miercuri, 17 aprilie 2013

Idei insomniace

Unele din ideile care mă împiedică să adorm. De exemplu se afirmă mereu că gradul de civilizație merge mînă-n mînă cu nivelul de trai. Ei bine, eu consider că se poate și altfel. Cred că dacă poporul este bine cultivat, civilizat, citit, nivelul de trai poate trece lejer pe locul doi ca importanță. Sau este o consecință a primei. Dar este nevoie să existe o civilizație continuă, nefragmentată de timp. E suficient o pauză de o generație, de o verigă slabă, ca lanțul să fie rupt. Recunosc, sînt un idealist. Și nu cred deloc în liberalismul economic. Cred că favorizează oamenii oribili și scoate tot ce-i mai rău din oameni. Și în fond nu ține într-o mare măsură doar de noroc? Nu mă înclin mult nici înspre partea cealaltă, adică sînt de acord cu socialismul pînă cînd ajunge să pună uneori societatea deasupra individului, lucru la care eu spun un mare-mare "nu!", eu fiind un individualist îndîrjit. Consider că oamenii sînt ușor influențabili înspre rău, pot fi ușor drogați de mass-media, după cum se vede limpede, iar ideile bune se impun doar lent, în timp. De fapt mai există liberalism? În fond, cele mai mari afaceri se fac cu statul. Și atunci au dreptate francezii să spere în statul providențial? Nu-i face asta oare pe oameni să nu-și prea mai folosească imaginația, obișnuiți să primească totul de la stat, care în fond este format tot din oameni care, fiind puși în situații extreme, ajung tot în pană de idei? Este alternanța la guvernare, stînga, dreapta, apoi iar stînga, dreapta soluția? Dar fluctuațiile nu sînt prea dure și nu se dărîmă tot ce s-a construit anterior? Ce politică favorizează mai mult arta? Poate nici una, atîta timp cît există libertate, condiție primordială. Etc.

marți, 16 aprilie 2013

Citadinul în impas

Deși dintotdeauna m-am considerat un citadin, un adept ferm al traiului la oraș, de preferință cît mai mare, în ultimii ani, treptat, am început să-mi schimb punctul de vedere. Cred că totul a început cu acea conștientizare a zgomotului de fond, mergînd pe un bulevard parizian, seara, ieșind de la servici, într-un început de week-end. Deși îndrăgostit la nebunie de Paris, parcă nu reușeam să mai găsesc un ritm în freamătul din jur, în mulțimile care treceau pe lîngă mine, în mașinile care rulau fiecare pe tonul său, ca o orchestră prost dirijată. Muzica străzii, poezia străzii s-a transformat într-o masă de sunete distonante. Mi-am zis că poate-mi va trece. Și da, pe moment mi-a trecut, dar ulterior, în timp, a început să-mi revină, ca o boală pe care n-am tratat-o la momentul potrivit și care avansează, încet și treptat. Am început să am nevoie de mai mult spațiu, de aer, de liniște, din ce-n ce mai multă liniște. Marile orașe sînt bolnave. Se fac atîtea pentru mentenanța lor, dar materialul uman nu evoluează, sau parcă devine din ce-n ce mai subțiat. Asta în ciuda librăriilor, a bibliotecilor, muzeelor, expozițiilor, vernisajelor, concertelor, cinematografelor, tîrgurilor în aer liber, a cafenelelor și cluburilor. "Știința" urbanismului, dacă se poate numi știință, e în impas, n-a evoluat pe cît s-au dezvoltat orașele, nu s-a găsit o formulă scalabilă, ca să zic așa. Uită-te de exemplu la așa numita "Franță profundă", la "America profundă", cu valorile lor tradiționale, toate se găsesc în micile orașe. Ele au ajuns să ne reprezinte acum civilizația. Dacă nu-mi tratez maladia, va evolua (și am uneori asemenea vise) de la un oraș mic, înspre unul și mai mic, sau o stațiune (la malul mării), apoi un sat, un cătun în Africa cu prietenii elefanți, sau o insulă, oricum undeva cît mai departe de lumea dezlănțuită.

