Nevoia de a zbura

Sînt două lucruri care efectiv mă obsedează acum. Unu – să scriu. Și doi – să-mi iau o lună și apoi chiar un an sabatic. Ambele subiecte sînt neexplorate pe net-ul și în presa din țara asta. Nu prea știu nici cum aș putea îndeplini măcar unul dintre ele. Cu cît mă gîndesc și analizez mai mult un lucru, am observat, cu atît devine mai improbabil, și chiar mi se va părea apoi imposibil din pdv logic să se întîmple. Și devine din ce în ce mai complex și mai desirabil în același timp. Cam ca-n "Through the Looking Glass", cînd Alice, de fiecare dată cînd se uita mai atent la unul dintre rafturi ca sa vadă ce conține, acel raft părea gol în timp ce, împrejur, celălalte păreau mereu pline cu cîte ceva. "Things flow about so here!", exclamă ea.

Mă gîndesc din ce în ce mai serios să-mi iau un an sabatic. Deocamdată, îmi voi lua o lună sabatică, dacă se poate numi așa, deși știu că nu-i nici pe departe același lucru. Nu, nu vreau să mă gîndesc încă la ce voi face. Dar sper să iasă bine. N-aș vrea să rămîn tot în oraș, ca-n majoritatea anilor precedenți, să mă coc în apartament. Nu că n-aș fi tentat sau că treaba asta n-ar avea vreun farmec, ca-n povestirile lui O. Henry (deși nu pot compara Tm cu NY-ul). Aș citi, m-aș uita la filme și, mai ales, aș scrie ceva. Dar simt nevoia să zbor, să mă sui neapărat într-un avion, să stau suspendat desupra norilor, și apoi să mă ducă într-un loc civilizat. Pe de altă parte, parcă-s prea obosit, ca să mai merg pe undeva pe-afară. Dar dacă nu ies, știu sigur c-o să mă apuce regretele mai tîrziu. Sîntem în ultimele zile ale lunii iunie și eu încă n-am planificat nimic, nimic! Mă tem să nu pățesc ca anul trecut cînd am fost prea obosit. Deși, dacă mă gîndesc bine, anul acesta, pîn-acum, cam seamănă cu anul precedent. Cum s-ar rezuma anul acesta pîn' acum? Am avut o iarnă lungă și grea, cu amenințarea gripei porcine, am revăzut tot "Northern Exposure" pe dvd-uri, m-am uitat la rezumatele raliului Dakar pe Eurosport, am petrecut două luni scriind un scenariu dar n-am primit niciun răspuns de la juriu (sper să nu mi-l plagieze cineva de acolo) am citit peste 25 de cărți, în special opera lui Paul Auster, m-am uitat la peste 90 de filme, o parte însemnată reprezentînd Novelle Vague, dar și filme clasice, și peste o duzină apărute anul trecut, apoi a venit o primăvară ploioasă și rece, am avut și avem parte de măsuri de austeritate luate de guvern, inflație și căderea leului, acum cîteva luni proiectul de la servici a devenit brusc prioritar în cadrul firmei, același proiect de trei ani, aceeași echipă, același mediu toxic de acolo, frecat menta pe facebook, pe net, cu același laptop, rapoartele nenumărate pentru Tata la serviciul lui, tot aceeași muzică ascultată, nimic nou, aproape o sută de cărți cumpărate, CM de fotbal, va urma Turul Franței... Fuck! Nu, nu asta voiam să se întîmple din nou anul acesta! Nu asta mă gîndeam că e va-ntîmpla cu viața mea. I'm stuck here. Lucrurile zboară împrejurul meu iar eu sînt blocat aici.

Am încercat și încă mai încerc uneori să scriu, asta în puținul timp liber pe care-l am, dar n-am ajuns la acea voce interioară, cel puțin nu încă. Mai mult, n-am dus la capăt nimic, doar scenariul acela de film, evident, de la care n-am primit nici un feedback. În ultimii ani am citit multă, sau să zicem destul de multă literatură și am văzut o droaie de filme. Dar – nu știu... Îmi trebuie un timp anume, rezervat special și un tempo mai susținut. Sînt prea obosit serile și în week-end-uri. Nu știu dacă există un secret al scrisului, o alchimie specială sau e vorba doar de întîmplare. Cum îți găsești subiecte dacă nu ai trăit mare lucru? Cum capeți autenticitatea? Focus-ul îmi zboară des. Cum știi că ai ales cuvîntul potrivit? Cum poți să-ți dai drumul la imaginație, s-o faci să zboare? Uneori mi se pare că vreau să opresc timpul, că viața și oamenii trec pe lîngă mine și simt nevoia să consemn treaba asta, să surprind însăși zborul.

Rupt între două armonii

Sînt rupt între două lucruri, două dorințe mai exact. Pe de o parte am obsesia aceasta, a vieții într-un oraș mare, a culturii citadine, și pe de alta, a izolării, a fugii de lume. În ambele cazuri – să mă pierd. Pe de o parte îmi plac marile orașe. Cele civilizate doar. Să mă identific, ca-n "City of Glass", romanul lui Paul Auster, cu zidurile, să desenez traiectorii pe străzile pe unde umblu, fără să mă cunoască nimeni. Cafenele, librării, magazine mari și mici, prăvălii de cartier, cafenele, braserii, restaurante de tot felul, chiar și fast food-uri, bulevarde încadrate de copaci sau străduțe pietonale, pavate cu piatră cubică, parcuri, cu oameni relaxați, așezați pe bănci, în preajma unei fîntîni sau a unui iaz, care citesc sau discută, sau fac jogging, sau se joacă, bucurîndu-se de vreme, rîzînd, muzicanți stradali, sau oameni grăbiți prinși cu treburi sau aflați în pauză, forfotă, vibrație, viață, mașini, traficul dimineții și al după-amiezii și al serii, întîlniri cu prietenii, cu colegii, după servici sau la prînz, sau în week-end, cinematografe, concerte, teatru, fete, femei frumoase, farmecul anotimpurilor, căldurile toride de vară, (și am petrecut doar majoritatea vacanțelor în oraș și știu bine cum e), mirosul de tei primăvara, cînd natura se trezește la viață, toamna cu mirosul de frunze și reîntoarcerea la lucru cu forțe proaspete, iarna cu perioada sărbătorilor. Aș scrie despre asta, în mijlocul orașului. Pe de altă parte, uneori toate lucrurile astea mă obosesc, simt că orașul mă sufocă, aerul mi se pare otrăvit, oamenii devin mai răi și atunci visez să evadez, să ajung altundeva, departe de lumea dezlănțuită, să trăiesc o viață simplă, într-un sat, de orice fel, aflat oriunde la cîmpie sau chiar la deal, sau pe malul mării, dar unul civilizat, și, deși nu am trăit niciodată la țară, în natură, îmi pot imagina, destul de ușor aș zice, cum ar fi să fii înconjurat de miresme de copaci, de liniște, și de calm, fără ca nimic să-ți distragă atenția, sau să te streseze faptul că trebuie să mergi la servici, sau că vezi ceva în vitrină și trebuie neapărat să-l cumperi. Doar eu, și soția/prietena, eventual cu mica mea comunitate, cîțiva prieteni pe aproape. Nu, nu singur, e normal. Aș sta în grădină, aș citi – da, aș avea timp berechet, aș asculta muzică, cred că aș vedea filmele în cu totul alt mod, cu o altă perspectivă, mai în detaliu, mai în adîncime. Și plimbările prin împrejurimi, iar noaptea privind la stele. Și, la fel, aș scrie. Asta ar fi punctul comun al celor două "lumi" ca să zic așa, ale mele.

Fragmentarium

Am auzit pe cineva spunînd că s-a apucat sa recitească Dickens dar după cam patruzeci de pagini a pus cartea jos. Simțea nevoia de a "fragmenta" textul. Asta e. Vrem nu vrem, trăim într-o lume fragmentară. Deficitul de atenție este din ce în ce mai scăzut. Dar nu numai din cauza asta. Acesta e spiritul vremurilor noastre. Și ne place așa! Însă cumva, arta continuă să se reinventeze. Inevitabil se găsesc noi mijloace de exprimare. Omul însuși trebuie să fie într-o stare permanentă de reinvenție. De fapt așa a și apărut literatura postmodernistă – povești care curg pînă într-un punct, apoi, fără să simți, încep să se ramifice, story in story, dar care se și întrepătrund, fuzionează. Asta e principala caracteristică structurală a ei. Alături de metaficțiune, care reprezintă tot un fel de fragmentare (și după care mă eu dau chiar mă topesc de plăcere) și de ironie, și de altele. Foarte sugestiv în acest sens e începutul cărții lui Rushdie, "Copiii din Miez de Noapte". Este vorba despre un tînăr medic din India, care, conform religiei, nu avea voie sa atingă pacientele, dar în vizitele sale i se punea în față un cearșaf decupat prin care putea să vadă la un moment dat numai cîte o parte a pacientei. Pe tipă – azi o doare ceva, mîine altceva, si pînă la urmă întregul corp ajunge să-i fie văzut de medic prin acea gaură din cearșaf. Fata începe să se îndrăgostească de el iar nopțile tînărului medic sînt din ce în mai tulburate de vise erotice. Evident, pînă la urmă amîndoi se îndrăgostesc unul de altul, și chiar ajung să se căsătorească, încurajați fiind și de tatăl fetei. O metaforă a fragmentării.Dar totul trebuie făcut într-un mod fluid, nu ca în "Mizerabilii" lui Victor Hugo, care are obiceiul de a opri fluxul narativ, povestind de exemplu ba o bătălie a lui Napoleon, ba istoria unui cartier al Parisului, cam fără legătură cu acțiunea – un fel de documentar. A, și dîndu-și cu părerea despre orice, prea exagerat, dar, enfin, a lucrat cam 30 de ani la carte. Și mai e și francez, cam patetic. Dar, ca să revin la zilele noastre. Mario Vargas Llosa în cărțile sale scrise cam din anii șaptezeci încoace. "Mătușa Julia și condeierul" de exemplu, unde alternează fiecare capitol al fluxului narativ principal cu cîte o altă poveste, un scenariu radiofonic. Haha, ce interesant era cînd scenaristul, după o prea mare perioadă de muncă neîntreruptă, începe să amestece personajele, poveștile, într-un talmeș balmeș! Dar, uite, un excelent exemplu este Paul Auster – cea mai fluidă scriere bună pe care am citit-o, și, după părerea mea, cel mai mare scriitor contemporan, un continuator al lui Vonnegut și al lui Mark Twain. Deși, hm! Paul Auster care, ca atîția mari scriitori, a locuit cîțiva ani buni în Franța, remarca în "Trilogia New York-ului" că cerul Parisului este schimbător, amorf, în comparație cu clădirile orașului, ordonate. Se spune că postmodernismul există și în arhitectură, dar aici nu știu exemple. Nici în film nu am văzut ceva cît de cît ca lumea – poate mai încolo vor mai apărea, dar, deocamdată cel puțin, filmul este un gen închis în paradigmă, în structuri, forme fixe. Deși un film e format din secvențe, care sînt împărțite în scene, care le rîndul lor în beat-uri, toate trebuind să comunice, să funcționeze ca un sistem de roți dințate, fiecare scenă conducînd la următoarea, totul inter-legat, nu ca într-un roman de exemplu, unde e nevoie de (și) mai multă “vegetație”. Dar poate filmul va fi mereu astfel, poate că așa trebuie. Cea mai mare libertate o găsești într-o carte, între două coperți. Aceea e singura formă, structură. Acolo ești cel mai liber.

Prieteni

Tocmai mi-am șters cîteva nume din lista mea de messenger. Ce rost mai are să-i țin dacă oricum nu mai comunic cu ei de cîțiva ani buni?

Nu sînt un tip prietenos. Și nici nu am fost vreodată. Deși, conform zodiei mele, Săgetător, ar trebui să fiu un tip deschis, jovial chiar, un amator de călătorii. Din păcate nici una din aceste calități nu ies în exterior. Nu m-am simțit niciodată bine printre grupuri de oameni, de cînd mă știu. Ai mei îmi spuneau mereu că sînt un sălbatic și asta mi-a dat multă vreme un sentiment de inferioritate. De fapt și acum îmi mai reproșează asta, așa, din cînd în cînd, dar, după ce-am trecut de treizeci de ani, zău dacă-mi mai pasă. Mulți au avut un cel-mai-bun-prieten în copilărie. Și eu am avut unul, dar, hm, cum să spun? Era și nu era ok. Ne întîlneam doar în vacanțe, la bunici, și țin minte că uneori mă șantaja. Mă rog, copilării. În timpul anului școlar stăteam cu părinții, însă la bloc copiii erau mai mici decît mine, n-aveam ce vorbi cu ei. La școală nu mi-am făcut nici un prieten (am fost la o școală de cartier). Ce să mai zic de liceu și facultă?Sincer, mi se păreau, majoritatea, niște tîmpiți. Sau n-am fost eu pe la școli bune? Hm, mda, e posibil. Deși, facultatea cel puțin, era una la care se intra al naibii de greu. Nu, nu trebuia să fii inteligent ca să intri, doar să ai capul plin de formule și tehnici de calcul și antrenat super-bine în rezolvarea exercițiilor și problemelor. Să le știi din reflex. Mă gîndesc că poate nu s-au prea născut generații bune în jurul anilor șaptezeci. X-erii din România sînt oare o generație ratată? Baby boomer-ii din Ro s-au născut mai tîrziu, apoi au apărut decrețeii. Și mai e și orașul ăsta meschin, plin de emigranți, coloniști, în general la prima sau a doua generație, veniți exclusiv pentru muncă, absorbiți doar de industrie, influențați de regimuri, suferind de lipsa de informație, lipsiți de presă liberă, de reviste adevărate, de televiziune, cărți, filme, și apoi de mîncare și curent electric, și cu odraslele lăsate de izbeliște, prost crescute. Apoi, în anii 90, mulți au emigrat. Practic, cea mai mare parte intelectualilor, sau, mă rog, a pseudo-intelectualilor, cei care au acum vîrsta între 30 și 50 de ani nu se mai află-n țară. Au rămas skunkșii și fraierii și cei slabi sau porci. În fine. „I'm a loser baby so why don't you kill me?”. Dar m-am îndepărtat prea mult de subiect, fiindcă voiam să scriu la subiect.

