bucura de constiinta integrala, se trezeste cu o zi mai devreme.”

Asa sa fie oare? Dar sa fie ancoratul în trecut un pacat atît de grav? Ma gîndesc la episodul biblic despre distrugerea Sodomei si Gomorei. Sau la Orfeu cînd s-a uitat în spate la Euridice. De ce sa nu ne uitam în trecut? Mai pe la finalul filmului lui Paul Auster, „The Inner Life of Martin Frost”, am vazut un fel de Orfeu si Euridice pe care-l accept, totusi.

Uite mai jos ce spune Dr. Samuel Johnson, citat de Harold Bloom în "Canonul Occidental" : "Este o imagine extraordinară. Cînd sîntem tineri, ne străduim să ne construim planuri și pierdem bucuriile pe care le putem trăi în prezent. Cînd sîntem bătrîni, ne amuzăm cu amintirile din tinerețe. Astfel, viața noastră, în care prezentul nu are niciodată loc, se aseamănă cu visul de după-amiază, cînd cele întîmplate dimineața se împletesc cu planurile de seară".

Mergînd mai departe, în timp, budismul îndeamnă la a trăi în momenul prezent, în acțiunea prezentă, printr-o tehnică de meditație prin care se urmărește conștientizarea activităților noastre (citat din cartea lui Walpola Rahula, cap. VII): "De regulă, oamenii nu trăiesc în acțiunile lor, în momentul prezent. Ei trăiesc în trecut sau în viitor. Deși par să facă ceva acum, aici, ei trăiesc în altă parte prin gîndurile lor, în problemele și grijile lor imaginare, de obicei în memoriile din trecut sau în dorințele și speculațiile despre viitor, Prin urmare ei nu trăiesc în, și nici nu se bucură de ceea ce facpe moment. Deci ei sînt nefericiți și nemulțumii de momentul prezent, de ceea ce fac atunci, și firește nu se pot dărui total la ceea ce par să facă". De asemenea, observă puțin mai sus că: "Toate lucrurile mărețe - artistice, poetice, intelectuale sau spirituale - sînt produse în momentele cînd creatorii lor sînt pe de-antregul pierduți în acțiunile lor, cînd se uită pe ei înșiși cu totul, și sînt eliberați de conștiința de sine".

Întîlniri aleatoare

Există atîția oameni lîngă care am stat un timp sau pe lîngă care am trecut în viață și despre care n-am știut niciodată ce se află în mintea lor, în sufletul lor. Am fost o bucată de drum împreună, ca niște pasageri ai unui autobuz din care am coborît în stații diferite.

Îmi amintesc o întîmplare din facultate, din ultima zi de facultate mai exact – ziua în care mi-am susținut diploma de licență. Eram programat mai pe după-masă tîrziu, fiind printre ultimii de pe listă. Am avut ceva emoții, dar în cele din urmă le-am surmontat. Rezultatele urmau să fie afișate peste cam o oră. Am fost cu colegii la o terasă de lîngă Universitate, nu mai știu cum o chema. Discuțiile se-nvîrteau, normal, în jurul plecării în străinătate, în Canada mai ales, asta era marea atracție, după efectuarea unui stagiu de un an în țară, peste care voiam să trecem cît mai rapid. Prin întîmplare am ajuns lîngă cu un coleg, pe care-l știam doar din vedere, fiind în grupe diferite și cu care nu schimbasem decît cîteva vorbe de-a lungul celor cinci ani. Treptat, am ajuns să discutăm numai între noi. Treptat, firesc, discuțiile au deviat, fiecare îndreptîndu-le spre ce-l interesa. Am aflat că era pasionat de filozofie, și mi-am dat seama imediat că era un om citit. Eu înclinam spre literatură. Mi-a spus că nu-l mai interesa deloc informatica – facultatea reușise să-l scîrbească. Eu eram puțin mai optimist sau cel puțin în situația de-a mai da o șansă, dar, oricum, nerăbdător să ajung în pîine, de-a cîștiga niște bani care să-mi asigure un confort care mi-ar putea permite să încep să scriu. Discuția noastră nu era deloc la nivel academic, eram și agitați, excitați după susținerea diplomei, dar devenisem din ce în ce mai fascinat că am ajuns să discut cu cineva depre subiecte care mă interesau, sau, mai mult, mă pasionau. Și, evident, mi se părea suprinzător să găsesc printre colegii mei pe unul ca el, pentru că mai toți colegii mei se aflau într-un deplin deșert spiritual. Din ce-mi amintesc, colegul meu voia să scrie la un ziar, să studieze mai departe filozofia. Am mai vorbit despre presă, (pe vremea aia presa chiar însemna ceva), despre cărți, apoi am trecut la filme, muzică, internet. Nu-mi amintesc să mai fi avut o astfel de discuție cu cineva pînă atunci. În fine. Am plecat împreună să vedem rezultatele, am luat amîndoi calificativ maxim, apoi ne-am strîns mîinile, am mai schimbat niște amabilități și atît. Adică asta a fost tot. De atunci nu l-am mai văzut. Aceea a fost prima și ultima dată în care am vorbit cu el. Și nici nu am mai auzit de el de-atunci.

Zilele trecute nu știu ce mi-a venit, aducîndu-mi aminte de întîmplarea asta, să caut pe net după numele lui. L-am găsit imediat pe FB, i-am recunoscut poza, arăta puțin mai îmbătrînit, ca și mine de fapt. Lucrează la o firmă de IT din Chicago. Asta m-a dezamăgit un pic, dar de mine ce să zic, că mă aflu tot în acest „mean ol' town”, și, oricum, așa sîntem toți din generația asta, nevoiți să tragem mereu pentru bani, neputînd uita de unde-am plecat. Nu l-am contactat, în fond ce să-i spun (?) dar mă gîndesc că poate-o voi face-o. Sau ... poate că nu.