luni, 15 aprilie 2013

Colecții

Totul în jurul nostru este dispersat. Iar ceea ce simțim este nevoia de a strînge, de a ordona, de a colecționa, căutînd astfel să oprim entropia, și, într-un fel, dacă se poate, chiar timpul. Adunăm frînturi de idei, gînduri, pe care încercăm să le punem cap la cap într-un carnet, pe un blog, sau ne facem liste cu cărți, cu filme pe care le-am văzut, ne strîngem prietenii în liste, grupuri, pe Facebook, pe Twitter, ori colecționăm antichități, cd-uri, dvd-uri, benzi desenate, de toate, îngrămădim totul într-o casă sau într-un apartament sau între două coperți sau pe un site. Căutăm de fapt o ordine în haos, un sens al existenței, al vieții, ceva de care să ne agățăm sau să ne ținem ca să nu ne pierdem. Cîteodată, cînd sîntem prea extenuați, uităm să le mai folosim, ne uităm la ele ca-ntr-o vitrină, baleindu-le doar cu privirea, încercînd să ne aducem aminte sau să ne imaginăm cum sînt de fapt. Și ne gîndim: cînd voi avea mai mult timp, mă voi ocupa mai îndeaproape. Dar timpul acesta poate să nu mai vină niciodată. Iar cînd ne întoarcem dintr-o călătorie de exemplu sau sîntem în concediu, sau cînd facem o pauză mai lungă de la cotidian, ne odihnim privirea pe listele noastre de prieteni și colegi vechi (cu cît mai vechi, cu atît par acum mai buni, ca vinul), pe colecțiile noastre, ori ne place chiar să reluăm legătura cu cineva pe care l-am cunoscut mai demult, privindu-i ca pe niște vectori de interes potențial. Reascultăm un album pe care-l știm sau pe care credeam că-l știm bine și care în schimb ne stîrnește doar amintiri, sau îi descoperim sensuri noi, ne decidem să redeschidem – cărți, prietenii, doar pentru a ne da seama că s-au schimbat, sau îi vedem noi sub alți ochi, sau noi ne-am schimbat, sau toate la un loc, amestecîndu-se, învălmășindu-se toate împrejurul nostru, în vîrtejul vieții. Iar tot ceea ce ne dorim să facem este să ne reluăm legătura cu sinele, cu acel ceva adînc din noi cu care am pierdut contactul. Vai, ce siropos pot să scriu!

duminică, 14 aprilie 2013

Despre cărți, cu ofuscare

Nu mă simt întreg dacă, întorcîndu-mă acasă, din oraș, de la servici sau de la shopping, nu-mi aduc și ceva de citit. Orice, o carte, sau măcar o revistă. Indiferent cît îmi este de foame sau cît de interesant e ce mi-am cumpărat, cel mai important lucru rămîne tot cartea sau revista. Altfel, simt că ceva-mi lipsește.

Nu mai suport să aud sau să vorbesc cu oameni care nu citesc cărți. Devin irascibil. Deja de două ori am făcut eforturi mari să m-abțin cînd vorbeam cu un coleg, deși am zis că n-o mai fac: odată cînd m-a întrebat de ce mai citesc, "de cînd cu televiziunea asta" (expresia lui) și a doua oară cînd mi-a zis ca el, cu crede că librăriile vor dispărea, sau în cel mai bun caz vor fi rămîne locuri pentru nostalgici. Probabil că lucrez eu la o firmă cu mulți proști. În fond n-am văzut niciodată un coleg de servici în Cărtureștiul din Mall. Sper ca prostia să nu fie contagioasă. Dacă-i așa, atunci ce să mai spun că trăim în țara cu cea mai scăzută cifră de afaceri din industria cărții din UE? Nu poți trăi normal decît izolîndu-te într-un fel.

