La un speech de milestone

Astăzi s-a celebrat un milestone al proiectului la care lucrăm la servici. Și am auzit cel mai prost speech din viața mea. Doi managerași românași se îmbiau unul pe altul care să vorbească iar pîn' la urmă s-au spus doar cîteva vorbe, niște platitudini, în vreo două, trei propoziții, cu pauze mari și stînjenitoare între ele, avînd paharele de plastic în mînă și degetele mînjite de fursecuri. Îi cunosc bine pe amîndoi. S-au angajat cam în aceeași perioadă cu mine dar au șoricul gros, calitate esențială pentru a urca în aerul rarefiat de sus, aer care parcă le-a lezat rău creierele. Totuși mi-i imaginez fragili. Mă gîndesc: dacă aceștia, așa prostuți și infantili cum sînt, au ajuns să conducă proiecte, nu mă simt foarte sigur nici pe viitorul companiei, de care sincer nici nu-mi prea pasă cine știe ce, și nici al meu personal, adică de facturile pe care trebuie să le plătesc. Mi-e să nu ne fugă clienții inteligenți ca naiba și să rămînem doar cu cei proști, cu care de altfel se pare că ei se înțeleg cel mai bine. Și cum să nu fugă, văzînd astfel de oameni, cu engleza lor vorbită folosind gramatica română și cu rrr-urile lor, cu incultura lor crasă, cu glumele răsuflate, cu psihologia adolescentină, cu exacerbarea metodologiilor agile în detrimentul proiectului, cu metricile de măsurare a performanței care obosesc angajatul, cu hărțuirea constantă prin costurile și cauzele cerute în buclă, cu falsa veselie, atît de evident falsă, cu stresul care răbufnește. Ce diferență față de interminabilele speech-uri pe care le auzeam cînd eram la sit-ul din Franța!

Spiritul de odinioară

Văd că tot mai persistă ideea asta falsă că spiritul Parisului de odinioară nu mai există. Belle Époque, epoca pictorilor, artiștilor, a jazz-ului, a scriitorilor de cafenea, trente glorieuses. Mie mi se pare nu numai că există dar și că trăiește chiar foarte bine-mersi, însă, e drept, doar în anumite locuri, nu știu exact cîte, poate chiar o sută, puține oricum. De fapt nici n-am de unde ști cîte astfel de locuri erau înainte, poate că existau chiar mai puține ca acum, mai știi? De exemplu nu știu dacă mai există atîtea restaurante care să aibă aceeași clientelă fixă - locuitorii cartierului. E clar că lumea s-a schimbat, micii comercianți fac față cu greu, și chiar firmele mari s-au mutat în afară, universități care s-au mutat în suburbii, viața e ultra-scumpă: chiriile, mîncarea, o băutură într-un bar șic, plus problemele cu imigranții africani și est-europeni. Însă, pe de altă parte, spiritul orașului este menținut, nu atît de municipalitate, care chiar se vede că se implică (curățenie, acțiuni organizate, locații de co-working, etc.) ci mai ales de locuitorii săi, de la cel tineri la cei în vîrstă, care ies la plimbare, iau masa în restaurante bune, nu în fast food-uri sau capcanele pentru turiști, care umplu seara terasele cînd ies de la servici, ies în parcuri și mănâncă pe iarbă din caserole la prînz, care scriu în cafenele (da, am văzut toate astea cu ochii mei), care intră adesea în librării, își cumpără cărți pe care le citesc stînd pe-o bancă ori pe malul Senei, se îmbracă de la casual spre elegant-firesc cu taior sau sacou, lucruri firești, dîndu-se cu parfum, conduc un vechi 2cv șic vopsit strident, autobuzele RATP au reclame la expoziții de pictură, se adună să danseze prin squaruri, își iau de mîncare din piețe, și se poartă civilizat și firesc, cu alte cuvinte care TRĂIESC, înțelegi? Majoritatea est-europenilor pe care-i cunosc nu înțeleg asta. Ei nu pot face nici unul din aceste lucruri fără a pune banii pe primul loc și se gîndesc ce discrepanță e între propria lor imagine pe care și-au format-o citind tabloidele sau uitîndu-se la știrile alarmiste din țările lor și animația de pe străzi, relaxarea de pe chipurile oamenilor, civilizația, viața adevărată.

Dungi

La îmbrăcăminte îmi plac dungile orizontale iar pe cele verticale nu pot să le sufăr. Pe acestea din urmă cel mai mult nu le pot suporta la pijamele de exemplu. Ce-i face pe oameni să prefere pijamalele în dungi verticale? Le dau așa un aer bătrînesc, conformist, ca și cum tratezi somnul ca pe o afacere la care trebuie să porți un costum special. Ca și costumele cu dungi verticale, care dau un parfum de epocă decadentă, de mult apusă, de fin de siècle balcanic sau chiar interbelică, de stat noaptea la o crîșmă bucureșteană, cu discuții rîncede despre politică și domnițe simandicoase, de ascultat romanțe dulcege cîntate de un tip slab avînd un trandafir veștejit la rever și părul dat cu briantină, de la care parcă deja simți un damf de naftalină, de o epocă a automobilelor mari și greoaie. Dungile orizontale însă, ah!, mă fac să mă gîndesc la spații deschise, la priviri în depărtare, la voiaje, la aventuri, la corăbii, la yacht-uri, la valuri, la plaje, mă simt transportat în perioada anilor șaizeci și șaptezeci, pe care-i ador din filmele din perioada celor trente glorieuses, la coasta mediteraneană însorită, la un drum șerpuind printre palmieri, printre clădirile crem sau roz, cu storuri albastre sau verzi, conducînd un coupé-cabrio, avînd o fată misterioasă în dreapta mea ce poartă ochelari de soare, avînd părul mîngîiat de briză, iar în stînga marea albastră strălucind, scînteind, cu ambarcațiuni albe ici-colo, iar deasupra cerul senin, ascultînd un chabada sau jazz la Radio Monte Carlo.

Anxietăți în iarna înaintată

Toată săptămîna asta am fost agitat și uneori chiar nervos. Cauzele sînt multiple. În primul rînd viitoarea operație a mamei, care nu știu cînd va avea loc, deocamdată a mai intervenit încă ceva care a făcut s-o amîne, dar bine că totuși, după analize, nu-i chiar așa grav. Oricum, sîntem într-o stare... Asta pe fondul iernii care continuă să se mențină, vremea umedă, rece și vântoasă, care mă face să merg pe stradă cu căciulă, răceala care mi-a revenit și care-mi dă un miros, un damf ciudat, faptul că anul ăsta nu mai primim AIP-ul, tot la servici am avut probleme cu niște calculatoare din rețea. Tot la lucru am fost irascibil, cum să nu fi cînd ai colegi care te întrerup oricînd se împiedică de ceva care necesită un pic de concentrare doar, fără să-și pună mintea cîtuși de puțin la contribuție, neputînd gîndi singuri, cred din cauza exacerbării lucrului folosind metodologii idioate, roboțești, de echipă, și care colegi cred că profită de mine, că-s băiat bun, adică fraier, apoi alți colegi care-s tîmpiți cu școală și care coboară nivelul discuțiilor pînă frizează infantilismul, sper că prostia nu se ia, deși nu-s prea convins de asta, mediul contează totuși. Lucrurile astea m-au făcut iarăși să-mi doresc iarăși plec naibii de acolo, reiterîndu-mi noaptea, stînd în pat, lista de motive pentru care să-mi iau sabaticul. Și a mai fost și tipa aia yuppisto-bucuristă pe care-am întîlnit-o și care m-a îngrețoșat la culme. Apoi mîncarea de regim, aceeași din 24 decembrie și pe care n-o mai suport, pur și simplu n-o mai diger, ca și transpirația în drum spre servici. Azi problemele cu conexiunea WiFi a noii multifunționale pe care mi-am luat-o. Acasă, ai mei se tot ceartă și se ceartă, probabil influențați și de tembeliziunile din țară la care se uită exacerbat de mult. Trebuie să plec în Franța, după Paște, pentru doar trei zile, însă mecanismul birocratic e atît de stufos, avem un soft nou care acoperă aproape tot procesul și pe care nimeni nu-l stăpînește. Plus că nu știu exact ce-o să fac acolo, sau dac-o să iasă cum vreau.

