Agitație

Seara, cînd ajung acasă, după o zi grea, sau nu chiar neapărat grea, dar, ca toate zilele, uzată și fără perspectivă, mintea, în loc să se liniștească, îmi aleargă în toate direcțiile. Nu mă pot decupla de la realitatea zilei. Butonul de pauză nu funcționează, nici cel de ventilație. Mintea mi-e ca un motor supraîncălzit pe care nu-l pot răcori. Sînt ca un avion care nu găsește o pistă de aterizare liberă și e nevoit să mai rămînă în zbor pentru o vreme. Nu reușesc deloc să ajung într-un loc al meu liniștit, să las grijile și bruiajele zilei deoparte. La ce mă gîndesc? La oameni în primul rînd sau revăd ori îmi imaginez situații în care-am fost sau aș putea fi implicat sau îmi fac planuri de viitor. Trăiesc fie în trecut fie în viitor, dar nu în prezent. Rătăcesc printre rămășițele zilei, gîndindu-mă la ceea ce am lăsat nerezolvat, la ce puteam face mai bine, la prostiile pe care le-am făcut (asta mă face întotdeauna să mă răsucesc în pat, noaptea), la consecințele acțiunilor mele, la cum să acționez în viitor, la barierele mentale pe care nu știu cum să le depășesc, la a alege sau nu un alt drum, la trecut, la ce s-a ales de visele din adolescență, la oamenii pe care i-am cunoscut și care-s acum împrăștiați pe tot globul, la colegii cu care mi-am petrecut ziua, în ședințe, pauze, la ce-am văzut în oraș sau pe drum, sau chiar la cărțile pe care le-am citit, la filmele pe care le-am văzut, care îmi inundă sufletul. La fel și cînd încerc să scriu ceva. Abia mă așez și deodată atîtea opțiuni îmi trec în viteză prin minte, jucîndu-mi parcă feste, văd atîtea căi deschizîndu-se simultan ca un mănunchi în fața mea, fiecare la rîndul ei ramificîndu-se, și nu mai știu pe care din ele s-o urmez. Parc-aș fi  pe un cal sălbatic care se zmucește, se cabrează. Sau ca și cum mi se desenează mental într-o memorie cu acces aleator. Ca niște puncte luminoase care mereu îmi fug prin fața ochilor și nu le pot focaliza. Încerc să le unesc apoi din memorie, dar conturul rezultat nu-mi spune nimic. Poate că mi-e teamă să mă las purtat în necunoscut și ar trebui să las să mi se dezvăluie pe parcurs despre ce e vorba. În fine. Și astfel, cu mintea excitată, nu reușesc nici să mă odihnesc ca lumea, nici să scriu ca lumea.

Boemă

Călătoresc, observ oamenii, scriu, lucrez la volumul de povestiri și la roman, în mansardă sau în parc, trăiesc absolut independent, un străin, un "alien legal", experimentez feeling-uri, mă topesc în mulțime, în sistemul digestiv al orașului, cunosc viața de om liber, mă reinventez, uit de rutina zilnică în care-am trăit, iau distanță față de țara de unde vin, conversez cu oamenii, cu localnicii, cu fete, cu oameni de toate naționalitățile și vîrstele, îmi exersez limba, mă saturez cu brînzeturi și croissanți, mănînc în taverne, mă duc în cluburi de noapte, mă relaxez, mă rehidratez, mă uit la cer, miros soarele, ploaia, adulmec aromele străzii, parfumurile oamenilor, stau în cafenele, îmi notez în carnețel tot ce-mi trece prin cap, toate impresiile, mă duc la cinematecă, încerc să fiu într-o perpetuă stare de deschidere mentală, încerc să-mi fac prieteni, să văd lucrurile detașat, meditez la temele vieții, la natura lucrurilor, mă îmbib cu spiritul locului, citesc afișe, mă duc la vernisaje, la lansări de carte, vizitez muzee, mă sui într-un autobuz fără să știu unde merge, stau pe bancă în parcuri, citesc autori clasici, mă duc prin anticariate, mă duc relaxat într-un oraș satelit, îmi reamintesc cum e să mergi aici la servici, trec prin punctele istorice pînă-mi devin indiferente, pe oriunde, explorez zone mai puțin cunoscute, bulevarde și străzi înguste "unde gustă omul viața mai din plin", căile mai puțin călcate, un flâneur cu o carte în buzunar, un scriitor bohème, mici evadări în natură, dar înainte de toate scris, scris și iar scris. Trebuie să iasă ceva, n-are cum să nu iasă. E cea mai sigură rețetă.

Comunitate

În limba japoneză există un cuvînt, amaeru, al cărui sinonim apropiat ar fi "dependență". Dar nu folosit cu o conotație negativă, ci din contră, sugerînd un amestec de sentimente de intimitate și de dependență, ca de exemplu în reflectarea afecțiunii între un copil și mamă sau de loialitate între membrii grupului din care un individ face parte, între colegii de la servici de exemplu, sau chiar între angajați și patroni, aceasta din urmă însă mai presupunînd și reciprocitatea sentimentelor și așteptărilor, și asta un timp îndelungat, toată viața dacă se poate. E un mod de gîndire diametral opus nouă, românilor și occidentalilor în general. OK, poate cu excepția Franței, într-o oarecare măsură. Dar nu vreau să fac aici o analiză socio-culturală, nici nu am fost în Japonia și nici nu mă prea duce capul la așa ceva. La ce mă gîndesc uneori, sau mai bine spus visez este că parcă îmi lipsește o comunitate din care să fac parte, îmi lipsește un milieu civilizat în care să trăiesc, să mă mișc, în care să simt o astfel de relație, pe care o asociez cu un fel de căldură umană. Am observat asta la francezi, cînd lucram la Paris, deși nu m-am simțit niciodată ca fiind unul dintre ei. Termenul "fraternité" din sintagma Revoluției nu e doar un slogan găunos, ci ceva care se chiar se aplică. Nu pot spune că sînt, sau c-am fost, un solitar. Din contră, am lucrat doar la firme unde se încuraja spiritul de echipă, (team buildinguri, etc.) uneori în mod exacerbat, la unii colegi acesta se confudîndu-se cu spiritul gregar. Nu pot spune nici că sînt sociabil, poate și ca reacție la cele de mai sus. Dar mă consider suficient de deschis în orice relație cu oameni care la rîndul lor sînt amabili, și din fericire mai cunosc cîțiva (și cîteva) dar între toți există parcă o barieră, sau sîntem cu toții prea ocupați sau prea obosiți după lucru, încît nu ne prea mai rămîne timp after work, sau natura job-ului care ne face poate mai închiși, indiferent de traininguri. Poate fi suficient? În fond nouă, zece ore, (cu tot cu pauză și eventualele extra time) nu-s deloc un timp neglijabil. Unii petrec mai mult timp la lucru cu colegii de birou decît cu consoarta acasă (asta cînd sînt treji). Eu aș zice că nu, nu-i suficient. Pe de altă parte, m-am uitat și mă uit la atîtea filme care se petrec în comunitățile iudaice din State și am citit atîtea romane care au ca personaje evrei, sau scrise de scriitori evrei, în care regăsesc acest sentiment al comunității, al comuniunii, încît îmi zic uneori că mi-ar plăcea să fiu și eu evreu (fără să trebuiască să mă operez undeva, desigur). La fel văd în jurul puzderiei de biserici anglicane din State, deși parcă acolo nu mi se pare atît de deschisă comunitatea. Măcar uneori, nu tot timpul. Rămîn totuși un individualist, dar aș vedea  asta ca o gură de aer, este o nevoie umană în fond. Și nici nu sînt un om religios, dar poate că la urma urmei nu-i vorba de religie aici, ci de oameni, de civilizație, respect. Ok, se poate argumenta că aia nu-i viață reală, e ficțiune, cel mult realistă, dar uneori în ficțiune există un adevăr mai mare decît în realitate, o afirmație care e întotdeauna adevărată cînd e vorba de orice formă de artă autentică, nu ca încercarea mea lamentabilă de aici. Și, oricum, altceva în afară de ficțiune nici nu cunosc și nici nu prea văd cum aș putea cunoaște ceva interesant pe-aici, prin deșertul cultural din Vestul Estului Europei, sau, altfel zis, începutul Mitteleuropei.

Nehotărîri

De fiecare dată cînd simt că trebuie să iau o hotărîre, ezit îndelung. Apoi, treptat, în timp, încep să-mi imaginez cum ar arăta viața mea după ce voi fi luat acea hotărîre. Întotdeauna am procedat așa. Și cînd am luat decizia de a mă despărți de prietena mea, punînd capăt unei relații care abia se mai tîra, care de fapt abia se mai putea numi relație. Am tărăgănat-o mai bine de șase luni înainte de a o face. Ce așteptam? Să ia ea inițiativa, sau poate să revină pasiunea? Și cînd am explorat posibilele destinații în care să plec în concediu, cu luni de zile înainte, și pînă la urmă m-am dus tot acolo unde m-am gîndit prima oară, și am stat exact în același loc. În alt an atît de mult m-am gîndit să plec pe Coastă, atît am explorat pe Google maps eventualele locații, încît, nu știu exact de ce, dar în final nu m-am mai dus niciunde în vacanța aceea de vară, ajungînd să cunosc în sfîrșit expresia pierde-vară. Și în facultă cînd vroiam să-mi iau o carte scumpă, și atîta ezitam, ajungeam acasă și-mi număram banii, mă gîndeam c-ar ajunge, apoi mă gîndeam la coperta care-mi apărea mereu în fața ochilor, și așa mai departe, încît în ziua următoare n-o mai găseam, apoi, cînd o vedeam iar, ezitam din nou. Și cînd mi-am luat prima oară cameră foto digitală, apoi laptop, atîta am citit pe Net review-uri pro și contra că abia, abia mi le-am luat, ca prin minune. Cu apartamentul la fel, deși dacă eram mai atent, l-aș fi luat pe primul, și ar fi fost mai bine. Ba locația, ba peisajul de pe fereastră, ba așezarea camerelor, în care mă imaginam citind, scriind, uitîndu-mă la televizor, dansînd cu o fată. Și fata pe care n-am curtat-o cum trebuie, n-am știut să insist iar ea nu era hotărîtă, dar mă gîndeam mereu la ea, la cum ar fi dacă am merge undeva. Practic am avut o relație cu ea în propria-mi imaginație. Dar, după ceva timp și-a găsit pe altul. Și cînd voiam să plec la alt proiect în cadrul companiei, și de fapt am rămas pînă la sfîrșit, pînă cînd proiectul s-a outsoursat. Îmi calculam în minte cum ar fi, mai bine sau mai prost decît proiectul la care eram, atîtea pro și contra. Și cînd am vrut să aplic pe Net la un job în Franța, job care mi se potrivea ca o mănușă, și pînă la urmă n-am mai aplicat. Mă și visam în Paris, mă interesam deja pe net de cazare, de prețuri. Apoi am aplicat la altul dar cînd mi-au cerut date suplimentare, m-am oprit, ca și cum mi-aș fi pierdut interesul. Și cînd mă decid să scriu ceva adevărat, mă întreb: "Ce stil să aleg?". Mi-e să nu amestec și să fac varză totul. Mă imaginez înainte scriind într-un stil, apoi panicîndu-mă că nu l-am ales pe cel bun sau că ambele ar fi potrivite. Cînd citesc interviuri cu scriitori, totul mi se pare atît de simplu și de clar! Dar sfîrșesc spunîndu-mi că nu-s pregătit, și că trebuie să mai aștept, să-mi iau cîteva zile, sau luni, liber și să mă gîndesc. Și deci amîn, mereu amîn. Ca și cum mi-aș proteja propria rutină în care sînt ancorat.

Și astfel nu fac decît să mă uit cum viața trece pe lîngă mine. Ca o linie de cale ferată paralelă cu drumul meu și înspre care nu mă pot hotărî să schimb macazul. Ajung să-mi închipui eventualele situații de viață, ajung să trăiesc în scenariile imaginate, în reveriile mele și pînă la urmă amîn să iau o decizie, pînă cînd ideea se răcește. Se spune că numai loserii iau decizii cînd le merge prost. Cele mai bune decizii se iau atunci cînd totul îți merge plan, neted. Însă, după cum spuneam, atitudinile acestea persistă mereu. Cît la sută este nehotărîre, cît la sută lene, cît nesiguranță cronică sau teamă de a greși? De-aș putea fi ca alții, dintr-o bucată, să zic: "Gata dom'le, m-am hotărît, așa fac!" De exemplu: "Plec în State!" Sau: "Mă las de servici și-mi iau un an sabatic!" Sau: "Îmi iau mașină, ce-o fi, o fi!", sau chiar: "Mă-nsor!". Sau cum scrie Shakespeare în Macbeth, Actul 1 Scena 7: "I dare do all that may become a man; Who dares do more is none." Știu că la un moment trebuie să iau o decizie, dar nu poți fi niciodată sigur că este cea mai bună. Există un risc în tot ceea ce faci. Atîția oameni divorțează de exemplu, dar nu se spune că e mai bine să faci ceva ce poate mai încolo vei ajunge să regreți decît să nu faci nimic și să te-ntrebi mai tîrziu: "cum ar fi fost dacă?" În fond asta înseamnă experiența. Ca-n scris - nu poți scrie bine din prima, trebuie să rescrii și iar să rescrii. Nu sînt la psiholog, nu încerc să-mi dau răspunsuri self-help aici. Sau poate asta fac, în mod subconștient? Așa voi fi întotdeauna? Ca un om care parcă nu și-a început încă viața? Un simplu observator, telespectator al vieții, îmbibat cu filme și cărți? Cum să scap de frînele astea mentale, să-mi sparg barierele psihologice, să nu mai fiu așa rațional, să nu-mi mai pese atît, să fac ceva nebunesc, dar în același timp să fiu cu sufletul împăcat c-am făcut în sfîrșit ceva pentru mine, că am luat o decizie, nu am așteptat doar, pasiv, ca lucrurile doar să mi se întîmple? Ah, sper să mă hotărăsc cît mai repede! Încă mai sper.