Apropo de colegi românași. Unii chiar ar vrea, uneori, să-și ia ceva de specialitate de pe Amazon, și caută, și caută, zile întregi, și pîn la urmă sfîrșesc prin a considera că-i mai bine să-și ia un ebook reader, pe care oricum nu și-l iau că-i prea scump, deocamdată (adică niciodată nu-și vor lua o carte). Asta cum se numește? Nu superficialitate? Incapacitatea de a distinge între fațadă și substanță. Unii nu-și cumpără cărți (și nici reviste) din cauză că se gîndesc că se vor muta și n-au unde să le "păstreze". Sau nu reușesc să treacă de la ideea de a-ți cumpăra, adică a poseda, la aceea de a citi, adică a cheltui bani pe un serviciu, ca și cum mergi la cinema de exemplu (deși două bilete fac mai mult ca o carte, dar acolo, deh, măcar sînt văzuți în societate). Materialism tipic est european.

Îmi plac cărțile. Sună siropos ca o afirmație a unei fete snoabe care citește cărțile eterice apărute la Raftul Denisei. Însă în Ro apar atît de puține cărți care mă interesează! Ok, literatura e citită în general de femei. Înseamnă asta că femeile sînt mai deștepte la noi? În fond o femeie proastă nu va înțelege niciodată un bărbat deștept dar nici un bărbat stupid nu va înțelege niciodată o femeie inteligentă. Și de ce cărțile care mie-mi plac se vînd după puțin timp de la apariție la preț redus? Ce se petrece aici la noi? Cum se face că atunci cînd sînt într-o librărie engleză sau franceză mă simt mai bine, simt că AM ce răsfoi, pe cînd la noi vărs cînd văd rafturi întregi cu nume de profi universitari țestoși care scriu romane cu un aer de o răceală clinico-didactico-memorialistică?

Nu suport ebook-urile. Consider că pledoaria pro-ebook făcută de unii și alții reprezintă doar o modalitate de a atrage adolescenții cu creierul deja prăjit. Cînd țin o carte adevarată în mînă mă simt mai deconectat de la tehnologie, de la nebunia virtuală zilnică, departe de lumea dezlanțuită, simt c-am intrat în viața profundă, reală, organică, cu alte cuvinte mai aproape de natura umană. OK, poate sint eu un pic mai retro, mai vintage, sau mai dezamăgit/intoxicat de atîta tehnologie cîtă înghit zilnic, saturat de fluxul de informații la care-s expus, radiat continuu.

Se închid librăriile. Acum doi ani "Noi", anul trecut "Humanitas 2", anul ăsta deja "Diverta". Mă simt extraordinar de bine în librării, pot afirma că-mi fac bine, înăuntru mă simt purificat, hidratat, mă simt ca și cum ajung într-o oază, sau la un spa, respir mai bine, mă calmez de la tumultul de afară. Valabil și cînd sînt în străinătate. Cum dispar librariile, cum scade nivelul civilizației. Iar civilizația noastră se află acum sub asediu. E un război pe care nu știm cum să-l ducem. Un război de gherilă, împotriva terorismului, în care terorismul este înlocuit de prostia umană generalizată. Sper ca literatura să n-ajungă o artă "moartă", cum e considerat filmul mut.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Trecut involuntar