Utopio-yuppism

Totul a pornit de la faptul că am început să cunosc și oameni mulțumiți într-o companie multinațională din Ro. Știi, genul ăla de indivizi depersonalizați care se simt bine într-o hală-birou cu șaptezeci de oameni împrejur, care merg în Starbucks-uri, care își fac cumpărăturile, chiar și cele alimentare, numai de la firme cunoscute, sau care ascultă numai muzică "oficializată" întîi în show-uri televizate sau la MTV-ul național, care se uită doar la superproducțiile hollywoodiene, sau care citesc literatură străvezie scrisă de niște nulități consacrate susținute de profesori universitari bine plătiți, mai pe larg, oameni care adoptă imediat tot ceea este cultură oficializată mainstream. Toți au un zîmbet fericit și tîmp, spălați bine de tot pe creier de mass-media cu detergent, dar cum îi contrazici un pic și încerci să-i aduci puțin cu picioarele pe pămînt, imediat se închid și te resping, în bloc, cu o mentalitate de stup. La început am fost rănit, credeam că toți, cei tineri mai ales, gîndesc ca mine, apoi mi-am dat seama că de fapt ei reprezintă tipul de oameni pe care i-am disprețuit dintotdeauna, împotriva cărora mă revolt non-stop, fiind o cauză a greței și urii mele directe. Sînt dușmani personali în carne și oase, nu niște personaje din filme, sau despre care am citit în reviste și cărți. Contactul cu realitatea e dur de fiecare dată. Niciodată n-am fost ca ei și nici n-am încercat măcar. Mai demult, trăind, ca și acum de fapt, în această țară est-europeană îndobidocită, n-am înțeles atacurile împotriva yuppie-ilor. Îmi spuneam: în fond, nu acesta e scopul pentru care facem școală și lucrăm, ca să să cîștigăm bine, să ne cumpărăm de toate? Buzunarele goale din vremea studenției mă împiedicau să gîndesc mai încolo de asta. Doar că mi se părea firesc, visam la un fel de utopie. N-am înțeles și nu prea înțeleg prea bine nici acum atacurile împotriva utopiei. Într-un articol de anul trecut din "Le Magazine Littéraire", Miguel Abensour spunea că ar trebui să considerăm utopia ca o trezire, nu ca o iluzie. Aici însă este exact invers. Însă acum înțeleg definiția utopiei după Cioran: "grotescul în roz". Nu știu, acuma poate că-mi plac loserii, mi-am zis, poate de asta stau eu la firma asta care se clatină, și nu am dat bir cu fugiții ca șobolanii care părăsesc corabia la alte firme concurente, ca să-mi iau mașină nemțească și viloc. Pe de altă parte, poate că ei, deși așa idioți cum sînt, fiind totuși organizați, reprezintă o forță, un factor de progres social. Oricît de proști ar fi, poate dă naibii peste unu' vreo idee bună și apoi, cu forța turmei, că așa merg lucrurile prin Est, o duc cumva la îndeplinire. Departe totuși de revolta tinerilor de mai demult, care credeau într-un ideal. Dă-le o tabletă, un televizor mai deștept ca ei, Mall-uri, o excursie-n străinătate și o să asculte docil ce le spune șeful, iar treaba, ca și viața, va merge ca pe șine.

Acumulări

Pe de o parte cred că dacă-ți propui să te îndopi cultural, adică să citești cărți sau să te uiți la filme pînă să ajungi la un anumit prag, după care să-ți poți spune: gata, am citit/văzut destule, sau: nu mă mai interesează, sau: mi-am făcut o cultură, dacă-ți propui deci asta și ți se întîmplă întocmai, atunci ești ca și mort. Pentru că întotdeauna, undeva, poți să mai găsești alte lucruri interesante, extraordinare. Iar dacă n-o vei mai face, înseamnă că ceva s-a stricat în tine, acel sense of wonder, fără de care nu mai ești un om întreg. Pe de altă parte, dacă tot asta continui să faci, încontinuu, ani în șir, nu mai ajungi să realizezi nimic altceva în viață. Serviciul plus această acumulare de cultură îți ocupă practic tot timpul vital. Acuma, nu știu dacă viața are un scop anume, sau un sens și eu unul nu cred că sîntem făcuți pentru a ne da seama de asta. Unii spun că trebuie să acumulăm cît mai multe, și pare natural să fie așa. Însă nu în detrimentul vieții personale și nici în detrimentul întreprinderii unei acțiuni. Trebuie să existe pe undeva un echilibru totuși. A, și fără a cădea în mediocritate, desigur.

Multinaționalul românaș

Pe multinaționalul românaș nu-l interesează în primul rînd ca treaba să iasă bine, ci ca el însuși să iasă bine, adică să fie văzut bine chiar dacă lucrurile au ieșit de fapt prost. De fapt companiile-mamă din Occident cunosc prea bine inferioritatea intelectuală și sărăcia morală a est-europenilor și nu le dau proiecte critice încă de la început, așteptînd întîi ca oamenii să crească. Dar ei nu cresc. Făcînd parte dintr-un neam de celebri trădători și curve, românașii, cum văd că situația devine mai complicată, pleacă imediat la o altă firmă, de regulă concurentă, unde se cer oameni "cu experiență", chiar dacă acolo primesc o mărire de salariu de doar cinci la sută. Iar apoi se laudă cu asta, la terase, la mese colective cu un cît mai mare număr de ascultători. Afirmă despre el însuși, cu o superioritate nedisimulată, că e șmecher, fiindcă pentru el șmecheria este o calitate, echivalînd-o cu inteligența. Dă sfaturi împrejur rînjind ca un coiot, despre cum să te descurci în viață și te îndeamnă să faci și tu la fel ca el. Fiecare proiect nou venit în companie e privit cu neîncredere sau chiar e luat peste picior, nici n-au apucat să-l înțeleagă bine nici pe primul, pe care l-au făcut de fapt cu ajutorul angajaților de la compania-mamă. Imediat cum un lucru devine mai complicat (proiectul mai complex, etc.) devine nervos și înjură. În restul timpului tînjește să fie cît mai simpatic cu șefii de dincolo apelînd pentru asta chiar la glume de autobază, rînjind, gudurîndu-se, sperînd în secret că-l vor chema măcar pentru o săptămînă în Occident. Se străduiește pînă transpiră să-l facă să rîdă și pe un neamț. De fapt el e un automat cu două două stări: stres și bășcălie. Are o gîndire binară, adevărat-fals, alb-negru, fără absolut nici o nuanță intermediară și nu face distincția între fațadă și substanță. Nu posedă deloc gîndire strategică, nu poate vedea în perspectivă, nu poate planifica pe mai mult de șase luni. Nu suportă să stea singur într-un birou. Se plictisește imediat dacă nu are cu cine să vorbească în timp ce lucrează, iar acesta chiar poate fi un motiv serios care să-l determine să plece din firmă. Este mereu cu ochii pe firmele nou apărute în oraș iar cînd un prietenar al său se angajează acolo, nu mai poate dormi noaptea de ciudă. Se dă în vînt după agregatoarele de tabloide și după comentariile articolelor, și consideră asta o bună informare care poate înlocui perfect cititul revistelor și a cărților. Visele lui sînt să-și facă un viloc la marginea orașului, să-și ia o mașină străină nouă și cît mai scumpă. Vara i se pare firesc să meargă la un all-inclusive, iar apoi, la întoarcere abia așteaptă să se laude că știe prețurile și cunoaște lumea.

Non viteză

"N-am fost niciodată un fan al vitezei". Afirmație suprinzătoare ținînd cont că vine de la Alain Prost, cvadruplu campion mondial de Formula 1. Și mai important este că declarația, făcută chiar la începutul unui documentar despre viața lui, difuzat de Viasat History și preluat de pe France5, vine de la un pilot care nu numai că a terminat cariera întreg, dar nici n-a avut accidente serioase în viața lui. Și atunci, cum proceda? Simplu: creierul. În cele două zile de dinaintea cursei se antrena parcurgînd circuitul pînă-l învăța pe de rost, pînă știa cu exactitate cu cît să mergă pe fiecare centimetru de segment de traseu, cu cît să ia fiecare curbă, cum să abordeze fiecare șicană, unde e locul și cînd e momenul potrivit să începă să frîneze sau să accelereze. Iar apoi cursa era doar un algoritm aplicat cu precizie. Un adevărat spirit cartezian. Este și acesta un talent, mă refer în sensul flaubertian, acela că talentul înseamnă doar perfecționism și periere a fiecărei fraze. Bine, se poate spune și că dacă ar fi accelerat mai mult ar fi ajuns poate de mai multe ori campion (țin minte că-n '84 a ieșit la juma' de punct în urma lui Niki Lauda, dar la cum arată fața arsă a lui Lauda, titlul de campion poate fi pus lejer la "neimportante"). A avut parte de mașini bune, dar care echipă nu-și dorește un pilot care nu rupe o mașină la care lucrează atîția oameni, și mai ales care-și păstrează rațiunea, capul rece, pe tot parcursul cursei? Să fie oare acesta secretul tuturor succeselor? În fond care pilot are timp să admire traseul? Dar întrebarea mai importantă ar fi: îi inspiră acest mod de acțiune pe oameni? Poate fi și raționalitatea un model? Oamenii nu preferă nebunii, oamenii care ard, cum spunea Kerouac, ca artificiile? Cum era de exemplu rivalul său Ayrton Senna, care și-a sfîrșit viața săracu' chiar pe pistă. De fiecare dată cînd undeva se vorbește de Prost, automat e pomenit și Senna, și uite că și eu simt nevoia să procedez la fel. Pe atunci țineam cu Prost, nu-mi plăcea caracterul prea nervos al lui Senna. Deși aș fi preferat o combinație a celor doi: calmul lui Alain combinat cu geniul lui Ayrton. Poate de asta și există în fiecare dintre noi nevoia aceasta de a contrabalansa cumva două spirite contrare, două moduri opuse de a aborda lucrurile, de a vedea lumea.