Blocaje și cuplaje

Nu pot sa scriu. Incerc, uite, incerc sa scriu, ma strofoc si nu reusesc, nu-mi iasa nimic. Mi-am propus ca in fiecare seara sa stau cel putin o ora in fata laptopului si sa scriu cite ceva. Nu conteaza ce. Doar sa scriu. Sa scriu si atit. Sa las cuvintele sa curga, sa nu tin cont de nimic, sa nu ma gandesc la altceva, la nimic, nimic, nimic decit sa fiu aici, prezent, singur, in liniste, sa ma focusez doar asupra paginii, asupra monitorului, adica exclusiv asupra a ceea ce trebuie, a ceea ce este strict esential, fara sa las alt lucru sa-mi distraga atentia. Si planul ar fi sa umplu o pagina A4. E un plan ambitios sau lenes? Nu stiu. Asa cum nu stiu nici de ce vreau sa scriu, dar asta nu ma intereseaza, asa cum nu ma intereseaza relatiile de tip cauza-efect, ci momentele aleatoare, intimplarile care rasar ca de nicaieri, ca un gind care-ti strafulgereaza mintea brusc, ca un satori sau un haiku. As putea scrie atitea si atitea! Am si citeva subiecte de fapt. Nu stiu de unde mi-au venit. De fapt nu, nu sint chiar subiecte, e prea mult spus. Mai exact frinturi de subiecte, idei razlete pe care le pierd imediat. Degeaba incerc sa la notez intr-un carnetel, ca tot nu stiu dupa aia cum le-as putea eventual expanda, cum as putea face din ele ceea ce vreau, adica literatura, i.e. Arta. De-as putea sa le unesc, sa formez din ele o constelatie, dar par atit de distante, atit de reci, desi incerc si tot incerc sa ma apropii de un subiect. Parca se indeparteaza si mai tare. Si ma simt ca si cum in capul meu ar fi o ceata, o picla, ca-n castelul elfilor din Lord of the Rings, din care pot rasari oricind un personaj, o idee, dar cumva, poate ca sint si prea lucid, prea, hm, reluctant, neincrezator sau doar timid. Problema nu este de blocaj, nu cred ca am writers block, ma consider ca am imaginatie destula, in fond am citit o gramada de carti, si inca mai citesc, am vazut destule filme, si inca ma mai uit, asa ca pot afirma ca mi-am format gusturile, stiu cu alte cuvinte ce caut, ce-mi place si deci, in mare, ce vreau, ce astept. Am si o idee, in mare, despre cartea pe care vreau s-o scriu, s-o incep in primul rind, fiindca aici e problema mea, inceputul. Problema cea mare, cred eu, este in primul rind de cuplaj mai degraba, ca la activarea ambreiajului unui motor. Ca un mecanism de trecere dintr-o treapta de existenta banala, cotidiana intr-una superioara, cea pe care-o vedem in filme, sau in carti. Sau ca la efectul Laser, in care electronii excitati cu fotoni, trec pe o orbita superioara. Prea multa tehnica, nu? Incep sa nu ma inteleg nici eu. Sa incerc altfel. Nu stiu cum sa transpun ce gindesc, imaginile, proiectiile mentale, frinturile, cum am spus, de idei, licuricii, fotonii din intunericul capului meu in ceva coerent, sau nu neparat coerent, dar ceva care sa poata fi considerata totusi literatura. In fond, cum spuneam, am de ales intre atitea modele in viata, as putea chiar afirma, ca am idoli, printre scriitori, muzicieni. Am citit si vazut atitea intreviuri cu ei, am aflat cum compun, in fond pare simplu, scrie despre ceea ce stii, lasa totul sa curga, lasa-te dus de curent, de flux, ca o frunza purtata de apa. Sau ca si cum ai fi intr-o canoe pe un riu si as visli, ai visli si te-ai feri de pietre, de virtejuri, alegind drumul care-ti place dar in principal tot te lasi purtat de riu, n-are rost sa te opui curentului. Asa e si viata, asa e si timpul, ca o apa care curge. Desi unii spun ca e ca un ciclu, ca o roata care se invirte. Dar cine stie? Si totusi, revin la problema mea: cum sa-mi transform, sa-mi distilez ceea ce simt, ceea ce percep, vad, aud, emotiile, ma rog, totul, in cuvinte? Cum altii reusesc, totusi, desi scriu atit de prost? Si totusi, scriu. Au o experienta de viata mai bogata? Au calatorit mai mult? Pascal spunea ca omului tot raul i se trage de la faptul ca nu poate sa stea linistit intr-o camera. Kafka spunea ca daca stai suficient de mult intr-o camera si te concentrezi, totul ti se va desfasura inainte. Poate ca nu sint destul de calm, sint prea agitat. In fond, serviciul... Dar nu, hai sa nu vorbesc de servici! Nu. Deci exista si o problema de concentrare, in plus, de dispersie a atentiei. Desi aici, acum, nu are nimic ce sa-mi distraga atentia. Sau nu prea mult. Uneori e mai galagie, dar acum, nu. Un televizor care biziie in departare, dar nu ma deranjeaza. Inainte de-a ma apuca sa scriu asta, am facut un dus. Apoi, in timp ce scriam am facut o pauza si m-am dus sa-mi fac un ceai de tei. Daca nici asta nu-i relaxare, apai atunci chiar ca nu stiu ce e. Insa ce scriu eu acum tot nu este literatura. Asa ca n-a iesit ce voiam. E jurnal, e blog, e ce vrei sa-i zici, dar nu e literatura. Nu flux narativ, nici subtext, nu are personaje. Sint scriitori pe care-i admir care spun ca stau pina la opt ore pe zi doar la o pagina, doua, deci cam cit incerc sa fac eu acuma, dar ei fac asta regulat, zi de zi. Un job. Si au scris romane! Eu tot caut si nu gasesc un canal de comunicatie, o translatie intre minte si mina. Se spune ca inspiratia este pentru amatori, si ca de fapt trebuie s-o provoci. Pe de alta parte, poate ca trebuie sa astepti ca sa ti se releve, macar putin, si sa fii deschis s-o primesti. Undeva, acel ceva, je ne sais quoi, se pierde. Se pierde si totusi il simt ca e acolo, in subconstient. Nu ajunge in emisfera cerebrala dreapta, rationala? Simt ca eu sint totusi responsabil ca nu dau friu liber energiei, ca n-o canalizez, ca nu-i fac drum, nu o prelucrez, mapez, traduc, nu fac contact.

Revistele mele

Întotdeauna mi-a plăcut să răsfoiesc reviste. Părinții mei aveau mereu prin apartament cîteva: Cinema sau Sport de exemplu, la care în primul rînd mă fascinau, evident, pozele. În general, revistele pentru copii nu mă atrăgeau cine știe ce. Șoimii patriei, Luminița, apoi Cutezătorii mă lăsau chiar rece, poate cu excepția benzilor desenate, și acestea doar pe o pagină, de obicei ultima. Prea erau pline de copii ce păreau perfecți. Îmi plăcea în schimb Luceafărul copiilor, revistă de benzi desenate, ce avea însă o apariție neregulată, apărea cînd și cînd, de vreo 2, 3 maxim 4 ori pe an, și-n care urmăream cîteva seriale, în special Colții șacalului. Desigur, cea mai bună revistă a copilăriei mele aș putea spune c-a fost renumita revistă franceză Pif. Dar deja încă dinainte de vremea mea nu se mai găsea la chioșcuri, însă generațiile anterioare o prinseseră (prin anii șaizeci, șaptezeci, se putea face chiar abonament!) iar eu o citeam ba pe la prieteni, colegi de școală, împreună. Nu știam noi franceză, dar ne prindeam, din succesiunea de casete desenate, despre ce-i vorba. Ah, fascinația unui desen mare, cu un orășel din vestul sălbatic, sau un astroport, sau un cartier din Paris! galerii de personaje memorabile: cowboy, indieni, Davy Crocket, soldați, detectivi, astronauți și evident, copii, copii ca și mine. Țin minte foarte bine cum odată am fost cu Tata prin Ociko, piața de vechituri din Timișoara, și mi-a cumpărat vreo 14 reviste Pif. Ah, eram în al nouălea cer! Mă purtam cu mare grijă cu ele, întotdeauna mă spălam pe mîini înainte de a le răsfoi și nu le duceam niciodată afară. Le mai am și acum în casă și nu le-aș da cred pe nici un ban din lume. Atunci am început să folosesc și un dicționar și cu ce mai învățam la școală mă descurcam binișor. Ca și cum îmi trăiam copilăria în Franța de fapt. Am văzut în Parcul George Brassens din Paris de vînzare numere mai vechi învelite în folie. Revista a dispărut și din Franța, apoi a reapărut iarăși și chiar am cumpărat un număr prin 2005 de la un chioșc din România, zicînd hai să văd cum e feeling-ul, dar nu mai era la fel, și asta nu e numai părerea mea. Între timp a dispărut de tot. Francezii însă continuă să citească BD, albume, și din fericire chiar producția a continuat să crească și anul trecut, după cum zice Le Monde.

Prin pre-adolescență m-a apucat faza cu știința. Am început să citesc Start spre viitor, plină cu articole științifice interesante, mai pe înțelesul copiilor, altele peste nivelul lor, al nostru, dar cu destule poze color. Imediat am început să iau și Știință și Tehnică, revistă care mi se părea grea, dar densă. Aveam vise destul de vagi despre cînd mă voi face mare, să fiu,... nu știu, fizician, apoi informatician, ceva științific oricum. Și speram că zborurile cosmice se vor dezvolta în curînd. Modelism, de care tot voiam să m-apuc la un moment dat, dar nu găseam materiale, și mi-am dat seama curînd că de fapt n-am aptitudini practice. Din Tehnium nu înțelegam nimic, dar le puneam cu grijă deoparte, fiind convins că voi face o facultate tehnică (din fericire nu s-a întîmplat asta). Mai era Magazin, revistă sub formă de ziar, dar cu articole de știință. Aceste reviste se găseau greu, chiar foarte greu la chioșc. La unele mi-am făcut abonament, dar totuși uneori nu-mi veneau. Și atunci umblam pe la chioșcurile din oraș, fie soare, fie ploaie, pe la Poștă, chiar și pe la Gară, și eram foarte bucuros cînd le găseam. După ce le citeam le aranjam cu atenție în (de-acum) fostul meu dulăpior cu jucării. Prin 89, m-a apucat, în plus, și faza cu fotbalul, parte influențat de colegii de clasă, parte, deh, adolescența, nevoia de-a avea idoli, eroi. Colecționam chiar și programe de meciuri, dar din această fază am ieșit imediat după Revoluție. Nu că nu m-ar mai fi interesat fotbalul, dar mai era și problema banilor, foarte puțini.