De fiecare dată cînd mă aflu la Paris, plimbîndu-mă sau stînd într-un local și uitîndu-mă la clădiri, nu pot scăpa de ideea asta că sînt înconjurat de istorie sau chiar că mă aflu într-o altă perioadă istorică. În mod involuntar mă gîndesc de exemplu la Belle Époque, imaginîndu-mi viața în acele timpuri, sau la perioada interbelică, sau la perioada mea preferată, les trentes glorieuses. Deodată mă simt transportat în acele vremuri, mă văd înconjurat de trăsurile din perioada de după cel de-al Doilea Imperiu, de oameni îmbrăcați în culori închise, sau de tot felul de artiști ori de scriitori ai generației pierdute, discutînd în cafenele, fie de mașinile anilor șaizeci ca-n filmele Nouvelle Vague. Oare de ce fac asta? Nu sînt genul de om interesat neapărat de relațiile cauzale între idei, dar parcă aș vrea să trăiesc mai mult în prezent. Și în fond ce știu eu, practic despre acele perioade? Doar din romane, din picturile impresioniste, din  filmele de artă, din fotografiile vechi. Scriitorii mari ai acelei perioade au reprezentat viața la Paris în culori sumbre. De la Balzac, Maupassant, Zola (ok, pe Zola nu l-am citit efectiv, ca să fiu sincer), Baudelaire, Flaubert, pînă la Proust, toți au prezentat societatea franceză contemporană lor într-un mod tenebros chiar. (Poate Anatole France ar fi o excepție). Nici Van Gogh nu s-a simțit bine la Paris, dar de fapt toți impresioniștii au fugit în natură, în exterior. În perioada interbelică a existat criza, să nu uităm, iar "cei treizeci de glorioși" au fost de fapt caracterizați de materialism și consumerism, ca de exemplu în filmul lui Godard, "2 ou 3 choses que je sais d'elle". Manu Chao declara într-un documentar "Envoyé spécial" că a locuit la Paris pînă la 25 de ani și a trăit cu un singur gînd: să se tireze de acolo. Exprimă artiștii realitatea, sau e un defect ori un truc necesar pentru a creea ceva, sau cum spunea Cioran, că orice operă de artă ca să dăinuie trebuie să fie violentă? Contradicția între realitate și ideal văzută cu o hipersensibilitate care (auto-)rănește. Sînt eu prea fascinat de decoruri, iar imaginația mea nu are nici o legătură cu realitatea istorică? Poate, dar de fapt nici nu intenționez să-mi imaginez realitatea cu exactitate, cum spune Woody Allen, și e treaba mea în fond.

vineri, 12 aprilie 2013

Unitate de habitare

Deși orașul înseamnă umanitate, comunicare, mai concret: locuri de socializare, străzi, alei, parcuri, etc. cred totuși că trebuie să fie destul de cool să locuiești într-un bloc în genul "unității de habitare" a lui Le Corbusier. În fond ce altceva reprezintă acest tip de imobil decît un ideal uman, o formă de utopie, iar declinul acestui tip de construcții, înseamnă de fapt declinul acestui concept, fie că acesta se numește socialism, ceva după care a suspinat Saramago? Toate încercările utopice sfîrșesc prost, ca Oscar Niemayer cu Brasilia, concepții pentru care omenirea nu este încă pregătită și poate nici nu va fi vreodată. Chiar și Jan Gehl este un oponent al acestui tip de construcții, iar ideile sale, pe care le-a aplicat la Copenhaga și nu numai acolo, le consider minunate. Dar pe de altă parte îmi place și acest concept implementat de Le Corbusier. Poate părea prea artificial, dar nu tot ce e uman e artificial, arta, poezia, muzica, doar să privești o panoramă a unui oraș și automat te gîndești că tot ce vezi, absolut tot, străzi, blocuri, infrastructură, este creat de om. Ne influențează arhitectura viața? Mai degrabă în sensul unui catalizator sau, de ce nu, unui inhibitor. În secolul nostru, cu Net-ul, cu din ce în ce mai mulți oameni care petrec din ce în ce mai mult în interior, hm, poate s-ar potrivi. Sau mie unuia cel puțin, recunosc că da. (De dezvoltat cîndva această idee.) M-am amuzat recent citind că doi scriitori francezi care locuiesc la Berlin au ales să lucreze într-un apartament din acestui bloc. Am văzut în Courbevoie două astfel de blocuri gigant, par că le merge bine. Pot spune că am trăit și eu într-un fel de "unitate de habitare", în copilărie, într-un bloc cu opt etaje și cinci scări, în care toată lumea se cunoștea, se bîrfea, lucru destul de firesc fiindcă toți s-au mutat cam deodată (alt lucru pe care eu nu l-am experimentat). Nu avea străzi și magazine și grădinițe înăuntru, dar toate erau în apropiere. Fiind copil, cam majoritatea timpului îl petreceam pe acolo, primprejur, îmi cunoșteam toți vecinii și toți mă știau pe mine. Da, asta e. Îmi caut copilăria. Utopia mea este în copilărie, în imaginea pe care o păstrez de atunci, în ceea ce consideram eu că este viața, văzută dintr-un fel de unitate de habitare.