Și totuși

De atîția ani în șir folosesc aceleași șabloane comportamentale atît la servici cît și acasă! La început mă simt super-lucid, fresh, energic, poate și de la aerul de dimineață și de la micul dejun pe care l-am digerat pe drum, îmi scot laptop-ul din stand by, îmi citesc mail-urile și-mi zic: ei, hai, nouă ore, cu tot cu pauze, în fond nu-i chiar așa rău, măcar am și internet, nu toate site-urile dar majoritatea, mai frunzăresc și ceva reviste online prin pauze iar seara am s-ajung acasă să mai citesc să mă uit la ceva sau să încerc să scriu, dar pîn-atunci stai aici, măcar ai cu ce-ți plăti facturile, ai și cu ce-ți cumpăra cărți, cu ce să mergi în concediu. Vezi ce-i în lumea asta, așa că nu te plînge. Și încep să răzbat pînă seara storcîndu-mi creierii într-un birou comun, fără privacy (bine măcar că am monitor de 24" după care mă mai pot ascunde un pic) în zumzet continuu de voci, cu colegi aflați în toate gradele de sărire de pe șine, cu toate tipurile de întreruperi posibile, mergînd la ședințe, brainstorming-uri, ocupîndu-mă și de probleme care vin pe bandă sau care se întorc, cu întrebări și răspunsuri pe mail sau la telefon, confirmări, negări și explicații. Cînd prind o juma' de oră fără să fiu întrerupt mă simt norocos. Și apoi seara ajung acasă, la început încă mai am un dram de energie, dar după ce mănînc, gata, s-a dus și ea. Și astfel nu mai apuc să mai lucrez ceva și pentru mine. Așa că în timpul zilelor lucrătoare viața e la servici, dacă asta poate fi numită viață. Însă adevărata viață, îmi zic, începe vineri seara. Însă în prima seară nu fac mare lucru, abia apuc să mă uit la un film, nu rezist să stau tîrziu în noapte, m-apucă somnul devreme, iar de citit nici nu mai e vorba, iar faptul că nu trebuie să mă scol dimineața devreme îmi dă așa o stare de euforie care mă face să picotesc și apoi să adorm. Lumea dezlănțuită e departe, sau poate că nici nu există și totul a fost un vis. În următoarea seară film, net și apoi eventual un pic de tv, dar tot nu-mi iese de-o noapte albă, pe la două, gata, vine Moș Ene. Iar în rest, cea mai mare parte a timpului o petrec citind. Citesc în general literatură, scriitori contemporani, postmoderni și mă uit la filme franțuzești. În week-end nu ies afară din casă și nici nu simt nevoia. "Omul care citește își asigură acces nelimitat la o infinitate de vieți și de aventuri", spune Radu Paraschivescu într-un interviu pe care l-am citit recent. Asta m-a făcut să rîd, dar și să mă-ntristez totodată. Halal viață! A, recunosc, sînt și leneș și nici n-am nici cine știe ce voință, e și vina mea în mare măsură, dar și epuizarea fizică de care vorbeam... De fapt nu știu. O fi adevărat că-n viața asta cei care reușesc să mai facă cîte ceva sînt insomniacii ori cei cărora le-ajunge să doarmă doar patru ore pe zi? Nici nu știu dacă există astfel de oameni, doar că așa i-am auzit pe unii că se laudă. Sau reușesc doar cei care-s lăsați naibii în pace? Ce să mai spun că unii mai reușesc să-și croiască și ceva ce se numește viață personală. Iar eu nu reușesc deloc. Ceva îmi scapă. Și totuși n-am înțeles niciodată pilda aia cu a-i da cezarului ce-i al cezarului. Hmm. Sună bine, dar cum? Nu știu... Mă duc să mă spăl pe dinți și-apoi să mă culc. Noapte bună!

În aeroport

M-au atras aeroporturile cu mult înainte de-a zbura pentru prima oară, lucru care s-a întîmplat acum mai bine de unsprezece ani. Întîi imaginile din filmele vechi, cu oameni eleganți, îmbrăcați la costum, care purtau pălării și fumau în sălile de așteptare. Acum oamenii merg și în șlapi, și n-am văzut asta doar la zborurile low-cost. De fapt n-am zburat niciodată cu un low-cost, cred că senzația ar fi inferioară. În aeroport oamenii sînt civilizați și par distanți. Îmi place să mă plimb pe coridoare, să fac ture înainte și înapoi, să mă uit la vitrinele magazinelor, făcîndu-mi planuri pentru cînd voi avea bani. Mă regalez de fiecare dată cu o cafea și ceva de mîncare, îmi iau o revistă, pe care-mi place s-o aleg acolo dintre mii de alte reviste, sau citesc o carte. Mă uit la magazinele care vînd genți, mereu am impresia că a mea e jerpelită, bine că stă în cărucior. Mereu am impresia că n-am luat destule suveniruri. Stau pe bancă și trag cu ochiul la cei dimprejurul meu. Tot felul de oameni. Oare unde merg? În vacanță sau în călătorii de afaceri? Cei trași la costum, cu geantă de laptop, încruntați, sau cei care stau în fața laptop-ului sînt oare chiar oameni de afaceri, cum par, sau escapiști, care au părăsit o vreme viața corporate? Oare călătoresc des, au un venit atît de mare pe cît par? Cu ce se ocupă? Par eficienți, focusați, androidizați, dar în același timp fără să fie încruntați. Oare chiar lucrează, finalizează ultimele grafice, completează excel-uri, sau scriu mailuri familiei sau se dau pe FB? Atîția oameni care stau sau trec pe lîngă mine, la fel și totuși par atît de diferiți. Mă uit la cei cu familii, chiar trebuiau să-și ia și copiii, e atît de grav? Cel mai mult îmi plac cei care călătoresc fie singuri, fie în doi. Cei singuri/singure cu siguranță speră, deși n-ar recunoaște-o, că vor afla la capăt o aventură romantică. Cei în doi se simt bine că nu mai sînt singuri. Mai mult ca sigur că n-o să mă mai întîlnesc niciodată cu ei și am să le uit chipurile imediat, dar știu că vor continua să existe, să facă parte din umanitate. Apoi mai e și așteptarea avionului, privitul pe geam la avioanele care decolează sau aterizează sau la mașinile de remorcare, autobuzele, cisternele de alimentare, cărucioarele de bagaje, personalul care semnalizează, avioanele care încep să se miște încet, încet. Niciodată nu mă satur să privesc acest spectacol. Avioanele par atît de fragile, cu aripile lor ca de jucărie, cu siglele desenate pe coadă. Unde vor fi peste cîteva ore? Unde-au fost acum cîteva ore? Se aude zgomotul surd făcut de un motor. Panourile care anunță clipocind plecările și sosirile și pe care am tendința să le verific des, să fiu iarăși și iarăși sigur că mă aflu în locația corectă. Trec stewardese mereu bine dispuse, îmbrăcate în culorile companiilor aeriene, piloți cu trase aurii, oameni cu badge-uri care vorbesc la walkie talkie. Personalul aeroportului e atît de eficient, de asertiv, politicos (nu și în Ro, unde e bășcălios). Te simți respectat. O utopie! Așa ar trebui să arate lumea viitorului, peste tot, nu doar aici, o lume croită după standardele din revistele companiilor aeriene. Ce mă neliniștește nu e zborul în sine, nici măcar decolarea, cît ceea ce mă așteaptă după aterizare. Oare or să-mi vină bagajele? (veșnica obsesie). Oare voi găsi pe cineva la hotel sau, în caz că mă-ntorc, un taxi liber? Mă voi descurca acolo unde mă duc, cu serviciul, cu afacerile (veșnicele mele sentimente de inferioritate est europene vis-à-vis de cultura superioară din Vest, de gradul de civilizație, firești, aș zice, într-o măsură, cînd mă uit din ce fel de țară vin). Așteptarea poate fi mai plăcută decît drumul în sine sau decît destinația.

Cum s-a dus și Februarie...