O zi la servici în mai

Am ajuns acasă pe la șapte. Am avut o zi obișnuită. M-am trezit la 8, am mîncat sendviciurile pe care mi le-am pregatit de cu seară, mi-am pregatit cafeaua cu lapte, si pe la si 25 am plecat. Am trecut întîi pe la Poștă, mi-a venit un aviz pentru un colet cu o carte. De fapt comandasem două cărți, dar vin pe rînd iar pentru cea de la Amazon am emoții, fiindcă în vara trecută nu mi-a sosit. Vremea era închisă, umedă, aproape înăbușitoare. Am luat-o printre blocuri, prin zona unde-am copilărit, mergînd pe trotuarele cu vegetația luxuriantă, unde iarba și pomii miroseau a pădure. De obicei întîrzii, dar acum am ajuns bine, puțin după nouă. Am dat mîna cu colegii, am răsfoit cartea – "Kerouac, o biografie" de Ann Charters, o carte densă și masivă, în formatul mare al cărților din State (nimeni nu m-a întrebat, toți erau fie adînciți în citirea mailurilor sau a presei de dimineață ori lucrau ori nu-i interesa). La și jumate am avut ședința zilnică de scrum, sau kanban sau cum naiba se numește, un stand up meeting în care spuneam ce-am făcut ieri, ce facem azi și ce probleme mai sînt, în special blocante. Nu există așa ceva, fiindc-am tras tare în iarna asta, și acum vreo două săptămîni am trecut cu bine-un un milestone, așa că ne permitem să fim un pic mai relaxați, ceea nu înseamnă că n-avem de lucru, dar sînt task-uri fără presiuni prea mari. După ședință a fost ziua unei colege, care s-a extins pînă pe la zece jumate. Împlinea 26 de ani (parcă) și-și făcea deja probleme legate de fizic. Arată super, nu-i genul meu, dar arată super. Am auzit că e înscrisă la o agenție de modele, nu practică, dar că se poate întoarce oricînd. E studentă la master și are un prieten pe care-l menționează zilnic, cel puțin odată pe zi. E destul de înaltă și se îmbracă cochet. De fapt mai toate fetele noastre se-mbracă cochet, deși sînt fie de la țară fie inginere, fie, nu știu, imature în gîndire. Tot așa gîndeam și despre-o altă colegă, pe care-o consideram roboțoaică stresată, pînă i-am văzut, într-o pauză de cafea, poza de pe telefonul mobil: melancolică, visătoare, mi-a spus că a pozat înainte de a se angaja. Concluzii:  unu: munca strică pe om și doi (lucru care mi-l tot repet) nu te lua niciodată după aparențe. În fine. Back to party. Sărățele, roll fromage, cola, sucuri, prăji, saleuri. Ok, nu-i cine știe ce gospodină, dar produsele de la Codrina alunecă imediat. M-am întors la mine-n birou. Mi-am citit mailurile de servici, cele corporate erau toate insipide, le-am șters ca de obicei imediat, apoi mi-am verificat contul de yahoo si gmail. M-am apucat să mă uit peste niște task-uri de la servici, mă gîndeam ce probleme-ar putea interveni imediat și în general să profit de puținele minute de liniște în care lumea-i în pauză înainte de a fi iar întrebat, asaltat din toate părțile de tot felul de chestii. În general dispersia atenției se întîmplă așa: discut cu cineva din birou, apoi intră alt coleg cu o întrebare, îmi ia focusul și imediat îmi sună telefonul. Asta e ceea ce mă obosește în primul rînd. Mă erodează și mă va distruge de tot dacă nu mă hotărăsc odată să plec, desigur. Nu știu de ce tot ezit și amîn. Am două probleme mari. Una este lipsa de încredere în mine însumi și cealaltă e comoditatea. Deși, atîta vreme cînd nu sînt măcar 90% odihnit și n-am mintea liniștită, nu mă pot gîndi bine. Cu alte cuvinte și din cauza oboselii. Nu asta e ceea ce visam să fac atunci cînd am dat la facultă. Dar să revin la lucru. M-am pus pe analizat, apoi, așa cum mă așteptam, m-a deranjat o colegă, apoi alta, apoi un coleg, apoi altul, am calmat puțin o situație, o problemă care tindea să se extindă spre panică, am scris un mail, am cerut mai multe date, care nu-mi putea fi date fiindcă erau blocați de altă problemă, oricum, m-am uitat peste datele pe care le aveam. M-am uitat pe Net la ce e de mîncare prin oraș, am ales să merg la cantină. Începea să picure. După aia, nu m-am mai dus prin centru, voiam să prind cîteva momente la birou în care să fie liniște, fără teleconferințe, fără discuții. Am mai răsfoit puțin cartea, ah, abia aștept s-o citesc! Din nou mailuri, pentru alt proiect, de la alt client, cînd mă gîndesc că și al nostru va ajunge acolo curînd! Am mai băut un expresso, la patru am fost în pauza de un sfert de oră. Am mai citit presa, alegerile din Franța – nu-mi dau seama dacă-i bine că a cîștigat Hollande. În schimb în  Grecia e vai și amar. Cred că va fi iarăși dictatură militară, altfel nu-mi închipui. Și chiar mă gîndeam să merg în vara asta acolo, dar acum mă îngrijorează. În fine. Înapoi la lucru. Bine că n-am fost deranjat și de francezi, (la ei e sărbătoare). Am finalizat analiza, dar, fiind cum spuneam dependent de alte rezultate, am lăsat un open point pentru mîine dimineață. Așa că iarăși am sentimentul ăsta că n-am terminat. Cînd am plecat de acolo, era soare.

Sunetele orașului, din apartament

Dimineața începe cu mașinile de gunoi, claxoane, un aparat de sudură, strigăte de șoferi, camionete din care se descarcă lăzi, baxuri grele, vrăbii care ciripesc, lătrături, mieunaturi, rîsete, frînturi de discuții, obiecte scăpate pe jos, certuri, motociclete, scutere, voci de copii care se joacă. După amiaza: portiere trîntite, sonerii de interfon, vecina de deasupra scutură ceva pe balcon, dă cu aspiratorul, mașina de spălat care merge, alarme de mașină, fîlfîit de stoluri de porumbei, zgomotul unei pungi, cîte un avion undeva foarte sus, ca un tunet îndepărtat, guguștiuci, unele mașini își ambalează motorul, altele se opresc, cîte-o briză face să foșnească frunzele copacilor, un alergat de copil, un geam se trîntește, sirenele unei mașini de poliție sau de salvare sau de pompieri, o mașină pune frînă. Seara păsărelele își revarsă ultimele triluri, mașinile care trec mai lent, ușile cu grilaj de fier de la intrare se închid sau de deschid cu zgomot puternic, hohote de rîs, muzica și bașii din apartamentul de lîngă, ascensorul urcă sau coboară, cineva bate un cui, un strănut, o tuse, bebeluși care țipă, dintr-o mașină se revarsă o melodie la modă, zgomot de trafic îndepărtat. Noaptea cîte-un tren lung, marfar, trece urlînd peste un viaduct, pași pe asfalt, cîte-o mașină cu motor silențios, plînsetele copilului vecinilor de deasupra, focuri de artificii de la un concert care se încheie, în depărtare.

Repatrieri

De fiecare dată cînd un fost coleg de servici se întoarce din străinătate, unde știam că plecase pentru o perioadă nedeterminată, devin automat perplex și încep să mă gîndesc: oare chiar atît de rău o fi situația acum dincolo ori poate au ei chiar așa însușiri negative (și majoritatea cam au), fiind prea radiați de expunerea prelungită la Europa de Est. Sau și una și alta. La care se mai adaugă și dorul de casă, evident, care-i macină. Și aceste cazuri nu sînt deloc rare. Unii se întorc tot aici, la firma de unde-au plecat, și asta mă face să mă gîndesc la niște pușcăriași evadați care-au fost prinși și asta parcă-mi legă pietre de planurile mele optimiste de mă lăsa de servici și de a m-apuca de un proiect personal, ca un om matur ce sînt și cum îmi place să mă numesc. Acuma, precizez că toți cunoscuții de care vorbesc sînt absolvenți de facultă (deși asta nu-i face automat intelectuali, nici măcar pseudo intelectuali) și nu au plecat de aici de la un trai prost, ci provin chiar din pătura subțire a middle-class-ul românesc și că au plecat în Europa de Vest pentru a avea și mai mulți bani și în general pentru un trai mai ușor: protecție socială, sentimentul că ești respectat, dar și fiindcă probabil că erau atrași de povești, de filme și vise din adolescență. Și eu am fost plecat șase luni, însă, e drept, eram doar detașat, adică era stabilit că mă întorc, așa că pot doar aproxima stările de spirit ale unui adevărat emigrant: contactul cu o altă cultură, faptul că ești mirosit imediat după accent că nu ești unul de-al lor, diferența de viteză, acolo parcă totul se mișcă repede, dar oamenii sînt mai relaxați în același timp, nu știu cum să explic. Însă nu toți cunoscuții mei sînt cu adevărat emigranți. Unii se gîndesc să se întoarcă și plănuiesc să-și facă o casă, în care să trăiască fără prea multe cheltuieli, deși eu nu prea știu cum, pînă la adînci bătrîneți. Asta nu e o poveste, ci e o idee des întîlnită la tinerii și adulții români, acești semi-intelectuali de care vorbesc, plecați în Europa de Vest. De ce tot zic pseudo-intelectuali? Pentru că eu pe aceștia îi cunosc, nu spun că toți sînt astfel, dar ei asta sînt, au cam rupt-o cu cultura încă de cînd erau aici. Și odată ajunși dincolo, nici nu se gîndesc să citească un roman de exemplu. Se observă asta? Cred că da. Poate din cauza oboselii, fiindcă primii ani sînt extenuanți, adaptarea îți ia totuși ceva timp. Și mă gîndesc la faptul că acolo nu sînt totuși primiți cu brațele deschise, ci sînt puși să lucreze la cele mai murdare (intelectual murdare) proiecte, pentru care au probleme în a găsi angajați. Și cînd proiectul e aproape gata, sînt impinși spre activități din ce în ce mai grele, se pune atîta presiune pe ei încît sînt practic nevoiți să plece de la firma unde lucrează, altfel simt că o iau razna, sau sînt concediați, ca niște cîrpe rupte și murdare cu care nu mai ai ce face. Și stigmatul pe care-l poartă în mediul social ostil actual, românii find cunoscuți nu doar pentru infracțiuni, cît și pentru nepotrivita, ca să nu zic proasta lor creștere, iar o educație făurită-n comunism se observă imediat, uneori încă de la salut, sau de la lipsa lui. Iar occidentalii nu iartă. Dac-ai greșit o dată, ți-au lipit o etichetă pe veci. În Occident există mulți atei în zonele urbane. Și nu doar că nu iartă, dar fac ușor generalizări. Acuma, eu vorbesc doar despre Europa de Vest, dinspre State nu prea am semnale, cei care au plecat acolo fie vorbesc mereu că muncesc și că iar muncesc, iar apoi urmează o perioadă de tăcere, de parcă i-a înghițit pămîntul, pe messenger sînt mereu offline, și nu mai răspund la mailuri. Poate că așa a fost dintotdeauna pe bătrînul continent, diferențele sociale, xenofobia sînt la fel de înrădăcinate ca-n evul mediu, atitudine care te poate împinge să pleci, în fond așa a fost America populată. Cum spuneam, unii se întorc. Aceștia nu povestesc multe, sau cel puțin nu lucruri importante, doar exterioare, ce găseau acolo în supermarketuri de exemplu sau ce-au mîncat, lucruri obișnuite. Un coleg care-a lucrat la MS ne-a spus chiar să nu-l întrebăm nimic despre motivele plecării lui de-acolo. Alții, după ceva timp, ne povestesc și lucruri nasoale (ce spuneam înainte, xenofobia, supraîncărcarea), deși nu prea intră-n multe detalii. Alții erau aici răsfățați, lucrau și aveau un job bun, se așteptau ca acolo situația să fie mai simplă și redescoperă că în țară o duceau, dacă nu mai bine, tot cam așa, sau lipsa dorului de casă compensează celelalte lucruri negative. Să strîngi bani în Europa e greu. Sistemul nu-ți prea permite. Decît dacă strîngi din dinți, și renunți la viața socială, concedii, și te rezumi numai la lucruri de necesitate. Chestia e că cei care se întorc nu prea vorbesc despre experiența lor de acolo, cel puțin nu cu noi, colegii. Și dacă la plecare erau cu nasul pe sus, la întoarcere, chiar dacă nu este o întoarcere definitivă, sînt chiar mielușei. Sau devin chiar patrioți, caută modele în tot felul de personalități românești, contemporane sau din istorie. Practic își redescoperă de dincolo, via web, țara lor natală. Acolo ei citesc presa din țară (a patra mizerie în stat). Eu aici am renunțat la o face. Precizez din nou: am scris aici doar despre un anumit segment social, cel pe care-l cunosc mai bine și cu care am de-a face mai des. Evident că există o mulțime de oameni care s-au adaptat în Vest. Adică sînt sigur de treaba asta. În fond, nu-i chiar un exil, e o alegere a ceva mai bun. Dacă cineva de dincolo dă din întîmplare peste acest blog, îl rog să-mi împărtășescă și mie o parte din percepțiile sale.

Cei pe care-i urăsc

Cei care pun frînă ideilor, cei care subminează încrederea altora, cei care se gîndesc mereu la proprietăți imobiliare, cei care se uită la televizor, cei care citesc tabloide sau agregatoare de știri și le consideră surse viabile de informații, cei care nu suportă să fie singuri, cei care se plictisesc, pragmaticii, cei care nu citesc cărți, cei cărora nu le place On the Road, cei mereu mulțumiți de ei înșiși, țăranii urbani, oamenii care nu consideră că a-ți ține promisiunea e un lucru de onoare, xenofobii, inginerii est europeni, oamenii lipsiți de hobby-uri, cei care sînt atît de pasionați de gadget-uri încît se definesc în relație cu un gadget, cei care nu călătoresc, cei care economisesc bani, cei care au bani și se plîng că nu au, cei care văd (și) un interes financiar în căsătorie, androizii, angajați ai multinaționalelor din Europa de Est, bucureștenii, bucureștenizații, proprietarii non-germani de bmw-uri, cei care merg cu jeep-anul prin oraș, cei care inventează mereu motive ca să nu facă sau să nu se apuce de un lucru, cei care nu fac diferența între bășcălie și ironie, cei care nu cumpără produse din piață ci doar de la supermarket, cei care stau la terase în Mall, cei care-și schimbă comportamentul cînd stau într-un grup, cei cărora le place să vorbească mult, cei care se supra explică, terminatorii de fraze, cei care consideră că relațiile sociale nu s-au schimbat din evul mediu și pe care le consideră valori tradiționale, cei care se plîng mereu că n-au timp liber dar nu fac nimic pentru a-și face măcar puțin, cei care în concediu merg la all inclusive, cei care pronunță sume mari de bani, cei care n-au răbdare, nervoșii în trafic, cei care spun că n-au fost niciodată la prostituate sau n-au fumat niciodată un joint, misoginii, cei cărora le place să-i spioneze pe alții, cei care-și fac planuri pentru pensie deși mai au destul pîn-acolo, cei care-și bîrfesc colegii de servici, cei care vor să conducă și să fie șefi, cei care-s tot timpul siguri pe ei înșiși, cei care mereu urmează trend-urile, piggyback-erii, cei care-și schimbă stilul artistic, calofilii, cei care consideră jazz-ul un gen pentru snobi, cei cărora le trebuie întotdeauna un motiv ca să facă ceva, cei care nu se uită la filme franțuzești, cei care nu se uită la filme mai vechi de 20 de ani, cei care nu visează niciodată cu ochii deschiși, cei care nu contemplă din cînd în cînd cerul, cei care nu simt nimic cînd văd un răsărit de soare.