La-nceputul anilor 90 au apărut revistele ca ciupercile după ploaie. Însă foarte puține au rezistat pe piață mai mult de cîteva săptămîni, luni. Credeam că revistele de știință vor continua să apară. Dar mi se păreau mai diluate. Erau eliminate chestiile ideologice, dar articolele de bază nu mai erau ca altădată. Ziarul științelor și călătoriilor a ținut numai vreo cinci numere parcă. În schimb, îmi luam reviste de investigații sociale, apoi, odată ce-am mai crescut puțin, de muzică (Pop rock and show, Art & roll) sau chiar de can-canuri (semi)erotice. Mai mult citeam ziare. Tot îmi era insuficient. Începeau să se găsească și reviste străine, cu 3, 4 sau chiar 6 numere (luni) în urmă, dar totuși bune. Erau adevărate, începeam să-mi dau seama ce înseamnă revistele occidentale, pline de substanță. Mama îmi cumpăra Onze – o revistă franceză de fotbal, Auto Moto Sport, iar ea citea Paris Match, sau Femme actuelle, Voici, sau Maisons de France prin care mai aruncam și eu o privire, două. Tot atunci a apărut revista Anticipația (mai am și acum toată colecția) apoi Helion, Jurnalul SF și altele (String, Quasar, Iris, 467, Paradox, Nautilus). De fapt toată perioada facultății, cinci ani, am fost pasionat de SF, dar despre asta am mai scris. În același timp, citeam, frunzăream reviste de calculatoare. Atît cele grele, ca PC Report, (mi se părea că n-o să ajung niciodată la nivelul celor de-acolo) uneori Byte, dar, după ce mi-am luat și eu propriul PC, și cele de utilizare, de maintenață, ca Chip, PC Word, PC Magazine. Imediat după ce m-am angajat, mi s-au părut chiar slabe, și multe începeau să se adreseze în general mediului de afaceri, lucru care nu m-a interesat niciodată. Și ajuns acasă, pe lîngă că eram obosit, nu mai voiam să aud de calculatoare. Pe la sfîrșitul facultății și în perioada studiilor aprofundate, am început să shiftez dinspre IT. Citeam revista Secolul 20, o revistă de cultură, care continuă să apară – acum se numește Secolul 21. Impresia mea e că dac-o citești îndeaproape, pagină cu pagină pare plictisitoare, dar dac-o citești pe sărite pare foarte interesantă. Ca o pictură impresionistă, trebuie să stai mai la distanță pentru a o înțelege. Cînd apare un număr cu tematică interesantă, o mai cumpăr și acum.

Anii două mii. Hm, în primii trei ani, recunosc, n-am prea mai citit reviste. M-am îndrăgostit, apoi am rămas fără servici, apoi am plecat în Franța (Air France Magazine!) apoi noii prieteni cu care mergeam deseori prin localuri, discoteci (Zile și nopți, Șapte seri), jobul stresant. Însă mi-am revenit. Cele de calculatoare le luam o vreme din inerție, apoi treptat am renunțat, și apoi au dispărut. După 2004 însă a început boom-ul economic în România, care-a ținut vreo 4 ani. Lucrul acesta s-a reflectat și în aparițiile editoriale. Primul număr National Geographic România a apărut în mai 2003 – apropo, e singura revistă pe care o citesc regulat, pe care o mai cumpăr (am abosult toate numerele în bibliotecă). Păcat însă că ediția din România e customizată cu articole locale și nu publică chiar tot ce apare în State. Iar redactorul șef e un maniac al speologiei, știință care nu mă pasionează deloc, sorry! dar asta e, așa că, cel puțin o dată la două numere apere cîte-un articol destul de consistent și pe care-l sar. Și, după părerea mea, sînt prea multe articole despre animale. Mult prea multe! Imediat a apărut și revista Geo, mult, mult mai faină, cu pagini mai mari, fotografii mai mari, articole mai sobre, multe despre expediții. Păcat c-a dispărut (a!, ediția internațională continuă să apară bine-mersi). La fel ediția românească Scientific American, care avea o distribuție națională super proastă. O revistă interesantă a fost Re:publik, care aduna articole super faine despre filme și muzică în special. Grafică excepțională, fotografii mari. Unele numere aveau și cîte un DVD (nu erau filmele prea faine, dar nici comerciale). A, evident că nu mai apare. Dar a avut un impact puternic asupra mea, mai ales că eram și sînt atras mai mult de partea artistică, într-un mod extrem de serios, într-atît încît am stat fără calculator timp de-un an jumate, deși Internetul începea să se dezvolte vertiginos. După ce mi-am luat și eu un laptop (tot cel la care scriu și acum) mi-am dat seama că rămăsesem cam în urmă cu tehnologia drept pentru care am simțit nevoia să-mi iau și o revistă. Am ales Computer Bild-ul, o revistă care chiar îți dădea sfaturi foarte practice și foarte bune (nu te aburea să iei produse vechi și proaste ca Chip-ul). Treptat, românii au început să aibă din ce-n ce mai mulți bani. S-a dezvoltat turismul. Citeam Clever Travel, o revistă deloc fițoasă, cu informații practice, prețuri accesibile, etc. Visam și la mașini, măcar una de oraș – Auto mondial – dar nu s-a mai materializat. A, să nu uit zic de revistele pentru bărbați: Playboy (deși prea multe românce, și adolescente, și slăbuțe pe deasupra) sau FHM – revistă de bășcălie, mulți bărbați românași însă o iau din păcate în serios. Men's health nu m-a prea convins, un fel de articole how-to. Mai iau uneori, deși rar, Esquire-ul. Odată cu primul aparat foto digital, am trecut și printr-o fază a fotografiei. Photo magazine e OK – articole de artă foto, fotoeditoriale, interviuri cu fotografi profesioniști. Life's too short. TV Mania (de doi ani nu mă mai uit la TV). Maică-mea îmi tot dă să citesc Casa și Grădina și Casa Lux, dar asta e, nu am de unde să-mi fac o casă. Nu știu dac-o să am vreodată. La finele anilor 2000, multe din aceste reviste și-au încetat apariția. Mai sînt unele reviste de cultură, ca Dilemateca, dar cînd aud de scriitori români, vărs. Orizont-ul îl răsfoiesc pe Net. Iar Dilema Veche și 22-ul nu m-au atras niciodată, cu snobismul lor, articolele lor pretențioase, analizelor mecanice de tip cauză-efect, mereu în căutarea identității naționale (sau a celei a jurnaliștilor proprii?) și cu tendința de a scoate, de a decupa România din context, și astfel, izolînd...

Cam acestea au fost, în mare, revistele pe care le-am citit de-a lungul vieții mele. Acum sînt abonat pe Net la zeci de publicații despre cărți, de filme, care sînt practic ca o colecție e articole, le citesc la-ntîmplare, neregulat secțiunile de specialitate din Guardian, Le Figaro, Le Monde, New York Times, Nouvelle Observatoire, Granta și altele. Iar reviste îmi mai iau, dar mai puține. Mă bucur cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare și reviste plin. Mă uit de fiecare dată la titluri, chiar dacă-s grăbit sau chiar dacă-i închis. Acum cîțiva ani au început să apară la chioșcuri cărți cu ziare, mă refer în special la Adevărul, Jurnalul, apoi cu DVD-uri. Presa se reinventează. Deci se poate! Totuși, acum toate revistelor bune sînt străine, dar parcă tot nu-mi vine ușor să scot opt, zece euro sau mai mult pe exemplar. Ce diferență față de chioșcurile din Paris, burdușite cu ziare și reviste care aproape dau pe afară. Oameni inteligenți, vest europenii, nu? Articole lungi, serioase, profesioniste. Sînt sigur că vor mai apare sau reapare reviste și în România. Dar cînd – cine știe?