joi, 11 aprilie 2013

Belgrad 90

Înapoi pe firul amintirilor, dar pe scurt, că n-am deloc timp acum. Am să încerc un memory dump, o basculare a amintirilor. Era în 1990, tot cam pe vremea asta, pe la mijlocul lui aprilie. Prima mea ieșire din țară. La Beograd. Eram cu Mama și colegii ei de la servici și ne duceam să vindem în piață 'la sîrbi'. Așteptarea autocarului dimineața devreme în față la Hotel Timișoara, ajuns la vamă, și deși am presărat acasă niște pămînt peste valiză, ca să ne ferească chipurile, dar vameșul a zis, vesel, că trebuie să plătesc 100 de "țrvenka", nasol, n-aveam absolut nici un ban, niște colegi ai lui Mama ne-au împrumutat, am văzut răsăritul soarelui, în fine am ajuns la Beograd, șoferul care ne-a dus într-o piață, ne feream de polițiști să nu plătim amendă, ne-am aranjat ce aveam: sticlărie, cristale, prosoape, un redresor, jena de a vinde, ceva tot am vîndut, dar am făcut cam puțin, de cam o sută de mărci parcă, asta pînă după-masă pe la trei-patru, apoi ne-am dus puțin prin oraș, buticuri pline unde găseam ciocolată, portocale, blugi, am văzut primele clădiri de oțel și sticlă din viața mea, țin minte că totul parcă era/părea parfumat, de orașul avea un aer atît de occidental, ca de revistă străină, așteptat în autocar, oarecum nemulțumiți totuși că banii se fac greu, colecta pentru șoferul autocarului (cu mutra comunistă), oboseala, apoi drumul înapoi, seara, oprit la un magazin de pe autostradă, cumpăraturi, un meci la radio (echipa lui Lucescu eliminată în semifinalele unei cupe europene), și nu mai știu cînd am ajuns acasă.

miercuri, 10 aprilie 2013

Absență

Uneori, cînd sînt obosit sau surescitat după o zi plină la servici și cineva vorbește iar eu sînt nevoit să ascult, din politețe, complezență, nu numai că nu sînt deloc atent la ceea ce se spune, ci mă retrag undeva în mine, în interior, în lumea mea secretă, deși continui să mă uit în ochii celui care vorbește, mai făcînd uneori o remarcă de bun-simț. Din păcate, sau din fericire, nu știu, lucrez cu oameni sociabili, așa că întotdeauna se găsește cineva care să vorbească mult. Lumea spune despre mine că sînt un bun ascultător. Dar eu îi ascult doar razant. Mai mult îmi place să-mi imaginez, să-i inventez biografia celui care vorbește, prin gesturile care îmi aduc aminte de ceva sau de altcineva, prin șabloanele comportamentale, verbale, încercînd să leg ceea ce spune de modul în care spune și de ceea ce știu despre el, de motivațiile sale psihologice, să țes în jurul său o poveste. De fapt niciodată nu mă pot abține să nu fac asta. Atitudinea asta îmi servește și ca o acoperire, cînd mai ieșim în oraș de exemplu cu "echipa", un bun pretext pentru mine de a observa oamenii din jur, de la alte mese, fără a fi nevoit să fac conversație aiurea, sau să ascult aceleași bancuri și faze. Să fiu un fel de voyeur. Întotdeauna ceea ce este mai interesant mi se pare că se află în altă parte. Dar mai ciudat mi se pare că, mai apoi, îmi aduc aminte tot ce mi-a spus persoana respectivă, sau tot ce s-a discutat. Și compilez ulterior, în subconștient, nu în timp real. Și astfel "reușesc" să fiu absent. Nu știu, poate aș fi putea fi un bun spion, sau detectiv, deși cred că aș avea mai degrabă atitudinea lui Antoine Doisnel în "Sărutări furate". În realitate însă știu că nu e prea okay, așa că fac eforturi să nu fiu chiar neobservat, altfel chelnerul uită să mă servească, cum mi s-a întîmplat, și nu doar o dată. În societate, a fi un visător este un dezavantaj.