Răsfoiri de zile libere

Întotdeauna aștept zilele libere, fie că-s ele de Paște sau de Crăciun, sau chiar și un week-end lung, cu planuri de relaxare intelectuală. Nu cu odihnă totală, dar nici cu planuri de studiu individual sau de lucru la un proiect personal. Anul ăsta s-a întîmplat să fiu și puțin răcit, dar doar puțin. (Iarna asta, care parcă nu se vrea dusă.) Așa că mi-am adus aproape, lîngă pat, ca să nu fiu nevoit să mă tot deplasez pînă-n living, un vraf de cărți, reviste, dvd-uri și cele două hard-disk-uri externe. Ca de fiecare dată în astfel de perioade îmi planific să citesc. Mai exact să recitesc. Dar, tot ca de fiecare dată, ceva ușor, și-n general, tot cam aceleași lucruri. Uite ce-am acum lîngă mine. De exemplu o colecție de povestiri de O. Henry. Atmosfera dinamică de la începutul secolului XX, twist-ul de la sfîrșit. Și un roman de Douglas Coupland, atăt de profund și relaxat în același timp. Și umoristic. Două cărți de Anna Gavalda, scriitoarea mea franceză preferată. Apoi cîteva albume de benzi desenate. Nu am prea multe în casă, dar tot am cîteva, peste care tot îmi spun de-a lungul anului c-am să le studiez. Și unele le am pe calculator, deși, eh!, nu-i aceeași senzație. Apoi ghiduri turistice, de genul Europa cu bani puțini, sau un 'Ghid al rutardului', oricum, de obicei prin Franța sau Paris. Oare?... Cine știe? Apoi albume cu fotografii din Paris, ale lui Willy Ronis, Robert Doisneau și alții. Și nu-n ultimul rînd, albume cu picturi impresioniste. Nu-s deloc tipul paysanne, din contră, tot timpul am fost un citadin, dar natura impresionistă chiar are un efect magic asupra mea. Mai am și cîteva reviste lîngă mine, și îmi place și să-mi cumpăr reviste (dintotdeauna mi-a plăcut), unele sînt franțuzești, de exemplu Le Magazine Littéraire, dar și National Geographic, deși asta din urmă, în ediție românească, e în general slabă, adică nu mă interesează mai mult de un articol de fond. Mai am 'Vivre Côté Paris', de anul trecut, și care tot stă aici, lîngă mine, de vreo nouă luni, ca și un număr mai vechi, de cîțiva ani, din 'Aéroports de Paris'. Apoi mă uit peste unele din filmele mele preferate. Majoritatea le am pe hardul extern – mi-e ușor să revăd o scenă particulară anume deși mi-e mult mai comod să mă uit la DVD player. Aseară mi-am pus documentarul cu J.J. Cale, 'To Tulsa and Back', nu că nu l-aș fi văzut de vreo zece ori. Woody Allen, filme franțuzești, în general vechi, sau unele episoade din Northern Exposure. Mă gîndesc că poate e ciudat că, deși la astfel de cărți și filme obișnuiesc să mă uit atunci cînd sînt obosit de la lucru și deci cînd nu pot citi altceva serios, eu aleg să le recitesc tocmai în concediu. Am acumulat prea mult oboseala. Sau poate e normal, cine știe? Oricum, pînă acum, seara, răceala se pare că mi-a cam trecut.

Actori francezi

Cînd te plimbi pe o stradă din Paris, e un lucru firesc să vezi că la un cinematograf rulează un film de Truffaut. Și atunci, pe de o parte înțelegi perfect expresia „mediu cultural” iar pe de altă parte cumva conștientizezi că timpul nu mai contează, sau nu e esențial, ci că trăiești într-un altfel de timp, un timp artei eterne, într-un oraș atemporal. Francezii au avut și au atîția actori buni dar care nu sînt prea cunoscuți în afara țării lor, mă refer la publicul larg, nu la cel cinefil, și asta cu tot cu investițiile pe care le fac pentru promovarea propriei lor cinematografii. Dar, ca peste tot, există cîțiva actori care fac parte din pleiada de stele a Franței, actori icon, etalon, cu care francezii (și francofilii!) s-au identificat și pe care îi păstrează mereu în inimă. De fapt așa face și America cu actorii ei proprii. Totuși parcă-n Franța sînt ocrotiți și priviți cu mai mare dragoste decît în State, sau e vorba doar de nostalgie sau e o părere a mea pur subiectivă. Am să-i scriu aici nu cronologic, ci pur și simplu în ordinea în care-mi vin în minte, care poate să fie-n primul rînd cei a căror filme le-am văzut sau revăzut mai recent sau care-au jucat roluri de care mă simt în momentul de față mai legat, dar cine știe?

Îmi place Lino Ventura, stilul său dintr-o bucată, atît de diferit de un francez tipic (am văzut recent un documentar despre viața lui, el era italian și n-a avut niciodată cetățenie franceză), genul dur dar capabil să exprime o paletă largă de emoții dintr-o simplă ridicare de sprîncene. Energica Annie Giradot, care mereu are aerul că nu e se simte bine în pielea ei, în genul Oanei Pellea. De fapt frațuzoaicele au o pleiadă de actrițe ultra-energice înspre nervotice: Karin Viard, poate puțin cam teatrală, un pachet de nervi și care îmi pare c-a început să îmbătrînească un pic cam devreme. Bernadette Lafont, care face ravagii în filmul lui Truffaut Une belle fille comme moi. Sophie Marceau, care se joacă cu bărbații ca șoarecele cu pisica li pe care n-aș vedea-o îndrăgostită profund sau cu inima ruptă. Ca și alunecoasa Marie-France Pisier. Simone Signoret, o Ava Gardner a Franței. Aduce puțin cu Marina Vlady. Și bărbații au partea lor de neurotici: comedia de tip fizic a lui Louis de Funès, mai popular în Europa de Est decît la el în țară, mereu suspectul Michel Piccoli, la care mereu te gîndești că ascunde ceva urît despre viața lui. Ultra-activul Jean-Paul Belmondo, care a dominat toți anii 60 și 70 - de fiecare dată cînd mă uit (sau revăd) un film de-al său simt că am luat un energizant. Alain Delon, care mereu parcă se abține să nu rîdă, sau să nu izbucnească într-o criză de furie, ca și Richard Bohringer, acesta din urmă avînd o mutră de psihopat. Benoît Poelvoorde, un belgian (deși nu-i sesizez accentul) ultra-expansiv. Despre Depardieu, nu-mi prea dau seama, poate din cauză a jucat în atîtea filme încît mă plictisește și parcă e mereu previzibil. Jean-Pierre Bacri, un macho cu limbaj aproape efeminat. Gérard Lanvin, care pun pariu că-i un tip violent și-n viața reală. Întotdeauna m-a interesat tipul femeilor meditative, ca Sandrine Kimberlain, tipul artistei sau pasionatei de artă, cu o doză de realism, cu rădăcini paysanne, ca și Juliette Binoche, o joiană frumoasă. Și ca și nostima Valérie Lemercier. Atît de deosebită de Catherine Deneuve, mereu rece, halucinată și atît de diferită de sora sa, Françoise Dorléac, mult mai drăguță, genul promiscuu, dar care a murit atît de tînără. Sau Valeria Bruni Tedeschi, care pe mine mă excită întotdeauna cînd o văd, vulnerabilă și sexy, corp matur și copilăroasă, maleabilă. Mă excită și Charlotte Gainsbourg, care la prima vedere nu pare cine știe ce frumusețe, drăguță și atît, dar devine treptat empatică și caracterul i se grefează atît de bine pe măsură ce filmul se derulează sub ochii noștri. Audrey Tautou arăta mai bine în Amélie, apoi, nu știu, nu prea e genul meu, dar dă bine pe ecran de la distanță. Și Agnès Jaoui, intelectuală, îndrăzneață, deschisă. Nu-mi place Melanie Laurent, distantă și alunecoasă în același timp, dar mai are multe de arătat în viitor, ca și Léya Seydoux de altfel, prea crudă. Marie-Christine Barrault, ce pare glacială dar pe măsură ce-i cunoști personajul devine fierbinte. Marillon Cotillard, cu un corp felină - nu-mi plăcea cînd era foarte tînără. Genul diferit de Brigitte Bardot care avea un corp absolut incredibil. Mireille Darc, suplă dar la fel de senzuală, genul de nimfomană. Sabine Azéma, cu o figură de profesoară româncă, pe care tot o confund cu Nathalie Baye, tot cu o figură de româncă, dar una nestresată, bineînțeles. Enigmatica Jeanne Moreau. Anouk Aimée pare întotdeauna că visează pe ecran, sau că e obosită. N-am văzut o prezență mai feminină ca Stephane Audran, gesturi, finețe. Jacqueline Bisset, ah!, cum poate exista o astfel de femeie? E perfectă! Sau Isabelle Adjani, limpede și instinctuală în același timp dar n-a prea fost distribuită în multe filme bune. Actori mai lenți ca Michel Aumont. Sau bonomul Philippe Noiret, care se simte mereu bine în pielea lui, în contrast cu Annie Girardot împreună cu care a făcut mai multe filme. Jean Gabin, un întruchipare a fizionomiei franceze. Bourvil, în roluri de tip bleg. Daroussin, distribuit în roluri mai apatice, deși el e genul mai nervos. Dany Boon, în roluri transparente, adolescentine. Placidul Michel Galabru. Cerebralul și neliniștitul Jean-Louis Trintignant. Jean Reno, un tip de acțiune dar care pare cerebral în același timp. Și tot celebral dar și fragil în același timp mi s-a părut și Charles Denner. Pierre Richard un actor fizic, a jucat doar prin anii 70, 80 și cînd îl văd mă gîndesc la perioada aceea. La fel Jean Rochefort, tipul aristocrat. Lady Carole Bouquet. Jean-Pierre Léaud, scund și energic, împrăștiat, visător, tipul lui Truffaut, cu care a făcut vreo cinci filme. Michael Londsale: tacticos, calm. Fabrice Luchini, antipatic la prima vedere dar despre care nu știu niciodată dacă e personaj pozitiv sau negativ. Roman Duris, tipul parizian post baby boom idealist, X-er sau Y-er. Așa cum Julie Delpy e parizianca tipică. Irène Jacob mi se pare cam prea prefăcută. Sau actori pedanți care par că se gîndesc la altceva cînd joacă: Yves Montand, André Dusollier sau Thierry Lhermite, sau chiar Daniel Auteuil, parcă mereu cu o lăcăire jucăușă-n ochi sau un zîmbet în colțul gurii, poate și de asta fiind preferat de comedii.

Puținul meu timp liber

Cea mai cronofagă activitate pentru mine, de fapt nu doar „cea mai” ci și singura, dar care reprezintă în același timp marele aspirator al timpului meu vital este serviciul. Nu doar că pierd zece ore, cu tot cu pauza de la prînz plus drumul dus-întors) ci că mă simt epuizat după aceea. Prea stors ca să mai fac și altceva serios acasă. Abia mai pot citi după aia. Ochii mi-s prea obosiți. Am nevoi de un mic somn reîmprospător, măcar de o jumătate de oră. Și nu reușesc întotdeauna. Ce mă împiedică? Păi, evident, agitația de la lucru. Stresul pe care-l acumulez acolo. Colegi proști care pun frîne, și asta-n primul rînd. Apoi problemele încă nerezolvate care încă mi se mai învîrt în cap. Toate astea mă agită și după aia, ajuns acasă, îmi ia ceva timp să mă dezbar de ele. Nu știu alții cum fac. Cred că pur și simplu nu fac nimic – nu îmi par c-ar mai avea altă activitate. În afară de televizor, desigur, la care nu mă mai prea uit. Nu spun că nu mă uit deloc, dar extrem de rar. Nu știu pe nimeni despre care să fi auzit că mai face ceva, că mai lucrează la vreun proiect. Unii colegi zic că se plictisesc acasă, în cameră (am colegi care-s încă la facultate, asta ca o paranteză). Pe altul l-a dat soția de gol spunînd că acasă doarme mai tot timpul. Alții duc o viață normală, echilibrată, au copii și, desigur, în fond asta-i cel mai important. Ce mi-aș dori și eu! Sper ca-ntr-o bună zi să am și eu o soție și cîțiva copii. În fine. Nici măcar viață socială nu am, să zic că mă-ntîlnesc la un bar sau la un restaurant seara, ceva. Mai demult aveam, dar au plecat mai toți în Occident iar puținii care-au rămas s-au schimbat, cum spuneam, familiști, pasionați de imobiliare, iar cei noi, ba cu școala și aceleași instincte ca și ceilalți. Doar în unele filme bune mai văd că există și oameni normali pe lumea asta, intelectuali care au în același timp o viață socială (nu ingineri, fiindc-am ajuns să disprețuiesc toți inginerii, bine că nu-s și eu unul din ei). Și atunci încerc să fac orice ca să cîștig puțin timp. Fiecare minuțel smuls este o mică bătălie cîștigată. Cînd mă duc la sau vin de la servici aleg de regulă cele mai scurte trasee. Tai curbele. Îmi fac liste cînd merg la supermarket. Și abia aștept week-end-urile. Și atunci... mă gîndesc, ah!, iată-mă în sfîrșit acasă, cu șaizeci de ore de petrecut în fața mea! Înconjurat de cărți, de filme, muzică la dispoziție, de care nu mă mai satur. Plus Internetul – am opțiunea la viteză maximă, un mic lux pe care mi l-am permis, tot din acest motiv. Două nopți pline la dispoziție! Și tot mă prăbușesc pe la unu, unu-jumate noaptea, după ce citesc doar cîteva zeci de pagini sau văd vreun film. De fapt pot mărturisi aici că motivul principal pentru care am nevoie de timp este că vreau să scriu. Sînt și împrăștiat, știu, nu am dus pînă la capăt nici o povestire ca lumea. Fișierul cu scenariul nu l-am mai deschis de cînd l-am trimis la concurs, deși mi-au mai venit în cap cîteva scene și idei de dezvoltat. Știu că asta nu este o ocupație part-time, și mai știu, din interviurile cu scriitori că trebuie să-ți iei un angajament total, că trebuie să fii detașat, ceea ce eu, evident, nu sînt, nu reușesc să fiu. Nu știu de ce. Și nu știu cît o să mai rezist cu stilul ăsta de viață. Într-o bună zi cred că pur și simplu n-o să mai vin la servici. Și n-o să-i anunț unde sînt. Nu. Voi lua primul bilet de avion pe care-l găsesc către Paris, voi închiria acolo o mansardă, și voi scrie ... trei romane, cel puțin.