O întîmplare în tren

Ne întorceam de la București, dintr-o delegație. Firma noastră era prosperă și darnică pe vremea aceea și ne rezervase locuri la Intercity – clasa întîi. Era o după amiază tîrzie de sîmbătă, la început de decembrie, începea deja, ușor, să se însereze și ne aștepta un drum de opt ore pînă la Timișoara. Vagonul era necompartimentat și aproape plin. După puțin timp, cînd abia ce trecusem de suburbiile capitalei și intrasem deja în peisajul dezolant de cîmpie, am simțit cu toții că se făcuse destul de frig. La un moment dat, intră conductorul, un personaj tipic caragelian: de înălțime medie, oacheș, cu nelipsita mustață și burtă. Avea aerul că le-a văzut pe toate și că e stăpîn pe orice situație. Unul dintre călători îl întrebă, amabil, dacă nu poate face puțin mai cald în vagon. Conductorul se opri puțin, ușor mirat, apoi dădu din cap, puțin a lehamite, puțin a înțelegere, mormăi ceva în barbă (n-am auzit clar ce, în fine) și trecu mai departe. Eram trei colegi: eu, Ermil și Cipi. Povesteam una-alta, pe unde-am fost serile, despre obiceiurile petrecărețe ale Bucureștenilor, oameni care știu dom'le, orice s-ar zice, să-și trăiască viața la maxim. După un timp, cam un sfert de oră, temperatura din vagon a început să urce, treptat, iar noi - să ne îmbujorăm. Apoi s-a făcut chiar cald de-a binelea. Am încercat să deschidem geamurile dar erau toate blocate. Ce să facem? Eu mi-am dat jos puloverul, Ermil, fiind oricum în cămașă, și-a suflecat mînecile, iar Cipi, neavînd ceva curat de dedesubt (eram plecați de-o săptămînă, iar el, ca de obicei, vomitase în urma unei beții crunte de cu o seară înainte și rămăsese fără alte haine curate) începea deja să transpire din plin. Peturile cu apă pe care le-am cumpărat din Gara de Nord înainte de urcarea-n tren s-au golit repede, asta și fiindcă ne era sete deoarece mîncasem ceva condimentat la un fast food. Iar conductorul,... ei bine, acesta nu se vedea nicăieri! Toți oamenii din vagon îl căutau din priviri, întinzîndu-și gîturile, întorcîndu-și capetele încoace și încolo, din ce în ce mai îngrijorați, și neîntîlnind altceva decît alte priviri îngrijorate. Devenea din ce în ce mai cald. La un moment dat, cineva plecă în căutarea conductorului. După cam zece minute, (simțeam că încep să mă deshidratez și mă usturau puțin buzele) acesta sosi. Pe fața lui se citea un registru complex de emoții: cam un sfert mirare, un sfert bășcălie, un sfert superioritate și un sfert mulțumire de sine. Fiind așezat chiar lîngă ușă, Ermil îl interpelă imediat rugîndu-l să mai coboare puțin temperatura în vagon. La care conductorul, cu un aer blazat, neadresîndu-se în mod expres cuiva anume, zise: „Acuma, ba unu zice că-i prea frig, ba altul că-i prea cald!... Apăi io nu știu ce să vă mai fac! Văd că nicicum nu-i bine!”

Liste și note

Urmăresc pe Net, fie prin acces direct fie via twitter ori FB cam 20, 30 de site-uri web cu filme și cărți – de exemplu pagini de specialitate ale unor ziare (străine, bineînțeles). Evident, nu am timp să trec regulat, zilnic, nici măcar săptămînal, prin toate. Mi-am făcut conturi pe două site-uri, imdb și goodreads, și pe care intru aproape zilnic. Însă ce mă enervează în ultimul timp e că de fiecare dată cînd termin de citit cîte-o carte sau de văzut un film, mă duc imediat pe unul din aceste două site-uri și știi ce care-i primul lucru pe care-l fac? Nu, nu să citesc cronicile sau comentariile, asta fac abia pe urmă. Să dau note! De la 1 la 10 stele pe imdb și de la 1 la 5 pe goodreads. Și acesta este un obicei prost, chiar foarte prost și de care trebuie să scap, cu cît mai repede cu atît mai bine. Acuma, OK, pe de o parte, este evidentă nevoia de a avea astfel de liste , mai ales în cazul meu, eu citind atît de mult și uitîndu-mă la atîtea filme, trebuind în acelși timp să le țin cumva urma. Apropo, chiar am făcut un bilanț: pe anul trecut am ajuns la o medie de vreo 65 de cărți și aproape 200 de filme. Poate că nu e mult, dar dacă te gîndești că mai merg și la servici, timpul liber pare în întregime ocupat. Și mai e și oboseala. Acuma, nu știu, poate fac totul prea în viteză, nu?, și ar trebui să savurez mai mult fiecare paragraf, fiecare secvență. Bine că nu-mi fac "todo" list-uri. Am încercat, dar nu mă țin de ele și în plus simt un fel de stringență, chiar o presiune în a urmări ceva, ca o programă școlară, un concept de care am avut mereu repulsie. Deși îmi place literatura, nu cred că mi-ar fi plăcut să fi făcut o facultate de Litere. Aș fi simțit mereu o frînă. De cînd eram mic îmi făceam liste cu cărțile pe care le-am citit, (dac-o caut atent și bine, cred că o mai am undeva prin casă). Mai apoi, în special de cînd au apărut erdeesu și upeceul, și deci de cînd am început să văd și filme pe bandă rulantă, trebuia evident să-mi fac liste și cu filmele pe care le-am văzut. Acum mi-am trecut toate aceste liste și pe Net, evident, și dînd și note simt că aș face un fel de reclamă operelor care-mi plac, fără a cîștiga altceva decît poate c-aș contribui cu un strop la o evaluare globală mai aproape de sensibilitatea mea. Asemănător cu faptul de a scrie pe twitter sau pe acest blog, deși știu că nu mă urmărește nimeni. Și mă enervez cînd văd că unele opere cărora eu le-am dat o notă mare sînt evaluate atît de prost, sau invers, file ele opere de duzină sau pretențioase, sînt considerate mari realizări. Iar comentariile proaste chiar mă stresează. Și chiar încep să ocolesc persoana care i-a dat o notă mică unei cărți a lui Kerouac de exemplu. Referitor la filme, este un lucru evident că cel mai prost criteriu de selecție posibil este imdb-ul. Un alt lucru negativ (deci pe lîngă faptul că nu mai ajung să le savurez) este că ajung să mă îndrăgostesc de ele. Ce vreau să zic cu asta. Paul Auster spunea în "Hand to Mouth", (citez): "nu mai vroiam să vorbesc despre cărți. Voiam să le scriu. Din principiu, mi se părea greșit ca un scriitor să se ascundă într-o universitate, mi se părea greșit să mă ascund printre prea mulți oameni la fel, să devin prea confortabil. Riscul era automulțumirea și odată ce acest lucru i se întîmplă unui scriitor, e pierdut." Nici c-aș fi putut să mă exprim mai clar. Apoi, ca să-mi continui ideea, simt că poate-mi dispersez atenția în prea mult stiluri. Tocmai cînd credeam că mi-am definitivat lista, constelația mea de scriitori preferați, că și descopăr unul nou și îmi zic "ah!, trebuie să citesc mai multe de asta", cum mi s-a întîmplat anul trecut cînd am citit cinci cărți de Anna Gavalda de exemplu. Sau îmi mai zic uneori: mai asta și gata. Sau: "mai citesc încă douăzeci de cărți" sau "încă o lună și apoi gata, mă pun pe treabă". Dar mai există cu siguranță mulți alți scriitori, nu-i poți citi pe toți decît dacă ești, știu și eu, critic. La fel și-n cazul filmelor. Numai anul trecut am văzut zeci și zeci de filme bune. Nu știu cîte ar trebui să vezi în total ca să poți spune că ai cît de cît o cultură cinematografică. Cîteva mii poate. Zece mii(?) Deși am observat că marii artiști nu sînt și consumatori de cultură, ba chiar aș îndrăzni să afirm că din contră. Ok, nu poți să te-apuci acuma să creezi ceva chiar începînd de la zero. N-ai cum să nu fii influențat. Ce vreau să zic, dacă n-ai văzut nici un film și te apuci să faci unul, probabil c-ar ieși ceva ca acum o sută de ani, cînd se făceau filmele fără nici o tehnică, doar din inimă. Și aici e iarăși un pericol. Din punctul meu de vedere de exemplu, trebuie să citesc mai critic, i.e. și cu mintea nu doar cu sufletul. Cum spunea J.J. Cale despre unii tineri chitariști, care prea "cîntă după ureche" doar. Și listele mă fac să tînjesc după mai mult și mai mult, ca și cum aș suferi de o poftă pe care nu mi-o mai satur, ca un fel de affluenza. Și, cum spunea Cioran (parcă), nu mai știu exact unde, citez din memorie: motivul pentru care citesc atît de mult este poate ca să-mi găsesc o scuză pentru a nu lucra, a nu scrie.

Imagini din trecut

Cum ar fi fost dacă fotografia sau filmul ar fi fost descoperite mai demult?

Prima apariție a unui om într-o poză se pare că datează din 1838, și a fost făcută pe Boulevard du Temple în Paris. Autorul, Louis Daguerre, și-a notat data, ora – 8 dimineața și timpul de expunere – zece minute. E clar că în stînga jos se observă o siluetă umană, care a stat nemișcată suficient timp lustruindu-și pantofii. Iar în dreapta lui, deși vag, se vede, un om stînd pe bancă deși nu putem fi absolut siguri de asta. În rest, în imagine, aparent, nu se văd oameni, nici trăsuri ori vreun alt semn de viață. Dar doar aparent. În primul rînd că este greu de crezut că strada era pustie la ora aceea. Ei bine, dacă privim mai mult imaginea, mărită, se observă “ceva” pe marginile străzii. Se pare că sînt alți oameni, poate trăsuri, care s-au mișcat și ale căror imagini n-au avut timp să se imprime, să se formeze. Acum, locația se află în Piața Revoluției din Paris și nu mai arată exact așa, pentru că Parisul s-a transformat mult de atunci. Apropo, imaginea a fost luată în oglindă. S-au făcut analize ale pozei, colorate.