Odată intrat la această firmă, acum vreo opt-nouă ani, am crezut că lucrurile or să se mai schimbe puțin. Alt mediu, multinațional. Am cunoscut și oameni OK. Mai maturi, într-un fel. Mă gîndesc că m-am mai maturizat și eu puțin. Tot într-un fel. La început îi consideram pe toți grozavi, mai ales după ce-am fost cîteva luni în străinătate mi-am zis – uite, în sfîrșit mi-am găsit prieteni, am ieșit din cușca mea în care-am trăit pînă acum. Dar nu a fost așa. M-am înșelat privitor la majoritatea colegilor mei. Nu la toți, dar hai să zicem în opt din zece cazuri. Apoi fiecare a devenit din ce în ce mai mult el însuși, fiecăruia i-a ieșit adevăratul caracter la iveală. Se pune că adevăratul caracter iese la suprafață cînd omul e supus în condiții extreme. Pe naiba! Asta-i o teorie greșită, îți spun io! Adevăratul caracter iese la iveală și prin rutină! Prin influențele mediului, care rod zi de zi, constant, învelișul omului. După ce treci de persona. Deodată începi să-i observi defectele. Ca atunci cînd stai o vreme cu cineva și vezi că se schimbă pînă ce devine o cu totul altă persoană și atunci te întrebi: ce naiba am văzut eu la ea? Mda, e ca un fel de mariaj. Stăm înghesuiți în firma aia cîte patru oameni într-un birou, unii chiar mai mulți, alții în niște hale. E greu. La firmele de succes din lume, stai singur în birou, dar noi nu sîntem o firmă de succes. Stai mai mult cu ei decît cu consoarta, fir-ar! În fine. Și ce am văzut? Am văzut ieșind multe lucruri la suprafață, de exemplu ambiția – oameni care refuză să iasă la bere fiindcă știu că vor fi șefi și vor să se distanțeze. Alții obsedați din ce în ce mai mult de bani, încît își scot orice altceva din cap, idealuri, șamd. Colegi care cînd le vorbești despre un film, te înterup imediat și-ți povestesc unul idiot, cu multe "faze". Genul ăsta. Apoi vezi că unii încep să plece din companie. De fapt, la noi e un du-te vino perpetuu. Sîntem ca într-un aeroport. Însă ce mă deranjează e ca majoritatea pleacă scuipînd. Cu cîteva luni înainte încep să mîrîie. Apoi încep să jignească împrejur. Te acuză că ești slab că stai aici, că nu mergi să vezi lumea (ie să muncești și mai mult). Eh, poate au dreptate. Mai poți rămîne prieten cu unii ca ei dup-aia? Hm. Prietenia adevărată nu trebuie să se oprească în cadrul firmei. Trebuie să transceadă colegialitatea. Cu unii am rămas. Cu foarte puțini, doi-trei, poate patru. Iar cei care rămîn... well, nu știu. Nu-mi plac în general. S-au transformat în niște roboței corporatiști. Bani, muncă, viloace, proprietăți, emisiuni teve cretinoide, filme proaste, bîrfe și stress, mult stress. Cam atît, cam atît. Acuma, sînt toți pe la vîrsta cînd fiecare își are familia sa. Își pun fotografiile pe Net, cu bebelușul, cu soțul sau soția, în concediu, toți fericiți, mulțumiți. Mă rog, poate că așa e și normal. În fine. Știu, dau prea mult vina pe mediu, pe factorii exteriori. Dar nici despre asta nu voiam neapărat să povestesc.

Eu nu sînt așa. Eu am o fire mai contemplativă. Tot citind pe Net una alta, ca un adevărat information junkie, mi-am dat seama că am toate simptomele unui hipersesibil. De parcă asta ar fi o boală! Nu, nu este! Am nevoie și de liniște, de solitudine, și de un moment al meu, de un loc numai al meu unde să stau și să citesc, să scriu, să văd un film bun. Dar doar uneori. Nu neapărat ca să mă izolez mereu. Prea multă singurătate strică, ajungi să vorbeși singur și s-o iei razna dup-aia. Cred că serviciul ăsta al meu m-a ajutat din acest punct de vedere, măcar mai vedeam oameni împrejur. Deși mai mult oameni cu care nu am absolut nimic în comun, în afară de job. Nu le împărtășec modul și stilurile de viață și de gîndire. Acolo efectiv nu prea am cu cine vorbi despre cărți, despre filme. Cu o singură excepție. În rest - majoritatea sînt ca-n romanul acela al lui PKD, în care unuia dintre personaje i se părea că toată clădirea e infestată cu androizi. Poate că așa par și eu, văzut din exterior, nu știu, e greu să-mi dau seama. Poate arăt ciudat, de fapt cred asta, aproape mereu singur la cantină, singur prin oraș în pauzele de masă, cutreierînd librăriile, străzile din Unirii. La început eram inhibat, dar acum cred că m-am vindecat de asta. Dar nici nu vreau să fac parte dintr-un grup. Țin la individualismul meu cu dinții și nu m-am lăsat influențat absolut deloc de tentativele alea de spălare a creierilor numite team building-uri. În fine. Ziceam mai sus despre site-uri sociale. Am doar doi prieteni pe facebook. Mă rog, mi-aș mai putea face vreo trei-patru, dacă-și fac cont. Blog-ul asta nu-l citește nimeni. E ca un mesaj aruncat la întîmplare într-un ocean de informații de tip junk. Din messenger mi-am șters multe foste cunoștințe. Mă gîndesc cum pot unii să aibă atîția prieteni, cu sutele? Ce firi trebuie să aibă! Dar eu nu am ambiție. Nu sînt un tip ambițios. Cînd sînt eu în fond? Nu am prea făcut mare lucru în viață și nu știu dacă voi face ceva. Îmi propuneam să scriu, dar n-am trăit destul viața ca să am din ce să mă inspir. A, fetele! Da, de asta n-am vorbit. Mi-au plăcut cîteva, dar nu de la servici, sau, mă rog, una, dar avea ceva care nu-mi plăcea. Nu, nu că era ciudată, doar că avea capul intoxicat de cîteva idei proaste, legate de bani în general, știi? De fapt, n-am avut niciodată o relație cu o ingineră – dar nici nu intenționez! De fapt există categorii și mai plictisitoare, contabilele de exemplu. În fine. Mie-mi plac fetele ciudate, știi? Nu cele sociabile, care merg numai în grupuri și bîrfesc – astea-s unele din cele mai proaste ființe din lume. Toate fetele aici au fie o atitudine defensivă fie una agresivă. Asta din cauză că bărbații români sînt în general porci și proști și de aici e și firesc... Mă gîndesc ce drăguțe erau franțuzoaicele, ce deschise și inteligente și cu cît bun gust! Ah, trebuie să plec de aici, din țara asta! Iar am revenit la vechea mea obsesie! Am scris ce-am scris și tot aici m-am întors, la punctul dureros. Ce naiba caut aici în shit-ul ăsta de țară? Poate că am într-adevăr mai mult timp liber dar nu am despre ce să scriu, doar citesc și mă uit la filme? Pînă cînd? Măcar de-aș avea o familie, cu unul doi,copii. De fapt, poate de asta vreau să scriu, ca să las ceva în urmă. Și atunci? Don't know, man, I really don't know. Momentan mă simt, cum scria Henry Miller în "Primăvară neagră", "...ca o crenguță în oceanul timpului."

Încotro?

A trecut deja o treime din acest an. Și ce mă-ngrijorează cel mai tare este că ultimii ani seamănă prea mult unul cu altul. Ca niște linii paralele pe care le trag, ca să-i număr. Ce am făcut practic de la începutul anului? Foarte puțin. OK, am scris o chestie ceva mai bună, (despre care-am povestit în postul precedent). Și care mă tem că va avea aceeași soartă ca la concursul de data trecută. De ce nu? După ceea ce s-a întîmplat nici nu știu nici măcar dacă mi-a fost înregistrat în concurs. Și mă gîndesc că și anul trecut s-a întîmplat la fel. Dar voi fi mult, mult mai deprimat. Un prieten îmi spunea pe Net odată, hei, relax, vezi că au trecut abia cîteva luni. Mai ai timp să-ți îndeplinești planurile. Dar nu prea fac nimic deosebit. Îmi revin greu după servici, care mă extra solicită. Abia am timp să mai citesc cîte-o carte. Lucruri mici: am citit vreo zece cărți, dar de luat, mi-am luat, evident, de zece ori mai multe. Am văzut peste 60 de filme. Multe thriller-e, ca subiect pentru scenariu. Apoi vreo duzină de Nouvelle Vague, de care-am făcut rost cu greu. Apoi m-a amuzat chestia cu vulcanul care are un nume ciudat și cu anularea zborurilor. Și m-au amuzat pupincurișii care erau în misiuni în Franța și care au fost nevoiți să mai rămînă pe-acolo. Dar s-au simțit bine. Dacă prind vreo ofertă mă gîndeam să merg și eu la Paris. Cinstit, pe banii mei adică, nu cu firma asta de piloși. Dar mi-e să nu mai erupă odată, sau să izbucnească celălalt, care-i cică mai mare. A, m-am întîlnit cu doi foși colegi care lucrează în Finlanda. Și m-am bucurat că-i văd. Ce oameni de calitate am pierdut! Mă uit la cantina firmei – calitatea oamenilor este din ce în ce mai subțire, ca șnițelul de porc de acolo, gătit prost, cu mult ulei. Toți rupții în fund, jegoșii, toți amărîții. Ce-i asta, America? Îndemnul de pe Statuia Libertății? Așa s-a ajuns. Și nu e nici un semn de ameliorare. Nici la lucru, nici în țară, nici cu viața mea, care stagnează. Ce aștept? Un miracol, ca-n piesa lui Leonard Cohen? Ce să fac? Au francezii un proverb: 'qui ne fais rien, fais mal'. Și nu mai vine odată primăvara asta cu adevărat! Încă mai trebuie să pornesc căldura la calorifer, și mai e o zi pînă Întîi Mai. Păcat că e sîmbătă și aici de punți nu s-a auzit, sau se fac că n-au auzit.

La servici treaba s-a împuțit. Încă din decembrie mă gîndeam să merg la un proiect mai nou. Dar tocmai am aflat săptămîna asta că proiectul la care lucrăm acum a devenit brusc (ciudat?) mai prioritar. Și deci sîntem blocați pe post. Mai exact, expresia care s-a folosit este: nu vă puteți transfera. De plecat puteți pleca doar dacă vă dați demisia. Ăsta-i stilu' de management românesc! Deci tot GSM. Shit. Urăsc proiectul ăsta! Adevărul că oricum n-am experiență pe partea proiectelor astea cu hard-ul. Ei și ce? Oricum aș fi vrut să învăț. N-are cum să fie așa greu. Plus că se făcea training în Franța mea dragă, dar, nefiind nici băgăcios, nici prieten cu șefii, nici pupincurist, oricum, nu cred c-aș fi reușit să ajung. Și ne-am și împuținat. Grați a plecat. Mă simt f. prost din cauza asta! Stăteam fain acolo în birou, noi doi, spate la spate. Uneori mergeam la masă sau discutam despre filme. Sau prin oraș, la o librărie. Dar știu. Nu m-am purtat prea atent cu ea. Eu îs mai sălbatic, recunosc, deseori prea adîncit, scufundat în propriile gînduri. Uneori treceau zile fără să schimbăm mai mult de cîteva vorbe. Dar oricum, eram uniți ca prin niște fire nevăzute. Dar astea nu prea țin. Și nu mă așteptam să plece. E drăguță. Energică, cum îmi place mie. Înaltă. Hm, nu prea găsești fete înalte pe aici. Puțin cam miștocară, ca orice timișoreancă, dar bună la suflet. Cam imatură în unele lucruri, dar, fiind sociabilă, se vede că se pricepe la caractere. Plus intuiția feminină. Păcat că-i măritată. De fapt, nu știu, e ciudat că uneori îmi lăsa impresia că nu este, sau că s-ar fi despărțit. Poate așa o și fost, dar apoi s-a împăcat, dar nu mai scriu acum lucrurile care m-au făcut să cred asta. Ce mai e și viața! Unii vor ceva, dar își dau seama că n-au curaj și revin, anchilozați sub atingerea baghetei conveniențelor. Alții rămîn doar cu o impresie. Așa a fost și plecarea ei din proiect. Spunea că a luat o decizie fără să se gîndească prea mult. Așa sînt unii. În fine. Faptul e că din zece negri mititei, cîți eram la început, zece code monkey, am rămas patru și trebuie să ducem la sfîrșit o porcărie de proiect, fiind bruiați zilnic de tot felul de oameni din Franța, și pe care trebuie să-i servim, fiindcă aici imaginea în exterior este ceea ce contează în primul și-n primul rînd. Mă gîndesc că nu sîntem o echipă normală, și că lumea fuge de noi. Ăsta-i alt lucru care mă pune pe gînduri. Nu ne suportă nimeni. Și nici pe mine poate. Mă întreb ce părere au ceilalți din celelalte echipe de lîngă noi, despre mine. Ei, care-s atît de sociabili, expansivi, exuberanți, gălăgioși, vorbăreți - chiar excesiv. Și mă concentrez din ce în ce mai greu la servici. Uite un exemplu de activitate pe care-o fac. Zilele trecute îmi trimite unu din Franța un set de log-uri cu toate actvitatea binarelor noastre pe ultima săptămînă, în full traffic, și-mi cere să mă uit peste ele și să-i zic dacă mi se pare ceva suspect. Fuck, man! Și dă-i cu grepuri, zipgrepuri, vezi cînd s-au făcut takeovere, de ce. Nu mai rezist, man! Spunea un coleg că se simte obosit tot timpul. Altul, mult mai tînăr, îi împărtășea sentimentul, ca să zic așa. Nasol, man! La alte firme se trage și mai greu, știu asta, că am mai lucrat și prin alte părți. Dar nu știu cît voi mai sta aici. Într-o zi îmi voi da demisia. Sper cît mai curînd. Și m-am săturat de țara asta. Și mă voi duce la Paris. Voi închiria o mansardă, cît mai sărăcăcioasă și mai ieftină, dar trebuie neapărat să fie o mansardă, cu vederea asupra mării de acoperișuri. Preferabil și cu o mică grădiniță deasupra. Și într-un imobil cu oameni simpatici, cam ca-n 'Baisers volés'. Am să stau la o măsuță și am să scriu la laptop, știi? Am să scriu trei romane! Dintr-o răsuflare, fără pauze, un an întreg. Am să încep poate cu o culegere de povestiri, ca antrenament, și apoi – trei romane. Postmodernist, dar fluid, cum îmi place. Cred că, dacă ar fi să spun într-un cuvînt care e cel mai important lucru în artă, l-aș spune pe acesta: fluiditate. A, și aș scrie încă un scenariu de film, că acum am experiență, poate pot să-l vînd undeva. Și poate îmi voi găsi o consoartă, scriitoare sau artistă. O fată deschisă, cu bun gust și bun simț, cu care să am un copil. Și chiar dacă nu voi fi publicat, măcar să le scriu. Nu-mi pasă. Și, dacă nu-mi merge la Paris, poate că mă voi duce mai departe, la New York, dacă acolo chiar este capitala culturală a lumii. Măcar să încerc. Asta pînă la patruzeci de ani. Oricum nu mai am mult pînă la middle age, pînă devin un quadragenar. După aia – nici nu-mi pasă ce se va alege de mine. Poate voi muri sărac. Nu voi avea niciodată bani ca mulți dintre colegii mei. Dar voi fi mai fericit și mai împlinit. Și mai uman.