(post în curs de editare)

Anii pierduți

A existat o perioadă de timp, de vreo doi ani și jumătate, din viața mea, din care nu-mi prea amintesc multe lucruri. De fapt nu că nu-mi prea amintesc, dar nici nu prea am ce să-mi amintesc. A-nceput cam imediat după ce m-am angajat și a ținut pînă-n primăvara lui 2001, cînd am început parcă și eu, odată cu clima, să mă dezgheț, să mă trezesc. Duceam o viață goală, aridă chiar. Mă gîndesc la acea perioadă ca la un fel de ev mediu personal, din care am, cum spuneam, puține amintiri. Nu, nu eram drogat, nu beam. Încerc să desfășor, să escavez aici cîteva frînturi din epoca aceea. Cea mai parte a timpului mi-o petreceam muncind și odihnindu-mă. Primul meu servici, din care nu am nici o amintire plăcută, apoi al doilea. Plecam dimineața de acasă spre sediul situat într-o casă dintr-o zonă destul de nasoală a orașului, spre Gara de Est. Iernile, cînd ieșeam de acolo pe întuneric și treceam pasarela, așteptarea tramvaiului, schimbarea tramvaiului, mîncarea pe care mi-o aduceam la servici în caserolele pe care mai apoi le aduceam acasă, asta pîn-am găsit o firmă de catering. Alteori plecam în sens opus, pe jos, pe lîngă traseiste, pe lîngă magaziul Terra, Euro, Kappa, cîini vagabonzi, cimitir. În felul acesta era mai aproape, dar îmi părea mai groaznic. Deseori mergeam cu taxiul, fiindcă niciodată-n viață n-am reușit să fiu matinal. Cînd lucram la o problemă care mă sîcîia, sau clientul neamț cu care corespondam avea nevoie urgentă de ceva pe a doua zi și nu-mi ieșea, atunci stăteam pînă noaptea tîrziu (nu eram singurul) și veneam tot cu un taxi. Și-i lua ceva timp pînă să vină pînă acolo, noroc că operatoarele ne știau firma. Am cheltuit destul de mult pe taxiuri. În rest, cum spuneam, toată ziua o petreceam la birou, atît verile caniculare, cînd transpiram în fața monitorului cu tub catodic, iernile cu zile în șir fără încălzire, fiindcă centrala era stricată. Învățam să devin un bun profesionist și strîngeam bani cu gîndul că poate voi putea să-mi cumpăr un apartament fără credit, ceea n-am reușit, fiindcă-i cheltuiam ba pe o combină stereo, pe CD-uri (încă mai existau casete) și pe PC, evident. Bine, cine n-a trăit atunci pe-aici și-ar putea pune întrebarea, bine, dar de ce nu ți-ai făcut o firmă, ca idolii din Silicon Valley, la care visam cu toții? Dar ce, parcă știam cum? Nu știam economie, nici cum aș putea contacta pe cineva de dincolo în vederea începerii unui proiect. Pe scurt, am luat-o pe direcția muncii asidue, înarmat doar cu răbdare și optimism. Și îmi și era prea foame și după sărăcia din facultă, eram bucuros că aveam ceva bănuți din salariul pe care-l primeam o parte legal (minimum pe economie) și altă parte (destul de consistentă, cîteva sute de mărci) la negru. Îmi plăcea sentimentul de-a mă plimba printr-un hyper-market și simți că mi-aș putea cumpăra orice obiect de acolo, deși n-o făceam întotdeauna. Nu existau multe firme de profil în oraș. Firma era în expansiune, proiectele veneau. Un coleg mi-a spus, după cîțiva ani, că în oraș existau doar vreo două, trei sute de specialiști la vremea aia. Mulți au plecat în Vest, cu tupeu, (deși erau slabi profesioniști) dar eu nu mă simțeam (încă) destul de pregătit pentru a face pasul. Și nici nu eram prea motivat să plec din țară, eram optimist. Din viața mea personală de atunci nu-mi amintesc, cum spuneam, prea multe. Concediile (două săptămîni, vara) mi le petreceam acasă, citind, lucrînd la comp, ori învățînd. Cumpărăturile în Ociko și la Terra sau Kappa cu Mama sîmbăta – da, acestea le țin minte, dar nu era nimic deosebit în ele. Mă uitam la televizor. Mersul serile în localuri de genul combinație de bar plus internet café. Îmi plăcea atmosfera, muzica, mirosul fin de țigară amestecat cu parfum, capuccino-urile băute, femeile frumoase la care mă uitam pe furiș, sau cu vederea periferică. Fiind timid, n-aș fi intrat niciodată acolo singur, dacă n-ar fi funcționat și ca internet café. Corespondențele cu fete găsite pe site-urile de socializare. Cîteva blind-date-uri, toate deprimante. Muzica românească proastă care începea să se impună la televizor și la radio. Primul celular cumpărat, un Nokia 5110. Eclipsa totală din 99, la servici cu colegii, la o bere. Campionatul European de Fotbal 2000 (plictisitor) văzut la un tv în curtea firmei, cu colegii. Team-building-ul (interesant) de la Buziaș. N-aveam nici un prieten. Tipologiile colegilor includeau în general tineri (în majoritate mai tineri ca mine, unii studenți), foarte copilăroși (ca să nu zic infantili), robotizați sau/și vulgari. A, mai erau și unii interesanți, inteligenți, desigur, dar cum începeam să ne cunoaștem mai bine, să strîngem puțin legăturile, cum părăseau și ei firma. Discuțiile purtate la servici aveau în general ca subiect planurile de viitor, despre ce vom face cînd vom avea mulți bani. Toți ne gîndeam ce bine-ar fi să ne vină o idee pe care s-o punem în practică (dar rapid, fără efort) și să devenim imediat milionari și să stăm în Bahamas într-un hamac. Ideea cu hamacul era recurentă și reprezenta punctul final, climactic al tuturor viselor noastre. Mmmm, în hamac! Toți visam să emigrăm la un moment dat în State, cînd ne vom simți pregătiți. De citit, citeam puțin, foarte puțin, nu știu dacă ajungeam să citesc patru cărți pe an. Am abandonat sf-ul. Însă țin minte foarte bine cînd mi-am cumpărat „On the Road”-ul lui Kerouac și m-am apucat să-l citesc în tramvai. Am ascultat pentru prima oară J.J. Cale (mi-am cumpărat albumul din piață). A, știu că ascultam multă muzică, atît acasă, tolănit în pat, cît și la servici, la căști. Și-n rest, din toată perioada asta ... oboseala. Parcă eram halucinat. Veneam acasă frînt, iar în week-end zăceam pur și simplu ca un vierme, în pat sau la televizor. Mă uitam la colegii care plecau din firmă unul cîte unul, la cei care vin și apoi pleacă și ei, alții pe dincolo și tot ciclul se repeta. Depresia în care-am intrat cînd am aflat că fosta mea prietenă din facultă, pe care înc-o mai iubeam în secret și cu care speram că voi fi împreună într-o zi, s-a măritat. Apoi, la începutul lui 2001 am cunoscut o fată (nu, nu pe Internet) și am început să ies cu ea prin oraș, serile. Fast fooduri, baruri, concerte de jazz, filme. Simțeam că intru cumva în spiritul vremii, că încep să mă adaptez. Din păcate firma a intrat într-un un proces de declin și a ținut-o pe panta asta pîn-a dat chix, pe la sfîrșitul primăverii (ceea ce n-aș fi crezut, deși semnele erau, și alții ne avertizau, atît de optimist și naiv eram). Astea două lucruri, prietena și unemployment-ul care-a urmat, au început sau au coincis sau poate au declanșat „trezirea”, ieșirea din hibernare, maturizarea mea tîrzie. Așa că atunci cînd m-am angajat la o firmă serioasă, după cîteva luni, și am ajuns întîi la București (unde-am gustat puțin din viața de noapte) și apoi la Paris, direct în Défense, a fost destul de amețitor. Acum mă gîndesc cumva nostalgic la acea perioadă, deși nu înțeleg cum pot fi nostalgic după ceva ce nu se poate numi chiar viață?

Fragmente de februarie

În februarie, ca și-n ianuarie de altfel, totul a fost rece și înghețat, și tot așa este și-acum, în ultima zi a lunii. (Și tot așa cum mă simt și eu.) Zăpada înaltă, alunecuș. Cea mai memorabilă amintire este dintr-o noapte cînd am deschis geamul ca să aerisesc și am privit panorama la lumina portocalie a lămpilor de sodiu amplificată de zăpada ca de vată care acoperea tot orașul. Și mai ales liniștea! Acum o săptămînă a-nceput să se topească dar nu complet că iarăși a-nghețat, așa că pe marginea trotuarelor au rămas mormane, delușoare de zăpadă, iar trotuarele erau uscate, chiar prăfuite pe alocuri. Am reînceput să port niște bocanci pe care nu i-am mai încălțat de zece ani (alții n-am). Mă uit des pe site-urile cu noutăți editoriale și am văzut c-au apărut cîteva cărți faine (de exemplu "Romancierul naiv și sentimental" de Orhan Pamuk, pe care tocmai am citit-o), dar, din cauza drumurilor, au ajuns și ajung cu greu în librăriile din Timișoara și asta mi s-a părut frustant, deși sentimentul mă jenează, fiindcă oricum întotdeauna am ceva de citit prin bibliotecă. Îmi place să mă plimb prin oraș dar am făcut-o mult mai rar, ceea ce iarăși m-a cam frustrat. Frigul biciuitor, ghețușul, vîntul, ninsoarea care-mi intra în ochi, apoi zăpada care cădea de pe clădirile vechi din Unirii (benzile galbene de-a lungul străzilor). Așa că-n luna asta-am stat mai mult înăuntru. Chiar și acum ninge. Oricum, nu m-am plîns de vreme.

Mi-am schimbat traseul pe care merg dimineața, n-o mai iau printre blocuri, unde e fie zăpadă pîn' la genunchi fie fleșcăială pînă peste glezne. Într-o dimineață, n-am avut căldură la servici și, conform legii, dacă temperatura noaptea coboară sub nu știu cît și firma nu-ți asigură încălzirea, poți lucra de-acasă, ceea ce am și făcut. Experiența a fost interesantă, întîi am dormit vreo două ore și dup-aia m-am pus pe lucru. Partea bună, esențială de fapt, este că nu te întrerupe nimeni. Partea proastă-i că nu prea știi cînd să te-oprești. Dar oricum, a doua zi m-am simțit ca după un week-end.

M-am uitat iarăși, ca-n fiecare iarnă, la "Northern Exposure". Am mai văzut cîteva filme franțuzești din perioada anilor șaizeci și mai ales șaptezeci, și chiar și unele mai noi, plus Fellini din acea perioadă, ah!, ce actori, ce atmosferă! Mașini, modă, mentalități liberale. Aș fi vrut să fiu adult în acea perioadă, în Franța. Și lungul documentar despre Woody Allen, care de 41 de ani face cîte-un film pe an! Le-am văzut pe toate și le am pe toate pe DVD. "Midnight in Paris" a luat Oscarul (pe lîngă Globul de Aur, BAFTA, WGA și multe altele) pentru cel mai bun scenariu original.

Alte lucruri, pe scurt. Guvernul a fost schimbat. Tămbălău mare, dar ce mi-a plăcut a fost că indignații români au reușit, și nu mă așteptam. Vreme rece în toată Europa. S-a închis megaupload-ul. Am luat legătura prin FB cu cîteva foste colege de liceu (de fapt ele m-au găsit). Acasă l-am ajutat pe Tata, cu formularele pe calculator (cîteva ore pe săpămînă). Un coleg vechi și-a dat demisia. Nu-mi era simpatic. Mi s-a părut că s-a transformat repede într-un nesuferit, monstru chiar. Tot zic ca nu mă mai mir cînd aud că unul din vechii colegi pleacă din firma dar to' mă mir. Și-mi mai zic: na, altu' care mi-o luat-o-nainte. Îmi pare că-s din ce-n ce mai mulți proști în jurul meu și simt că mă sufoc.

Și ceva cu adevărat nostalgic. Acum zece ani eram la Paris, ahh! Nu cred că atunci m-aș fi imaginat așa cum și unde sînt azi. Mă simt așa un loser! Nici nu-mi vine să mă gîndesc. Trebuie să schimb ceva-n viața mea. Tot zic și tot zic și degeaba. Altfel simt că, nu știu, explodez. Nu cred că trebuie raționalizat prea mult. Adică încerc să nu raționalizez sentimentele dar în privința asta, din păcate, o fac, ca acum de fapt. În loc să fac ceva nebunesc, din inimă, din suflet, ca Gil Pender. Se spune, și io-s de-acord, că numai loser-ii iau decizii majore atunci cînd le merge rău. Cel mai bun moment e atunci cînd lucrurile merg plan, neted, ca acum.

Deflecțiile drumului către Centru

Într-atît se tot spune, încoace și încolo, că viața este un drum, încît afirmația asta a devenit un clișeu. Sau că important e drumul și nu destinația. Parcă sună mai bine, nu? Dar și mai bine că lucrurile cu adevărat importante le reprezintă abaterile de la drum. Asta poate nu reiese așa de clar. Hai să ne uităm de pildă la Odiseea. Trecînd peste faptul că poate Ulise nu se prea grăbea el s-ajungă acasă, în Ithaca lui, la Penelopa lui, ceea ce-l maturizează (și ceea ce pe noi ne fascinează) sînt întîmplările care-l rețin sau cele care-i schimbă traiectoria. Și cam așa este și viața. Uite, îmi place, de exemplu, Kerouac, aș putea afirma scriitorul meu preferat (sau, mă rog, unul dintre ei). Am citit multe despre încercările lui de ani în șir de-a căuta noi semnificații printr-un nou limbaj literar, prin rescrieri și rescrieri ale romanului său, prin distilarea experienței din călătoriile sale. După ce citești „On the Road”, îți dai seama de niște lucruri. De exemplu: că imediat ce ești deflectat de la un scop, îți vei stabili un alt țel dar de la care, inevitabil, vei fi din nou deviat. Nu ești ca un vapor, întotdeauna înaintînd cu prora înainte, tăind valurile. Ci treci printr-o serie de întoarceri care continuă și continuă pînă cînd vei face un cerc complet, un cerc al disperării (care face și ea parte din procesul creativ) și care se circumscrie acelui "lucru" neștiut care este central... existenței. Sau a acelui "ceva" indefinit, care există în mod paradoxal, pe care nu-l concepi prin gînduri sau limbaj, ci e accesibil doar prin experiență. Iar încercările de a i te opune vor sfîrși în ratare, deoarece, cum spunea Kerouac, linia dreaptă duce numai la moarte. Ăsta e și unul dintre principiile post-modernismului, de fapt. Vezi asta clar în proza sa, în care nu găsești nici un fel de relații cauzale, doar viață, viață și alergătură. Altfel spus, experiența vieții unui om e ca o serie regulată de deflecții de la țelurile sale. Eliade spunea că de fapt oriunde există un Centru al lumii și că odată ce ai aflat în acest Centru, ești la tine acasă. Te afli cu adevărat în adevăratul sine și în centrul cosmosului. Și că exilul te ajută să înțelegi că lumea nu îți este niciodată străină odată ce ai în ea un centru. Dar, dacă-mi amintesc bine, el spune că pentru a ajunge în Centru, ai de străbătut un labirint. Trebuie să ieși din el, întîi. Mulți se rătăcesc. Cum poți totuși ajunge, mă întreb? Există o logică, un backtracking, dar cît îți ia? Și atunci ajung acolo doar cei cărora li se relevă, cei care primesc grația Divină sau totul e în noi? Și totuși Eliade, pe cînd era profesor în State, petrecea cîteva luni pe an la Paris, și nu cred că doar pentru studiu. Cred că totuși mediul contează, ca filtru al emoțiilor, așa cum impresioniștii pictau scene din orașe sau din natură, exterioare. Și de fapt tot ei au introdus în pictură mișcarea ca element al percepției și experienței. Așa că, ... "Pe Drum"!

Fragmentarium de ianuarie

M-a impresionat videoclipul lui Adele - Someone Like You. Deși e acompaniată doar de un pian, vocea ei puternică face ca atmosfera sonoră să pară mai densă. Și versurile! Amintiri și regrete. Deloc dulceag: 'sometimes it lasts in love and sometimes it hurts instead'. Da, îmi amintesc cum mă plimbam și eu pe străzi pustii, dimineața, încerînd să mă-mpac cu faptul că prietena mea și-a găsit pe-altul. A fost dureros. Și cadrele alb-negru de pe malul Senei, într-un Paris pustiu, înnourat, opritul pe podul Alexandre III, rotitul cu 360 de grade al camerei. Uneori încruntată, alteori detașată, dar întotdeauna cu feeling. Și finalul, cînd nu vedem exact ce se întîmplă dar e sugerat cu camera rotindu-se repede într-un bar, ea privește într-un geam (sau oglindă) și omul care se îndepărtează pe acea stradă îngustă, după ce s-a uitat puțin înapoi.

Extraordinar ce multe corelații între atmosfera Istanbulului din romanele lui Orhan Pamuk și Timișoara copilăriei și adolescenței mele. Aceleași mentalități, aceiași oameni intoleranți și sălbatici, misogini, corupție, perioade de dictatură. Și textura: felurile de mîncare: pilaf, ciorbă, sarmale, griș, caramele, baclavale, pînă și pizza locală (o tocătură condimentată pusă deasupra unui aluat, care se vinde și la noi pînă prin nouăzeci și ceva cu titlul de pizza), ceai, compot de fructe, dulceață. Interioare de locuințe: bibelouri, milieuri. Oameni adunați în fața televizorului la tot felul de emisiuni, pagini de istorie, retrospectiva sportivă. Străzile aglomerate, prăfuite, pe care circulă maxi-taxi, sau cele pustii de la periferie cu haite de cîini vagabonzi. Cîrdul de ciori care străbate orașul. Pînă și în "Viața cea Nouă", capitolele care se petrec la facultate mi se par atit de familiare de parcă eu eram student acolo. Poate de asta Pamuk a avut (și are) succes în România.