Alt lucru care m-a impresionat este celebrul film documentar, realizat în 1905 în San Francisco Market St, și care arată o călătorie cu tramvaiul, în linie dreaptă, prin oraș. Mi se pare extraordinar. Filmul a fost făcut puțin înaintea cutremurului. Mai este unul făcut după, deprimant, cu orașul pustiit, clădirile dimprejur în ruină. În fine, nu de asta vreau să vorbesc. Mă gîndesc ce avansați erau americanii, încă de pe atunci. Clădiri înalte, de vreo 6 etaje, moderne. Se pare că nu existau treceri de pietoni, semafoare. Nu cred că mai trăiește niciun om de atunci. Este plin de trăsuri, tramvaie, automobile, biciclete. O adevărată babilonie. Atîția și atiția oameni, unii alergînd, alții mergînd încet. Scene de viață, de zi cu zi. Interesant, majoritar sînt bărbații. Toți îmbrăcați la costum, cu pălării, au mustață, sau barbă. Mulți se uită înspre camera de filmat. Mă gîndesc că așa o fi arătat pe atunci și New York-ul lui O. Henry. Mă gîndesc la astea și cînd mă uit la de exemplu la primele filme, Minutul Lumiere, sau filmele cu Chaplin sau Buster Keaton.

În ultimele săptămîni am căutat pe Net bootleg-uri cu JJ Cale. În general concerte. Înregistrate pe bandă, din fericire multe se aud bine. Nu există nici un filmuleț, nici o imagine a evenimentelor. De fapt în general nu prea există multe fotografii cu J.J. Am căutat pe Net, pe Youtube. Sînt extrem de puține. Sau există dar oamenii nu le-au postat pe Net? Greu de crezut, nici pe forum-uri? Doar erau anii '70. De ce nu a fost filmat? Oricum, legenda lui a crescut în parte și din cauză că e un tip reclusiv. Oricum, ascult închizînd ochii și încercînd să-mi imaginez, să-mi recreez atmosfera de atunci. Cîntînd la chitară, concentrat, cu orchestra lui, pe scena unui local, cu fum de țigară, de droguri, alcool, poate cu cîțiva cosaisseuri, muzicieni care vor încerca mai apoi să-i imite arta.

La un GIS

Sau Global Information Session. În fapt, un meeting cu întregul departament, și care, din cauza numărului mare de angajați ai noștri, s-a ținut în alt loc al Timișoarei, la CCIAT. Deși m-am trezit mai devreme ca de-obicei, asa cum îmi planificasem cu o zi înainte, am ajuns cu vreo zece minute întîrziere. M-am cam dezobișnuit să merg cu tramvaiele. E ceva timp de cînd mă deplasez prin oraș în general numai pe jos. Cînd eram student și, mai apoi, după ce-am început să lucrez pe la diverse firme situate în diverse locații din oraș, aveam abonament, pe aceeași linie la care așteptam azi. Acum, ori de cîte ori trebuie să merg undeva, mai departe, observ, pe alocuri, că orașul s-a cam schimbat. Nu atît de mult încît să devină irecognoscibil, dar, oricum, s-a schimbat. La fel ca mine, ca părinții mei, și ca toți cunoscuții mei. Schimbarea este un proces lent dar inexorabil. Unele locuri au păstrat ceva din spiritul vechi, zonele de case de după Piața Maria înspre Sala Olimpia, de exemplu. Pe ici pe colo au mai apărut cîteva magazine, buticuri, sedii de bănci, panouri cu reclame. Altele locuri arată diferit, ca Piața 700 de exemplu. Cu greu îmi refac mental imaginea locului de pe cînd eram mic, îmi amintesc că era un derdeluș în locul unde acum sînt mesele, sau că exista un teren viran pe locul unde acum se află acele clădiri moderne de birouri, semitransparente. Am stat un sfert de oră în stație, în frig, (ningea ușor), asteptînd tramvaiul. Bine că nu era aglomerat și chiar m-am bucurat că totuși am prins un loc pe scaun și, în timp ce tramvaiul luneca, lent, priveam prin geamul pe care l-am dezaburit cu mîna, străzile, blocurile, mașinile, oamenii și mă gîndeam la toate cele de mai sus și la viața mea. La ce am făcut, sau mai exact la ce nu am făcut, la ce-aș fi putut face sau ce-ar trebui și aș putea realiza în continuare. Clar, ceva nu e-n regulă cu viața mea.

Sala era aproape plina. Si nici nu erau toti prezenti. Altii, dupa cum am fost anuntati, erau in delegatii in strainatate (normal, fiind piloși). Abia am gasit un loc pe rindul din spate. Nu m-am mai uitat dupa colegii mei de echipa. Oricum, imi place să stau mai la distanță. Am mai stat pe scaun vreo zece minute, pin' sa-nceapa, timp in care altii incă soseau, mai intirziati decit mine. Nu mi-am luat IPod-ul cu mine din cauza frigului si speram sa nu ma plictisesc. Stiam ca nu am ce sa aflu de la acest gen de sesiuni. Parerea mea e ca sint facute doar pentru moralul trupelor. Dar de ce nu? Nu ma deranjează. Decit sa ma stresez la birou mai bine aici, odihnindu-ma. Invitatul strain semana cu David Pujadas de la France2 si vorbea o engleză cu accent francez, desigur. In sala lumina era slaba. Trebuia sa-mi mijesc ochii sa vad pina la ecranul pe care era proiectata prezentarea PowerPoint. Multe scheme, destul de complexe, cu cifre, tabele, despre marketing, concurenta. A-ha, un lucru l-am prins, am urechea filtrată pentru lucruri de genul ăsta - bugetul ramine neschimbat. Ceea ce nu-i tocmai asa rau, in ziua de azi. Dar atentia imi luneca, cum mi se intimpla-n astfel de situatii. Ma uitam la capetele colegilor din fata mea. Ce multi s-au angajat anul asta! Multi proaspat absolventi care au venit cu entuziasmul lor, entuziasm care sper sa fie mai puternic decit apatia celor mai vechi. Multi insa foarte imaturi. Cam putine fete faine. E una pe care tot o remarc, mai ciudata, cu parul vopsit blond argintiu, cu ochelari. Probabil foarte tinara. Sau alta, nou venita, blonda, inalta, cu pielea care pare atit de fina. Urca scarile inaintea mea zilele trecute si am aruncat o scurta privire la picioarele ei, la curbura coapselor. Ah! Arata ca o starleta de filme X, sau o cintareata de muzica populara. In schimb, cei vechi arata obositi, uzati. Ma uitam la R. Arata ca la patruzeci-și-ceva deși are puțin peste treizeci. Doi copii, poziție de management, țigări, stres. Cele tinerele arata (inca) OK. In cladirea a doua a departamentului aproape ca nu mai cunosc pe nimeni. Pe nimeni. Unde-s cei vechi de acolo? S-au mutat in cladirea cu mine toti, au plecat din firma sau se "descurca", adica au plecat in misiunile companiei din strainatate? Uf, oricum, trebuie sa fac ceva cu viața mea, omule, nu se mai poate sa traiesti asa, ca un vierme, doar cu carti, filme si muzica, trebuie sa rupi odgoanele, imi ziceam in timp ce prezentarea parea ca nu se mai termina. A urmat sesiunea de Q&A. Ciudat, dar unii chiar au fost atenti. Sau se bagau in seama doar ca sa fie remarcati. Sînt destul carieristi. Eu nu sint unul dintre ei. În fine, răspunsurile au fost destul scurte. La final ne-a urat distractie placuta la cheful firmei, care urma sa aiba loc seara si la care mi-am zis ca nu ma duc. Aplauze. Ne-am ridicat cu totii de plecare (nu m-am ingramadit sa ies cu turma). "Uite pentru ce m-am sculat eu de dimineata" imi spuneam in timp ce imi luam geaca groasa si asteptam sa se mai elibereze.