marți, 9 aprilie 2013

La un speech de milestone

Astăzi s-a celebrat un milestone al proiectului la care lucrăm la servici. Și am auzit cel mai prost speech din viața mea. Doi managerași românași se îmbiau unul pe altul care să vorbească iar pîn' la urmă s-au spus doar cîteva vorbe, niște platitudini, în vreo două, trei propoziții, cu pauze mari și stînjenitoare între ele, avînd paharele de plastic în mînă și degetele mînjite de fursecuri. Îi cunosc bine pe amîndoi. S-au angajat cam în aceeași perioadă cu mine dar au șoricul gros, calitate esențială pentru a urca în aerul rarefiat de sus, aer care parcă le-a lezat rău creierele. Totuși mi-i imaginez fragili. Mă gîndesc: dacă aceștia, așa prostuți și infantili cum sînt, au ajuns să conducă proiecte, nu mă simt foarte sigur nici pe viitorul companiei, de care sincer nici nu-mi prea pasă cine știe ce, și nici al meu personal, adică de facturile pe care trebuie să le plătesc. Mi-e să nu ne fugă clienții inteligenți ca naiba și să rămînem doar cu cei proști, cu care de altfel se pare că ei se înțeleg cel mai bine. Și cum să nu fugă, văzînd astfel de oameni, cu engleza lor vorbită folosind gramatica română și cu rrr-urile lor, cu incultura lor crasă, cu glumele răsuflate, cu psihologia adolescentină, cu exacerbarea metodologiilor agile în detrimentul proiectului, cu metricile de măsurare a performanței care obosesc angajatul, cu hărțuirea constantă prin costurile și cauzele cerute în buclă, cu falsa veselie, atît de evident falsă, cu stresul care răbufnește. Ce diferență față de interminabilele speech-uri pe care le auzeam cînd eram la sit-ul din Franța!

luni, 8 aprilie 2013

Spiritul de odinioară

Văd că tot mai persistă ideea asta falsă că spiritul Parisului de odinioară nu mai există. Belle Époque, epoca pictorilor, artiștilor, a jazz-ului, a scriitorilor de cafenea, trente glorieuses. Mie mi se pare nu numai că există dar și că trăiește chiar foarte bine-mersi, însă, e drept, doar în anumite locuri, nu știu exact cîte, poate chiar o sută, puține oricum. De fapt nici n-am de unde ști cîte astfel de locuri erau înainte, poate că existau chiar mai puține ca acum, mai știi? De exemplu nu știu dacă mai există atîtea restaurante care să aibă aceeași clientelă fixă - locuitorii cartierului. E clar că lumea s-a schimbat, micii comercianți fac față cu greu, și chiar firmele mari s-au mutat în afară, universități care s-au mutat în suburbii, viața e ultra-scumpă: chiriile, mîncarea, o băutură într-un bar șic, plus problemele cu imigranții africani și est-europeni. Însă, pe de altă parte, spiritul orașului este menținut, nu atît de municipalitate, care chiar se vede că se implică (curățenie, acțiuni organizate, locații de co-working, etc.) ci mai ales de locuitorii săi, de la cel tineri la cei în vîrstă, care ies la plimbare, iau masa în restaurante bune, nu în fast food-uri sau capcanele pentru turiști, care umplu seara terasele cînd ies de la servici, ies în parcuri și mănâncă pe iarbă din caserole la prînz, care scriu în cafenele (da, am văzut toate astea cu ochii mei), care intră adesea în librării, își cumpără cărți pe care le citesc stînd pe-o bancă ori pe malul Senei, se îmbracă de la casual spre elegant-firesc cu taior sau sacou, lucruri firești, dîndu-se cu parfum, conduc un vechi 2cv șic vopsit strident, autobuzele RATP au reclame la expoziții de pictură, se adună să danseze prin squaruri, își iau de mîncare din piețe, și se poartă civilizat și firesc, cu alte cuvinte care TRĂIESC, înțelegi? Majoritatea est-europenilor pe care-i cunosc nu înțeleg asta. Ei nu pot face nici unul din aceste lucruri fără a pune banii pe primul loc și se gîndesc ce discrepanță e între propria lor imagine pe care și-au format-o citind tabloidele sau uitîndu-se la știrile alarmiste din țările lor și animația de pe străzi, relaxarea de pe chipurile oamenilor, civilizația, viața adevărată.