... fără să fac mai nimic. Însă am găsit scuze. Am intrat cică în anul șarpelui veninos. Regimul alimentar pe care-l urmez, mesele de prînz pe care le iau în pauză la servici din termos, cam la fel și fără gust, transpirația la dus și la întors, tricourile schimbate în baie, problemele de proiect care se întorc și pe care le car în spate lună de lună, colegi care pleacă la o altă firmă, în grup. Abia de ieri am început să mă plimb puțin prin oraș, în pauză. Am fost și azi la mărțișoare, grozav ce mă inspiră, i-am cumpărat lui Mama unul pe care vînzătorul îl numea Elefănțelul Prietenos. Azi a fost soare. Am părul lung, de mult nu l-am mai avut atît de lung. Imprimanta s-a stricat. A mai fost gripa care m-a ținut la pat o săptămînă și care încă nu s-a dus complet și care mi-a întrerupt ambiția de a scrie zilnic pe blog o lună întreagă. Neapărat trebuie să mă duc undeva la mare anul ăsta să mă refac, nu arăt deloc, dar deloc bine, tocmai m-am văzut în web cam. Ce nu te doboară te slăbește. Partea bună e că m-am uitat, în serile cînd am fost bolnav, la Festivalul de la Sanremo și m-a luat așa o pasiune față de muzica și limba italiană încît simt că francofilia mi se clatină, și încă într-un mod destul de serios. ("Buongiorno Italia buongiorno Maria..."). Iar interpretarea lui Leonora Armellini – "Chopin Studio opera 10 N° 3" a avut un rol vindecător și totodată revelator în noaptea aceea. Dintre concurenți mi-au plăcut în special Maz Gazzè și Annalisa, dar nu numai. Ah, melodicitatea limbii italiene! Mi s-a făcut iarăși dor de riviera italiană și franceză, de clădirile de culoare cappuccino sau roz cu storuri verzi, străjuite de palmieri, cu piețele animate, cu iaht-urile din port. A trecut atîta timp de cînd am fost acolo! Doamne! E atît de scump s-ajungi acolo! Am făcut rost și m-am uitat la cîteva filme franțuzești mai vechiuțe, însă destul de slabe ("Le Sauvage" (1975) printre cele mai reușite). Am citit Vendela Vida, "Let the Northern Lights Erase Your Name" (stilul direct, angoasat, ideea cu independența față de trecut), José Saramago "Memorialul Mănăstirii" (nu e prea postmodern însă prinde, imaginea de la final cu declicul făcut de aparatul de zbor) și am început "Zăpada" lui Orhan Pamuk. Încerc să citesc cît de încet pot. Și să merg cît de încet pot. "Ia-o mai încet", mi-a spus unchiul meu din Spania, și acesta îl consider cu adevărat un sfat bun, cel puțin în privința asta. Dar mai încet cu ce? Cu făcutul nimicului? Cu planurile de a face cît mai multe? Sau doar/măcar pînă mă refac complet.

Presiuni și epoci glorioase

Întotdeauna a existat o presiune din partea firmei mamă. Și nu doar la nivel de management, unde de fapt niciodată n-am știut cu adevărat ce se-ntîmplă (mă refer la consiliul de administrație, sau la directorii de divizii), și nici managerii de aici nu aveau acces la ce se-ntîmplă la nivelul lor superior, extern, ci asupra salariaților. Cît anume era o defulare din partea "manageriașilor" românași și cît adevăr, iarăși nu știu. A lucra la o filială est europeană a unei multinaționale implică totuși o eternă provincializare a viziunii, nu ești chiar un sclav de lux, dar nici nu ai acces la multe. Am auzit amenințări cu anihilarea, cu vînzarea, dar de fiecare dată se reușea cumva menținerea la suprafață. În urma acestor roller-coaster-e emoționale nu mă mir că atîția oameni au părăsit și părăsesc în continuare compania. Treaba a început să se înrăutățească de prin '07. Criza națională post-integrare (cînd Ro trebuia să înceapă să returneze din banii împrumutați de la EU), a fost precedată de o criză internă la nivel de companie, cînd situația s-a adus în fine și la cunoștința angajaților și s-a soldat cu demisia ceo-ului din Ro, și urmată de așa numita criză financiară globală, care uite că nu se mai termină. Deci de șase ani încoace tot presiuni. Ce atitudine să adopți ca să n-o iei razna? Firma-mamă a cunoscut o perioadă de maximă glorie, cînd ajunsese chiar numărul unu mondial, undeva prin anii optzeci - începutul anilor nouăzeci. Încă de acum vreo zece ani am avut ocazia să văd vestigii ale acelor vremuri, site-uri mari formate din zeci de clădiri, pe atunci pe jumătate părăsite, (acum însă pe de-a întregul și culmea nici o altă firmă în locul ei), sau clădiri mari prin diverse suburbii aproape de Paris, prăfuite, ruginite, cu jeg și praf la geamuri, cu mașini mici parcate în față, pe măsura salariilor angajaților. Cum oare or fi arătînd în vremurile de glorie? Dar ce știu eu despre cum arată în general vremurile de glorie? Nu știu dacă sînt mulți care-și mai amintesc de mini boom-ul economic din Ro anilor '04-'06, cu șomajul redus, cu creșterea economică printre cele mai mari din EU... Ok, poate nu toți au simțit asta, sau cel puțin nu în mod pregnant. Eu, din fericire, da. Am luat-o ca un pansament venit după criza dot-com-urilor, care afirm că m-a pregătit, m-a călit pentru ce a urmat. Dar ca să revin de unde-am plecat. În ultimul timp presiunea s-a amplificat, tot aud de preavize, de concedieri, de angajări doar contractori, de mail-uri alarmise de tip losing market share, de cash burning, sindicat, greve, etc. Pe scurt: o nesiguranță din ce-n ce mai mare, mai generală, încît mă-ntreb în ce sens ne-a afectat asta creierul și cum o fi să lucrezi la o firmă normală.

Prin Centru înăuntrul și în afara intervalului

De obicei merg prin Centru exclusiv în intervalul de timp 12 - 14, cînd am și pauza de prînz de altfel, și, deși de fiecare dată îmi pare că văd în jurul meu alți oameni, oameni pe care nu i-am mai întîlnit niciodată, mi se pare c-avem cu toții ceva în comun. Este un interval orar al oamenilor mai bine dispuși dar și grăbiți în același timp, al oamenilor preocupați să-și umple pauza făcînd cît mai multe: a lua masa, a plăti facturi, a intra în vreo două magazine, a face mici cumpărături, sau a lua o gură de aer, ori a-și clăti ochii, a se întîlni cu prietenii, și apoi a se întoarce la timp la slujbă. Poate acest du-te-vino, această grabă de a-și împlini cît mai multe din activitățile extra-servici, dă atmosferei citadine un numitor comun, încărcînd-o cu un fel de electricitate iar valurile de energie astfel create ne influențează într-o astfel de măsură încît simțim un sentiment al comunității, de parcă am fi cu toții colegi într-o mare firmă care poartă numele orașului. Și cu totul alte tipologii văd atunci cînd mi se-ntîmplă să ies prin Centru în afara acestui interval: oameni care se învîrt cu treburi parcă mai importante, care afișează o mină preocupată, sau oameni efectiv dubioși, sau oameni care n-au nici o treabă în aparență, nici un scop, sau care și-au terminat lucrul, puțin obosiți, sau n-au de lucru, sau studenții ori elevii care ies de la ore. Și chiar și chipurile lor parcă arată altfel, făcîndu-te să te simți aproape un străin sau un turist deși doar e același oraș, doar că mai puțin aglomerat.

La bodega din cartier

Uneori, cînd vin seara acasă trec pe lîngă o bodegă de cartier unde se strîng vreo două duzini de pensionari, în ultimii ani aceștia înmulțindu-se prin zonă. Au cîte-un pahar în față, de regulă o halbă de bere, și stau la o masă din aia jegoasă discutînd sau se uitîndu-se la televizorul cu diagonală mare situat undeva sus, sau veselindu-se la o emisune de-a lui Măruță care are cîte-un invitat șod, ori jucînd remi. Sînt îmbrăcați destul de prost, nu chiar jerpelit, dar na, ca niște pensionari săraci est europeni ce sînt. Mă uit la ei, îi văd necăjiți, pierduți, și mă-ntreb oare ce fel de viață au dus? Au copii, și dacă da, aceștia poate i-au părăsit, plecînd dincolo? Mai speră că-i vor revedea? De fapt mai speră la ceva? Poate asta e plăcerea lor cea mai mare, să fie acolo împreună cu oameni ca ei, să depene amintiri. Poate că mai au o soție, care ce face ea acum, îl așteaptă acasă la o mîncare sărăcăcioasă, uitîndu-se la o telenovelă?  Sau poate s-a prăpădit. Doamne, mă gîndesc cînd am fost de Ziua Morților la cimitir, ce milă-mi era de bătrînul acela cumsecade, căruia i-a murit soția de curînd și care mergea s-o viziteze-n fiecare zi la mormîntul îngrijit, și se chinuia săracu' să aprindă lumînările dar fiind vreme vîntosă, cum sufla cîte-o rafală i le stingea pe toate. Viața e scurtă, dar pentru unii e și mai scurtă. Au probleme mari de sănătate? În mod cert au probleme, numai în cartier există vreo zece farmacii unde văd des oameni ieșind și intrînd. Au lucrat la o firmă mamut, cum erau întreprinderile monstruoase de dinainte de 89? Au nostalgii față de perioada aceea, în ciuda lipsurilor de atunci? Lipsuri cu siguranță atenuate de faptul că se aflau totuși în floarea vîrstei și-n plus contrabalansate de nesiguranța de acum. Cum rezistă în stresul acesta indus de media, cu politica și prostul gust peste tot? Sînt totuși niște supraviețuitori, ori a supraviețui nu-i un lucru chiar atît de ușor.