Înainte și după concurs

Am lucrat cam două luni la el, și am cam dat tot ce am putut din mine. Serios. Consider și acum, cu o detașare dată de trecerea aproape a unei luni întregi, că subiectul e interesant, cu acțiune, cu subtext și chiar și dialogurile, în general, sînt destul de OK. Am scris aproape în fiecare seară la el, mă rog, cu unele pauze, timp în care m-am mai documentat, am văzut și revăzut cîteva zeci de filme de gen – thrillere, dar nu numai. În tot acel timp nu mi-am luat liber de la servici decît două zile. Consideram că-mi ajung serile și week-end-urile. A, și la servici îmi mai notam cîteva idei într-un carnețel roșu, cu spirală, pe care mi l-a dat Grați, și pe care-l purtam tot timpul cu mine. În ultimele două săptămîni însă simțeam că 'I loose steam' – asta poate și din cauză c-am uitat un lucru esențial, o regulă care spune că nu trebuie să uiți să te simți tu însuți bine în timp ce scrii. Ori asta se vede, cred, mai ales în ultima parte, cînd mă simțeam obosit, și am scris greu, 'cu sînge', cum se spune. De fapt acolo era și climax-ul, pe care l-am visat chiar cînd eram pe la început. Am început să scriu de mînă, într-un caiet, cu caracterizarea personajului principal, apoi a celor secundare, apoi am schițat plotul și am început să scriu synopsis-ul iar apoi am trecut la treatment. După prima parte, îmi ardeau deja mîinile să m-apuc să scriu pe calculator, așa c-am început să scriu mai devreme de-a avea foarte clar în minte toate detaliile. Apoi, cam după primul sfert, m-am oprit. M-am blocat. Nu mai știam la un moment dat cum să scot personajul principal dintr-o încurcătură. Dar asta am rezolvat-o după ce am discutat puțin cu un prieten pe Net – de fapt ideea mi-a venit în timp ce formulam emailul. Chiar și cu doar cîteva zile înainte de predare mi-am zis hai să umplu un gol aici, era vorba de un detaliu al unei evadări, care era lăsat în parte la îndemîna imaginației, poate neesențial. Dar mi-a venit o idee. În minte nu-mi suna ca fiind cine știe ce, dar pusă pe hîrtie, zău că m-a dat și pe mine pe spate! În fine. La început mi se părea că pot umple lejer 120 de pagini, sau că nici nu mi-ar ajunge pe cît aș avea, dar în final n-am depășit decît cu foarte puțin o sută. Asta scris cu paragraf 1.5, conform regulilor lor, și cu Times New Roman 12 (care arată ca porcu' – nu știu de ce nu se cerea Courier, dar mă rog.) Dar cumva, nu știu cum, simțeam la un moment dat ca totul, dar absolut totul, întregul Univers îmi era împotrivă, știi? Aglomerarea de lucruri la servici, probleme acasă, gălăgie de toate felurile împrejur, o mică răceală, și așa mai departe. M-am simțit extenuat, am resimțit efortul chiar la o săptămînă după ce l-am uploadat. Da, aici o altă greșeală, de notat, aceea că nu știu să-mi dozez efortul, să-mi revin repede de la servici, și să fac un switch rapid de context, ca să mă exprim ca-n IT. Și mi s-a întîmplat cel mai rău coșmar, de care mă feream și mă feresc tot timpul. Acela că upload-ul a eșuat la început, deși știu bine că i-am permis folosirea cookie-urilor și a java script-ului. A trebuit să pun securitatea sistemului de operare pe minim, dar pe minim!, și apoi să aștept un timp, și abia la a nu știu cîta încercare, mi-a apărut mesajul de succes. Am fost dărîmat la început. Acuma, ce să mai cred? O fi fost bine? Cine poate ști? Răspunsul e vînare de vînt. Deși, dacă o apărut mesajul la final înseamnă că o fi reușit, nu? Ce naiba, doar nu... Pe de altă parte am lucrat și eu la programarea de aplicații Web, e drept, mai demult, acum zece ani, dar continui să nu mai am încredere în niciun fel de soft. Și ăștia, ce naiba nu trimit un mesaj de confirmare – îți dai seama ce mai soft au! Am mai întrebat pe forum și cică nu se trimite. Și nici juriul nu-mi place, în general. Un cineast de mîna a șaptea, o scriitoare de mîna a șaptea, un critic conformist aproape de pensie, tot de mîna a șaptea, și încă doi mai tineri, care, mda, mă rog, văd lucrurile mai în spațiu, deși nu prea știu cît se pricep ei la scenaristică și cît sînt de răbdători. Și dacă citește cineva cu adevărat, și prinde simbolurile și înțelesurile. Pentru că eu presupun întotdeauna că cititorul e inteligent. Enfin.

Și acum? Aștept pînă-n 20 mai pînă se anunță eventual ceva, sau pînă la-nceputul lui iunie, cînd se desfășoară Tiff-ul? Deși dacă nu te anunță pînă-n mai, e evident că șansele-s zero. Mda, dacă pînă-n 20 tot nu primesc nimic, e clar că ori nu le-a plăcut, ori nu l-au citit ori ... nu a ajuns (coșmar). Anul trecut am avut un bad feeling despre asta. Cu o zi-două înainte de a se publica anunțul pe pagina lor de web am visat că tot ce scrisesem eu într-un carnețel s-a șters. Chiar cred în lucruri din astea. Și așa s-a și întîmplat. Inițial nu a fost un mare șoc atunci cînd nu mi-am văzut numele pe lista finaliștilor, dar apoi, încet, încet, m-a cuprins o depresie. De atunci însă, între timp, în ultimul an, am studiat serios filmele, am citit cărți, manuale de specialitate, am citit scenarii și, desigur, am văzut o droaie de filme bune. N-am prea pierdut timpul prea mult în privința asta. Oricum, știam că scenariul de anul trecut era prost. Dar anul ăsta chiar m-am străduit. Și chiar am găsit un subiect, nou, original, pe care l-am dezvoltat ca lumea. Și aș mai putea încă să-l mai șlefuiesc, să-l mai cizelez, mai am cîteva idei cu el, dar ... nu știu, acum nu-mi prea mai vine. În fond, cum altfel poți să-ți dai seama că e gata, decît din instinct? Mă gîndesc să vorbesc cu cineva de pe forum, să mă îndrume, dar parcă poți să ai încredere? Mi-e să nu mi-l fure, ca orice lucru din țara asta. Sînt destui indivizi dubioși pe-acolo. Și mulți sînt genul de oameni cărora le plac filme din astea proaste, în genul minimalismului românesc, cu acțiune atît de dezvoltată încît abia face valuri într-un pahar cu apă. Era un articol acum vreo lună în Adevărul Literar și Artistic, despre faptul că așa zisul nou val minimalist românesc (cum sună!) și-a atins limitele și trebuie depășit. Și e scris de critici ca lumea, de Anca Grădinariu de exemplu (preferata mea! - apropo, o urmăresc pe Twitter), nu de babalîcii ăia pupincuriști cărora le plac filmele cu adjective, avortoane, fluiere, șaorme, fasoane etc. De fapt articolul e cam ca un pumn în plexul pseudo cineaștilor din Ro din ultimul deceniu, prea mult ridicați în slăvi, extra premiați, și ale căror filme nu-s vizionate de nimeni. Ce m-am mai răcorit citindu-l! Mi-am zis: Uau, man! Uite, nu-s chiar singurul om care gîndește așa!

Mă întreb dacă mai are rost să continui cu scrierea de scenarii. Măcar așa, pentru portofoliu. M-am tot gîndit și gîndit. Șansele de a reuși ceva care să se și materializeze într-un film sînt mici, indiferent de valoarea scenariului. Cauzele sînt multe – mediul corupt, extrem de corupt, în primul rînd, apoi lipsa unei industrii adevărate, etc. Plus că – asta e, mulți se consideră auteur-i. De fapt, apropo, tocmai am citit cartea lui Michel Marie despre noul val francez. Eu cred că afirmația lui Truffaut privind cinemaul de autor este una entuziastă, adesea scoasă din context, și în același timp este una de orgoliu, făcută la începutul carierei, cînd căuta să-și facă un nume, și deci înainte de a face lung-metraje. De atunci însă a trecut mai bine de o jumătate de secol. Lucrurile s-au mai schimbat. Cinematograful a evoluat. Nici ei nu erau pe deplin auteur-i, în fond. Aveau scenariștii lor, plus cei care le scriau dialogurile, etc. Regizorul e directorul filmului, evident că-și pune amprenta peste tot, dar – dar! – filmul se face în echipă, iar el nu are cum să le facă pe toate. No way, sir! C'est n'est pas comme ca! Dar, ca să revin la ideea principală. Urmăresc forumuri pe Net, nu doar aiureli românești, sînt abonat la grupuri, bloguri și reviste online de specialitate, dar cam degeaba. Dar ca tu, de aici, din fundătura de țară în care te afli, să ajungi să scrii pentru 'dincolo', este ... oricît de optimist ai fi, doar un vis. Nu, nu cred că poți ajunge undeva în lumea asta a filmului doar de unul singur. Mai demult credeam asta, acum însă... De fapt ... dar nu, nu văd cum.

Ziceam că m-am tot gîndit și m-am gîndit. Vreau să scriu, asta-i clar. Trebuie s-o fac, altfel simt că explodez. Dar nu, nu scenarii. Adică ... nu știu, nu cred. Mai bine ficțiune. Un roman, sau povestiri. Acolo ai o libertate deplină de exprimare, nu trebuie să respecți o structură, nu trebuie să-l faci 'accesibil' (se știe, oamenii proști nu citesc cărți). Poți fi independent, lucru care, zic eu, mi se potrivește. Chiar dacă nu se prea citește în măsura în care se văd filme, măcar poți ajunge să fii publicat. Da, mi-ar plăcea să pot trăi numai din scris, chiar dacă aș cîștiga mai puțin la început. Poate că se va putea, poate că se poate. De altfel cred că sînt puține locuri în lumea asta în care poți să te descurci doar din asta. New York, Paris, Berkeley, Londra, nu mai știu, eventual, poate, Barcelona, sau altundeva, cîteva puncte în Europa, unde statul mai bagă ceva bani și oamenii-s mai destupați, i.e. mai civilizați și deschiși. Dar, cine știe? Să vedem.