Afară continua să ningă ușor. Era frig. Am vazut cîțiva colegi îndreptîndu-se spre stațiile din zonă, alții veniseră cu mașinile. Mie însă mi-a venit chef să merg pe jos. Era abia zece și jumătate a.m. Dacă eram porc puteam să mă-ntorc la lucru abia după unu jumate-două, timp în care aș fi putut să hoinăresc, sau chiar să merg pînă la Mall. Da' n-am tupeu. Asa-s eu, băiat bun, i.e. fraier. Am luat-o la stînga, spre Bulevardul Victor Babeș, la două străzi în spatele Universităților. Cam pustiu, dar frumos. Zonă de case. Peisaj atemporal. Nu aluneca tare. Îmi țineam buzele strînse, să nu-mi înghețe dinții. Nu am bocanci, iar pantofii mei nu-s prea impermeabili. Vedeam cum mașinile și autobuzele se deplasează cu greu iar asta-mi dădea o senzație de libertate. Aerul rece mă trezea, mă facea să fiu mai lucid. E final de an. Unde naiba s-a dus? Înc-un an ratat. Sau nu? A fost unul de uzură sau îl pot considera de acumulare? Pe naiba. Nu mă simt chiar ca un shit dar nici bine nu mi-e. Oscilez. Adică pe de o parte am un job, nu asa de stresant la urma urmei, am un venit, deși nu prea mare. Dar toate astea sînt nimic față de cum ar fi dac-aș avea o soție și copii, adică o viață reală. Reală! Ma gîndeam la perioada facultății. Aveam asteptări mari de la viață pe-atunci. Nu mă imaginam pe atunci ca la vîrsta pe care-o am acum aș putea fi tot neînsurat. Apoi gîndurile mi s-au mutat la serviciul meu, la Paris, la cărți, filme, muzică, la oamenii care-au trecut prin viața mea, fetele cu care am fost. Am ajuns într-o fundătură sau mă aflu pe un drum bun? Nu văd nimic înainte, nici in viața mea și nici pe stradă, din cauza ninsorii. Am ajuns la Podul Mihai Viteazul. Tineri, studenți și studente, îmbrăcați destul de subțire. Pe vremuri și eu eram ca ei. Parc-a fost ieri, serios, deși au trecut mai bine de doișpe-treișpe ani, totusi! Ce de amintiri! Pe drumul ăsta treceam regulat, cinci ani de zile, la și de la Universitate, pentru cursuri, examene. Hm... Am ajuns in Centru. În fața Catedralei se ținea o slujbă de comemorare a Revoluției din 89. Căsuțele din Centru nu aveau deschis. Păcat. Speram să beau un vin fiert cu scorțișoară și fructe. La fîntînă am luat-o la stînga, pe lîngă Brd, apoi pe Paris, și pe străzile pe care mă plimb deseori. La servici n-am avut chef de lucru, ca de obicei, mi-am luat o cafea, mi-am citit mailurile, mi-am pus căștile și m-am gîndit, m-am gîndit...

Fete defensive

E un fapt dovedit. Societățile în care femeile au drepturi egale cu bărbații și în care astfel femeile au implicit un rol social mai activ sînt societăți mai civilizate, tolerante, care se bucură de-un nivel de viață mai ridicat și unde discrepanțele, atît cele economice cît și cele sociale sînt mult atenuate.

La noi în țară, din cauză că bărbații sînt, după părerea mea, în marea lor majoritate bădărani, femeile și-au dezvoltat cîteva mecanisme defensive în fața agresivității bărbaților. De exemplu unul aceste mecanisme de apărare ale lor constă în a imita comportamentul masculin, prin îmbrăcăminte sau chiar prin atitudine, ori alegîndu-și meserii sau activități nespecifice sexului propriu. În fond avem mult mai multe campioane olimpice la feminin decît la masculin. Se spune că cine disprețuiește femeile este gay. Ei bine, sînt convins că o parte însemnată, mai mare poate chiar decît în Occident, dintre masculii români sînt în mod inconștient gay. Ieșitul la bere ”cu băieții”, privitul luptelor de local combat (privind pelvisurile care se ating, nu?). Ei chiar se simt bine împreună astfel, fără femei, am observat. Iar cînd ies în cupluri, fetele fac un grup separat față de băieți, chiar și cînd se află așezați la aceeași masă. Am întîlnit destule fete inhibate, care nu se simt bine în pielea lor, care și-ar fi dorit să fie băieți, poate și fiindcă asta este ceea ce văd în jurul lor - modelele lor sînt cele masculine. Iar unele nu și-au descoperit propria sexualitate nici după ce-au trecut de treizeci de ani, cînd, cum se spune în Franța, femeia înflorește. Gusturile acestui tip de fete sînt cele masculine, de la înfățișare (păr scurt, pantaloni, haine unisex) și pînă la modul de gîndire, cu intuițiile atrofiate, chiar fără instincte feminine. Asta în general, desigur. Un alt mecanism defensiv, am observat, este atitudinea ”bitchy”, o fațadă ce se integrează încet și treptat în caracter și care va duce inevitabil la scîntei, și la o mărire a distanței, ca o bujie care se aprinde. Sau escapismul, retragerea în diverse activități feminine, gen literatură mai ... efeminată sau soap operas, lucru care duce și el la un soi de alienare, în cel mai bun caz căsătorii încheiate doar pentru a face copii, sau pentru bani sau doar de teama de-a ajunge singură, pentru că, fiind un popor mai sălbatic, mai primitiv, presiunea socială este mare. În orice caz, ce avem aici este o lipsă de comunicare între sexe, și de aici și dezechilibrul social.

Delocalizări

E destulă vreme de cînd industria poluantă a-nceput să se mute din Occident în țările din lumea a treia. În State există orașe întregi care-au decăzut economic: Cleveland de exemplu, sau Detroit și altele, în care oamenii trăiesc fie cu salariul minim sau din welfare. În locul lor au rămas fabrici întregi dezafectate, uzine unde altădată lucrau mii și zeci de mii de oameni au fost mutate hăt departe. Și fenomenul se vede clar acum și-n România. Combinate întregi au fost vîndute și apoi au fost (și unele mai sînt în curs de a fi) demolate pentru fier vechi. Orașe întregi s-au dezvoltat și bazat doar pe aceste uzine. Și mai există oameni care totuși au rămas sau nu mai au puterea să plece sau pur și simplu nu vor să-și părăsescă familiile, părinții bătrîni, copiii ajunși la o vîrstă dificilă și locurile cu care s-au obișnuit de zeci de ani pentru Occident. Sau poate încă mai speră, cine știe? Chiar și în Timișoara existau destule astfel de firme, construite din păcate chiar în interiorul orașului. Într-un fel, bine că unele dintre ele nu mai sînt. În tot răul ăsta e și-un bine. Pe vremea aia nu existau norme ecologice așa că poluarea era uriașă.

Ce deprimante sînt toate aceste locuri acum! Arată ca după un bombardament. Hale dezafectate. Buruieni printre schele ruginite. Hoți de fier vechi, oameni săraci. Locuri vacante întinse pe zeci de hectare.

Nu e vorba de fapt doar de industria grea. În Franța am văzut site-uri întregi de high-tech, de exemplu cel de la Lannion, în Bretania, construite acum cîțiva zeci de ani în locuri considerate de autorități ca fiind defavorizate (defavorizate față de boom-ul economic de atunci al Europei de Vest) și care, la fel, constituiau singura industrie pe o rază geografică mare. Acum o parte s-a delocalizat, mai sînt jumătate față de cîți erau acum zece ani și asta doar pentru că acolo există totuși un sindicat puternic, susținut și de autoritățile locale. Periodic au loc manifestații de protest. Sau site-ul militarizat de la Marcoussis, care avea vreo zece-cinșpe clădiri, cu părculețe, cu alei, iazuri, cantine, aer curat și care acum ... funcționează totuși, dar cu multe clădiri închise și activități foarte restrînse. Unele activități s-au mutat în România. Aici o vreme a fost OK, dar în ultimul deceniu, odată cu dezvoltarea economică a Indiei și Chinei treburile-au început să se mute înspre acolo. Pentru că de acolo vin banii, cele două state impunînd ca o clauză pentru afaceri construirea de site-uri R&D pe teritoriul lor. Și, cel puțin din ce am văzut pe Net, și chiar pe Intranetul companiei, condițiile de lucru de acolo sînt superioare celor de la noi și chiar celor din Franța. E drept că marile companii de IT preferă să-și țină lucrurile importante la ei în țară și mută doar mentenanța. În fond oamenii-s tentați să plece dincolo pentru salarii din ce-n ce mai mari, iar cei care rămîn nu sînt chiar printre cei mai buni. Dar nu toate companiile gîndesc așa, în fond afacerile nu au suflet. Și nu știu dacă Statul francez se mai bagă să-și ajute, să-și apere propria industrie, în fond într-o economie globalizată aflată în criză situația e cam diferită.