duminică, 7 aprilie 2013

Dungi

La îmbrăcăminte îmi plac dungile orizontale iar pe cele verticale nu pot să le sufăr. Pe acestea din urmă cel mai mult nu le pot suporta la pijamele de exemplu. Ce-i face pe oameni să prefere pijamalele în dungi verticale? Le dau așa un aer bătrînesc, conformist, ca și cum tratezi somnul ca pe o afacere la care trebuie să porți un costum special. Ca și costumele cu dungi verticale, care dau un parfum de epocă decadentă, de mult apusă, de fin de siècle balcanic sau chiar interbelică, de stat noaptea la o crîșmă bucureșteană, cu discuții rîncede despre politică și domnițe simandicoase, de ascultat romanțe dulcege cîntate de un tip slab avînd un trandafir veștejit la rever și părul dat cu briantină, de la care parcă deja simți un damf de naftalină, de o epocă a automobilelor mari și greoaie. Dungile orizontale însă, ah!, mă fac să mă gîndesc la spații deschise, la priviri în depărtare, la voiaje, la aventuri, la corăbii, la yacht-uri, la valuri, la plaje, mă simt transportat în perioada anilor șaizeci și șaptezeci, pe care-i ador din filmele din perioada celor trente glorieuses, la coasta mediteraneană însorită, la un drum șerpuind printre palmieri, printre clădirile crem sau roz, cu storuri albastre sau verzi, conducînd un coupé-cabrio, avînd o fată misterioasă în dreapta mea ce poartă ochelari de soare, avînd părul mîngîiat de briză, iar în stînga marea albastră strălucind, scînteind, cu ambarcațiuni albe ici-colo, iar deasupra cerul senin, ascultînd un chabada sau jazz la Radio Monte Carlo.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Anxietăți în iarna înaintată

Toată săptămîna asta am fost agitat și uneori chiar nervos. Cauzele sînt multiple. În primul rînd viitoarea operație a mamei, care nu știu cînd va avea loc, deocamdată a mai intervenit încă ceva care a făcut s-o amîne, dar bine că totuși, după analize, nu-i chiar așa grav. Oricum, sîntem într-o stare... Asta pe fondul iernii care continuă să se mențină, vremea umedă, rece și vântoasă, care mă face să merg pe stradă cu căciulă, răceala care mi-a revenit și care-mi dă un miros, un damf ciudat, faptul că anul ăsta nu mai primim AIP-ul, tot la servici am avut probleme cu niște calculatoare din rețea. Tot la lucru am fost irascibil, cum să nu fi cînd ai colegi care te întrerup oricînd se împiedică de ceva care necesită un pic de concentrare doar, fără să-și pună mintea cîtuși de puțin la contribuție, neputînd gîndi singuri, cred din cauza exacerbării lucrului folosind metodologii idioate, roboțești, de echipă, și care colegi cred că profită de mine, că-s băiat bun, adică fraier, apoi alți colegi care-s tîmpiți cu școală și care coboară nivelul discuțiilor pînă frizează infantilismul, sper că prostia nu se ia, deși nu-s prea convins de asta, mediul contează totuși. Lucrurile astea m-au făcut iarăși să-mi doresc iarăși plec naibii de acolo, reiterîndu-mi noaptea, stînd în pat, lista de motive pentru care să-mi iau sabaticul. Și a mai fost și tipa aia yuppisto-bucuristă pe care-am întîlnit-o și care m-a îngrețoșat la culme. Apoi mîncarea de regim, aceeași din 24 decembrie și pe care n-o mai suport, pur și simplu n-o mai diger, ca și transpirația în drum spre servici. Azi problemele cu conexiunea WiFi a noii multifunționale pe care mi-am luat-o. Acasă, ai mei se tot ceartă și se ceartă, probabil influențați și de tembeliziunile din țară la care se uită exacerbat de mult. Trebuie să plec în Franța, după Paște, pentru doar trei zile, însă mecanismul birocratic e atît de stufos, avem un soft nou care acoperă aproape tot procesul și pe care nimeni nu-l stăpînește. Plus că nu știu exact ce-o să fac acolo, sau dac-o să iasă cum vreau.