Laptop pentru sedentari

Să zicem că ți-ai luat un laptop. Te gîndești: OK, man, a venit cu de toate, și mai e și compact, etc., nu mai îmi bat capul să-i fac upgrade o vreme. Apoi te gîndești: hei, ce mi-ar trebui un mouse! E mai ușor decît cu touch pad-ul! De care? Păi, wireless, nano, că doar e mobil, nu? OK. Și dacă tot scoți banul, zici: hai să-mi iau un kit cu tastatură wireless, să stau mai lejer cînd scriu, și mai la distanță. Apoi, conform unei legi a lui Murphy, informația ajunge să-ți ocupe treptat tot hard disk-ul. Cu alte cuvinte, oricît de mare ți-ar fi hardul, tot nu-ți ajunge. Așa că trebuie să-ți iei neapărat și unul extern. Cel portabil, care e alimentează printr-un port e mult mai scump, mai fragil, dar arată mai cool. Dar o viață avem! Te gîndești: hei, dar eu aș vrea să-l folosesc pentru filme, video, nu ca backup, sau ca o extensie! OK, hai să mai iau încă unul, cu alimentare externă, mai mare, la același preț. OK. Hm, dar și ăsta e fragil, man! Mi-aș face backup la niște filme, muzică, pe un DVD care ține, nu?, o sută de ani. Writer-ul meu intern nu-l prea folosesc, cam vibrează și oricum aș avea de scris multe: poze, filmulețe pe care le-am făcut - par mai safe. Și muzica și filmele luate de pe Net, că ce-ți place ție nu se găsește așa, peste tot, tu ai gusturi din ălea fine, nu ca prostimea. Writer-e externe mari nu se prea mai fabrică, fiindcă au apărut blue ray-urile (scumpe rău, man) și plus că-s la modă chestiile astea mai mici, ca netbook-ul. Așa că-ți iei tot unul slim, da să fie alimentat ferm de la priză. Așa. Ce-ți mai trebuie? Boxe, evident. Placa de sunet are ceva high def, sună cool, dar doar cu boxuțele integrate nu poți să intri în feeling-ul de extaz. Ok, deci ia-ți și niște boxe! Cu bași puternici (ce să fac dacă ne plac joasele)! Eventual certificate THX, să-l auzi pe Jarre ca la el în living room! A, și niște căști, neapărat, că stai la bloc. Apoi, toată lumea știe că laptop-urile, asta e, se cam încălzesc. Un coolpad i-ar face bine. Da, cu rotiță de reglaj a vitezei de rotație, silențios. Mda. Oricum, un intelectual trebuie să-și ia și o multifuncțională – mai o copie, mai o scanare a unei poze mai vechi, mai tragi ceva la imprimantă să vezi cum arată în pagină. Dar știi care e cel mai mare pericol pentru un electronice? Praful! Acarienii! Deci îți trebuie și o husă, sau o geantă, ori un rucsac. Și, fiindcă tot nu te simți sigur, trebuie să-ți iei și un ups sau măcar o priză cu stabilizare de tensiune, fiindcă aici în țara asta curentul e foarte prost. Apoi un webcam – da' unul cu rezoluție mai bună. Plus un modem, dacă vrei să ai două comp-uri conectate la Internet în casă. Tot wireless, să nu te-mpiedici de atîtea fire, că deja ai atîta aparatură-n casă că abia mai ai loc să mergi. OK. Acum cel mai interesant ar fi să ai un monitor mai mare. Nu un laptop mai mare, că-ți pierzi din mobilitate. Nu, frate, ci unul full HD, să-ți clătești ochii. Eventual cu led-uri, cum se fabrică mai nou, și care consumă mai puțin. Și conectat, evident, prin HDMI. Deși și un media player ar fi interesant, în felul ăsta, laptop-ul îl ții doar pentru chestii serioase. Pe care tot n-ai cînd să le faci, dar asta-i altă poveste.

Locul meu

Mă gîndesc uneori că de fapt eu nu trăiesc aici, în acest oraș, nici în această țară. Nu mă identific cu absolut nimic de aici. Ba chiar afirm cu tărie că disprețuiesc țara asta și că uneori o urăsc. Nu-mi plac oamenii, nici cei din Timișoara nici cei din București, nici cei de la țară, nici cei din alte orașe. Nu-mi place mentalitatea lor, atitudinile defensive, money-oriented, bășcălioase, admirația față de bădărani. Nu-mi plac filmele din valul minimalist, nici literatura scrisă dintr-o suflare. Nu împart cu ei obiceiurile, acelea care le-au rămas - mersul la bere cu prietenarii, unde fetele formează un grup separat de băieți - dar nici cele noi - fascinația mall-urilor, a supermarket-uri, a emisiunilor teve autohtone, la care nu mă mai uit. Ocolesc locurile aglomerate, de la barurile de snobi unde oamenii se uită cu o privire tîmpă spre celular, unde vin să-și etaleze ultimele achiziții auto sau imobiliare, sau să suspine după ce obiecte mai au nevoie, sau să se laude cu locurile pe care le-au vizitat în fugă și cu hainele cumpărate, evident, de la mall-urile de acolo, sau să povestească ce au citit pe site-urile cu știri semidigerate, sau ce faze au mai văzut la televizor sau la radio. Și care nu citesc nicio carte și se duc la un film doar ca să aibe ce povesti unde-au fost după aia, și cît i-a costat, și forma scaunului, și gustul pop-corn-ului. Și ăștia se numesc intelectuali. Cei care-au absolvit o facultate în Timișoara sînt și mai îndobidociți, se vede de la un km. Ce bine că n-am făcut politehnica – cred că-i cea mai proastă instituție de învățămînt din Europa! Vai, poate aș fi fost și eu acum cu creierul prăjit ca ăștia!

Perimetrul în care îmi petrec zilele este unul destul de restrîns, cartierul unde locuiesc, servici, situate, din fericire, aproape, și chiar într-o zonă centrală, cîteva librării pe care le frecventez, și cam atît. Mda, cam puțin, nu? Universul în care trăiesc este în schimb mult mai mare. Trăiesc de fapt în lumea din cărțile pe care le citesc, din filmele pe care le văd. Este mult mai interesantă decît lumea externă – uneori mai frumoasă, dar uneori mai urîtă. Dar, hei, măcar este viața ”fără grăsime”, fără lucruri redundate. Și mai cred că viața imită arta. Așa că mai există o speranță.

Un coleg din altă echipă, mai în vîrstă, cu care nu prea vorbeam de obicei, se plîngea la cantină că citește atîtea cărți de specialitate (el are un hobby – arheologia) dar nu are cu cine să vorbească despre ele. Și nici cu cine să împărtășească interesul, să-și formeze echipă cu care să meargă să ... descopere ceva. Hei, cam ca și mine, i-am zis! Uneori mă consider singurul om din partea asta a țării interesat în mod artistic de film, de literatură. Mă simt izolat, ca o insulă. Cred că totuși, orice s-ar spune, nu trebuie să fim influențați de mediul social în care ne aflăm. Mă gîndesc uneori să plec din țară. De fapt de cînd am terminat facultatea mă gîndesc, periodic, la asta. Poate că într-adevăr locul meu nu e aici. Ci într-o țară civilizată, ca Franța, sau America, sau UK - poate m-aș putea exprima mai bine acolo. De ce stau? Well, după ce-am fost la Paris, am văzut niște lucruri – oameni ialienați, nivel de viață modest al clasei de mijloc, și oarecare rezerve față de străini. De fapt, nu știu exact. Poate nici nu am frecventat cercurile care mă interesează. De fapt tot ce-am făcut în afara lucrului a fost să explorez Parisul, să mă las purtat de liniile de forță ale străzilor. Dar asta mi-a plăcut! Și acolo aș face de fapt cam ce fac și aici, dar acolo aș avea mă gîndesc și mai puțin timp liber pentru scris, pentru văzut filme. Plus adaptarea la o limbă nouă. Pe de altă parte acolo poate mi s-ar putea publica ceva, undeva, nu ca aici, unde se merge tot pe cunoștințe. Și aș avea de-a face cu oameni mai normali, nu cu genul de tipologii false, sau fără fond, ca aici. Se spune că peste tot e cam la fel, dar eu nu cred asta. Ce caut totuși într-o țară în care cititul unei cărți este văzut ca snobism, jogging-ul – ceva de care se rîde iar jazz-ul e considerat muzică de nișă?

Blocajul

Nu știu. Cred că mă las. Și de scris și de ideea de a mai scrie vreodată. Mi-e greu. Și-n plus nu știu ce-i cu mine în ultimul timp. Sînt obosit, iar după zece ore petrecute la servici, mă simt atît de stors încît nu mai am puterea, voința, capacitatea de concentrare, pentru a sta și a scrie, nici de a-mi imagina măcar. Și mi se face somn. De fapt treaba asta nu-i pentru mine, dacă stau să mă gîndesc. Scenaristica. Plus că trebuie să ai un mediu, să ai un grup de oameni în jurul tău care-ți împărtășesc pasiunea pentru film, pentru cărți, pentru cultură în general, ori eu sînt izolat, ca un Robinson pe o insulă deșertică populată cu idioți. Poate că nici nu se poate de fapt. Unul din preferații mei, Truffaut, a introdus de fapt noțiunea de film de autor, ie un film în care regizorul este și scenarist, deși unele din filmele sale sînt adaptări. Dar oricum. Un alt scenarist spunea că a primit deseori comenzi de a rescrie filme scrise prost de alții, pentru că el știe să scrie ca un pro, stăpînește structura, principiile, are stilul format. Și ideile se fură, asta e, chiar și dincolo, darămite aici în țară. De fapt se copyrightează modalitatea, forma de expresie, nu doar ideea. Pentru că idei poate avea oricine. Dar de la idee la produsul finit, opera artistică, e o cale lungă, lungă de tot.

Am un termen, un deadline, pînă la concurs mai am cinci săptămîni și două zile, iar în ultimele trei mi-am tot stors mintea să-mi imaginez structura, am scris un aproape un caiet întreg cu structura de bază, caracterizarea personajelor, plot point-uri, adică blueprint-ul, arhitectura, scheletul. Mă gîndesc la subiect și în timpul liber la servici, îmi iau carnețelul cu mine la bufet și încerc să schițez ceva dar tot nu iasă nimic. De fapt stilul meu este acesta, ca și la lucru, să amîn ce am de făcut cît mai mult, pînă intru în criză de timp, apoi să mă stresez, și să intru în febra creației. Nu-s deloc conștiincios, mai degrabă dezordonat. Structura mea are probleme: plot point-ul unu este cam tras de păr, actul doi lîncezește, e cam subțire, mai trebuiesc cîteva scene tari, și care să aducă o tensiune progresivă plotului, și nu știu cu ce să-l mai umplu, iar finalul mi-e neclar, și nu mi-e format în minte, de fapt ar fi dar ar ieși ca un clișeu. O regulă spune că trebuie să dai la final spectatorului ceea ce așteaptă, dar într-un mod în care nu se așteaptă (William Golding). Inițial m-am gîndit la alt subiect, dar am luat-o pe arătură, și nu știam să scot drama de acolo, iar pesonajul meu principal începea să se simtă bine; de fapt acesta și era scopul, dar abia la final, nu în primul act. Apoi m-am gîndit să scriu despre ceva care, cît de cît, cunosc, și îmi și place. N-are rost să spun despre ce, deși știu că paginile astea nu le citește nimeni dar abosolut nimeni. Inițial ideea ar fi mers, asta pînă la finele actului întîi. Dar acum și acela mi se pare atît de departe de realizat, imposibil practic, încît mă gîndesc cum naiba am crezut vreodată c-o să pot face asta.

Mă panichez în fața ecranului alb. Apoi mă duc să scriu în caiet ceva, și tot mîzgălesc pagină după pagină, dar tot ce fac de fapt este să mă tot învîrt în jurul ideii și nu reușesc să ajung la un punct, la o formă finală, la ceva care să pare credibil și matur în același timp. Unii spun că n-au avut niciodată un writer's block, dar eu nu-i cred. Cred că bravează. Sau sînt niște genii. În cărți și pe forumuri se spune că trebuie să scrii în fiecare zi, să-ți intri în ritm, și că inevitabil soluția ți se va arăta. Și cînd văd poze cu scriitori lucrînd la mașina de scris! Oh, mă-ntreb: cum naiba reușesc ? Am văzut atîtea filme, și pare așa simplu! Și iar revin la motivele pe care le-am spus la-nceput. De fapt poate că problema este în mine însumi. Că nu am suficientă experiență de viață, și că nu știu să-mi dozez energia, sau să mă concentrez, că nu am curaj să cobor adînc, în propriul subconștient. Și am citit atîta teorie și nu știu la ce mi-a folosit! Van Gogh spunea în scrisorile sale că dacă auzi o voce care-ți spune că nu poți să pictezi, atunci, prin toate forțele, pictează! E frumos spus și sună bine, dar în realitate, pff!, nu știu dacă merge.

Cred că mă voi mărgini de acum încolo în viață să fiu neoriginal, să fiu doar un consumator de artă, să trăiesc între cărțile mele, filmele mele, ca și pînă acum, și poate că voi fi mai fericit așa, fără angoase și căutări artistice. Hei, e și asta o viață, nu oricine poate să scrie, să cînte, să picteze. Îți trebuie talent, pe care ori îl ai ori nu. Și determinare. Se pare că mie-mi lipsesc.