Cu ce este înlocuită industria? Vest-europenii s-au mutat spre sectorul serviciilor sau al cercetării, sau al tehnologilor de vîrf. Dar un Stat poate supraviețui astfel? Nu seamănă asta cu tăiatul crăcii de sub picioare? Nu mă pricep la economie, dar mi-e cam teamă de asta. Se poate trăi astfel? Ar fi bine! Chiar ar fi bine! Europa de Vest ar avea cultura, ar avea managerii, serviciile, creierele, cu alte cuvinte schimbătorul de viteză și volanul. Dar nu-s convins. Dacă și statele din lumea a treia vor crește și cele din Vest vor începe să decadă? Există un plan pentru a contracara asta? Se gîndește cineva? Sper.

Înapoi la SF

Am fost un mare fan de science-fiction. Din ultimii doi,trei ani de liceu și pînă după ce am terminat facultatea am citit sute și sute de cărți și reviste din domeniu. Stăteam destul de prost cu banii, ca majoritatea românilor de altfel, și nu-mi permiteam să le cumpăr chiar pe toate, deși pe la-nceput, adică din 90, nici nu prea apăreau atît de multe iar mai apoi, la facultate, ajunsesem să am și bursă, care nu ea era cine știe ce, dar pe care-o cheltuiam în mare parte pe cărți. Calculatoarele personale abia apăruseră, și aveau prețuri imense (o mie de dolari atunci era de cîteva ori mai mult decît salariul părinților mei pe un an de zile), Net-ul, evident, nu exista, iar televiziunea era doar una, cea națională. A trebuit să treacă mai bine de nouă ani ca să înceapă să apară traduceri din literatura universală contemporană, de bună calitate. Ce vremuri! Cărțile care se găseau pe-atunci, pe la tarabe, erau în general de tip senzaționalist – aventuri, polițiste, paranormal, spionaj, erotice, lucruri de genul ăsta, tipărite slab, pe hîrtie de proastă calitate, dar cu coperți atrăgătoare, viu colorate. Iar printre ele, se strecura și cîte o revistă de SF, din genul pulp, sau o carte cu o navă spațială pe copertă, de care eram atras ca de-un magnet. Țin minte că am încept să le colecționez și mă purtam cu ele foarte atent, le țineam ordonat într-un dulap (cel în care țineam jucăriile și trusele mele de traforaj, de electronică de cînd eram mic) și din cînd în cînd le scoteam afară, le răsfoiam și reciteam unele pasaje sau mă uitam la ilustrații. Nu aveau o distribuție națională, aflam de exemplu de apariția unora din altele sau de la tv.

Citeam, sau mai bine zis devoram, aproape tot. În primul rînd Revista Anticipația, care era suplimentul revistei Știință și Tehnică, destul de bine redactată, care conținea la început un editorial urmat apoi de povestiri scurte românești, unele bune altele nu, iar în a doua jumătate a revistei (care avea 32 de pagini) și de cîte-o nuvelă consistentă, sau un roman în foileton, scrise de autori străini. Apoi, Almanahul Anticipația, desigur, un adevărat time-mark și unde efectiv mă delectam cu articolele critice și cu o proză ce chiar merita a fi publicată într-un volum. Mai găseam revista 467, care păstra formatul Colecției CPSF din anii 55-74. Din cînd în cînd mai vedeam și cîte-un String sau Quasar (care aveau prea multe articole științifice, care nu mă mai intresau, gen colonizarea planetei Marte, sau teorii holistice ciudate). Mai găseam revistele locale, Helion și uneori un Paradox. Exact la finele lui 92, țin minte și acum, mă-ntorceam de la Facultă, am găsit la o tarabă din Centru revista Jurnalul SF, un (aproape-)săptămînal, (cred că-n realitate apărea de vreo 2-3 ori pe lună), bogat în ilustrații, chiar dacă destul de slăbuț, chiar slab de tot aș spune în primele 60-70 de numere, scris în mare parte în mod amatorist, dar care, la un moment dat, poate și datorită aducerii în redacție a lui Mihail Grămescu și Liviu Radu ajunsese, aș afirma eu, chiar OK. Neexistînd Net, orice interviuri cu scriitori români și străini sau chiar bio- și bibliografii ale lor erau mai mult decît binevenite. Mi-a venit și mie de cîteva ori că aș putea publica ceva, dar n-am avut curaj, ăsta-i adevărul. Am fost fraier că n-am încercat. Îmi era teamă să nu-mi apară numele la rubrica poșta redacției, în care m-aș fi putut face de cacao. Eram (și am rămas din păcate) un timid. De asta nici nu m-am înscris la Eurocon-ul din 94. De fapt și de asta dar și deoarece eram cam stresat cu sesiunea de examene în vremea aia, cu niște profesori de materii îmbîcsite și inutile și care voiau parcă să te pice neapărat. Revistele cînd se găseau, cînd nu, umblam la toate chioșcurile de ziare și cînd în final o găseam, știu că mă-ntorceam cu ea acasă extrem de satisfăcut. Nu puțini dintre cunoscuții mei mă luau în rîs pentru pasiunea asta și chiar și prietena mea de atunci privea asta ca o copilărie. JSF-ul ăsta a ținut pînă la mijlocul lui '95, cam pînă a apărut legea copyright-ului și televiziunile private au început să difuzeze în toată țara iar românii au început să-și piardă interesul pentru SF și pentru citit în general, cel puțin o perioadă, iar la unii s-a transformat chiar într-o aversiune cronică, un dispreț care continuă și se perpetuează din păcate, mai ales la semidocți și semiintelectuali, care reprezintă de altfel majoritatea în Ro. De fapt și revistele pulp americane care apăruseră între anii treizeci și cincizeci, Golden Age-ul american, își încetaseră apariția, dar acolo făcuseră loc romanelor și filmelor. La noi, în anii nouăzeci, SF-ul cunoscuse un adevărat boom, ajunsese aproape un fenomen național, susținut fiind și de cîteva emisiuni la televizor, unde se prezentau cărțile și revistele nou apărute. Și ce mai efect aveau asupra mea! Îmi spuneam că a doua zi trebuie, e musai să fac rost de ele, altfel, oh!, nu știu, simțeam un gol, o nevoie spirituală chinuitoare. Se difuzau Star Trek-uri (un biet serial pentru adolescenți de fapt) și Zone Crepusculare sau Robocopi (pentru copii de țîță) seriale care, sincer, mă plictiseau de moarte și la care am încetat imediat să mă uit. Dar se părea că toată țara este cuprinsă de febra sf-ului, sau cel puțin, așa percepeam eu. La tarabele din aer liber (în primul rînd apăreau la tarabe și abia după o săptămînă ajungeau în librării, dar cine-avea răbdare s-aștepte?) era aglomerație că stăteam cu o mînă pe buzunar atent la la eventualii hoți și cu alta mă uitam la preț și, dacă n-aveam bani, o răsfoiam cu jind, și speram s-o mai găsesc cînd primeam bursa, fiindcă se cumpărau ca pîinea caldă și nu de puține ori vînzătorii spuneau cu regret că nu mai au dar repede-adăugau că mai trebuie să primescă. Mulți dintre colegii mei de facultate făceau cam la fel. Citeam cam fără discernămînt dar cu entuziasm și nu prea eram de acord cu puținele critici care apăreau în presa de specialitate. Devoram unul după altul așa-zișii monștri sacri, de la cîștigători de Hugo și Nebula (premii date adeseori nemeritat, pe criterii politice, etc.) și pînă la scriitorași începători de care n-am mai auzit. Mi-am format o constelație, mică, de scriitori preferați: Philip K. Dick (îmi amintesc și acum cum m-am întins pe spate în mica mea cameră de bloc, uitîndu-mă în tavan, după ce-am citit „Omul din Castelul Înalt”), povestirile lui Fredric Brown, Mihail Grămescu, Silviu Genescu, și chiar Liviu Radu, deși acesta din urmă apăruse mai tîrziu, dar și cîțiva alții. Însă ce privește restul, trăiam în general cu fiecare carte citită, dezamăgire după dezamăgire. Începusem să nu-l mai sufăr pe Asimov iar ”Dune” a lui Frank Herbert îmi provoca somn la fiecare carte nou apărută din ciclu, deși lumea din jur era entuziastă. Cyberpunk-ul cultiva o violență gratuită pe care n-o suport. Dar tot speram, încă mai speram că vor mai apare cărți din ce în ce mai bune, pe gustul meu, și că editurile doar ne aburesc deocamdată, sau că n-au încă bani să cumpere drepturile pentru romanele cu adevărat mari. Și continuam să citesc.