Plecări ale colegilor

Oh, am avut atîția colegi și colege de servici care au plecat din companie tocmai cînd începeam să-i cunosc mai bine sau, enfin, nefiind prea sociabil, măcar am început să mă obișnuiesc cu ei! Unii au plecat în mod urît, cu nasul pe sus, predicînd celor rămași că ei pot mai mult de-atît, că ei sînt de fapt mult mai inteligenți pentru firma asta, pentru orașul ăsta sau pentru țara asta, enfin, poate și ca un mod de-a se auto-încuraja. Alții, cu est-europenismul rural mai prezent în sînge, au plecat disprețuitori, jignindu-i de-a dreptul pe cei rămași. Poate ca o refulare asupra șefului (român) sau proiectului (în majoritatea cazurilor imens, monstruos, tentacular, care-i sufoca) sau a lipsurilor materiale din viața personală sau doar ca proastă creștere (intelectualii fini n-au ce căuta aici, nu știu cum m-au angajat pe mine, poate nu-s chiar intelectual, poate că la interviul de angajare am avut doar francezi, altfel nu știu). Alții au încercat un regret, alții, mai copilăroși, au vrut să se întoarcă după numai cîteva zile după ce s-au mutat pe malurile Dîmboviței, alții au încercat diverse stadii ale nostalgiei, alții poate nu s-au mai gîndit deloc, deși, nu știu, în fond, o firmă franceză încearcă să-și pună o amprentă asupra ta (cît mai e franceză acum, asta-i altă treabă). Au plecat sute,dacă nu chiar o mie, iar de întors sau întors doar cîțiva, cît să-i numeri pe degete. Un coleg mi-a zis odată, la petrecerea de adio, „hei, am fost colegi și la fosta firmă, am fost și aici, ei bine, eu cred că vom mai fi”. Aici a avut dreptate, deși nu cred că-n sensul în care și-ar fi dorit: după vreun un an, un an și ceva, s-a întors, deși la alt departament. Bine, și eu căpos și bleg în primul rînd. Și de fiecare dată cînd cineva părăsește corabia, îmi zic: ah, uite altul mai dezghețat care mi-a luat-o înainte! Apoi îmi fac o autoevaluare rapidă: hei, îmi zic, poate ceva nu-i în regulă cu mine, poate-ar trebui să mă gîndesc și eu mai bine la carieră, ce, parcă eu nu m-am săturat și încă pînă peste cap? De ce sînt eu așa de visător, de încuiat? Dar de fiecare dată găsesc cîteva motive ca să rămîn în țară și în companie. De exemplu, familia, sau scrisul. În cadrul firmei alternativele nu-s așa grozave, iar mărire de salar ai primi după ce ai deja ceva vechime pe proiect, așa că (deci) adaug și pragmatimsul pe listă. În fond, cum e mai bine: o schimbare de job atrage și o deplasare, un progres în viața personală, sau un servici stabil îți dă o siguranță și îți permite să te aventurezi cu încredere în alte zone? Se spune că numai loserii fac o schimbare cînd li se întîmplă ceva și că cele mai bune decizii de schimbare se iau cînd totul îți merge plan, lin. Pe Intranet-ul firmei există un loc unde apar titlurile cererilor de demisie. Eu mă mai uit acolo cam pe la final de săptămînă, așa cum citesc bătrînii anunțurile mortuare din ziarele locale. De obicei, aflu de plecarea unui coleg imediat ori de la el personal, de la alții, zvonurile fiind mai rapide ca Intranetul. Și aproape de fiecare dată sînt suprins. Culmea e că sînt surprins cu atît mai mult cu cît îmi era mai apropiat. Și mă-ncearcă de fiecare dată regretul că n-am depus efortul să-i cunosc mai bine.

Impresii asupra "Les carnets de route"

Am urmărit aproape toate episoadele seriei tv a lui François Busnel, Carnets de Route și pot afirma că mi-a lăsat impresii extrem de vii și puternice. Prezentatorul, ca orice francez citit, și ca și mine de altfel, pare fascinat de cultura americană, lucru care, la o privire atentă, se observă și din revista pe care o conduce, "Lire:", pe care o frunzăresc și eu aproape-n fiecare lună. Documentarul, difuzat pe France 5 și apărut și pe dvd, constă dintr-o serie de interviuri cu scriitori americani consacrați și ne transmite în principal imaginea unei Americi văzute atît prin ochii acestor scriitori dar și prin proprii ochi ai prezentatorului. Fiecare episod începe printr-o descriere pitorească a locurilor și împrejurmilor unde trăiește fiecare dintre ei. Aceasta, împreună cu peisajele calme, cu imaginile panoramice, dau o senzație de calm, de destindere, de spațiu al posibilităților nemărginite, de absența oricăror baraje mentale. Apoi, pe măsură ce facem cunoștință cu scriitorul, îmi pare că fiecare dintre ei pare foarte bine ancorat de locul în care trăiește, toți își iubesc environment-ul și par că și-au găsit liniștea, în armonie cu locurile în care stau, asta deși toți scriitorii nu doar vorbesc despre o Americă violentă, brutală, dar și scriu, aproape în exclusivitate, despre lucruri grotești, scarboase, chiar infernale, care se întîmplă în țara lor. Ceea ce mi s-a părut oarecum în contradicție cu teritoriul în care trăiesc. Sau poate aici își găsesc balansul, de aici își extrag energia ca să continue. Cioran afirma undeva că toate marile opere ale lumii sînt violente. Atunci de asta au succes scriitorii Americii? Sînt atunci toți un fel de călători în infern? Și încă o remarcă: prezența constantă a apei, fie pe malul oceanului, fie pe malul unui lac, sau al unui rîu, ori imagini cu un bayou, fie o arteziană în fundal.

La Pre(n)sa

Există discrepanțe colosale între presa din Franța și cea din România, la fel de clare ca gradul de civilizație al clasei sociale medii din celor două țări, însă de asemenea există și o mică legătură conceptuală. Ca să-ncep cu aceasta din urmă, ambele sînt alarmiste pînă la a provoca panică. Însă în timp ce în Ro oamenii chiar se lasă influențați de ceea ce se scrie, provocînd nevroze, depresii și pesimism care, evident, duc la tăierea chefului de a întreprinde ceva, de a lucra, în Fr oamenii păstrează o anumită distanță, știind să facă distincție între viața privată și cea relatată de mass-media, păstrînd legătura cu valorile perene: familie, civilizație (cuvînt luat în derîdere în Ro). Și nu doar cetățenii. Am avut o prietenă care a venit din Occident unde trăise vreo zece ani și odată ajunsă aici începea aceleași probleme psihice ca mai sus. Sau ca parizianul bucureștenizat de la Ambasada Franței, cînd ne-am dus să ne luăm viză de lucru, care țipa isteric la oameni pe acolo fiindcă nu stăteau frumos la rînd. Am mai observat că în Ro oamenii confundă viața personală cu cea din presă, încît acestea din urmă au ajuns principalul subiect de discuție la servici (deloc etic), în localuri și la mesele în familie. Părerea mea, de fapt ipoteza pe care-am dezvoltat-o, este că serviciile secrete (Fr e nr-ul unu mondial în materie de spionaj iar Ro e o simplă marionetă a diverselor servicii secrete, în general americane și ruse) perpetuază această panică, considerînd că acest bombardament mediatic agresiv e benefic societății, nelăsînd-o să se moleșească, păstrînd oamenii mereu alerți, fresh. Probabil niște "creiere", cu sociologia lor reducționistă au ajuns la această concluzie și au impus această stare de fapt. Și Michael Moore a prezentat ideea asta într-un documentar. Dar, mă gîndesc, pe de altă parte, poate au și ei oareșice dreptate. În fond, nu trăim într-o utopie, ci într-o lume violentă și deci trebuie să fim preveniți. Însă în timp ce în Fr acest lucru poate că are un efect, în Ro coboară și mai mult nivelul civilizațional.