Creație

Dintotdeauna am fost fascinat de scriitori, și în general de artiști, de felul în care creează: ce obiceiuri au, ce tabieturi îi caracterizează sau ce metode folosesc. Unii au scris articole sau chiar cărți despre asta, sau le-au explicat în (auto)biografii sau le-au expus în interviuri. Alții lasă ca aceste lucruri să transpară în opera lor, ca la postmoderniști de exemplu, sau cum am văzut în unele filme, în așa numitele filme-despre-cum-se-fac-filmele. Iar alții, care nu-s deloc buni artiști, scriu cărți în care explică sau chiar oferă sfaturi despre acest mit al creației. Există și teoreticieni ai scrisului, ficțiunii, de la structura lui Aristotel în „Poetica” sa și pînă la Joseph Campbell care coboară adînc, la rădăcina miturilor, în „The Hero with a Thousand Faces”. Dar, ca mă rezum la scris aici. Unii scriu doar atunci cînd le vine inspirația, cînd le începe dictarea interioară. Alții fac din scris o activitate zilnică, day-to-day și spun că mediul în care lucrează îi face să intre în ritm, care e foarte important pentru că inspirația se provoacă, nu se așteaptă. Dar, indiferent de stil, această stare nu este una continuă. Mă gîndesc, dac-ar fi, deci dacă majoritatea oamenilor ar crea ceva, dacă să zicem toată lumea fie ar scrie literatură, fie ar compune muzică, sau ar picta, etc. și am fi și mai inundați de pseudo artă, atunci și selecția valorilor s-ar face poate și mai greu, iar alții n-ar mai face nimic altceva decît ar consuma artă. Deși poate n-ar fi rău, poate oamenii ar fi mai fericiți, mai liberi, mai conectați la subconștient, n-ar mai avea nevoie de persona. Însă, pe de altă parte, n-ar mai exista un alt progres în alt domeniu, în știință, medicină, de exemplu. Sau nu, nu, din contră, arta este un catalizator pentru aceste lucruri! Uite, și acum, aici, deși sîntem înconjurați de Artă, de peste tot, și în toate formele, film, cărți, muzică, oamenii în general fie nu se uită la ea, fie nu au totuși cumva acces la ea, ca și cum ar fi doar într-o vitrină, și trăiesc tot într-o lume a gunoaielor kitch-ioase. Mergînd mai departe, aș spune că poate starea de creație este săpată în pattern-ul uman, în subconștientul colectiv de care spunea Jung. Deși poate nu în forma a ceea ce numim curent creație artistică. Programarea calculatoarelor este o artă, după cum spune Knuth în cartea sa. Numim maestru un depanator sau un mecanic priceput, sau un medic care ne-a tratat. Și multe alte domenii, de la cum își aranjează un om spațiul de locuit, pînă la stilul vestimentar, sau petrecerea timpului, de la hobby-uri pînă la stilul personal în care-și îndeplinește task-urile la servici. Toți simțim nevoia să creăm pînă la urmă cîte ceva. Și nemulțumirile noastre apar atunci cînd (și din cauză că) nu ne putem exprima, sau cînd avem blocaje. Pînă la urmă poate că nu contează ce modalitate de exprimare îți alegi. Important e doar să te îmbarci la un drum.

Demoni și hibernare

Mă simt mai mult ca la un capăt de drum decît la începutul unuia nou. Ca-ntr-o fotografie pe care-am văzut-o de curînd într-o revistă științifică – Delta la vărsare, văzută dintr-un elicopter. Fără o formă clară, printre vegetație, colonii de pelicani, bancuri de nisip și pămînt care-și schimbă forma. Știu că vine o vreme cînd omul se mai oprește din drumul său și se mai uită puțin și-n urmă. E nevoie să te uiți și înapoi uneori, să te gîndești, ca să poți dup-aia să mergi înainte. Dar eu nu văd nimic în spate. Pentru că nu am realizat mai nimic pîn-acum. Pot spune că mi-am cam irosit viața. După ani și ani de studii, de speranțe și vise, de muncă, mă aflu prins tot în același loc. Trenul a oprit și pentru mine în gară, dar eu nu l-am luat, l-am lăsat să plece. N-am avut suficientă... nu știu, fortitudine. Și viața a trecut pe lîngă mine, lăsîndu-mă aici, singur, în praf. Așa mă văd. Am și eu demonii mei, cu care mă bat mereu, aici, fiindcă nu pot fugi de ei în lumea largă. Și n-am ieșit în afară, să întîlnesc viața, s-o iau de coarne. Și atunci m-a luat ea pe mine. Și timpul ăsta care trece prea repede, mult prea repede. Cei mai frumoși ani mi se scurg printre degete. Viața-i prea scurtă. Ar trebui să avem mai mult timp, al nostru, pentru că există atîtea lucruri frumoase de făcut pe lumea asta, pentru ca să ne împlinim cu adevărat. Și ar mai trebui să trăim, noi, oamenii, mai mult, mult mai mult, ca-n timpurile Edenului, sute de ani. Unele legende spun că există astfel de oameni care trăiesc atît, dar cine știe? Și nu cred că sîntem făcuți doar pentru o existență atît de scurtă. Și mă simt epuizat, stors, uzat după atîția ani de servici, ca un sclav. Și bătrîn ca Yoda. Nu, n-am reușit nici în acest concediu de Sărbători să scap mai ca lumea de oboseală. De fapt nici nu prea știu cum. Dac-aș avea droguri la-ndemînă, le-aș încerca, dar nu am. Mă gîndesc că iarna poate mi-ar fi bine să dorm, ca animalele pădurii, să hibernez, odată cu natura, într-un loc întunecat dar confortabil, și să mă trezesc abia la primăvară, într-o lume nouă. Dar merită oare viața a fi trăită? Este ea ca o piersică? Are ea un sens? Dacă are, nu-l știu. Poate că doar mă aflu într-o vale a bioritmului meu, o vale mai adîncă, plină de zgomot și de furie, de mesaje comerciale non-necesare. Am nevoie de ceva care să mă facă să să sar din pat dimineața și să salut zorii cu un mare, cosmic... „Howdy!”

Un vis

Cineva mi-a spus odată: fii cu ochii pe drum și cu siguranță el te va duce acolo unde vrei să mergi. Mă gîndesc că sînt cu ochii pe acest drum de mult, mult timp. Toată viața am mers pe același drum și nu m-a dus nicăieri. Și nici nu se întrevede nimic deosbit în continuare. Sînt cu mașina, conduc prin niște munți împăduriți. Conduc atent fiindcă e iarnă, e ceață, și începe să se întunece. Mă simt obosit și am nevoie de-o pauză. Mă gîndesc: e atîta splendoare, atîta frumusețe sălbatică împrejur iar eu trec cu mașina pe lîngă toate acestea. Conduc încet. La un moment dat văd o ieșire, un drum îngust, neasflatat, care se desprinde de șosea. Încetinesc și parcă o forță mă atrage s-o cotesc într-acolo. Bag într-a-ntîia și intru. Mă simt liber. Pădurea e mai aproape iar copacii sînt prietenii mei. Merg așa o bună bucată de timp pe întuneric, auzind doar zgomotul cauciucurilor pe pămîntul tare, printre pietricele și crenguțe și simt că o parte din grijile, din problemele din lumea reală se estompează, devin fără sens, irelevante, iluzorii. După o curbă, la oarecare depărtare, se zărește o cabană. Cum nu pot ajunge la ea cu mașina, opresc, cobor, și mă îndrept într-acolo. Pădurea are un aer umed și miroase a lemn și a frunze uscate. Nu e nimeni împrejur și nici înăuntru. E închisă. Caut după o cheie sub ușă, dar nu găsesc. Întind mîna, îmi plimb degetele de-a lungul pragului de sus și, într-o adîncitură, dau de un metal rece. Este cheia. Deschid ușa – merge ușor. Pășesc atent înăuntru. Miroase a nou. Văd un felinar, îl aprind și mă uit împrejur. E o cabană solidă, nu prea mare, din bîrne groase. E mobilată bine, bine echipată. Văd o bucătărie într-un colț, bine utilată, apoi un șemineu. Pe pereți un raft cu cărți groase învelite-n piele. Draperii, un birou, fotolii, iar pe jos piei de animale. Văd un pat pe care simt nevoia să m-așez. Mă întind pe pat, mă uit în tavanul bine închegat. Respir greu și îmi aud propria respirație grea, apăsată, de parcă nu sînt eu. Treptat, închid ochii. Simt că oboseala mi se ridică de pe suflet ca ceața dintr-o pădure. Ce caut eu în acest loc? Odihnă probabil – pentru asta am venit. Și e atîta liniște împrejur! Aș vrea să stau cît mai mult aici. Ar trebui să dorm, dar să dorm mult, pînă la primăvară. Nici nu mai știu de cînd sînt pe drum, de prea mult timp, oricum, am uitat și unde vreau să ajung. De fapt nici nu mai are importanță. Mă simt amețit. Mii de viziuni mi se formează și mi se amestecă în cap. Încerc să mă gîndesc: ce s-a ales de viața mea? Încotro să merg de aici, cum să continui? Cine sînt eu? Timpul s-a oprit. Nu există nici un răspuns. Stînd pe pat, cu toate gîndurile învălmășite, întrezăresc ceva ce începe să semene din ce-n ce mai mult cu un chip, apoi o siluetă întreagă. Mă uit la față. E un chip de fată, cu părul tuns scurt, care-i subliniază trăsăturile feminine, sprîncenele lungi, tenul neted și măsliniu, nasul fin, buzele senzuale, și, mai ales, ochii. Are niște ochi atît de mari și maturi. E îmbrăcată ca de munte, dar cu gust. Se apropie de mine. Privesc în ochii ei și văd bucurie, aud o muzică plăcută, văd un luminiș, sub un cer senin, în care se joacă copii, și în care fete cu flori prinse-n păr dansează, desculțe, în iarba crudă, mînă-n mînă. Cu elfi, spiriduși, animale îmblînzite și promisiunea unei vieți pline. Cumva intru și eu în acea lume, simt că fac parte din ea. Aceeași ea, de data asta și ea acolo, se apropie de mine, mă îmbrățișează, și îmi pune mîna după umări și ne sărutăm. Și atunci am uitat de tot, de tot ce-am avut, ce-am pierdut și încep să înțeleg pentru prima oară, cu adevărat, ceea ce am trăit pînă acum.

De Sărbători, cu nori

Uneori îmi pot da seama în ce perioadă a anului sîntem doar privind cerul, urmărind norii. Ca-n aceste zile de exemplu, cînd stăteam în pat, odihnindu-mă, așteptînd să mi se risipească oboseala acumulată în ultimele luni, și priveam pe geam, de aici de sus, de la etajul nouă. Dinspre stînga, de unde bate vîntul, începe să se-nsenineze, se văd cîteva spărturi printre nori, prin care se întrezărește un cer de-un albastru deschis, albastru-gălbui chiar, înconjurat de cîțiva nori albi, în contrast cu majoritatea, cenușii, alungiți, grei, de ploaie, care parcă se grăbesc, alungați, înspre dreapta. "Simt" că este finalul anului, nu știu de ce. Cred că într-adevăr e ceva în aer, cum se spune. De fapt îmi place această perioadă a anului în primul rînd pentru că lumea e liberă, în general, și mult mai relaxată, mai deschisă – m-am întîlnit prin oraș cu mulți colegi înainte de Sărbători. E o perioadă a concediilor, atît de așteptată de toți și atît de mediatizată. Am deschis puțin geamul – afară nu-i frig deloc, cîteva grade, bune, peste zero. Ieri a și plouat, după care a bătut vîntul. La teve nu e nimic interesant: sporturi de iarnă și multe filme cu Moș Crăciun. Îmi doresc să revăd un serial din anii nouăzeci, Northern Exposure - mi-a plăcut așa de mult! Am găsit majoritatea episoadelor pe Net dar nu mă uit în HD full screen cu flash player-u' pen' că ventilatoarele încep dup-aia să-mi hîrîie. Mi-am promis că dac-o să am bani, vreodată, o să-mi cumpăr toată seria. În casă e cald, centrala merge, e dată prea tare cred, dar nu mă mai scol s-o fixez. Oricum sînt într-un tricou gros. Frigiderul și balconul sînt pline cu mîncare. A luat Mama atîtea provizii și a gătit atîtea feluri de sărbători de parcă ne pregătim să mergem într-o expediție în jurul lumii. Și mîinile îmi miros a clementine – un miros care persistă mult timp și nu iasă ușor, după o simplă spălare cu săpun. În cealaltă cameră, în bibliotecă, mă așteaptă o duzină de cărți bune pe care-ar trebui să le citesc, dar nu acum, îmi zic, acum mă simt prea obosit. Îmi revin din ce în ce mai greu după efort cu fiecare an ce trece. Încă nu pot spune că-s refăcut nici după cinci zile libere. Dorm puțin doar. Mi-e somn, dar nu pot dormi mult, mi-e teamă să pierd cît mai puțin din acest timp, magic. Pentru ce? Nu știu exact. Noaptea stau cît pot de mult, fie cu o carte, fie cu laptop-ul, în pat, scriind sau navigînd pe Net, eventual uitîndu-mă la teve, sau privind luminile orașului, încercînd să mă simt cît pot de bine în aceste zile, zile la care mă gîndesc din cînd în cînd în decursul anului, ca la o perioadă de maxim răsfăț, binemeritat și izbăvitor. Acum timpul e cumva suspendat, și, oarecum, îmi place astfel. Aș vrea să rămînă așa, nemișcat, ca-n pictura cu ceasurile moi ale lui Dali. Și atmosfera de afară e liniștită, pe străzi e aproape pustiu, doar din cînd în cînd mai trece cîte-o mașină. Parc-aș fi în anii optzeci. Da, mereu mă gîndesc, îmi imaginez că aș fi ori în alt timp, ori în altă parte, niciodată aici și acum. Am avut parte de o astfel de vreme și la Paris, în aproape toate iarna pe care-am petrecut-o odată acolo – același aer limpede și umed. Dar atunci mi-era atît de dor! Sau, mă imaginez uneori într-o casă, într-un sătuc cochet, pe undeva – poate e o viziune a viitorului, poate o proiecție a unor poezii idilice, în genul pastelurilor lui Alecsandri. Sau să fiu într-un avion, deasupra norilor. Îmi pare rău uneori că nu sînt și eu ca și ceilalți, ca majoritatea middle-class-ului de la noi, cu toate defectele, mai prost dar mai fericit, cu nevastă și copii, cu mașină, și planuri, petrecîndu-mi timpul liber la mall sau în excursii în străinătate, deloc preocupat de filme și literatură, doar de televizor și ieșiri cu colegii. Poate că nu-s făcut pentru viața de aici, sau societatea de aici a involuat prea mult, sub pragul meu de tolerare. Mă gîndesc că pentru a-mi face o familie, așa cum îmi doresc, poate ar trebui într-adevăr să plec din țară, undeva într-un loc civilizat, altfel îmi irosesc viața aici. Și-mi doresc mult de tot să am un copil, al meu, cu o soție drăguță și cu cu gusturi bune! Anul trecut mi-am făcut o listă cu principalele lucruri pe care ar fi trebuit să le fac anul ăsta și m-a cuprins deprimarea cînd am văzut ce puține am realizat! Sînt leneș că mi-am făcut planurile mărețe? Dar și prea multă muncă te face să-ți dezhidratezi sufletul. Omul are nevoie de un echilibru în viață, dar nu de staționare. De fapt pentru mine ultimii ani doi au fost cam identici. Păcat însă că timpul ăsta trece atît de repede. Și nu doar acum, de Sărbătorile de Iarnă.