Apoi, ceva n-a mai mers. Ceva s-a rupt. Există mai multe motive posibile. Suprasaturația ar fi unul. Dezvoltarea televiziunilor prin cablu altul. Sărăcirea populației, care a dus la emigrarea înspre Vest a părții majoritar intelectuale și semi intelectuale a populației active și tinere. Mă întreb dacă acolo, prin Canada, prin State sau unde-or mai fi mai acum, mai citesc, măcar așa, din cînd în cînd, sau au renunțat de tot, suprasolicitați de muncă și mîncați de dorul de casă. Și, nu în ultimul rînd, un alt motiv ar fi calitatea foarte proastă a cărților care apăreau pe atunci la Nemira (mai puțin de un sfert meritau să fie citite) dar și la alte edituri. Mulți, printre care și eu, am fost atunci dezamăgiți, chiar crunt aș putea zice, de science-fiction. În fine, s-a ajuns la colaps. Într-un articol din Almanahul Anticipația 98, Mihnea Columbeanu spunea că „vechea viziune asupra viitorului s-a perimat iar cea nouă nu e încă clară”. Tot acolo făcea o analogie cu Helliconia lui Brian Aldiss – o planetă cu o perioadă de revoluție de o mie de ani, care intră deci într-un ciclu lent al anotimpurilor. Cu alte cuvinte, acum urmează iarna. O iarnă în care sefeiștii intră în recluziune, scriu mai puțin, așteptînd cu răbdare „în biblioteci, arhive, în minți și în suflete”. Cu alte cuvinte, intră în hibernare. La început n-am fost de acord cu asta, credeam că exagerează, că e un climat economic temporar (anul cînd trebuie să strîngem cureaua, cum spunea Constantinescu atunci – și l-am crezut, din păcate) și că eu nu mă voi lăsa dus de val, voi continua cu îndîrjire să fiu un fan fidel. Dar n-a fost chiar așa. Tocmai terminasem facultatea și intrasem și eu în pîine, mă angajasem la o porcărie de firmă care mă ținea ocupat zece ore pe zi, plus sîmbăta, dar, na, fiind primul meu job și primii mei bani cîștigați, nu vedeam altă soluție să prind meserie. Lucram pînă tîrziu, iar cînd veneam acasă eram rupt de oboseală. Am început să acumulez stres. De fapt în primii doi ani jumate de carieră n-am avut viață personală. Am de atunci doar cîteva amintiri vagi, servici, acasă, televizor, politică, cumpărăturile din week-end, dezvoltarea Internetului, filme, baruri, două-trei fete pe care le-am cunoscut și cam atît. Iar de citit, citeam puțin, din ce în ce mai puțină literatură. Iar SF – aproape deloc.

Cu ce-am rămas din asta? Nu știu să spun exact. Cu multe, cred. Nu doar cărțile, pe care le mai am în bibliotecă – peste majoritatea dintre ele nu cred că mă voi mai uita vreodată. Chiar multe dintre ele le-am pus pe rafturile din spate, nu doar pentru că majoritatea nu-mi mai plac dar și ca să fac loc altora, mainstream. Cred că la nivel subconștient toate m-au influențat totuși. Revistele Anticipația zac pe undeva printr-un dulap. Iar revistele JSF nu le mai am. Tata, confundîndu-le (așa zice el) cu ziarele, de care credea că nu mai aveam nevoie în casă (deși erau ordonate frumos, și aveau ilustrații mari pe copertă) mi le-a aruncat la gunoi, în timpul „marilor lucrări” pe care le-a făcut Mama în apartament, acum trei ani. Totuși n-am suferit așa mult după ele. Asta e, viața merge înainte. Și totuși... Totuși, nevoia de SF nu s-a stins. Pentru mine, îmi dau seama că era o nevoie, cumva, metafizică. Amestecat cu mult dinamism. Și zic că nu s-a stins, pentru că, de vreo patru ani încoace, am reînceput să citesc SF. Puțin, e drept. M-am „trezit”. Întîi mi-am cumpărat, la început doar cîte una-două, apoi, treptat, din ce în ce mai multe, și în final toate cărțile lui Philip K. Dick, în engleză, desigur, și le-am citit. Mi-a plăcut și-mi place enorm. Am și două biografii ale lui, una de Lawrence Sutin și alta de Emmanuel Carrere, precum și o carte cu culegeri de articole, interviuri, conferințe, eseuri. E unul dintre puținii scriitori din acea perioadă care a rămas actual, care nu s-a zaharisit. Apoi William Gibson, un autor foarte dificil dar pe care-l citesc în special pentru atmosferă dar și pentru stilul său, modul în care arată, nu explică, și, desigur, personajele sale, adulte. Păcat că nu s-a mai tradus nimic pe la noi de mai bine de zece ani. Ce să mai zic de textele divine ale lui Grămescu. Voi continua să mai citesc.

Poate că e greu să mai scrii ceva acum, cînd societatea se schimbă și tehnologia se va schimba enorm în ultimii ani. De exemplu Realitatea Augmentată. Dacă ăsta va fi viitorul, mă-ntreb atunci cum va mai rezista, cum va mai sta-n picioare tot ce s-a scris pînă acum? Ca istorie? Deși, știu bine asta, literatura SF este în primul și-n primul rînd literatură. Și totuși se publică. Și nu doar în străinătate – acolo se pare că trăiește la fel, bine-mersi, sau cel puțin așa văd eu, nu doar de pe calculatorul de acasă conectat la Satul Global, dar și din vizitele mele, puține totuși, în unele librării din Occident (mi-a rămas în minte secțiunea specială din American Book Center din Amsterdam). Nu sînt librar, nu știu exact cum stă treaba, dar merg des prin librării și văd că se publică chiar și pe la noi, deși, din păcate, doar lucruri copilărești. Iar revistele de SF s-au mutat (evident, nu?) pe Net, Nautilus, Galileo, Helion. Au apărut și bloguri ale fanilor, iar srsff-ul are și el un site. Și mai sînt și altele. Bine că există. Însă mă uit puțin cam ciudat la ele, poate din cauză c-am cam pierdut trendul – hm, chiar așa interesant să fie steampunk-ul de exemplu? Tot căutînd pe Google am aflat că se publică și scriitori români, că nu toți s-au oprit, dar editurile respective scot tiraje mici și nu au o difuzare națională. Și că mai există Atlantykron, că a mai fost un Eurocon în 2001, că fanii continuă să se întîlnească în fandom, în cenacluri, că promotorii de atunci sînt și acum la fel de activi. Am văzut chiar un site care scanează și publică free toate revistele CPSF. Tot de pe Net am aflat adresa lui Mihail Grămescu, căruia acum o lună chiar i-am scris, întrebîndu-l de unde-aș putea face rost de ultima lui carte, fiindcă pe-aici n-am găsit cărți ale editurii Granada. Și mi le-a trimis prin email, în format pdf! Uau, asta acum cinșpe ani încă era o idee SF! Tot SF era atunci și ideea dezvoltării în masă a telefoniei celulare. Totuși, unele idei nu s-au materializat. Expedițiile pe Lună și spre Marte s-au oprit. La mijlocul secolului trecut se credea că oamenii vor ajunge în anul 2000 să colonizeze spațiul, sau măcar că vom avea primele stații spațiale orbitale permanente. Un posibil viitor alternativ care nu s-a materializat, un "Continuum Gernsbach". Și în loc de asta avem războaie, terorism, crize economice, discrepanțe sociale din ce în ce mai mari și boli încă incurabile. Nu știu, poate SF-ul va constitui un nou refugiu, gen escapism. Televiziunile sînt catastrofal de proaste. Cum spunea Anca Grădinariu, Holywood-ul a coborît ștacheta undeva în pubertate. Filmele SF, (cazul Avatar) se adresează tot adolescenților. De fapt filmele SF bune se pot număra pe degete. Iar cu apariția 3D-ului vom vedea aceleași prostii, dar acum și în relief. Așa că de ce nu ar fi acum momentul propice întoarcerii la SF? Philip K. Dick a fost întrebat într-un interviu, în anii șaptezeci (în cartea lui Sutin, pe care-am pomenit-o mai sus) de ce science-fiction-ul e considerat încă un gen pentru copii și adolescenți și de ce oamenii se opresc din a citi SF după o anumită vîrstă. Și el a dat un răspuns clar, evident. Pentru că SF-ul nu tratează probleme de adulți, relații complexe între bărbați și femei. Și afirmația a rămas adevărată, din păcate de aproape patru decenii. Unele lucruri progresează lent, deși sînt importante.