Stroling videos pe Net. Filmatul cu o cameră în mînă în timp ce te plimbi printr-un oraș. De exemplu Parisul. Nu prea găsesc multe, nici măcar despre Paris. Sonorul este dat mai încet, dar subtitrările sînt extrem de interesante. Deși îmi dau seama autorul e american, se vede că e cineva care cunoaște cu adevărat, de mai mult timp, Orașul.

Vise-reper

În general visez mult noaptea. Am avut cîteva vise care m-au bîntuit în ultimii zece, doișpe ani și chiar și mai inainte. Nu stiu ce înseamnă. Cred ca înseamnă ceva, dar nu le pot interpreta.

Pe acesta l-am visat cînd eram în facultă. Deci eram în facultă, dar peisajul semăna cu școala mea generală. Mult alb. Ni se spunea ca e război și că nu putem ieși. Ne uitam pe geam, totși grămadă. Pîna i-am vazut pe unii ieșind în curte. Ne-au facut semn ca e bine. Treptat am iesit și restul. Era ok. Nu mai știam cine ce ne-a spus dar aveam sentimentul că nu trebuia să ascultăm.

Privesc spre o gară aflată la poalele unui munte. Multe trenuri în stație. Cobor dar nu stiu dacă trebuie. Simt nevoia să urc înapoi. Mă uit în departare – atîtea șine de tren care se intersectează. Dar pîna cînd să tot merg? Nu mai țin minte dac-am rămas. Poate că da. Ba da, parcă la un moment dat trenul a plecat (sau nu era al meu?) dar nu m-am neliniștit mă gîndeam c-aș putea lua altul.

Merg prin centru, printre magazinele de la Bega, mult întinse pe mai multe etaje. Cobor. În Piața Operei, lume multă. Ma uit la tarabe, în general la cărți. E iarnă, se înserează. Ma întîlnesc cu bunicul meu. Aici nu mai știu.

În față la Mall de Revelion. Ma uit înspre zona unde locuiesc. Nu e nimeni. Ce fac aici în pustiu? mă-ntreb. Îmi permit sa merg la Mall dar sînt singur, mi-am zis, și aveam o vîrstă destul de înaintată. Mai am și alt vis la Mall, pe acoperiș, tot la o petrecere, nu știu ce căutam acolo, parcă mă ascundeam de cineva, sau pîndeam pe cineva.

Urc cu o telecabină goală. Trebuia să ajung acolo, sus. Era pustiu. Priveam mecanismul care s-a oprit. Ziduri albe. Pădure împrejur. Timp frumos. Știam că nu mai urcă nimeni și că toți sînt jos. Dar eu voiam liniște.

Ies dintr-o pădurice. Apare o zid sau un perete al unei cladiri lungi, care are la bază un trotuar Merg de-a lungul său. Dupa o vreme ajung într-un luminiș /parcare cu terase pline de oameni care au venit în concediu. Sînt obosit. Am mers mult. Intru. Mă simt bine /ușurat.

Simțeam că Parisul e imens și mă copleșește. O zonă de construcții în Centru, o parte din Sena asanată, escavatoare, praf de culoare bej. Ma urc într-un telescaun care străbate Parisul deși mi-e teamă de înălțimi. Dar viteza nu e mare, de fapt observ că merge lin. Mă-ntreb de ce m-am speriat și chiar începe să-mi placă. Privesc de pe Malul Drept înspre cel Stîng. Văd că mai au de lucru pe chei.

Acesta e cel mai recent. Merg prin Defense, trec de Grande Arche, intru într-o zonă industrială, dar sînt și buticuri mici, situate în cîteva căsuțe amplasate pe un culoar/străduță. Merg și mai încolo, ajung la un perete înalt de fier. Știu că nu e voie să trec, dar reușesc să mă cațăr și să vad ce e peste (parcă deschid și o trapă). Un container uriaș ca un petrolier, aflat pe șine, plin cu materiale de construcție, într-o groapa ca cea rămasă la Twin Towers. La nivelul solului, curățenie lună. Simt c-ar trebui descărcat, să nu fie aruncat ce e în interior, să nu se piardă. Aș avea o idee ca să fac, dar nu pot s-o articulez. Mă întorc, mai intru prin buticuri și plănuiesc să revin acolo altă dată, cu scule, pregătit.

Dincolo

Mă aflam la una din ședințele alea plictisitoare, cu tot departementul plus o seamă de invitați din străinătate și în care se prezenta activitatea pe anul precedent, rezultate, planuri etc. Îmi venea deseori să ies, fiindcă simțeam că nu mai rezist, dar politețea m-a împiedicat de fiecare dată. Și jena că aș putea fi observat, cu atîția oameni împrejur (deși eram amplasat destul de strategic, mai în spate). După amiază însă, simțeam că-mi vine să mă urc pe pereți și am ieșit. Cînd am dat să revin, am văzut că pe hol mai erau destui oameni care stăteau pe fotoliile de pe coridor, lejer. Atmosfera era relaxată, nici urmă de apăsarea din sală. N-am mai revenit. Mi-am comandat o apă, m-am așezat și eu pe un fotoliu, am discutat cu colegii (grozav ce poftă aveam de discuții). Și m-am întrebat: de fapt așa e și viața, nu? Stai într-un loc, plictisit, crezînd că faci bine ceea ce faci și deodată soarta te trimite în alt loc unde descoperi o altă lume, un alt mod de a trăi.

La fel m-am simțit și cînd m-am angajat, acum mulți ani. După ce înainte lucrasem la o prostie de firmă, m-am angajat aici și am fost trimis direct în Franța și după vreo lună începeam să văd altfel viața, cariera, oamenii, chiar relația pe care-o aveam atunci și pe care-am terminat-o cînd m-am întors. De fapt atunci am avut timp să-mi reevaluez toată viața, concepțiile, și în plus am întîlnit colegi noi, faini, normali, mai normali decît mine.

Sau anul acesta, cînd am ajuns la Paris în vară și pe drumul de la aeroport, după o noapte de nesomn, încă stresat, (concediul abia începuse) deodată am văzut o piață din aia, cu terase, cu oameni relaxați, femei frumoase care-și vedeau liniștiți de băuturile lor. Dintr-o dată m-am relaxat și eu și am zis: Hei, ce atîtea griji? Sînt la Paris! Aici este viața!

Cînd îmi luam cîte-o zi liberă, mă plimbam prin oraș, liniștit. Și mă gîdeam că singurul loc plin de nebuni e serviciul ăla al meu.

Romanul lui Philip K. Dick, The Penultimate Truth se petrece într-un viitor în care oamenii sînt forțați să locuiască în mari orașe-adăpost subterane, situate la mare adîncime, spunîndu-li-se că la suprafață sînt radiații și că este un război în plină desfășurare, cînd, de fapt, războiul s-a terminat de mult. O conspirație a celor de suprafață a făcut ca doar puțini oameni să mențină această stare de lucruri. Asta pînă cînd un om din subteran se decide să urce ca să facă rost de un organ de transplant pentru unul din colegii săi. În fine, romanul este foarte complex, ca orice roman al lui Dick.

Aceste stări însă nu sînt continue, după ce m-am întors acasă am revenit la vechea mea lume, însă dacă ar fi? Lumea de dincolo de oglindă. Dar e o altă lume? Nu e tot aici de fapt? Trebuie să evadăm sau să profităm de ea? Putem să trăim în două lumi? Oricum, dac-ar fi două lumi, de una dintre ele m-am săturat. E mai sigură, carteziană, dar este golită de viață, de energie, de intelect, de orice fel de spirit artistic. Vreau să fac switch, mi-am zis. Trebuie să fac. Altfel voi regreta toată viața. Și am deja cîteva regrete, îmi ajung.

Recuperări

Discutam cu toții în birou despre actori și filme. Deseori se nasc la servici astfel de discuții, din aluzii oarecare, din lipsa de chef de muncă sau de concentrare. Unul dintre colegii mei, nou angajat, care-a terminat facultatea acum vreo doi ani, a spus că el n-a vazut Forrest Gump, și, mai mult, nici n-a auzit de el. A cautat imediat pe Net si cînd a vazut anul, 1994, s-a mirat foarte. A zis: “aaa, pai eu aveam doar noua ani pe-atunci!” Lucrul acesta m-a intrigat totuși, deși cunosc profilul, tipologia, și am vrut sa-i zic "și ce dacă?" dar el a adăugat imediat că nu se prea uită la filme. Dar ok, în fond asta nu-i chiar un lucru rău, iar tipul nu-i unul din ăia cu creierul prăjit, ci e genul interesat mai de știință, de matematică în special. Asta în timpul liber, de care se plînge la fel ca noi toti. Serios, chiar i-un tip ca lumea.

Cei care ma enereveaza insa sint aceia care se uita numai la filme proaste, si asta nu de azi de ieri, ci de citiva ani buni, de cind o bagat eredeesu si upeceul net pe banda larga la tot poporul, adica de prin vreo 2004-5 și au dat liber la torenti. La ei, nu am observat absolut nici un progres, nici o dezvoltare, rafinare a gusturilor și îmi imaginez că și peste vreo zece ani vor consuma acelasi tip de junk-uri. Sau cel putin, poate totuși trebuie asteptat mai mult, trebuie avut răbdare, poate,... zece ani, deși un om cu creierul prajit, ramîne cu el prajit, nu cred ca ai ce să-i mai faci, neuronii nu se mai refac. Un coleg, unul din aia prosti, imi spunea despre un serial la care se uita ca nu-i cu pac-pac ci cu vaduvele personajelor din alt serial care-au fost,..., ahem, ma rog, stii, pac-pac-uite. Ce vreau eu sa spun este ca nu mai prea mai cred in progresul uman, sau cel putin il pun serios sub semnul intrebarii.

Întotdeauna am simțit nevoia sa recuperez ceva pe lîngă care am trecut prea în viteză fiind ocupat mereu ba cu facultatea, ba cu job-ul și întotdeauna am amînat multe lucruri importante pentru cînd oi avea mai mult timp. Am impresia că parcă niciodată nu mi-am folosit timpul ca lumea. Pînă prin 2004-5, cînd am cam inceput s-avem toti prin casa Internet am tot cautat si iar cautat informatie pe unde-am putut. Îmi amintesc ce greu găseam de exemplu reviste de știință pe la sfîrșitul anilor optzeci, trebuia sa merg la enșpe chioșcuri prin tot orașul, sau reviste de benzi desenate, prin diverse piețe, fiindcă nu se mai găseau, așa cum nu se găseau nici cărți dar din fericire părinții au avut grijă să-mi facă rost de unde puteau și ei: prieteni, colegi de servici, atenții la vreo vînzătoare. Apoi, imediat după Revolutie, am citit ca nebunul orice ziar si orice revista îmi încăpea în mîna. Mama-mi cumpăra și reviste din Franța, se găseau pe la librării, cu cîteva numere în urmă, chiar juma' de an, dar erau bune. Și mă uitam mult, foarte mult la televizor, ca toată lumea de atunci de altfel. Pe-atunci televiziunea difuza multe filme vechi, dar bune, multe alb negru. Mai apoi a apărut cablul, apoi televiziunile comerciale, si atunci am început să vad pe banda rulanta seriale (două-trei episoade pe zi), filme, tot ce însemna cultură pop, să recuperez decenii de istorie contemporană, de filme clasice, desene animate, MTV (care pe vremea aceea se numea Mtv Europe si atît, nu shit-uri românesti de azi), am recuperat mult cu VH1, urmăream emisiuni culturale în care profesori pompoși ne recomandau cărți. Ascultam la radio emisiunile muzicale de și cu puținii mei bani de buzunar dați de părinți și primiți ca bursă (job-uri nu prea se găseau la sfîrșitul secolului trecut) îmi luam și cîteva reviste, unele pulp, altele color, care apăreau și dispăreau repede. Trăgeam casete audio de unde puteam, cumparam copii pirat – și cît umblam după ele! Nu prea se găseau multe cărți bune în primii ani, dar devoram orice găseam – în general SF (care pe atunci mă pasiona) și de aventuri, abia mai încolo au început sa apară și literatură contemporană en gros, în special cu apariția colecției ”Biblioteca Polirom”. Si uite că nici pîn-acum nu s-au tradus in românește toate cărțile importante ale lumii dar cu siguranță sigur sînt în curs de traducere in urmatorii ani. Ce diferență aici față de Occident, unde omul a găsit mereu și găsește peste tot orice cărți. Oricum, eu n-am avut și nu am răbdare. Am comandat și continui să comand cărți de pe Net din străinătate. Adevăratul boom a fost cu Internetul. O avalanșă de informații la care aveam acces cu țîrîita mai demult mi-au devenit dintr-o data accesibile la un click – știu că-i un clișeu, dar aici chiar e potrivit. Mp3-uri, filme (deși încă mai sînt unele pe care tot nu le găsesc), imdb, youtube, torente (în Franța sînt banate). Folosesc FB nu ca să socializez, ci fiindcă acolo pot să mă abonez la site-uri cu știri din domeniu. Continui să citesc multe cărți, romane în special, chiar unele clasice, de secol XIX, sau chiar moderniste, deși acestea din urmă alunecă mult mai greu decît cele postmoderne (spiritul vremii). Și mereu simt că nu am citit destul, ca sînt în urmă. Mi se pare că un occidental are o cultură mult mai largă. Citeam undeva, nu-mi amintesc exact unde, că în State, la terminarea facultății, un absolvent bun trebuie să fi citit cam o mie de cărți. Eu încă n-am ajuns la numarul acela, și sînt foarte sigur de asta. Cît despre cea de-a șaptea artă, continui să vad multe filme mai vechi, pot spune ca mi-am facut oarece cultură cinematografică (deși nu urmăresc asta) și chiar am si citit cărți din domeniu, iar după ce mă uit la un film, urmăresc imediat și comentariile lui pe diverse site-uri, samd. Iar la tv nu prea mă mai uit, doar poate la un TV5 Monde, ca s-aud franceză, la Eurosport-uri și VH1. Nu prea-i cred pe cei care spun că nu se uită chiar deloc, mi se pare o lăudăroșenie. Sau ar trebui să renunț total? În privința radioului, acum am 215 canale de jazz in iTunes. Ce să ascult? Angoasa alegerii. Nu mă consider un information junkie, nici măcar un art junkie. A, și mai trebuie să merg și la servici între timp, să-mi cîștig pîinea, că altfel e mai greu. Deși tocmai asta e. Muzica, filmele, cărțile sînt ca un drog. Mi-au creat o dependență. Dacă nu ascult muzică cîteva zile, simt că nu mai sînt eu. Iar tot citind cărți, mi-am format gusturi, sper să nu mi le stric, se poate întîmpla asta oare? Iar în privința filmelor, văd din ce-n ce mai puține filme bune în ultimul timp. Sper că nu-i un semn că nu mai am mintea flexibilă. Mă gîndesc c-aș face mai bine dac-aș revedea filmele care mi-au plăcut și să recitesc cărți, mă inspiră mai mult la scris. Greșesc? Sînt complexat, sau o folosesc ca o scuză ca să nu mai scriu? Povestea Paul Auster într-un roman de-al său, Palatul Lunii parcă, despre un tînăr care a moștenit peste o mie de cărți și le-a citit pe toate iar la sfîrșit, ca să facă rost de bani, le-a vîndut pe toate unui anticar. O metaforă a necesității renunțării la un moment dat la modele și a alegerii unui drum propriu. Sau a ne-materialismului.