Dezamăgiri electorale

S-au împlinit douăzeci de ani de la Revoluție. Îmi amintesc foarte bine, de parc-ar fi fost ieri, cum stăteam în mulțimea din Piața Operei, cu Mama, strigînd sloganurile clasice, și asta înainte ca televiziunea să fie liberă. Aveam atîtea iluzii că în continuare va fi perfect, aveam capul plin de vise utopice, dar realitatea care-a urmat și-n care trăim și acum s-a dovedit a fi total diferită. Consideram politica ceva minor, ceva ce se rezolvă, merge de la sine. Haosul din anii nouăzeci, urmați de miserupismul primului deceniu al acestui secol mi-au lăsat un gust amar, de care m-am rupt la un moment dat, dar care, cu ocazia acestor alegeri, mi-a revenit. S-a început greșit atunci. Cred că cel mai bun președinte pentru România ar fi fost Ioan Rațiu. Un mare patriot, și nu spun asta doar în sensul răs-uzat de presă. Ce păcat c-a murit! Era clar că nu va cîștiga în 90 în fața lui Iliescu. Eram prea mic ca să votez atunci, deși tare-aș fi vrut! Sincer, deschis, cu tradiționalul papion. L-am revăzut într-un documentar la tv, de curînd. Era în timpul celei de-a doua sau a treia mineriade, în Parlament, vorbind minerilor – care erau de partea lui de data asta, după ce cu cîțiva ani înainte l-au agresat – îmbrăcat în costum negru, cu cămașă albă, părul alb, vorbind masei cenușii, murdare, spunîndu-le cu accentul său englezesc ceva de genul: "dacă vreți să schimbați ceva, mergeți și exprimați-vă la vot!”. A fost un moment absolut emoționant, o lecție de democrație care pare atît de simplă acum, dar abia atunci începeau minerii (și nu numai) să "vadă", ca și cum un nerv care era amorțit a încept să simtă. Ca și atunci cînd îți pui pentru prima oară ochelari și începi să vezi deodată toate detaliile cu o acuitate pe care n-o bănuiai. El trebuia să candideze și-n 92, și după aia, și nu geologul universitar, Constantinescu, influențat de formația sa din țară. În fine.

Ciudat că după atîta timp, românii nu s-au învățat minte. Pentru că a cîștigat iarăși populismul. Dar cei care m-au dezamăgit cel mai mult au fost cei din Diaspora, cele 147 de mii de votanți de fapt, și destul de mulți intelectuali care lucrează în diverse instituții ale statului, pe poziții bine plătite, deveniți apărători ai slujbelor și implicit ai orînduirii actuale.

Am observat, din multe discuții pe care le-am avut pe diverse forumuri, că cei din Diaspora română trăiesc încă într-un trecut plin de frustări de care nu s-au desprins. Nu sînt puțini cei inadaptați. Dacă mergi într-o țară civlizată cu scopul exclusiv de-a face bani, te dibuiesc, te simt imediat cei de-acolo, și ești automat exclus din societatea lor. Destui încă vor să se-ntoarcă după ce și-or face o sumă care să le permită un trai lipsit de griji – deși nu prea înțeleg ce înseamnă asta, se știe – cu cît ai mai mult, cu atît vrei și mai mult, dar mă rog. Dar ei nu știu ce înseamnă stînga. Au plecat tineri, sănătoși, s-au bazat exclusiv pe muncă, nu au beneficiat de nici o protecție socială. Am observat că mulți nici n-au habar ce-nseamnă aia. Se consideră mai inteligenți ca cei rămași acasă, deși-s curios cîți dintre ei au votat cu Iliescu mai demult. Sau poate-au devenit abrutizați de atîta muncă. Cum ar putea să știe situația din România mai bine ca noi care trăim aici și care simțim pe pielea noastră cum e să stai cu un președinte ca băsescu, un bădăran, care împroașcă și propagă bădărănia în jos în toate straturile sociale. Se spune că de la depărtare lucrurile se văd mai bine. Dar nu se văd și cozile la medicamente la care stau pensionarii, la fel, după douăzeci de ani de la Revoluție? Cum să oberve atunci lucrurile mai fine? Tendințele dictatoriale (gen Putin), desființarea uneia din camerele parlamentului, ignorarea sistematică a majorității, noțiunea de jucător (cu cine se joacă, cu noi?), scandalurile la nivel de politcă de stat, cînd, se știe, un președinte trebuie să fie negociator. Banii pe care îi trimit emigranții în țară au ridicat într-adevăr România, nu guvernarea pedele-ului, dar, pe de altă parte, lucrul ăsta a transformat economia într-una bazată pe consum. Ne-am întors în trecut, în trecutul din care unii din cei care-au votat încă mai trăiesc. Mai demult Diaspora era formată din intelectuali, disidenți, oameni care aveau un ideal. Acum, cu exodul din deceniul trecut, cînd toată lumea visa să ajungă dincolo, și plecarea masivă de după 2002 cînd s-au desființat vizele spre UE, s-a dat deci liber la emigrarea economică, spre care s-au îndreptat oamenii harnici care nu-și aveau evident locul într-o Românie postdecembristă. Hei!, și eu eram pe punctul de-a pleca, și, după cum stau lucrurile acum pe-aici, nimic nu-i exclus! Dar din păcate au ajuns acolo și toate sucursurile societății. Ne-am îngrozit cînd am auzit lucrurile oribile făcute de romînași în Italia în anii trecuți. Există sate aproape golite în Ro, după cum există destule comunități de zeci de mii de români în Spania, Italia, multe formate din oameni mai de la coada vacii. Și materia cenușie și semidocții. Și dacă tot l-au revotat, de ce nu s-au întors acasă pîn-acum? Dacă nu era Diaspora, și dacă n-ar fi fost fraudele STS-ului, am fi avut alt președinte. Am fi dorit România Bunului Simț a lui Crin, deși sînt sigur că n-ar fi reușit s-o creeze. În loc de asta ei au contribuit decisiv la România bădărănistă. Au ajuns cei din țară mai deștepți ca cei care trăiesc dincolo? După nivelul abject al discuțiilor de pe forumuri aș spune că poate că da. Nu eram deloc entuziast cînd vedeam prin Occident români, ba chiar aveam un soi de reținere inexplicabilă, instinctuală. Acum știu de ce.

Intelectualii rinocerizați. Încă nu-mi vine să cred ce a declarat Patapievici despre Geoană. Tocmai el! Și în timp ce era-n Spania. Ce naiba se petrece cu românii care ajung acolo? Da, ca director al Institutului Cultural Român are un post super bine plătit, cu mii de euro, din banii noștri, plus deplasări prin străinătate pe la diverse congrese, seminarii scriitoricești, manifestări artistice (și acolo, unele cu scandal, ca anul trecut la pavilionul ICR de la New York). Și acum, uite ce viață frumoasă duce și ce bătrînețe liniștită și-a asigurat! Și nu trebuia decît să pupe un funduleț! Apoi hop și Cărtărescu, gibonul calofil, dar pe ăsta oricum nu-l puteam suferi – un scriitoraș profesoraș la Universitate care scrie pseudo literatură autoreferențială vulgară. Dar de Mircea Mihăieș – care acum cîțiva ani, într-o carte scrisă cu Tismăneanu, l-a făcut pe băsescu marinar slinos iar acum le adresează același tip de expresii jignitoare lui Crin și Geoană? Ce-au pățit oamenii ăștia? Au nevoie atît de disperată de bani, au ceva probleme-n familie? Sau au ajuns la o vîrstă cînd se simt secați și că oricum ceea ce au scris s-a dovedit a fi de slabă valoare? Sau nu, poate că fac un joc dublu – dar pentru cine și pentru ce? Li s-a pus pistolul la tîmplă? Dar atunci nu diferă cu nimic de cei de dinainte de 89 care compuneau ode conducătorului iubit. Sau există un dușman pe care eu nu-l percep, invizibil? Oricum, sînt trist și scîrbit de astfel de atitudini. Hai să fi fost niște semidocți, niște pseudo-intelectuali, ingineri, aș mai fi înțeles. Dar nu de la cei pe care i-am admirat și citit. Mă gîndesc serios să-mi arunc toate cărțile lui Patapievici și Mihăieș pe care le am în bibliotecă – încă mă mai gîndesc, sau aștept o dezmințire de la primul și o justificare de la al doilea, deși a trecut destul timp, și nu prea mai sper. Ce bine că nu sînt toți așa! Ce bine că mai există o Doina Cornea – considerată dușman ai poporului acum douăzeci de ani, se află acum de aceeași baricadă, dar de data asta împotriva unor adversari mult mai parșivi: nu doar politicieni, dar și mare parte a poporului și a intelectualilor rinocerizați de dreapta cu tendințe extremiste. Nu și Dinescu, ăsta se dovedește a fi un țăran, un vulgar, nu pot fi defel de acord cu el. Bunul Simț a pierdut încă o dată în România. Păcat.

Prezidențiale 2009

Nu credeam că mă va mai interesa vreodată politica. În special cea internă. Asta după atîtea și atîtea speranțe urmate de tot atîtea dezamăgiri. Anul trecut nici n-am fost la locale – mi s-a părut inutil. Și totuși anul acesta electoralele m-au "prins". Campania a început lent. Orașul s-a acoperit treptat de afișe electorale. Pe de-o parte era Băsescu, de care m-am săturat. Scandaluri, corupție, bădărănie, (imitate și de populație) reforme minuscule – nici o autostradă terminată de exemplu, și un mare zero în ceea ce privește protecția socială. Iar intrarea în UE ne-a adus scumpiri și prețuri pe alocuri chiar mai mari ca-n Occident, precum și o invazie de produse de proastă calitate în hyper și supermarketuri, care dincolo nu se vindeau, așa că era clar de ce am fost acceptați acum doi ani: le trebuia un coș de gunoi. Eram curios să văd cine era de partea cealaltă – Crin Antonescu de la PNL și Geoană de la PSD. Îi cunoșteam întrucîtva, am văzut că s-au mai maturizat, dar nu-i consideram pe niciunul prea potrivit. Eram hotărît să nici nu merg la alegeri, zic mai bine stau în casă, că tot nu conta. Ceva totuși mi-a atras atenția – România Bunului Simț a lui Crin. Hm, mi-am zis – poate, deși e liberal, iar ideile mele din ultimul timp au virat bine de tot spre stînga. Idei nu partide. Stînga era însă reprezentată de Geoană, dar el avea ca balast atît moștenirea roșie cît și cea coruptă a anilor nouăzeci, deși în afară de cîțiva, un Iliescu ajuns la 80 de ani și încă vreo cîteva personaje dubioase, la fel ca-n orice alt partid, s-au mai schimbat și ei. Reclama e sufletul comerțului iar la tv-ul era greu să-i ocolești. Nimeream mai mereu peste dezbateri pe diverse canale. Primeam în cutia poștală add-uri electorale "inteligente", unele nu-ți spuneau cu cine să votezi ci cu cine să nu. Treptat am început să citesc știri și în pauzele de la servici, înlocuind cărțile. Contează pînă la urmă atît de mult culoarea politică sau conceptul? Care e soluția ieșirii din criză: stînga sau dreapta? Nu statul? Toți mi s-au părut siguri pe ei și decenți pînă la un punct: atacurile la adresa actualei guvernări pe de-o parte și pe de altă parte la adresa așa zișilor moguli pe de alta. Abia în timpul confruntării finale pentru primul tur m-am hotărît să-l votez pe Crin. Mi-am adus aminte de cartea lui Alexandru Paleologu, "Bunul simț ca paradox" și atunci m-am gîndit: da, în România bunul simț este un paradox și totuși, cu toate ideile mele de stînga, paradoxal deci, votez cu dreapta. Și iată-mă în ziua alegerilor, ieșind afară, umplîndu-mi plămînii cu aerul proaspăt al democrației, prinzînd vibrațiile bune ale tradiției și libertății, îndreptîndu-mă la vot. Pfaaa! Iarăși m-am ambalat degeaba după aia urmărind nerăbdător rezultatele exitpoll-urilor! Crin a obținut doar 20 de procente. Eu de obicei nu prea scriu comentarii pe site-urile ziarelor, dar de data asta am postat sute cred, de comentarii, la început obiective, apoi din ce în ce mai veninoase, așa cum făceau mai toți acolo. După care am zis că nu mai merg la turul doi. Dar tocmai ce mă încălzisem iar distracția adevărată tocmai începea.