Ca diferențe, în primul rînd îți sare în ochi lungimea articolelor. Atît cele din cotidiene, cît și din multitudinea de suplimente consistente și reviste care apar regulat. Explicațiile sînt simple. E bineștiut că românii nu se pot concentra, iar francezii sînt cei mai avizi cititori din lume, așa că pentru ei fiecare articol, fiecare anchetă trebuie să fie prezentate cît mai exhaustiv. Și nu se coboară la nivelul balcanic, nu prezintă zvonuri sau afirmații scoase de sub context. Nu poți duce de nas oameni care citesc cărți. În Ro în privința asta nu-i nici o scofală: faci o campanie de presă, o popularizezi și la tembelizor și lumea pune instant botul, ca peștele la undiță. Se vede că Ro are cea mai scăzută piață de carte din UE. Apoi fapul că românii pierd în mod copios timp la serviciul lor frunzărind net-ul, asta printre task-urile mici pe care le au de îndeplinit, iar francezii au printre cele mai înalte productivități din lume. Presa online din Ro e un amestec politică, monden și "faze", într-un format tabloid, echivalentul în Fr fiind poate yahoo point fr (site străin). Da, există și interse politice, ca peste tot în lume, e clar că Le Figaro e cu UMP-ul, iar Liberation-ul cu PS-ul, și ce? Doar există destule publicații de unde să alegi. Un exemplu: imediat ce France Soir a fost cumpărat de un magnat rus, tirajele au scăzut brusc iar la scurt timp și-a încetat apariția pe hîrtie. A, francezii nu au agregatoare de știri, și asta spune multe. La publicații cu personalitate ai și cititori cu personalitate. Și reciproc.

Întreruperi, timp și blocaje

Am mereu impresia că pentru a putea realiza ceva ca lumea, trebuie mai întîi să-mi rezerv o perioadă de timp suficient de mare, să simt încă de la început că am suficient de mult timp înaintea mea, un ocean de timp, preferabil nelimitat, să conștientizez că nu am un interval limită, fix, de lucru, o barieră, oricît de îndepărtată, și, mai ales, că nu voi fi întrerupt. Numai simpla eventualitate că aș putea fi întrerupt în viitorul apropiat îmi taie macaroana. Ori aici nu știu cum să procedez, eu, ca majoritatea oamenilor cu un servici regulat, mă gîndesc, avînd disponibile doar cîteva ore, seara, fiind plecat cel puțin vreo zece ore de acasă. Chiar nu înțeleg cum fac unii scriitori care spun că pot scrie oriunde. Uite, Margaret Atwood de exemplu – cel puțin asta reiese din interviurile ei, sau din cartea ei despre scris și chiar din romanele ei, că putea lucra la roman chiar și în locuri aglomerate.  Îmi pare o femeie cu o capacitate de focusare absolut excepțională. Ce mi-aș dori să am și eu o asemenea putere de polarizare a atenției! Într-una din cărțile ei, Cat's Eye, o jurnalistă tînără o întreabă pe o artistă cum e să faci parte din generația născută înainte de război. Și ea răspunde, printre altele, că se poate concentra un timp mai îndelungat. Într-un interviu pe BigThink spune că pentru a te pune să scrii literatură îți trebuie întîi inspirație. Dar alți scriitori spun că inspirația este pentru amatori, că vine scriind și trebuie s-o provoci (asta a cam ajuns un clișeu). Nu-i înțeleg nici cei care spun că n-au avut niciodată un blocaj, că ei nu cred în blocaje, ca Woody Allen. Pe de altă parte, mă gîndesc la casele de creație de dinainte de '89 de la noi. Din cîte-am dedus, era un hotel special unde scriitorii, artiștii (și exclusiv ei) veneau pentru a-și găsi liniștea interioară și a scrie. Nu știu însă dacă-și plăteau cazarea din buzunarul lor, adică, hm, nu prea cred. Mda, ce viață, nu? Păcat însă că-n perioada aceea în tot blocul estic nu s-a prea creat nimic valoros, așa că nu putem determina cu certitudine dac-ar fi fost pînă la urmă un succes sau nu. Și atunci, cum să procedez? Da, OK, am citit despre atîția oameni cu vieți cu mult mai pline și mai ocupate ca a mea, care spun, de exemplu, că ei scriu dimineața cîte două ore, înainte de a pleca la servici, dar eu unul cred că aș pica de somn dup-aia. Nu-s deloc o persoană matinală, abia mă scol să plec la lucru. Ah, trebuie să sparg cumva bariera asta!

Insuficiențe estice

Fiind expus de atîția ani, încontinuu, la cultura pop, îmi dau seama din ce-n ce mai mult că există atîtea lucruri care mi-au lipsit sau pe care nu le-am făcut într-o măsură potrivită, începînd din copilărie dar și în tinerețe, comparativ cu un occidental, încît am dezvoltat un sentiment de insuficiență și oarecum de inferioritate de care nu pot scăpa și care simt că mă trage în jos. Părinții mei făceau pe atunci tot posibilul ca să nu simt că-mi lipsește ceva, așa că pe atunci nu prea conștientizam absențele. De exemplu n-am prea avut acces la reviste benzi desenate – am avut, cînd eram mic, în total doar vreo două duzini de reviste de gen. Încă simt nevoia să recuperez la acest capitol, deși știu clar că n-o să-mi ajungă timpul. Nu se găseau în comerț și în plus erau scumpe. Și nu voiam să forțez mîna alor mei – aveau rate. Cu cărțile din fericire am stat mai bine, ai mei îmi făceau rost cum puteau, fie le cumpărau pe sub mînă, fie împrumutau, dar, uite, de exemplu "Lord of the Rings" a apărut la noi cînd eu aveam deja vreo 24 de ani. N-am avut canale de desene animate, doar cîteva minute pe zi la sîrbi sau sîmbăta după masa la Gala desenului animat, alb negru. Abia cînd am ajuns prin anul doi de facultă mi-am pus cablu. La fel, filme pentru copii (cu unele mici excepții la sîrbi, deși nu înțelegeam limba, doar rupeam puțină engleză), și nici n-am avut video. Am avut magnetofon dar muzică nu se găsea, așa că ascultam ce ascultau ai mei. N-am stat niciodată la casă, n-am avut curte, nici garaj unde să meșteresc ceva, dar aveam o cameră a mea și un dulap cu jocuri și o trusă de traforaj (trebuia să fiu mereu atent să nu fac mizerie sau să ciobesc din greșeală mobila, cumpărată și ea în rate). N-am învățat să cînt la nici un instrument – ai mei mi-au luat ore de ghitară cînd eram în clasa a patra, dar eu nu m-am ținut. Nu știu de ce. Poate era epoca pop, poate mi-am pierdut pur și simplu interesul. N-am făcut parte niciodată dintr-o trupă de teatru școlar, doar niște scheciuri patriotice de care mi-e încă greață. N-am trăit într-un mediu artistic sau care să aibe oarecum tangețe artistico-creative, deși am avut un unchi mai boem, care cînta prin baruri la mare vara, însă diferența de vîrstă era prea mare. N-am fost niciodată într-o tabără școlară, doar în niște excursii de o zi cu clasa. Ok, asta pentru că nu vroiam eu, nu-s deloc genul sociabil. N-am fost niciodată la un meci de fotbal internațional cu miză, pe un stadion plin. Ce să-i faci, dacă echipa locală era mai mult prin B? N-am stat niciodată într-un campus universitar cum e de exemplu cel de la Cité Universitaire din Paris sau cum am văzut și văd în atîtea filme și documentare americane. Cît despre jegul ăla de campus timișorean, cu camere înghesuite, a fost mai bine că nu treceam pe acolo decît rareori. N-am avut parte de burse în străinătate, profii făceau tot posibilul să ne descurajeze, unul dintre ei ne-a și zis-o, iar din tot anul nostru la doctorat au plecat un fiu de profesor de la noi de la U și niște colegi tupeiști care s-au folosit de acest prilej doar ca să ajungă mai repede în Vest (vize, etc.) (ca fapt divers, toți au abandonat studiile și nu s-au mai întors). Așa că am rămas aici, lucrînd în primii ani pe la tot felul de firme obscure, semi profesioniste, și nu am călătorit prin străinătate imediat după terminarea facultății cum obișnuiește lumea bună din Vest. Însă pînă la urmă am călătorit și am  lucrat totuși, ca detașat în Franța, dar abia mai încolo, după cîțiva ani, cînd m-am angajat la o multinațională. Singura mîngîiere în tot acest timp a fost în primul rînd faptul, foarte important de altfel, mi-am dat seama mai încolo, că eram cu ai mei, că avea cui să-i pese de mine și eu pe cine să ajut, și aveam cărțile, care atunci începeau să apară, (mă refer la cele serioase), și muzica. Librării și buchiniști au fost și sînt puțini, rareori găseai ceva care să te surprindă, cu excepția poate a primei jumătăți a anilor nouăzeci, cînd piața Operei era plină de tarabe cu cărți (kitchoase). Și acum, după atîția și atîția ani, sînt nevoit să-mi comand de pe Net cărțile care n-au apărut încă la noi și care mă interesează. Dar chiar și astăzi există atît de puține edituri la noi! N-am lucrat niciodată într-o atmosferă serioasă, cu excepția perioadei cînd am fost detașat cum spuneam dar și acolo aveam de-a face din păcate mai mult cu colegi români, iar în țară am lucrat doar în firme cu colegi inculți, proletari cu facultate și care parcă aveau adhd, deși sînt destul de bine plătit (pentru România), nu trebuie să mă plîng de asta, și, din exterior, pentru cine nu știe, firma se vede ca fiind serioasă. Și mai sînt și altele, dar nu mai timp azi.