Ce mă sîcîie e că eu credeam că toți au făcut sau fac așa, ca mine, dar am observat că lucrurile stau altfel. Și nu mă gîndesc aici doar la colegul meu despre care vorbeam la început. În general oamenii citesc și se uită știri, se umflă cu știri și nu mai pot interpreta, și cam de asta nu citesc literatură. Reperele culturale le rămîn în continuare necunoscute, ca și cum istoria s-ar fi șters, sau nici n-ar fi existat, ca și cum ar trăi într-un continuu prezent, sau sînt prinși în istoria vieții lor personale pe care n-o pot transcede. Plus deficitul de atenție, dar deja asta-i altă problemă. Simt că la noi în țară oamenii parcă vor fi mereu înapoiați cultural față de Occident, și nu înțeleg exact de ce am presimțirea asta.

Clienți și ghișee

Intru atît de des prin anumite magazine încît agenții comerciali de acolo au ajuns să mă cunoască, să mă salute, sau uneori chiar să-mi știe obiceiurile (de exemplu, dacă plătesc cu cardul, sau că nu cumpăr și o plasă odată cu cartea ci o duc în geantă ori în buzunar). Îmi place mult să merg prin librării, să mă uit la îndelung la cărți și, din cînd în cînd, să-mi cumpăr cîte una. Știu pe de rost cum sînt aranjate cărțile în fiecare librărie din oraș, ordonate pe genuri, pe autori sau pe edituri și locația unde se află ele. Am memorie foarte bună zic eu pentru așa ceva. Mi-ar plăcea să fiu librar, asta dacă vor mai exista cărți în viitor. Pînă atunci, cred că-i o meserie ușoară, sînt clienți puțini și civilizați. Dar nu-mi place să fiu recunoscut. Prefer anonimatul. Nu intru-n vorbă cu librarii. Nici nu prea am timp (în general merg în pauza de masă) dar și din cauză că așa sînt eu, mai retras, solitar. Totuși, cum spuneam, librarii mă recunosc. Mă refer la cei care stau mai mult în același post, puțini, fiindcă și aici schimbarea personalului e la fel de frecventă ca-n firma unde lucrez. Mi-am comandat cărți via Internet, care-mi vin la Poștă. Evident că și operatoarele de acolo mă recunosc, nici nu-mi mai cer cartea de identitate. Poate sînt singurul care comanda de la bookdepository.co.uk sau Amazon ori anticariate online. Stau oare într-un cartier de inculți? Sau poate am eu o față ușor recognoscibilă. Aveam un prof la facultă care i-a spus unui coleg că nu l-a prea văzut la cursuri și cînd colegul i-a spus că a fost, profu s-a uitat pe tabelul de prezență și a văzut că așa e și i-a zis: ”Mă, tu ai fi bun de spion!”. Ei bine, eu nu sînt bun de spion, deși, cum am spus, îmi place să trec neobservat, cel puțin uneori. Nu și cînd e vorba de fete. De exemplu anul acesta, la Paris, am intrat într-una din librării de trei ori și deja vînzătorii mă salutau, dădeau din cap cînd mă vedeau (”A, bonjour monsieur!”). Ok, acolo aveam un motiv în plus să nu mă simt în largul meu, știi cum se uită francezii la cei care au alt accent. Așa că murmur, un ”merci”, ”bonjour”, și ”au revoir” și mă grăbesc spre ieșire. Iar dacă, la supermarket sau la casă la patiserie mă întrebau ceva mai complex, rapid (ce fel de tartă cu mere vreu, alsaciană sau de cealaltă sau să-i dau adresa ca să-mi facă un cupon de reducere la promoția de săptămîna viitoare, mă pierdeam, mă bîlbîiam și abia-mi mai găseam cuvintele). Așa-s eu. La Sephora de exemplu, știi cum e, toți vin să-ți ofere mostre să le miroși, să te ajute să alegi printre zecile de mii de sticluțe, vorbind încontinuu, mitraliat. La magazinul de electronice, există un agent care te ajută, alegi, efectiv te ajută. Nu vii ca țăranul est european și-i ceri exact modelul și submodelul de aparat foto. Nu-i politicos. Trebuie să conversezi. Apoi, se spune că la ei chelnerii sînt nepoliticoși. Dacă-i privești în ochi și dialoghezi cu ei, și nu să te duci la tersasa de la colț ca la supermarket, atunci te respectă. Oricum, acolo trebuie întîi să saluți vînzătorii, să-i privești în ochi, să le zîmbești chiar, nu ca la noi. Țin minte, cînd m-am întors în țară după prima mea ieșire în Franța, acum vreo zece ani, că am venit cu aceste obiceiuri și mi s-a părut că vînzătorii păreau suprinși, dar totuși răspundeau pe același ton, politicos. Relațiile cu oamenii de la ghișeu erau dure în ”L'ancien régime”. Eram doar un copil pe atunci. Tin minte că oamenii trebuiau să-i zîmbească măcelarului ca să le pună o bucată de carne mai fără grăsime. Sau să-și încerce norocul cerîndu-i aprozaristului un kg de banane-n plus, fiindcă se dădea doar două kile la fiecare om de la coada de o sută de metri. Pe atunci vînzătorul de la casă era rege. La clienții mai în vîrstă mentalitatea asta nu s-a schimbat, încă mai observ astfel de instincte. Oameni care cînd merg la poștă le tremură mîna cînd întind o foaie cu un mandat tipei de la ghișeu sau persoane care, după ce efectuează o operațiune la o bancă particulară (particulară!), simt nevoia să lingușească pe tipa de acolo, să-i spună că e foarte mulțumită de serviciile băncii și alte lucruri de genul ăsta. Oricum, eu unul niciodată nu m-am simțit bine cînd a trebuit să mă așez în fața unui ghișeu. Poate din cauza timidității mele, poate din cauză că funcționarii sau agenții de vînzări păreau că nu mă plac, sau că, văzîndu-mă cinstit sau naiv (în românește-s sinonime) li se părea că-s o victimă sigură, un debușeu pe care să-ți verse frustrările. Situația s-a mai schimbat, desigur, între timp, de cînd m-am mai maturizat și de cînd a început să mi se rărească părul și de cînd ochii-mi sînt mai obosiți și de cînd arăt sau chiar sînt mai deprimat. Le-o fi teamă sau oamenii s-au mai civilizat pe ici pe colo. Herta Müller spunea într-un interviu cu Liiceanu că în anii optzeci i se părea nu doar că regimul era ostil, dar și că oamenii erau ostili între ei și înrăiți. În ziua de azi în unele instituții ale statului (la buletine, la oficiul de cadastru, în spitale, la vamă etc.) aceste obiceiuri rezistă. În Franța nu am avut treabă cu funcționari ai statului, așa că-n privința asta nu prea pot să mă pronunț.

Sociabilitate corporate

Una dintre cerințele de bază în firma unde (încă mai) lucrez este ca toți angajații să fie comunicativi și sociabili. Este o companie mare, cu proiecte la care lucrează sute de oameni, într-un mediu internațional și pentru care se cere o expertiză ce n-o găsești pe Net, ci trebuie și poți s-o dobîndești doar în interior. Și treaba asta ți se spune încă de la angajare. Cultura corporate pune accent pe lucrul în echipă, și pentru susținerea acestuia se organizează tot felul de activități: team-building-uri, excursii la munte, competiții sportive, ieșiri la iarbă verde sau la un restaurant cu membrii echipelor, ca să nu mai spun de chefurile de Sărbători (Crăciun, sau de venirea primăverii, etc.). Sună frumos, nu? Cu toatea astea, există în cadrul tuturor angajaților o tendință centrifugă, de izolare, firească aș zice. Nu consider că sînt un om cine-știe-ce sociabil, adică, hm, cum să spun, mi-ar plăcea să ies cu oameni inteligenți prin oraș, prin baruri, spectacole, dar n-o mai fac, și asta în special din cauză că nu prea mai am cu cine. Foștii colegi cu care mă-nțelegeam bine au plecat prin Vest (ce fac ei acolo, de ce nu prea socializează acolo, asta-i altă treabă), cei care-au rămas de atunci sînt cam vai de ei, inculți, țărani, stresați de mass-media, iar cei mai noi, tineri, ei bine, ei sînt fie ocupați cu facultatea, fie nu prea au lobul frontal dezvoltat, ca să mă exprim blînd, și nici nu prea observ o tendință progresistă. Realitatea este că mi-e din ce în ce mai greu să suport în jurul meu atîția indivizi proști dintre care unii sînt chiar deosebit de proști. Ori am devenit eu mai mizantrop, ori numărul tîmpiților a crescut alarmant în ultimii ani. Desigur că nu toți sînt așa, fiindcă altfel aș fi fugit de mult de aici. Există o mulțime de oameni OK. Înainte, acum vreo 5, 6 ani, situația era destul de echilibrată: pot spune că îmi plăceau cam o treime dintre colegii mei din firmă, o altă treime îi disprețuiam, iar cealaltă treime, ei bine, n-aveam deloc de-a face cu cei de acolo. Acum raporturile sînt, respectiv, 20,50,30 (cam intuiesc și altceva). Nu știu cum s-a ajuns aici în situația asta. Și acest lucru m-a îndepărat atît de la acțiunile sociale dar a și contribuit în mare măsură la decizia mea de a pleca naibii de aici și asta cît mai repede. Ce mi se pare interesant, după cum spuneam, este tendința aceasta de fugă, de izolare pe care-o văd și la colegii din jurul meu. Poate este de vină și oboseala, fiindcă tot lucrînd ani și ani într-un domeniu stresant devine evident că te cam uzezi, dar și din cauză că, și asta-n primul rînd aș zice, exacerbarea lucrului laolaltă (oamenii stau împreună într-un birou, fără nici un pic de spațiu privat unde vrînd-nevrînd apar antipatii, chiar dușmănii). S-a ajuns în situația că echipa primează în detrimentul individului. Și asta nu doar îți distruge încrederea în tine însuți, ci îți și poate creea un soi de dependență de grupul din care faci parte, de disoluție a personalității chiar. De asta se mai spune despre noi că lucrăm la o firmă comunistă. Unora modul acesta le convine, de exemplu celor lipsiți de caracter. Însă mai toți colegii mei visează să se retragă cît mai curînd la țară, sau într-o suburbie, unde să-și cumpere sau să-și construiască o casă. Dar, desigur, întîi și-ntîi să strîngă bani pentru asta. Unii (piloșii care-au prins misiuni în străinătate) au și făcut-o deja, alții încă nu s-au mutat definitiv. De fapt acest lucru este nu doar subiectul favorit de discuție al colegilor, dar și punctul central de convergență al tuturor gîndurilor lor, atît cît au mai rămas din ele, după ce citesc presa proastă și se uită la televizor, lăsîndu-le restul creierului vidat. Și de-aici rezultă îndobidocirea. Unul din colegii mei, un imbecil desăvîrșit, vorbește mereu, obsesiv aproape, despre ce mult i-ar plăcea lui să dea de mîncare la găini, să sape-n curte, deși, bineînțeles, n-a făcut-o niciodată, și, așa văicăreț cum e, și cu degetele lui lungi și subțiri, nu-l prea văd făcînd-o vreodată. Comic dar și puțin trist în același timp, dacă te gîndești că la asta s-a ajuns. Pe ei, care-și spun sociabili (deși asta nu mi se pare deloc sociabilitate) nu-i interesează ieșirile prin oraș, la restaurante, cinematograf, cafenele, cluburi sau orice altceva ce înseamnă spațiu public: librării, plimbări, parcuri, expoziții. Personal, urăsc conceptele de suburbie-dormitor și de sat tradițional românesc contemporan, mizerabil, împuțit și populat de sălbatici. Pentru mine, locuința mea de vară e la oraș. Și atunci, cine-i mai nesociabil, eu, un citadin, sau ei, niște pastorali? Aici totul se petrece în spațiul firmei, în pauza de cafea sau mai ales în spațiul biroului, de la bîrfe, la comentarii politice, sport, plus lucru. Totul se suprapune sau se amestecă la servici. După care, la sfîrșitul programului, toți o tulesc, fiecare la casa lui. Ca și cum ar duce o viață dublă, schizo...? Ok, poate nu chiar pînă-acolo. Iar în privința job-ului nu observ o creștere a productivității, dimpotrivă: cum să fii eficient la lucru într-un mediu plin de bîrfe? Poate situația de fapt este consecința unei îndoctrinări, manipulări. Uneori mă gîndesc că orice filială locală a unei multinaționale este de fapt un laborator în care se fac experimente socio-psihologice, avînd băștinașii drept cobai. În fine, concluzia ar fi că oamenii de aici nu-s atît de prietenoși cum par la slujbă, ba din contră. Poate asta este ceea ce face de fapt orice firmă mare dintr-un om, sau poate este doar din cauza stilului de lucru de tipul totul-la-comun, sau are alte cauze sociale (familia) sau istorice (stat sălbatic, după cum se exprima oficial european ”citat” de WikiLeaks). La firmele echivalente din Occident spațiul privat este respectat (eu unul aș prefera cred oricînd cubiculele, și spun că cine le disprețuiește n-a văzut unde lucrez eu) dar și acolo există un du-te vino al personalului (partea bună acolo e că ai de unde alege). Se spune de exemplu că la New York și dacă cîștigi 200K pe an te poți simți ca un loser, să trăiești de exemplu în colocație. Clar, acolo ai altă cultură, și dacă nu mergi sau nu ești văzut prin baruri, teatre, cinematografe, săli de concert primești oprobriul public (economisirea e considerată ca fiind ceva passé, sau chiar de prost gust). Nu știu de ce în middle-class-ul românesc, chiar corporatist, (nu vorbesc de artiști sau de intelectuali autentici, dacă mai există așa ceva, cu siguranță în acest oraș nu) nu se mai practică ieșirile. De parcă după o anumită vîrstă (30) gata, trebuie să stai doar acasă și orice altceva este considerat imatur. Ar fi interesant dacă oamenii vor începe să cheltuie din nou pe ieșirile în spațiul urban după ce situația finaciară își va mai fi revenit un pic, și desigur, dacă nu s-au îngropat deja în casele lor de la țară. Pînă atunci trăiască tembelizorul, agregatoarele de știri, supermarket-urile și fast-food-urile. Noapte bună, națiune, oriunde te-ai afla!

De ce demisionez

Am mai scris pe-aici un post despre pro si contra an sabatic, un subiect care mă macină de ceva vreme. De atunci n-am prea făcut mare lucru decît m-am tot gîndit și iar m-am gîndit, am citit, am văzut cîteva filme, am fost la Paris (viața mea, pe scurt), însă n-am avut nici o revelație, ci doar am meditat, am acumulat și pot să spun că mă simt hotărît. Atît de hotărît încît mîine dimineață voi merge la unul dintre mulții mei șefi și-i voi spune un cuvînt: ”demisionez!”. N-am să-i spun toate motivele de mai jos, unele dintre ele preferînd să le țin pentru mine, sau poate pentru exit interviu, dar aici, fiind un blog personal, intim și anonim, simt nevoia să le enumăr pe toate.