Crin i-a dat imediat după voturile lui Geoană pentru turul doi, deși aș fi bănuit că dreapta trage la dreapta. Cum să votez cu roșii ăștia care ne-au frînat țara timp de zece ani? Dar nici cu Băse nu mai voiam, l-am văzut de ce e-n stare. Iarăși o alianță dreapta-stînga? De ce nu? Am stat să mă gîndesc, și m-am tot gîndit. O alianță necesară pentru a preveni o dictatură. Susținută de Bunul Simț. E un Yin și Yang, un echilibru. Cum spunea Rushdie, creația apare prin pătrunderea noului în vechi, deci prin amestecul celor două. Și ce dacă Geoană-i mai slab? Da, nu vreau un produs al mass-mediei, niciun produs de consum de masă. Vreau un președinte cu slăbiciuni pe care să le cunosc. Un om. Se vedea că Băse e mai abil, dar în fond venea după un mandat de cinci ani. Iar Geoană a făcut cîteva greșeli mari. Unu: a semnat pactul ăla nefericit de reconciliere cu PNL și cu Ciuhandu la Timișoara, pentru care a fost huiduit de cîțiva – eveniment mediatizat excesiv și care a rupt echilibrul multora din cei care ezitau încă. Și doi, la confruntarea televizată în care a recunoscut că a fost în seara precedentă la Vîntu. Ce naiba căuta acolo? Adică întreaga campanie împotriva lui s-a bazat pe legăturile cu așa zișii moguli, și el merge acolo cu o zi înainte? Eveniment speculat de Băsescu imediat, și susținut cu voioșie de prostime, care au văzut în asta marele pericol al țării. Evenimentul ăsta a rupt practic țara-n două. Și a pus-o pe un butoi de pulbere. Dar în țara asta populismul are rădăcini adînci și constituie încă principalul criteriu al alegătorilor. Și la fel insesizarea nuanțelor. Și lucrul acesta se vede mereu. Duminică seara, la ora nouă, trei exit poll-uri din patru îl dădeau cîștigător pe Geoană, și cu rezultatul ăsta, liniștitor, m-am dus în noaptea aceea la culcare. Cu asta și cu imaginea lui, țopăind copilărește, emoționat, (acuzat după aia, de parcă n-ar avea voie să se bucure). Dar, din păcate, a doua zi de dimineață, cînd m-am trezit, am văzut la teve că situația s-a inversat, lucru care m-a înfuriat foarte tare și timp de vreo două săptămîni am fost în starea asta. Și totuși Geoană a cîștigat majoritatea voturilor exprimate la alegerile din țară. Cea care a decis însă a fost Diaspora, foarte mulțumită se pare de situația din țară (de ce nu s-or fi întorcînd?) care a votat cu dreapta și implicit cu bădărănia. Iar Bunul Simț ... ei bine, a pierdut, ca întotdeauna în țara asta. Au urmat scandalurile privind o eventuală fraudare a alegerilor – lucru foarte posibil, pentru că, de exemplu, anul trecut la locale, după exit poll-uri stînga avea 7% avans, iar a doua zi, situația se inversase, dreapta avea 2% avans, după care, seara, probabil temîndu-se că e prea cusută treaba cu ață albă, s-a revenit la un plus minus 0.5 %. Și acum cinci ani, cînd s-a anunțat fifty-fifty, și s-a grăbit să declare că a cîștigat. Am aflat că sistemul informatic e făcut de STS, care în mîna SRI, condus la rîndu-i de președinte. Mie mi se pare mai mult ca suspect. S-a făcut contestație, s-au renumărat voturile nule dar a ieșit tot el. Lui Geoană i s-au pus în cîrcă și două filmulețe, unul difuzat pe net (poate adevărat, poate nu) și un altul, referitor la o presupusă felație, sugerat vai!, de însuși Patapievici (!), devenit suporter după ce i s-a dat directoratul Institutului Cultural Român. Iar Curtea Constituțională, formată, i-am văzut, din niște babalîci bețivani, plătiți regește, asigurați că nu li vor scădea salarile, au decis acreditarea. Ca-n piesa lui Cohen, "Everybody Knows". Și astfel povestea s-a terminat, Băsescu reales, iar țara a intrat (la propriu) în nămeți iar știrile de la televizor nu mai contenesc vorbind mai mult despre valul de frig care s-a abătut și troienele care-au blocat drumurile decît despre ce-a fost. O amintire ce se estompează într-o flacără violet.

Im November

M-am gîndit să scriu aici mai concret și mai detaliat despre ce s-a mai întîmplat în luna ce tocmai a trecut, noiembrie.

Să încep cu vremea. M-aș fi așteptat la o vreme mai caldă, sau mai bine spus, speram la o vară indiană, cam ca anul trecut pe vremea asta. Dar a fost în general frig, uneori temperaturile coborînd pe la unu-două grade Celsius, așa că am purtat jacheta de iarnă și mi-am luat o căciulă. Am avut și multă ceață în cîteva rînduri, dar o ceață grea, groasă, care a înconjurat orașul, persistentă cîteva zile, și care mie unul cel puțin chiar mi-a plăcut. Ceața are ceva magic, ceva ireal, parcă se estomopează granițele dintre realitate și imaginație, mă face să mă simt pe tărîmul basmelor cu elfi. Îmi place ceața în special dimineața, cînd mă trezesc cu greu, ca de obicei, și în drum spre servici îmi simt mintea mai lucidă față ceea ce văd în jurul meu. Iar noaptea, luminile reclamelor de neon, ale lămpilor publice și mașinilor de pe străzile orașului sînt difuze, ca într-o pictură impresionistă. Au fost și cîteva zile calde, cu vreo 10-16 grade, cu soare, ceea ce e derutant, pentru că parcă nu mai știam ce urmează, primăvara sau iarna. Dar azi e deja întîi decembrie, și primele reclame tv cu sărbătorile de iarnă le-am văzut acum mai bine de-o lună.

Evenimentul cel mai important în luna trecută a fost operația lui Mama. Cine spune că o operație de varice este ușoară, înseamnă că ori este un chirurg experimentat, ori nu știe ce vorbește. Plănuia ea de mult s-o facă, pentru că începuse s-o și doară piciorul, dar, avînd o neîncredere față de medici și față de chirurgi în special, pe care mi-a transmis-o din păcate și mie, a tot amînat-o cîțiva ani. Acum, a mai căutat ea pe Internet, cum face omul în ziua de azi, doctorul a asigurat-o că va fi ușor, dar emoțiile au fost mari, și din partea ei dar și din partea noastră. Nu-mi place să mă gîndesc la operații, să văd sau să aud măcar de sînge, sau durere fizică. Mă ia cu leșin cînd mă gîndesc cum i s-a făcut anestezie în coloana vertebrală, apoi cîteva tăieturi una în zona inghinală, altele le picior, și sus și jos, pe unde, din cîte-am înțeles i-a scos o venă cu varice și i-a înnodat-o de alta, bună, nu, nu știu dacă așa, dar mă rog, ceva de genul. Dar, la scurt timp de la operație, care a durat cam o oră, am putut vorbi cu ea la mobil. În fine, a stat în spital cîteva zile, noroc că a avut cu ea o prietenă care a fost lîngă ea și a ajutat-o. Acum poate să meargă, deși la început șchiopăta, poartă un ciorap special, ba chiar merge și la Mall. Partea nasoală e că mai trebuie să-i cauterizeze ceva acolo, cîndva. Și că varicele pot reveni. Ce meserie diferită este aceasta de chirurg, față de ceea ce fac eu! Pentru ei operațiile nu sînt ca simple fault report-uri, cu gravități diferite. Și responsabilitățile, (viețile oamenilor), sînt imense față de ale mele. Am auzit acolo la spital că unii stau într-o operație și cîte zece ore. Și se cîștigă bine, primesc o mulțime de bani (neimpozabili) și își îndrumă copiii să ajungă și ei medici, nu ingineri sau altceva. Trebuie să remarc din păcate și delăsarea din spitalele din Ro, precum și răutatea personalului, faptul că dacă nu dai bani, (la toți, și la asistente), nu te bagă nimeni în seamă. Ce deosebire față de Franța de exemplu, unde acest lucru nu e de conceput! Adevărata Europă e totuși departe!

La servici a continuat haosul. S-a înființat un sindicat care a organizat, acum vreo trei săptămîni, un protest în fața sediului central, la care am fost și eu, dar la care nu am stat mult, pentru că mă dureau efectiv timpanele de trîmbițele, sirenele și fluierele colegilor de acolo. La noi la poartă, diminețile, primeam foi volante din partea sindicatului, din acelea verzi, ca în Franța, cu îndemnuri, avertismente, (oprirea outsursării activităților înspre Asia), asigurări în caz de una-alta, sporuri, prime. Semnarea ccm-ului s-a amînat, din cauză că managementul într-o zi era de acord, în alta nu și o țineau tot așa, probabil o tehnică veche, studiată și folosită peste tot. Totul a culminat săptămîna trecută cu o grevă de două ore. Dar grevă – grevă, adevărată, cu foi de prezență, pentru că în timpul ăsta nu ești plătit, cu sloganuri și tot tacîmul. Am aflat că și ccm-ul ăsta costă, a fost redactat de o firmă de avocați, și de asta au nevoie de oameni cît mai mulți înscriși în sindicat. Poate și ca să-i atragă, au apărut zvonuri amenințătoare privind desființarea altor departamente. Nouă ni se dau asigurări, ferme!, că, din contră, se vor aduce activități noi, dar ... cine știe? Lumea e îngrijorată. Cum naiba să mai lucrezi așa? Și francezii, cel puțin la proiectul nostru, fac presiuni. Ieri de exemplu trebuia dat go nogo -ul pe un release, și au ales exact ziua de dinainte de sărbătoarea națională, după ce, printr-un mail intern, angajații au fost încurajați să-și ia cîte o zi liberă, ca punte (din zilele rămase, evident). De fapt eu cred că mai tot timpul la noi exista aceast stres, această persiune, o luptă surdă între site-uri, al nostru și cele de dincolo, o concurență tîmpită din cauza imaginii pe care o au românașii dincolo.

Mai scîrbos ca asta a fost doar politica. Am avut alegeri prezidențiale. Jalnice. Fără entuziasm, cu atacuri sub centură, glumițe de prost gust. Dar m-am dus la vot totuși, și voi merge duminică și la turul doi, deși nu știu pe cine-o să votez atunci. M-a atras sloganul Crinului, "România bunului simț", deși el ca om nu prea le are, carevasăzică. Și e și liberal. Enfin, doar e om politic, dac-ar fi inteligent ar face altceva, ar lucra poate de exemplu. Băselu are tendințe dictatoriale evidente, controlează strîns serviciile secrete, și mai e și bădăran. Plus că n-a făcut nimic în cinci ani, decît pentru el. Iar Geoană, deși decent, și de stînga, poate că e un reprezentant al "ancien régime", sau poate o marionetă a rușilor. Poate nu. Toți au papagal și au o gașcă de indivizi dubioși în spate, care-i susține, și care arată ca niște pirați care rînjesc, doar că-s îmbrăcați în costume. Imediat după anunțarea estimărilor primului tur, din primul minut chiar, am stat cam o oră pe Internet postînd comentarii la articolele abia apărute, care se actualizau periodic. Este oare bunul simț o cauză pierdută în România? Poate că da.

Dar nu vreau să mă mai gîndesc acum la asta; am acum cîteva zile libere și vreau să mă relaxez. Alte evenimente care-au mai fost – s-a deschis acel spațiu extins al Mall-ului. În primele zile era super aglomerație, atît pe străzile care duceau acolo, și pe care mașinile mergeau bară la bară, ca atrase de un magnet, cît și înăuntru, mai ales la Auchan. Hm, ce interesant că a venit Auchan-ul în Timișoara! Sună așa de ciudat să spui „Hai să merem la Auchan!”, știi, de parc-am fi în Franța. Impresie întărită și de un deloc de neglijat miros de gaze de eșapament din interior, fiindcă are și parcare subterană. Acum cîțiva ani nici nu mă gîndeam la posibilitatea asta iar acum văd de pe geamul meu, noaptea, cîteva litere luminate cu roșu din numele firmei (literele din mijloc). Dar n-am mai văzut așa aglomerație ca-n prima zi, cînd nici nu mai găseai cărucioare. Acum s-a normalizat. Îmi place să văd acum prin Mall mai mulți oameni cu plase în mînă, și mai puțini din cei care se plimbă braț la braț, ca pe Corso. Din păcate, la etaj, din nou plin de cafenele de snobi și labagii, unde se fumează. Am simțit un miros fum de țigări și în Cărturești, mutat și el într-o nouă locație de acolo, cu aceeași suprafață.

Tot din luna noiembrie am reînceput să mă uit la filme românești, asta după o pauză de cîțiva ani. Atît la cele de "dinainte" dar și de "după". Ce mă enervează să văd cum se chinuie regizorii și scenariștii să surprindă realitatea imediată, să o transpună în film, ca o oglindă. Și nu reușesc, evident. Sau poate nu înțeleg eu, cine știe cum vor rămîne în istorie aceste imagini, poate cîndva le vom privi cu drag. Dar eu mă îndoiesc. Ca să fac de exemplu o paralelă cu literatura. Spunea Salman Rushdie în cartea sa "Patrii imaginare" ca e greșit să vrei sau să ceri să creezi ficțiuni tipice sau reprezentative. Astfel de opere sînt moarte. Zice așa: "caracterul viu al literaturii rezidă în natura sa excepțională, in faptul că reprezintă viziunea individuală, idiosincrazică a unei singure ființe umane, în care, spre marea noastră încîntare și surprindere, s-ar putea să ne găsim reflectată propria imagine. O carte e o versiune lumii." Și, fiindcă vorbeam de Rushdie, trebuie neapărat să amintesc prezența lui în România, luna trecută. Cică se estimează că s-au vîndut 400.000 de cărți ale lui la noi în țară. Evenimentul a fost reflectat puțin în presă (cîteva interviuri luate de cîțiva jurnaliști dîmboviței, cu întrebări absolut tîmpite), mai deloc la tv (cine știe, poate mai încolo) doar puțin pe cîteva bloguri. Am observat că avem bloguri interesante despre literatură, cu păreri cu care sînt deseori în dezacord, dar unele-s chiar faine, despre cărți, de pe la noi. Și măcar îți deschid pofta de citit. Ca să atragi cititorii îți trebuie un marketing la fel de agresiv ca și la celălalte produse, e simplu. Aici statul ar trebui să intervină. Adică și aici.