La serialele din anii nouăzeci

Fără să vreau mă las purtat în timp puțin mai departe de post-ul anterior, în perioada anilor nouăzeci, ani pe care atunci i-am urît și pe care de-abia de curînd am început să-i privesc într-o altă lumină. Eram atît de încrîncenat pe vremea aceea (dezamăgirile din liceu, din mizeria politică și economică, din facultate și primele job-uri), încît nu credeam că vreodată mă voi gîndi la ei ... chiar nostalgic aș spune acum. De pildă, de fiecare dată cînd urmăresc la tv un serial la care mă uitam și în anii nouăzeci, am un sentiment de întoarcere în timp, de parcă trăiesc de fapt în acea perioadă, chiar dacă show-ul tv era de mai demult iar televiziunile noastre nou înființate abia atunci îl difuzau în premieră, într-o încercare de recuperare într-un deceniu a unei jumătăți de secol de avans cultural occidental. Urmăream, pe lîngă filme, toate serialele polițiste de sîmbătă seara, toate sitcomurile din fiecare zi a săptămînii și serialele mature difuzate seara, în timpul săptămînii, tot ce prindeam. Uneori îmi zic că parcă am visat, parcă mă gîndeam puțin la altceva în timp ce urmăream serialul, am avut o reverie, și acum iată-mă, din nou, în acea perioadă, de parcă nimic nu s-a schimbat. Apoi, după ce serialul s-a terminat, resimt o așa mare distanță față de visele, planurile pe care mi le făceam atunci și prezent. Uite-mă tot aici, tot visînd. Mulți din actorii din serial erau pe atunci mai tineri decît sînt eu acum și lucrul ăsta mă neliniștește, și încă destul de tare. Îmi zic: ei măcar am făcut ceva în viață, nu ca mine, care pe atunci îi luasem drept modele, imaginîndu-mă de fiecare dată trăind undeva în America – evident mă uitam în general la seriale americane. Oare numai eu simt astfel, sau resimt asta fiindcă sînt doar un loser și n-am ambiție, nu pot comprehenda prezentul, sau ce naiba altceva e-n neregulă cu mine? Oare așa va fi tot timpul, toată viața?

Iarnă 2k-2k&1

Mă întorc pe firul amintirilor, în anul 2000, începutul lui 2001... Era tot prin perioada asta a anului. După ce ieșeam de la serviciul ăla îndobidocitor, infantilizant, concentrat asupra cîtorva milioane de nimicuri abstracte, mă duceam serile prin diversele net-club-uri care începeau să apară pe atunci prin Timișoara, încercînd să intru-n dialog cu fete (pe net, desigur). Eram destul de disperat: cu puțin timp în urmă aflasem că fosta mea prietenă se măritate și simțeam că dacă nu-mi găsesc și eu o imediat o parteneră, mă dezintegrez, mă transform în pixeli. După ce-am avut vreo două trei blind date-uri total nereușite, cu diverse tipe găsite pe site-uri de întîlniri, m-am lăsat păgubaș, însă continuam să merg prin Club 30, să beau o cafea și un gin tonic, stînd în fața computerului dar mai mult pentru a asculta live jazz, blues sau funk. Îmi plăcea nu doar că aveam Net de bandă largă, nu ca la lucru, ci mai ales acea atmosfera de fum de țigări fine și de parfum, de semiîntuneric, luminile albastre de pe scenă, lichidele colorate din pahare, oamenii bine îmbrăcați, zgomotul de fond al discuțiilor, rîsete, clinchete. Cîștigam destul de bine, (deși eram în plină criză dotcom) astfel că îmi permiteam (situația a-nceput să se deterioreze după cîteva luni). Ce căutam să fac cu banii? Oricum nu aveam timp să mă bucur de ei. Cînd ajungeam acasă, mă prăbușeam în pat, la tv, sau la cîteva pagini dintr-o carte și apoi somn, mult somn. Nici unul din colegii mei nu mă însoțea, majoritatea erau mai mici ca mine, unii încă erau la facultate și erau stresați cu examenele etc. iar ceilalți erau niște țărănoi urbani sălbăticiți. Nu-mi făcusem prieteni. Așa că mă duceam singur, învingîndu-mi timiditatea, trăgînd cu ochiul din cînd în cînd prin sală. Nici o fată nu era singură iar femeile de acolo, cu eleganța și siguranța lor de sine, nu erau de liga mea. Ce lume diferită față de cea în care mă învîrteam de obicei! O lume care părea adevărată dar în același timp reprezenta și un fel de oază, un refugiu de la mizeria de afară, cu tramvaiele jerpelite, trotuarele fărîmicioase, tarabele colorate, și, mai ales, mizeria umană, o Românie ce părea blocată într-o prea lungă tranziție, ca un tren nevoit să aștepte într-o haltă în mijlocul cîmpului. Pentru mine, clubul reprezenta o fereastră către civilizație, către Occidentul la care visam de atîta timp cu toții și pe care începeam să-l percepem prin Internet, altfel, nu prin tv sau filme ca pînă atunci. De asemenea, clubul însemna o lume de oameni adulți, maturi, fără vizibile griji pentru viitor, unde păreau să se întîmple atît de multe lucruri. Îmi părea că e suficient doar să ai un gram de curaj, să faci un pas ca să te găsești acolo, ca Alice dincolo de oglindă. Veneau formații cool, cu oameni îmbrăcați cool, cu instrumente cool, care cîntau despre dragoste, aventuri, despre a lăsa totul în urmă și despre a avea curajul de a întreprinde ceva, ceva care să mă scuture de amorțeala care parcă încă de-atunci începea treptat să-mi cuprindă toată viața. Și ce e cu adevărat ciudat e că acum, după 12 ani, mă regăsesc cam în aceeași situație, tot în acest mean old town, realizînd că m-am învîrtit în tot acest timp în cerc, ajungînd la fel de debusolat și încă mai pesimist, cu o experiență de viață pe care n-am unde s-o folosesc, cu Parisul pe care l-am lăsat în urmă, cu amintirea prietenilor care s-au împrăștiat în toate colțurile lumii. Am ajuns prea fără de speranță pentru a mai ieși măcar prin cluburi, stînd în pat cu laptopul, în aceeași peșteră platonică a mea, nemaiașteptînd să se întîmple nimic...

Bolnăvior

Și-mi făcusem atîtea planuri pentru Sărbători! Desigur, planurile mele, ca de fiecare dată, nu includ deloc călătorii, nici măcar ieșiri, ci stat la gura ... caloriferului, mîncînd, citind, browsuind net-ul, sau uitîndu-mă la tv. Și m-am pregătit din timp pentru asta. Mi-am cumpărat un teanc de reviste franțuzești (și am dat ceva bani pe ele), mi-am planificat să citesc cîteva cărți a căror acțiune se petrece demult, mi-am luat o sticlă de vin, și mi-am propus să reiau legătura cu cîțiva prieteni de pe mess sau de pe Fb. În loc de asta, m-am trezit vinerea trecută, în 21 la ora cinci dimineața cu o durere atroce de jur-împrejurul abdomenului. Credeam că-mi va trece, dar tot persista, și mă durea groaznic. M. a sunat la 112. A venit o ambulanță, mi-au făcut o injecție (abia mi-au găsit o venă) și m-au dus la spital. Și iată-mă la urgențe, printre oameni în vîrstă, uitîndu-mă la lumina din tavan. Mi-au făcut raze, mi-au luat sînge. Doctorița mi-a spus că analizele arată rău, că mi-am agresat cumva pancreasul. Da, mîncasem ceva greu cu o seară înainte, dar apoi am fost prin oraș și prin Mall să caut un cadou pentru Secret Santa de la servici și am transpirat la spate apoi am ieșit în frig și așa m-am pricopsit și cu o răceală la rinichi. Toate organele din partea din spate dreapta au fost afectate. Mi-au trecut tot felul de gînduri rin cap. Dacă pîn-aici mi-a fost? Mă cheamă cineva de dincolo? Dar mai am atîtea lucruri de făcut pe-aici pe Pămînt! De fapt n-am prea făcut nimic pîn-acum, nici măcar nu m-am însurat! Cui îi vorbeam? Nu știu. Am fost dus acasă, dar după ce-am mîncat ceva, durerile au reînceput, periodic, și a doua zi și a treia. Aproape că nu mai mîncam nimic. M-am dus iarăși la spital, luni, în 24, la o cunoștință, mi-au făcut iar analizele, arătau un pic mai bine dar nu bine. Dar de atunci nu mă mai doare. Țin în continuare regim, pastilele îmi creează somnolență. În schimb m-am procopsit și cu o răceală (durere-n gît, curs nas, ochi - abia pot să scriu), așa că tot stau în pat și mă uit la tv. Nu s-a încheiat. Trebuie să repet analizele și după sărbători. Sper să fie bine.