Nu știu care motiv este mai important. Am să încep cu proiectul personal. Visul meu cel mai mare este de a deveni scriitor, de a publica romane și de a trăi din scris. Am deja cîteva subiecte în cap, pentru început vreau să scriu povestiri, am ales deja și un titlu, așa că am cîteva frînturi de imagini, cîteva idei, pe care însă nu am timp să le aștern. Sau nu că n-am timp, dar să scrii o carte necesită foarte mult timp, relaxare, și chiar o anume retragere din lume, o recluziune. Și trebuie să-mi recîștig controlul creativ. După atîția ani în cadrul unor proiecte în care mi se tot spune mereu ce să fac, cum să fac, etc, simt că mă sufoc, simt că nu mai am aer să respir. Simt că trebuie să iau o distanță de problemele și de gălăgia de zi cu zi, de care mi-e greu sau nu pot să scap seara cînd vin acasă, uneori nici în week-end-uri. Și că mă uzez tot făcînd mereu aceleași și aceleași task-uri prea cauzale pentru mine. Au existat oarecare perspective de proiecte noi, dar din păcate task-uri cam de low-level, care nu cred că mi se potrivesc și într-un domeniu pe care de zece ani de cînd lucrez aici le-am evitat sau m-au evitat ele pe mine. Iar să continui aici, în același proiect, brrr! Simt că stagnez, atît din pdv profesional cît și, mult mai grav, personal. Cu alte cuvinte nu prea am viață personală. Mă gîndesc că o schimbare a profesiei m-ar stimula și chiar și în plan sufletesc. Mă gîndesc aici, desigur, la familie. Pentru că niciodată nu mi-am imaginat c-aș duce o astfel de viață, de amorțit. Cînd eram în facultate îmi închipuiam că voi avea o viață împlinită din pdv intelectual, că voi fii genul acela, știi, care poartă sacou și merge seara prin restaurante sau baruri cu o femeie frumoasă (soție/prietenă bună), și cu amici inteligenți cu care voi purta discuții intelectuale, artistice, despre filme, literatură, muzică, politică, viață, ascultînd jazz și bînd vinuri și cockteil-uri fine. În loc de asta, am colegi absolut imbecili, rămași din pdv psihic, unii undeva pe la cinșpe ani, iar alții în Neanderthal, genul care se uită încontinuu acasă la tembelizor, merg doar la filme de acțiune și ascultă muzică românească de la radio, citesc doar titlurile de articole și au attention span-ul de ordinul mili-secundelor. Am chiar și un coleg nazi. "Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală" - o zicală care se potrivește perfect cu starea de fapt. Și atitudinea asta este susținută de stilul de lucru experimental, robotizat, de spălarea aia pe creier numită ”scrum”, în care trebuie să-ți impui zilnic task-uri, să-ți fixezi obiective, să te prefaci că te bucuri ca un cîine cînd primești ceva challenging, ca să ai șanse la mărirea anuală de salariu, care poate fi sau poate nu fi, și să faci față la ședințele sadice de evaluare unde un șef să te caute cu lumînarea și să-ți pună un eventual ”incomplete”. Mereu m-am gîndit că filialele românești ale multinaționalelor sînt de fapt laboratoare în care să fac experimente psiho-sociologice avînd ca material băștinașii. Totul într-un birou deschis, fără spațiu privat, neaerisit, neoxigenat îmbîcsit, (m-am săturat de discuțiile legate de aerul condiționat, care ba-l bate pe unul în cap, ba la altul nu ajunge, etc). Am nevoie de aer curat, atît în sensul propriu cît și-n cel figurat al termenului.

M-am săturat de locația gălăgioasă de la parter, pe unde trec toți cei care intră sau ies din firmă, sau merg afară în pauză la o țigară sau la apă (și merg toți deodată, pîn-aici s-a ajuns cu proasta înțelege a spiritului de echipă). De platforma de deasupra, unde antenele neizolate pe care se fac tot felul teste, emană radiații electromagnetice cancerigene. Da, e un mediu toxic, deși nu se vorbește despre asta. E un subiect tabu. Iar în biroul unde lucrez fiecare vorbește cînd vrea, și se vorbesc doar idioțenii (vineri de exemplu am ascultat manele, care ok, erau puse-n bășcălie, dar oricum), se citesc cu voce tare ”faze”, articolele panicarde de pe agregatoarele de știri. Nu poate exista profesionism cînd oamenii dicută doar despre imobiliare, case, terenuri, bani, mașini, excursii în străinătate. Sînt ca într-o închisoare în care simt că mă prostesc.

Gălăgia din mass-media, cu consecințe asupra societății și care mă împiedică să gîndesc, să lucrez. Ca o paranteză: sînt absolut convins că serviciile secrete, SRI-ul face experimente prin intermediul mass-mediei pentru a induce panica-n rîndul populației, probabil ca să poată să conducă mai ușor. Dar, după ce-ai stat o vreme într-un stat occidental și te întorci, ești deja vaccinat și nu mai pui botu'.

Salariul meu nu e nici mic, dar nici mare. Tocmai am aflat că salariul mediu la nivel de unitate e cu 20% mai mare decît al meu (management-ul a încercat apoi să ne aburească cu ce anume reprezintă salariul mediu, dar eu nu-s din ăia care crede ce spune management-ul). Cu ce-am economisit, cred că-mi vor ajunge pentru un an. Cine are salarii mari în firmă? Idioții care ling șefii și care prind misiuni în străinătate, tîmpiți lobotomizați care discută cu clienții pe field, care pierd nopțile încercînd să rezolve niște probleme, pasîndu-ni-le de fapt tot nouă, la orice oră, probleme pe care, cînd îți vin, trebuie să stai să le rezolvi, căci politica firmei este să te guduri pe lîngă francezi și nemți, să-i faci să se simtă importanți, ca să ai un feedback bun ca să mai trimită ăia dup-aia și alte proiecte. Și care la cheful firmei îți rînd în nas fiindcă ei cîștigă dublu, poate chiar triplu sau cvadruplu decît tine. Iar tu n-ai să prinzi niciodată misiuni de durată, poate eventual dacă-i strîngi cumva cu ușa, și atunci te fac să aștepți doi ani, ca un coleg care a fost pus s-aștepte doi ani viza de Franța pînă ce s-o dilit la cap băiatul, și toată lumea îl cam evită prin mailuri sau tele-conferințe. Un preț mult prea mare, pe care nu-s dispus să-l plătesc.

Chestia e și că am obosit, lucru ce nu-l recunosc ușor, cel puțin nu de față cu alții. Am acumulat stres și oboseală care sper să nu sublimeze într-o boală, știu și eu? Nu-mi mai ajung week-end-urile. Aș vrea să stau măcar sîmbăta pînă tîrziu în noapte, să mă uit liniștit la unul sau două filme, sau să citesc o carte, dar mă prăbușesc de somn înainte de ora unu. Pe de altă parte, ok, poate asta e viața. Poate pe toți munca ne transformă, ne îmbătrînește, vrem nu vrem. Mai mult de doișpe ani în domeniul acesta, e normal să te simți stors, deși ți se spune că, hei, toată lumea muncește. De acord, dar de ce să nu faci ceea ce-ți place, mai ales dacă-ți permiți, de ce să nu încerci altceva, de ce să n-asculți ce-ți spune instinctul? Vreau să caut perspective noi, să mă reinventez! Nu înțeleg de ce toată lumea pare că se opune, că vrea să-mi pună frînă, să mă tragă de la a-mi urma visul. De exemplu Mama: 60 de ani, 12 ore de televizor pe zi. Am făcut un test și i-am zis că deja mi-am dat demisia. A ieșit nasol, foarte nasol. M-a amenințat c-o să fie vai de capul meu, că voi muri, că nu fac bine, că vai, eh, în fine, nici nu vreau să mă mai gîndesc la asta. Și se mai spune că devii ceea ce faci. Ei bine, eu n-am devenit și nu doar atît, dar am rezistat cred, cu succes, tuturor încercărilor de spălare a creierului pe care compania a încercat să mi le inoculeze. Dar nu prea mai am energie să lupt cu atîtea prostie din jurul meu, nu mai am muniție.

Și nici nu mai am nici o motivație să continui în firmă. Adică, uite: am și eu un vis, un mare vis, Visul Vieții Mele pe care vreau să-l urmez. Ce-i așa rău în asta? Știu, poate am văzut prea multe filme și am citit prea multă literatură, dar dacă toate aceste opere au dreptate? Pe mine m-au convins. "Midnight in Paris", de exemplu, parc-a fost făcut pentru mine. Și eu mă imaginez la Paris, cu o baghetă sub braț, mergînd pe străduțele pitorești spre locuința mea de la mansardă să scriu la roman. De ce nu? De ce n-ar fi posibil? Mă întreb oare pe cîți oameni filmul acesta i-a pus pe gînduri în aceeași măsură ca pe mine și pe cîți i-a determinat să ia o decizie. Îm? E cineva?

Vacanța 2011. Partea a treia. Întoarcerea. Memory dump

Ziua de plecare. De cu seară am înghesuit totul în bagaje, abia-abia au încăput, bagajul meu de mînă, ca de fiecare dată, plin, burdușit cu cărți, camera video, foto, încărcătoare. Băgăjelul de cală a lui M era plin și el, și doar am folosit multe pungi etuvate. Rugat la recepție să ne comande un taxi, tipa n-a găsit, alergat pînă la stația de la hotelul mai mare din apropiere, negresa care voia și ea să meargă la aeroport și credea că eu sînt șoferul. Sunat la Taxi7, operatoare draguță, voce cîntată, tres simpa și vorbăreață, dat adresa cu cîteva numere mai încolo, sunat din nou, confirmat, așteptat două minute la telefon. Drumul pînă la aeroport, lejer, zi, soare (în toate dățile în care-am mai fost am plecat doar dis-de-dimineață), ne gîndeam ce-o să facem în aeroport pîn' la ora unu, cînd pleacă avionul. Luat un cărucior de bagaje. La Terminalul unu – coadă, una din cele mai mari cozi pe care le-am vazut în viața mea, comparabilă cu cele de la Turnul Eiffel sau Louvre. Era o coadă comună la mai multe zboruri. Pe M am pus-o la coada pentru bagaje iar eu m-am dus la automatele de check-in pentru bilete, probleme la scanarea pașaportului meu (nu-i așa usor ca-n filmulețul de pe Lufthansa dot com, trebuie să-l ții apăsat bine de tot). Noroc că erau vreo cinci, șase check-in terminale. Japonezii care și-au desfăcut la un moment dat bagajul mare, galben, de plastic tare și am putut sa vedem ce au înăuntru: într-o jumătate erau numai plase de hîrtie cu nume de marcă, Gucci, Prada, iar cealaltă jumătate ... paste. De ce oare paste? De fapt, ce să cumpere, haine, ca noi, est-europenii? La ei se găsește orice. O codiță mică și la toalete. Personalul care deservea Lufthansa era foarte, foarte amabil, în ciuda vînzolelii și a unor remarci nervoase făcute de unii pasageri nerăbdători. Și mai puține magazine decît la München, operatorul ne-a oprit cele două pet-uri de apă, pe care a trebuit să le lăsăm acolo, nu le puteam bea, nu mai știam unde-s biletele, erau în buzunarul la jachetă. Uf! Cumpărat un parfum de la duty-free, tot Allure, un pic mai ieftin ca la Sephora și două reviste, Marianne-Le Magazine littéraire, suplimentul cu lecturi de vacanță, și un supliment Nouvelle Observatoire, cu locuri branșate din Paris. Mmm, reviste parfumate, deci se mai fac așa ceva! Francezii nu au doar reviste de muzică dar și reviste grupate pe genuri muzicale: jazz, alternativ, rock. În avion am răsfoit Vivre Côté Paris (pe care mi-am luat-o din oraș). Tînăra pasageră japoneză, draguță, spirit artistic, care stătea în dreapta mea și exersa partituri, stewardesa care a vărsat din greșeală puțină apă pe ea. Mîncat puțin, iarăși ceva dulce, cu stafide, de reamintit să nu mai beau suc de mere sintetic (prea mult zahăr care mi se urcă direct la creier). La Aeroportul din München lucrează mulți oameni în vîrstă, i.e. peste cincizeci, șaizeci de ani. În interior, cam pustiu. Aveam de petrecut șase ore (dar, deh, cum spuneam, biletele erau mai ieftine). Ne-am îndreptat spre terminal. “Later, madame”. ”Later?”. ”Yes, later”. Oricum, sala aceea se închidea pentru cîteva ore. Mîncat un sendvici, o mini baghetă de fapt, abia mai tîrziu am realizat că avea în interior o felie de castravete, mers prin cîteva magazine răsfirate, uitat la cărți, ediții internaționale. Nemțoaica negresă care n-a vrut să-mi vîndă un pet cu apă pînă nu i-am arătat biletul. La terminalul spre Timișoara un românaș îmbrăcat ... ca un românaș, adivă vai-și-amar de capul lui, grăsuț, povestea la telefon, icnind de rîs după fiecare frază, după care a stat încruntat pînă la plecare. Alt tînăr, încrezut, probabil ingineraș multinational pilos, probabil șefuț sau pfș-ist (pupător în fundul șefilor), citea încruntat o carte groasă de Neil Galmann sau Terry Pratchet, nu mai știu exact. S-a anunțat că zborul are o mică întîrziere. Se însera cînd am plecat. În avion, doi tineri, ingineri, proști, ca toți inginerii români de altfel, în stînga mea, îmbrăcați urît, unul cu tricou polo negru, scămoșat, celălalt cu o cămașă țipătoare, povesteau de servici. Începeau frazele cu ”stai”, ”păi nu”, ”deci ăștia vor să”. Unul era ceva testor și povestea cum a testat un tool care face ”pîc, pîc, pîc!”. Și făcea meseria asta de cinșpe ani. Vai de capul lui de idiot! Doamne, sper să nu ajung și eu așa! Sper să mă hotărăsc odată să plec naibii de-aici! Zbor pe înserat, apoi noapte. Vazut luminile unui oras, dar n-am aflat care anume era. Apoi Timișoara, lumini mai multe, se vedea Catedrala și m-am simțit mai bine. M cu băgăjelul de mînă, coborînd voinicește pe scara mică a avionului, nu s-a plîns deloc, draga de ea! De fapt dacă mă gîndesc mai bine nu s-a plîns deloc în toate cele zece zile cît am fost plecați! Eram pe drumuri de vreo doișpe ore. La pașapoarte, în față era un japonez sau nu știu ce, la care-au stat cinci minute, că-mi venea să merg la celălalt rînd. Oricum, bagajele începeau să sosească. Bucuria pe care-o am de fiecare dată cînd îmi văd bagajele sosind pe bandă. Abia am putut să scot în afară mînerul de la geamantanul mare, se blocase. M-am opintit cu M și pînă la urmă am reușit. Afară era cald. Întuneric și cald. Mers la un șofer de taxi cu figură cumsecade, care tocmai condusese pe cineva la aeroport. Ne-a spus că ăptămîna trecută a fost frig dar chiar în ziua aceea a fost cald și că se anunță a fi și mai cald în zilele următoare. În fine, am ajuns, mașina a dat rateuri după ce i-am spus șoferului să meargă zece metri mai încolo. Tîrît bagajele pe rotițe, zgomotos, pe asfaltul românesc zgronțuros, pînă la scară. Mîncarea era aproape gata. Am început să despachetez, întrebîndu-mă cum naiba au încăput toate acolo. Întîi cărțile, pe care le-am pus imediat în bibliotecă. Abia cînd M s-a dus pe balcon și a vazut plantele ei frumoase îngrijite, udate așa cum trebuie și a ridicat mîinile-n sus de bucurie, abia atunci am realizat și m-am bucurat și eu la rîndu-mi, că, totuși, sînt acasă.