Tehnici în artă

Unde intrevine tehnica în artă? Este atît de necesar ca un creator să stăpînească o tehnică sau asta vine pe parcurs, din practică, nu este ceva ce se poate învăța în teorie? Uneori și prea multă tehnică poate dăuna, poate strica alchimiei unei opere. De asta absolvenții de școli de specialitate înalte nu ajung și artiști, ci, în cel mai bun caz, critici, teoreticieni. Și totuși, marii creatori nu cred că se bazează numai pe instinct. Dramaturgii, compozitorii de muzică clasică, pictorii, scriitorii, toți folosesc în formele lor de expresie măsura, tempoul, proporțiile geometrice, regulile de compoziție, dezvoltările tematice și, mai ales, structura. Și-au creeat propriul sistem sau l-au învățat de la cineva. Îmi spunea cineva că trebuie să stăpînești întîi regulile înainte de a le arunca la coș, ceea ce mi s-a părut cel puțin ciudat, teribilist, la început. Dar contează foarte mult, cred, și capacitatea de distanțare de ceea ce faci. Să nu te îndrăgostești, ca Pygmalion, deși aceasta este o legendă cu happy-end, totuși. Povestește Mark Twain în „Viața pe Mississippi” cît era de fascinat la început de peisajele zugrăvite de soare sau umbrite de nori, și ce mult își dorea să ajungă pilot pe vapor, dar apoi, după ce a învățat toate detaliile, (din instinct!) ca dintr-o carte al cărei interes pare a nu slăbi niciodată, precum și cîteva lecții dure, zicea că trecînd peste toate acestea fără să le mai admire și că a pierdut ceva: „grația, frumusețea și poezia fluviului”. Și tot el se mai întreaba acolo dacă nu cumva, învățîndu-și meseria a pierdut mai mult decît a cîștigat. Da, e vorba și de instinct, căci faci lucruri pe care ți se pare că le știi, dar nu le poți explica. Ca și zen-ismul: „Știu ce este Zen-ul dar, dacă mă întrebați ce este, nu mai știu”. Sau ca principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Ce diferit este de un mod de gîndire rațional, dar totuși un o bună cale de explicație a fenomenului pentru cei ce gîndesc strict rațional! Ce mă enervează anumiți ziariști cînd le iau interviuri unor actori, scriitori, etc. cunoscuți, punîndu-le întrebări găunoase, ca de exemplu „care este condiția artistului”, (auzi!) sau excesiv de intelectuale. Cineva obișnuit cu presa, ca Rushdie, care a fost prezent în București săptămîna trecută, știe cum să ocolească, ironic, aceste mlaștini intelectuale. Ideea vine, cred, din subconștient dar pentru a-l transpune într-o formă trebuie învățat un fel de limbaj. Unii scriitori, mari, spun că scriu doar cînd le vine inspirația, cînd începe dictarea interioară, alții, la fel de buni, spun că fac din scris un job regulat, de cînd se scoală pînă seara, și că e important să nu-ți ieși din ritm, ca un fel de rutină adică, și nu scriau rău deloc nici unii nici alții. La fel, am citit despre muzicieni care se jucau cu instrumentele pînă le ieșea un sunet, un acord pe care-l dezvoltau într-o piesă. Unii au o idee înainte despre unde vor să ajungă, deplasîndu-se de la suprafață la miez, caz în care, am observat, de multe ori iasă ceva artificial, o formă fără fond, poate cu excepția filmului, unde treaba asta poate funcționa, am studiat-o anul acesta îndeaproape. Alții improvizează pe parcurs, pornesc de la un sîmbure de idee din adîncul sufletului pe care îl dezvoltă într-o formă, și-l aduc apoi la suprafață. În orice caz, tehnica e prezentă, situată undeva la mijloc. Energia trebuie canalizată, ca un rîu pe făgașul lui propriu, pentru a obține un caracter unitar, altfel se revarsă, băltește. Talentul trebuie, cum spune Murakami, focalizat, concentrat într-un singur punct, altfel nu obții nimic important. Și mai ține și de factorii exteriori, poate, atît de mediul înconjurător, cît și de experiența de viață acumulată – poate e necesar și un echilibru între toate astea și imaginație, sau poate dimpotrivă, contrabalansul într-o parte poate duce la inspirație. Dar mă îndepărtez. Skill-urile se învață puțin de oriunde, puțin și din cărți, dar nu din cele de tipul „cum să”, ci ale celor care chiar au realizat ceva, sau, mai bine cred, inspirîndu-te de la maeștrii, încercînd să-i imitați pe cei pe care-i admiri, lucru care unora li se pare un lucru ieftin, dar o imitație, nu o copie, căci este filtrată prin optica personală, care duce la crearea unui stil personal. Pentru că, dacă-ți place ceva, nu vrei să faci și tu la fel, să urmezi aceeași cale, să simți la fel? Bine, nu este suficient doar atît, e necesară și multă muncă, deși asta e un clișeu, apoi șlefuire pentru a ajunge la propria identitate, pentru a descoperi căi noi de a ajunge la ceva. Pentru că eu cred în varietățile infinite de exprimare ale sufletului uman.

Meserii pentru downshifting

Discutam de curînd cu unii colegi despre ce am fi făcut fiecare dacă n-ar fi existat calculatoare, dacă am fi trăit de exemplu prin anii 60 sau 70. Unii, ingineri totali, au spus că ar fi lucrat în electronică. Dar am auzit din fericire și răspunsuri faine, ca fotograf, pictor sau muzician. Cred că toți am fost influențați mai demult, în alegerea noastră, și de factori negativi, de situația catastrofală din țară, de amenințările insecurităților de tot felul din toate părțile, de lipsa de viziune occidentală. Eu îmi amintesc de perioada aceea, în anii după Revoluție, cînd mergeam cu doi colegi, după ore, la toate expozițiile de calculatoare care apăreau în oraș, căscînd ochii la monitoarele color, care mi se păreau atît de inaccesibile și fascinante. PC-urile nu erau deloc răspîndite pe vremea aceea și evident că alegerea a venit și de aici. Și totuși acum vreau altceva. Nu zic că nu îmi place job-ul. Uneori, nu de puține ori, este lejer, alteori obositor. Dar, hei, trebuie să trăiesc și eu! În comparație cu altele, cu majoritatea m-aș hazarda să spun, este chiar ușor: stai jos și gîndești, studiezi, discuți, scrii cod, fără prea mari responsabilități. Mai ales că am mai lucrat și pe la alte firme înainte și am mai și auzit despre altele. Sîntem însă destui care am dori să facem altceva. Poate că așa este firesc, în toate meseriile sau poate că nu am avut satisfacțiile pe care le așteptam. Sau nevoia de contrabalansare într-un domeniu opus, datorită ego-ului rămas nesatisfăcut. Pe băncile facultății visam la un servici interesant, pasionant și fără probleme. Mă imaginam atunci lucrînd zi și noapte într-o clădire de birouri, privind luminile orașului, programînd tot felul de chestii interesante. Ce naiv! Nu mă gîndeam deloc la aspectul social, de exemplu la chestia că pot avea tot felul de tipologii de colegi, nu puțini tîmpiți, sau la faptul că job-urile nu-s deloc stabile. La faptul că banii îmi vor fi insuficienți pentru ceea ce vreau să fac. Mă gîndeam că aș putea întrerupe și relua oricînd, dacă aș vrea, știu și eu, să călătoresc de exemplu. La început îmi plăcea aici, la servici. Era interesant, firmă mare, mulți colegi, organizare beton. Treptat însă lucrurile s-au degradat: de la valoarea oamenilor, mulți dintre ei plecînd, iar cei care-au rămas nu-s toți caractere cu care să vrei sa-ți petreci 8h-9h pe zi. Apoi unirea cu altă companie, apoi outsourcing-ul, urmat acum de angoasele existențiale pe care le aud împrejur, scîrbit, în fiecare zi, deși managementul încearcă să liniștească spiritele. Și chestia e că nu prea ai alternative în Timișoara, așa că în caz de ceva cred că voi fi nevoit să plec, undeva, în Vest. Sau poate-mi voi lua un an sabatic să mă ocup de mine însumi, deși, financiar, nu știu cum aș scoate-o la capăt. Am mai citit pe net de developeri care au făcut asta, dar în Occident poate și-au asigurat financiar un status ok, nu ca aici. Și meseria asta: sînt unii care spun că o faci pînă la o anumită vîrstă, după care nu mai poți. Dar eu nu cred asta. E un domeniu nou, în fond limbajul C și Unix-ul, deci chestiile adevărate, au apărut abia pe la-nceputul anilor 70, iar Windows-ul și interfețele grafice la mijlocul anilor 80, iar primele promoții de facultăți de specialitate cam tot pe-atunci, așa că evident că n-ai unde să vezi acum developeri trecuți a doua tinerețe. M-aș vedea totuși lucrînd la o firmă cu puțini angajați, în care lumea să se cunoască bine, (de presupus să existe și caractere adevărate, ceea ce în Timișoara nu prea găsești), ca o a doua familie. Proiecte au fost și vor mai veni, așa că, teoretic, în mod normal, într-o firmă normală de exemplu, n-ar fi diferență în privința stabilității. Trec destul de des prin zona din jurul străzii Paris, unde există tot felul de firmulițe de apartament, de bloc, sau în case cu etaj, cu oameni calmi, serioși, care fumează pe balcon, cu o cafea în față, discutînd despre lucrul lor, tot felul de cabinete, birouri de arhitecți, avocați, economiști, naiba știe ce-s. Nu cred că au acolo atîtea reguli de corporate și angoase existențiale. Și de ce n-ar avea și o atmosferă plăcută? Uneori mă simt așa de sătul și de obosit că-mi vine să fug și să devin complet independent, să mă retrag undeva, să fiu librar de exemplu, da, la asta m-aș pricepe. Aici am observat că agenții de vînzări sînt tineri și tinere, foarte entuziaști, și se vede că le place job-ul. Nu am văzut pe nimeni care să stea mai mult timp, cîteva luni doar, angajați temporar, doar pentru experiență, și niște banuți în plus, cred. Sau mai visez uneori să devin independent, să lucrez de acasă la proiecte, poate mai învăț și ceva hard la servici pînă atunci. Sau să am propriul magazin, propria librărie, în genul boem, ca Shekespeare & Co din cartierul Latin, cu dormitor cu tot, pe care să-l deschid cînd am chef. Sau, de ce nu, un magazin alimentar, un butique, deși la asta nu mă pricep mai deloc dar se poate învăța, pe care să-l admistrez sută la sută. Sau, ceea ce am spus eu în discuția cu colegii de care pomeneam la-nceput, doresc să scriu, full-time, deconectat de lumea dezlănțuită. Writing for living, why not? Am citit opt-nouă cărți anul acesta despre tot felul de tehnici, dar cred că mai mult m-au zăpăcit. Nu prea-mi iasă cum trebuie. Îmi trebuie o constanță, să-mi fac un ritm, cred. În fine. Însă voi continua.

Octombrie galben

E octombrie. Țin minte că și anul trecut, tot pe vremea asta, cînd ne întorceam la lucru, de la o pizzerie din Unirii, ne miram, la fel, ce repede-a trecut vara. Așa zic și acum, de parcă era ieri. Ce repede-a trecut timpul! Nu simt că s-a schimbat ceva de atunci, poate doar s-a mai depus oboseala. Cînd eram student, consideram perioada asta abia un început de an universitar, iar acum mai degrabă ne gîndim la apropierea sărbătorilor de iarnă. Și asta mă cam neliniștește oarecum, pentru că mă gîndesc la planurile pe care mi le-a făcut pentru acest an... Dar hai să fim optimiști totuși. E încă toamnă. Afară e o vreme faină. Ce bine e să ai, din cînd în cînd măcar, cîte-o zi liberă, să privești lejer, detașat, peisajul citadin, natura urbană, blocurile bej și gri, copacii cu frunzele verzi și galbene, din ce în ce mai mult galben pe zi ce trece, păsările care zboară în stoluri, sus, foarte sus, vîntul care adie, mirosul de toamnă. Sînt și cîțiva nori pe cer, alungiți, risipiți. Și oamenii, altfel de oameni decît am la servici, de toate vîrstele și din toate categoriile sociale, copii, bătrîni cu plase în mînă, tot felul de lucrători, vînzători în piață, șoferi care aduc marfă. Demoazele care merg undeva. Parcă e un altfel de timp, o altă dimensiune, mai calmă, ce-ți dă răgaz să meditezi, să simți gustul vieții, ca și mărul acesta galben pe care-l mănînc acum. E o după amiază tîrzie. Există atîtea haiku-uri despre toamnă dar nu-mi vine niciunul potrivit acum în minte. Mi se pare mie sau majoritatea haiku-urilor sînt despre toamnă? Oriunde mă plimb sau privesc, mă simt de parc-aș fi în mijlocul naturii, nu știu de ce. Ca într-o pictură impresionistă. Un fel de pastorală urbană. Uneori, de obicei cînd sînt stresat, închid ochii și încerc să mă gîndesc cum arăta locul acesta înainte de apariția civilizației, la începutul sau chiar înainte de construcțiile umane. Ca și Proiectul Mannahatta sau numărul dedicat originii Parisului, din "Les Cahiers de Science et Vie", numit "Paris raconte Lutèce", apărut recent și pe care-l mai răsfoiesc din cînd în cînd nopțile, stînd în pat, înainte de culcare.