Difuzia în societate

Cunosc atîția și atîția oameni care-și doresc mai mult ca orice să se integreze cît mai bine din punct de vedere social, prin asta înțelegînd să-și înfigă cît mai adînc rădăcinile în societate. Nu doar să se înconjoare de oameni asemenea lor ci chiar să devină la fel cu grupul cu care lucrează. Ca și cum recunoașterea socială le este vitală, ca aerul. Și astfel își îngroapă personalitatea, trăind doar prin reflecție cu alții, difuzîndu-și caracterul într-o societate care modelează și netezește orice fel asperitate. Este acesta un rol pozitiv, civilizator, sau unul negativ al societății sau depinde de om? Am avut și încă am o mulțime de colegi, unii mai isteți, alții inteligenți, alții (majoritatea) proști care nu suportă să fie singuri nici un moment. Cred că le e teamă de auto-reflecție. Scriu aceste rînduri cu gîndul la cîțiva, mulți, colegi din compania la care lucrez. Aceștia nu doar lucrează împreună într-un birou de zece sau mai multe persoane, stînd cu monitoarele față în față (noroc că monitoarele au devenit din ce în ce mai mari), ci merg și-n pauza de masă doar împreună, after work tot doar împreună, cu turma, chiar să bea apă... Cubiculele sînt banate, open-space-urile sînt noua normă a eficienței, totul trebuie să fie public și orice interferență e bine venită fiindcă înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă productivitate. Scopul e să devii una cu grupul din care faci parte. Este ca o mini Agora în care se discută chestiuni personale chiar și în timp ce lucrează, așa, cînd li se năzare, chiar și politică sau imobiliare, programe tv și bîrfe. În fond nouă-zece ore petrecute la servici nu-s de ici de colo. Și atunci să te integrezi la servici a ajuns să fi, într-un fel, nu doar prieten cu turma, ci să fii ca turma. Unii au fost concediați din astfel de considerente. Într-un fel, cam toți poartă o mască la servici. Sînt oare atunci toate reflecțiile mele despre acest subiect nule? Au toți oamenii într-un fel o personalitate dublă, ori joacă o viață dublă, acasă-servici? Și în ce măsură dublă? Doar și eu fac asta. Doar n-oi fi fraier să-mi spun toate gîndurile, pasiunile, să-mi expun gusturile unor oameni cu care împart serviciul. Am făcut-o și apoi m-am căit. Numai nebunii spun tot ce gîndesc. A fi politicos și a avea team spirit nu înseamnă să fi prieten cu toți. Ține de deontologia muncii. Și să nu uităm că ne aflăm într-o lume în care toată lumea se ferește de toată lumea, în estul Europei chiar mai mult ca-n alte părți. Și atunci de unde aspirația de a comunica prin interfața asta care este ca o mască? Dorința de a pătrunde dincolo de membrana superficială și de a cunoaște ceva deosebit sau de a aduce pe altul la un numitor comun ori doar de a afla alte căi prin care să fie satisfacut ego-ul, pasiunile comune, cu alte cuvinte să întărească grupul?

Obiecte din trecut

Se spune că trebuie să trăiești în prezent, însă eu sînt mereu cu mintea în trecut. Într-un trecut de dinainte de a mă naște. Am probleme cu comprehendarea prezentului. Cel mai bine simți asta în prezența unor obiecte de demult, de exemplu mergînd la Marché aux Puces din St. Ouen. Prin antichități nu se înțelege doar obiecte de artă, cum aveam impresia, ci și simple obiecte de folosință din trecut. Lucruri pe care nu le prea vezi la noi. La noi e ca și cum cei 45 de ani de dictatură au ars totul în urmă. Sau poate nici nu puteai să strîngi ceva, din moment ce totul ajungea la stat. Și unde să le depozitezi, dacă aproape toți stăteau la bloc? Oricum, unii care și-au vîndut Daciile de demult prin programul Rabla vor regreta, sau dacă nu ei, poate copii lor. Apropo, sper c-au mai rămas unele în funcțiune. Pe History Channel există cîteva emisiuni la care mă tot uit de ceva timp încoace, și care efectiv mă fascinează.

Pawn Stars. Ideea e super. Un magazin de amanet în care oamenii vin să aducă tot felul de obiecte vechi și încearcă să le vîndă proprietarilor, o familie compusă din tată, fiu, nepot. Partea cu negocierea însă nu-mi place. Pe lîngă faptul că proprietarii, sînt niște nemernici, care rîd și sînt cam bășcălioși, prețul e negociat la sînge. La o cifră, el oferă mai puțin de jumătate. Firma pare mare, e un supermagazin situat în Las Vegas și au 48 de angajați (vînzători, boduguarzi).

Cajun Pawn Stars. Același principiu dar acțiunea se petrece într-un orășel din Louisiana. Aici propietarul e un tip mai ca lumea, dar specimenele din jurul său (colegi, țărănoi) sînt cam de speriat. Poți să-ți faci o idee despre oamenii de acolo? Nu, nu-s violenți, dar de o relaxare dură. Și toți sînt fascinați de arme.

Storage Wars. Depozite (storage units) părăsite scoase la licitație. California. Din nou, ce caractere scîrboase au oamenii, de acolo, cam toți licitatorii, cu excepția poate a lui Barry Weiss și desigur auctionner-ii Dan și Laura. (apropo, aceșia doi, fascinant ce repede vorbesc). E uimitor cîte se pot găsi și cîți bani fac unii cu asta.

American pickers. Doi tipi merg cu o dubiță de-a lungul SUA căutînd colecționari de antichități. Și e uimitor ce mulți găsesc. Scotocesc prin șoproane, prin hambare întregi după tot felul de vestigii al trecutului, reclame de neon din anii 30, 40, 50, jucării vintage, caschete de piele din al doilea război mondial, motociclete vechi, lămpi, etc. Negocierea e mai ok, față de emisiunile Pawn.

American restoration. Asta e chiar ok, din pdv uman. Tipul, Rick, e proprietarul unui atelier care se ocupă cu restaurarea obiectelor vechi. De la frigidere, scutere, tractoare, mașini. Bine, nu prea arată exact cum restaurează, mai mult cu desface și vopsește, nu cred că dă voie să filmeze chiar tot, (evident, nu?) dar la final rezultatul e uimitor. Cum spune chiar el în spoturile de prezentare: oamenilor nu le vine să creadă cum arată acum față de cum arăta înainte. Uneori arată chiar mai bine.

N-am timp acum și nici chef să dezvolt subiectul pe larg.

Pro-inadaptare

Nu sînt de acord cu cei care spun că trebuie să te adaptezi în orice situație. Adaptarea nu e totul. În cel mai bun caz, poți și trebuie să supraviețuiești, dar asta este deja un lucru diferit. Teoria mea e că nu te poți adapta la rău decît dacă treci de partea răului. Și că nu te mai poți dezadapta după aia, nu te mai poți intrega într-un mediu sănătos sau civilizat. Așa că mai bine nu te adaptezi. Mai bine rămîi un veșnic inadaptat decît să te adaptezi la rău, sau să ajungă să-ți placă în preajma răului, sau să-l tolerezi. Nu-i nici o problemă în a fi un inadaptat. De exemplu, nu-i înțeleg pe cei care spun că s-au adaptat în comunism. Ei însă spun că au reușit să-și creeze un mediu în care se simțeau confortabil. Se uitau cică la filme la video sau la televizunile străine (și alea proaste), citeau cărți cu țîrîita, alea care apăreau, în general cărți cuminți, și credeau că nu există multe cărți bune (mentalitate de garbizoană) ascultau muzică rock românească, idealizau occidentul, și ajungea chiar să le placă și în general se simțeau bine într-un univers închis. Dacă tăceau n-aveau nicio problemă. Minus lipsurile materiale, desigur. După 90, s-au simțit depășiți, inundați de informații și au devenit inadaptați fără scăpare, nostalgia după un rău din trecut versus răul de acum. Nu c-ar fi bine să te adaptezi acum, în pseudo-democrația de acum, dar nici nu trebuie să încerci. Într-o țară de bolnavi, a te adapta înseamnă a te îmbolnăvi. Și aici e vorba de boală psihică. Sau alt exemplu: colegii care-au stat în studenție în mizeria de complex studențesc din Timișoara (cea mai mare rată a inculturii dintre marile orașe) și care spun că s-au simțit bine printre proștii de-acolo și care după aia și-au adus manierele poaste la toate job-urile la care-au ajuns să lucreze. Sau ajunși în Vest au văzut că oamenii se uită totuși ciudat la ei, sau îi țin departe dar ei nu înțeleg. Răul se ia mai repede decît civilizația și odată expus la el nu se mai dă jos. Bine că n-a fost nevoie să stau acolo. Oricum, prefer să fiu un inadaptat și să nu fac compromisuri în fața prostiei. Asta nu înseamnă că sînt izolat, deși, oricum, nu mă tem de singurătate, ba chiar o prefer uneori. Deseori. Și faptul c-am lucrat atîtat timp în companii cu mulți oameni m-a întărit, zic eu.