Vacanța 2011. Partea a doua. La Paris. Memory dump

Camera de hotel avea vederea spre o piață, nu spre curtea interioară, ca data trecută. Vedeam mai multe, dar parcă eram și mai expuși, cu geamurile ale de sus pînă jos. Atît ziua cît și noaptea era destul de gălăgie, din cauza mașinilor care treceau pe acolo, și mai mult cald. Făcut duș, apoi M făcut duș. Despachetînd mi-am dat seama ce puține haine aveam. M-am decis să-mi cumpăr. Am făcut fotografii cu piața și apoi am plecat spre Mall, la cumpărături. Nu știam că e sezonul reducerilor. Eu nu știam. Acum 4 ani fusesem aici la începutul lui August și soldurile mi se păreau în toi. M era bucuroasă. Eu nu. Aglomerație, lumea făcea shopping în mod industrial. Quatre Temps-ul s-a modernizat, s-au făcut reamenajări și arată mult mai bine și mai curat. În unele locuri e chiar parchet pe jos, înconjurat de o mulțime de plante. Ne-am mirat (în 2007 arăta cam jegos). Am stat destul de mult la cumpărături, am intrat în multe buticuri. La intrarea-n Auchan am dat să-mi închidă capetele fermoarelor de la rucsac și dă-mi voie să-ți spun că erau foarte eficiente. Eram obosiți, nu prea dormisem noaptea dinainte de zbor, eu vreo 3 ore, M doar una. Ne-am întors cu plasele tipice, verzi, pline. Nu m-am simțit confortabil. Vedeam cum oamenii ne privesc, am auzit două fete în spate spunînd ceva despre străinii care vin la Paris să-și cumpere de toate. Am mers des în zilele următoare la Mall, mult mai des decît aș fi vrut. Mi-am luat camembert-uri și brie și ciocolată (care acuma văd că se găsește și la Auchan în Timișoara). Nu mai știu exact care-a fost ordinea zilelor următoare, spre deosebire de acum 4 ani, cînd îmi amintesc zi-de-zi, dar am să-ncerc să-nșir aici cîteva amintiri, dezordonate.

Ne-am luat Carte Navigo, aceleași cozi, aceleași ghișee goale. Coborît în spate la Hotel de Ville, coadă al expoziția Parisul în Timpul Impresioniștilor, am lăsat pe altă zi. Exact aceleși pancate de culoare roșie, scris cu alb "Soldes", ca acum 4 ani. Prima zi a fost caniculă. N-am mai prins nicicînd așa caniculă la Paris. M se plîngea, dar bine că n-o mai strîngeau pantofii, de data asta și-a luat cu ea o pereche foarte comozi. Of! În față la Hotel de Ville nu mai era volei pe plajă ci s-a amenajat un spațiu verde, cu mici delușoare, cu copaci în ghivece mari. Am mai fost în față la Centrul Pompidou (din nou am ajuns marțea, cînd era închis la Brâncuși), la Fontaine des Innocents, și, evident la Hale, pentru cumpărături. Halele erau în refacere. Multe porțiuni fără aer condiționat. Eu mers la Fnac (stat cam multișor), M la magazine de haine. Stat cu picioarele-n apă în Curtea Louvre-ului, la Piramidă. Fost la Notre Dame, în față, căutat ca disperatul km zero al Franței, întîlnit doi colegi de servici (se putea?) dar veniseră și ei în concediu. Canicula s-a potolit, exact cum spuneau la televizor. În dimineața următoare-am fost pe Rue Moufettard, să-i arăt lui M cum arată-o Piață agroalimentară stradală. I-a plăcut, deși nu era lume multă și, oricum, era cam cam înainte de prînz. Văzut casa unde-a locuit Hemingway. Băut cafea și mîncat plăcintă cu mere la un artizan boulanger autentic în Place de Contrescarpe – M abia a putut să se urce pe scaunul înalt din față. De acolo mers la iarăși la Rue des Ecoles, apoi Biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais, dar era închis. Magazine pe Saint Germain, intrat pe bulevardul Saint Michel într-o librărie de benzi desenate second hand, la etaj, unde se vindeau și filme iar în față cărți cu 50 de cenți. Mîncat la Acropolis, pe Rue Xavier Privas: mîncare excelentă (mie-mi place bucătăria grecească), vin cu fructe, spațiu răcoros, piatră, plante, muzică franțuzească, un tablou kitchos cu o insulă-n Grecia, dar, hei, eram în concediu și noi! Am mîncat de două ori aici. Shakespeare and Company (pentru prima oară mi-am cumpărat cărți, pe care mi-au pus ștampilă). Păcat că lui M i s-a făcut frig și n-am stat să mai vedem pe editorul de la Granta și cărțile pe care le prerzenta (am găzt imagini pe FB de la eveniment după aia). Mergînd spre Place e la Sorbonne am intrat la un magazin de haine fain, Jules și, mai mult să scap de gura ei, mi-am luat două cămăși colorate, în carouri mari. N-am prea văzut carouri prin Franța, nu pot fi făcuți nicicum francezii să poarte carouri, dar totuși se vînd. Sau, mă gîndesc, poate nu prin Paris, dar cînd merg în concedii? Și din nou gîndul la concedii, sper să mă relexaz și să nu-mi pară rău că n-am fost într-o vacanță la mare sau la munte anul ăsta. Lacătele de pe Pont D'Archeveche. Mi-am cumpărat "Le spleen de Paris" de Baudelaire de la o buchinistă drăguță și tinerică de pe Quai de Montebello. Iată-ne în sfîrșit și pe calma și alba Île Saint-Louis. De acolo în Marais, am intrat pe Rivoli pînă la Saint Paul, de acolo pe Saint Antoine, animat, aglomerat, magazine peste tot, plin de mîncare, haine, francezi grăbiți, în timpul serviciului sau venind de la lucru. Stat pe o bancă-n Place des Vosges, la umbră, privit copii jucîndu-se, familii odihnindu-se pe iarbă, filmat cam un sfert de oră bun, Casa lui Victor Hugo, ajuns la un bulevard, mers pînă-n Place de Bastille (stația de metrou era închisă). Am uitat să vizitez Port de Arsenal, și, oricum, sînt sigur că pe M n-ar fi interesat-o. În fine. Altă dată. Cinematograful de pe Rue Saint-André des Arts unde rula filmul lui Godard, "Vivre sa vie". La Odeon, cel mai recent film a lui Woody Allen, "Minuit à Paris".

A urmat Versailles-ul, în altă zi. Cu tramvaiul 2 din La Défense pînă la Sèvres, prima stație stat în picioare, apoi M a găsit un loc jos, apoi și eu am găsit unul. Nu prea se vedea mare lucru, în dreapta clădiri pe dealuri înalte, în stînga zidărie. La stația Sèvres am urcat puțin pînă spre pod, am luat autobuzul. Multe stații. La un moment dat au urcat o grupă de copii de grădiniță însoțiți de un educator, tînăr, foarte atent și de încă două educatoare. La ieșire i-au numărat ca pe oi, Un, deux, trois... Am făcut destul de mult pînă la Palat. Orășele bine echipate, funcționale, Sèvres, Chaville. Clădiri noi alături de clădiri vechi. Mulți pensionari. Turiștii pare-se au ales să meargă cu RER-ul (mai rapid, dar mie nu-mi place, pls că voiam să-i arăt lui M și cum arată o suburbie faină). La Versailles am luat niște decizii neinspirate. Puțin zis neinspirate. Întîi, că am stat la coadă, în soare. Ajunși la intrare, am aflat că nu de aici se cumpără biletele. M-am dus la altă coadă. Nu știam că grădinile sînt gratuite și de fapt pe noi nu ne interesa interiorul castelului ci doar grădinile. Care în ziua respectivă se închideau mai repede, la patru (noi am ajuns acolo pe la 11 jumate). Apoi am stat iarăși la coadă la intrare (M mă aștepta, dar n-am avut tupeul să mă bag în față; așa-s io). Am trecut prin fugă prin cîteva camere. Am ieșit. M era deja nervoasă. Praf alb pe pantofii mei maro. Soarele alterna cu nori. Ne-am luat două sendviciuri, tari și seci. Un alt calcul greșit: am crezut că pot ajunge repede la Triannon, dar m-am întors și am luat un minicar (după ce-n prealabil am mai stat la o coadă la bilete) din care n-am prea văzut mare lucru. M-ar fi plăcut să cobor la lacul din centru, dar M n-a avut chef. Mie mi-a plăcut plimbarea, a ținut cam juma' de oră. Întîlnit niște români și făcut poze unii la alții. Flori frumoase. M-a ars soarele cam tare. Odihnit pe o bancă într-unul din labrinturile umbroase. Regretul de a nu fi fost pîn' la lac. Nervi. Certuri. Băut o cafea, mîncat o tarte au pommes și mers la toaletă. Bosumflări în drumul spre autobuz, care ne-a lăsat la cîțiva metri de gura de metrou.

În altă zi am fost în zona Grand Magasins. Aglomerație maximă. Nervii mei întinși. M întreba de ce n-am stat la Quatre Temps, oricum erau aceleași magazine. Nu erau chiar aceleași. Aici erau multe de lux, deci nu pt. noi. Însă treptat, atmosfera între noi s-a mai calmat. Sau, poate m-am consolat cu gîndul că n-o să facem mare lucru, că de fapt ea a venit pentru shopping. Eau de toilette și eau de cologne, ambele Allure, de la Sephora Haussmann. Plimbat apoi pe lîngă Operă, spre Madeleine, căutat buda (aia faină era închisă), găsit un McDonalds pe Rivoli și ne-am ușurat. În Jardin de Tuilleries, după șase seara, culori saturate-n galben, portocaliu, plimbare lejeră, odihnit pe scaune la bazinul octogonal, în care nu mai erau rățuște ci pești destul de măricei. Cam în fiecare dimineață trăgeam o fugă la Quatre Temps, înainte de plecare. Odată am lăsat-o pe M acolo vreo 4 ore, să se sature și eu m-am dus singur în oraș, să mă simt liber. Dar a trecut repede și imediat mi s-a făcut dor de ea.

Am fost din nou în Montmartre, coborînd din metrou la Abesses. Impropriu zis, coborît. Urcat mult (nu știam de lift). Zidul cu "Te iubesc" scris în toate limbile. Străduțe în pantă. Trebuie să fii atent la negrii de la intrarea la funicular, în special la faza cu ața. Nu era nici un agent de pază acolo să vadă (?) Caldură mare, moncher. Încercat să mergem numai pe la umbră, e și asta o artă, nu? Place du Tertre, luat o înghețată, mers pe străduțe înguste. Mimi: o tipă înfășurată-n bronz care turna încet apa dintr-un ibric într-un ceaun, încet, încet, cu ochii-nchiși. Admirat concentrarea ei. M-am gîndit să scriu o povestire despre. Turiști proști pozîndu-se cu ea în fundal. Montmartobus. Văzut Moulin de la Galette, Maison Rose, Lapin Agile și via, din păcate doar din autobuz. Din fericire, avea aer condiționat. Frumos cartier. Mers pînă cînd șoferul ne-a anunțat Terminus, apoi am luat altul, am filmat, dar cam zdrăngănea (piatră cubică peste tot) și ne-a întors tot pe la Abesses, unde eu am mîncat o crêpe fierbinte. Champs-Élysées și aglomerația de negri dubioși plecînd de la un concert care tocmai se terminase și în care am intrat și era să ne sufocăm (unii-au leșinat). Mers așa de la Arcul de Triumf pînă la Roosevelt cu o pauză la magazinul Virgin și la Galerii și de acolo pe luxoasa Av. Montaigne (hoteluri, mașini scumpe, paznici în livrea) pînă la Alma, la Diana, apoi metroul pînă la Trocadero, unde-am făcut poze cu Turnul Eiffel. Găsit buda de la unul din picioarele turnului. Mers prin arr 7 pe Rue Saint Dominique, pîn la Ambasadă, apoi pe Avenue Bosquet - clădiri mari, înalte, solide, perfecte. Mă imaginam că trăiesc acolo. Metroul. Am mai fost odată, în altă zi pe Champs, zic să nu rămînem cu această amintire negativă și a fost mai bine (M a intrat în niște magazine și n-a găsit mare lucru, dar în rest a fost OK).

Mall-ul din Défense era deschis și duminica. Femeia care mi-a ținut ușa cu mîna, în timp ce vorbea la telefon și eu eram cu plasele încărcate (nu mi s-a mai întîmplat niciodată așa). Totuși, prea mult timp petrecut cumpărături. Am mai mers și prin Courbevoie puțin, am intrat și prin magazinele de acolo. Haine, sau, cum le spunea M, cîrpe. Și genți. Și ne-am plimbat pe niște străduțe liniștite. Săraca M! Ea vroia să vadă mai multe case, dar case vezi mai mult în exteriorul Parisului... A, în penultima azi am aflat că era un Carrefour într-un spațiu comercial, nu mai trebuia să mergem în fiecare zi la Auchan să cărăm apă și alte chestii. Am fost și la Ritz într-o zi în care ploua ușor, data trecută mi-a scăpat. Dar ploaia se oprea repede. Ne-am plimbat iarăși pe Rivoli. Am stat pe o bancă în spate la Notre Dame, ca data trecută, am băut o grămadă de lichide, am intrat în vreo douăzeci de librării și mi-am luat multe cărți. Trebuia să-mi iau mai multe cu Paris-ul și mai puține de literatură, dar a fost cam invers. N-am convis-o să mergem în Parcul Monceau. În fine, n-a vrut, n-a vrut și pace! Nu știu cum au trecut zece zile. Coadă mare la intrarea la Notre Dame, ordonat, nu stiu cine-o gestiona, dar functiona. Intrat înăuntru la Saint Suplice, stat pe o bancă, sentiment răcoritor, filmat înăuntru. Din nou magazinele mici din Cartierul Latin. Aglomerația de la prînz de pe Esplanadă. Elegantul McCafé din colț, în stil art deco, cu vedere spre Grande Arche, unde beam un expresso dublu, mîncam croissanți pufoși, plăcinta cu mere și budincă (sau un fel de brînză, cum zicea M). Ca și la patiseriile Paul. Ah, și cursurile de dans, seara, pe Esplanadă. Fascinant.

Niciodată nu dormeam parcă îndeajuns. M se scula prima și trebăluia prin camera, se uita la televizor la emisiunile matinale. Micul dejun: un piept de pui prăjit, de care M spunea ca are mirodenii cu E-uri, și pasta de guyas pe care-am adus-o din țară, despre care, spunea ea ca n-are așa multe E-uri, desi eu nu cred deloc asta, brînzeturi (camembert învelit în scoarță de copac, brie), roșii, nectarine, baguette, dejeunette, croissanți (care nu mai sînt deloc buni a doua zi, chiar daca-i țineam în frigider), pain au chocolat, apa Evian si Cristaline, și parfumata Volvic cu Citron, care nu se găsesc defel în țară. În congelator, în fund, apa putea îngheța și așa o luam cu noi în oraș, în rucsac, ca să țină. Odată camera de gunoi de la parter era închisă femeia care facea curatenie pe hol, ne-a spus să-l lăsăm la ea în săculețul de la cărucior. Zilnic, același drum pînă la Esplanadă. Clădiri în refacere. Oameni care lucrează.

Și impresia că toți francezii fac parte dintr-o mare familie, toți sînt atît de politicoși între ei. Și vorbesc atît mult! Regîndit la ideea de a merge în Franța pe o perioadă mai lungă, dar ramîn francofil.