vineri, 5 aprilie 2013

Utopio-yuppism

Totul a pornit de la faptul că am început să cunosc și oameni mulțumiți într-o companie multinațională din Ro. Știi, genul ăla de indivizi depersonalizați care se simt bine într-o hală-birou cu șaptezeci de oameni împrejur, care merg în Starbucks-uri, care își fac cumpărăturile, chiar și cele alimentare, numai de la firme cunoscute, sau care ascultă numai muzică "oficializată" întîi în show-uri televizate sau la MTV-ul național, care se uită doar la superproducțiile hollywoodiene, sau care citesc literatură străvezie scrisă de niște nulități consacrate susținute de profesori universitari bine plătiți, mai pe larg, oameni care adoptă imediat tot ceea este cultură oficializată mainstream. Toți au un zîmbet fericit și tîmp, spălați bine de tot pe creier de mass-media cu detergent, dar cum îi contrazici un pic și încerci să-i aduci puțin cu picioarele pe pămînt, imediat se închid și te resping, în bloc, cu o mentalitate de stup. La început am fost rănit, credeam că toți, cei tineri mai ales, gîndesc ca mine, apoi mi-am dat seama că de fapt ei reprezintă tipul de oameni pe care i-am disprețuit dintotdeauna, împotriva cărora mă revolt non-stop, fiind o cauză a greței și urii mele directe. Sînt dușmani personali în carne și oase, nu niște personaje din filme, sau despre care am citit în reviste și cărți. Contactul cu realitatea e dur de fiecare dată. Niciodată n-am fost ca ei și nici n-am încercat măcar. Mai demult, trăind, ca și acum de fapt, în această țară est-europeană îndobidocită, n-am înțeles atacurile împotriva yuppie-ilor. Îmi spuneam: în fond, nu acesta e scopul pentru care facem școală și lucrăm, ca să să cîștigăm bine, să ne cumpărăm de toate? Buzunarele goale din vremea studenției mă împiedicau să gîndesc mai încolo de asta. Doar că mi se părea firesc, visam la un fel de utopie. N-am înțeles și nu prea înțeleg prea bine nici acum atacurile împotriva utopiei. Într-un articol de anul trecut din "Le Magazine Littéraire", Miguel Abensour spunea că ar trebui să considerăm utopia ca o trezire, nu ca o iluzie. Aici însă este exact invers. Însă acum înțeleg definiția utopiei după Cioran: "grotescul în roz". Nu știu, acuma poate că-mi plac loserii, mi-am zis, poate de asta stau eu la firma asta care se clatină, și nu am dat bir cu fugiții ca șobolanii care părăsesc corabia la alte firme concurente, ca să-mi iau mașină nemțească și viloc. Pe de altă parte, poate că ei, deși așa idioți cum sînt, fiind totuși organizați, reprezintă o forță, un factor de progres social. Oricît de proști ar fi, poate dă naibii peste unu' vreo idee bună și apoi, cu forța turmei, că așa merg lucrurile prin Est, o duc cumva la îndeplinire. Departe totuși de revolta tinerilor de mai demult, care credeau într-un ideal. Dă-le o tabletă, un televizor mai deștept ca ei, Mall-uri, o excursie-n străinătate și o să asculte docil ce le spune șeful, iar treaba, ca și viața, va merge ca pe șine.

joi, 4 aprilie 2013

Acumulări

Pe de o parte cred că dacă-ți propui să te îndopi cultural, adică să citești cărți sau să te uiți la filme pînă să ajungi la un anumit prag, după care să-ți poți spune: gata, am citit/văzut destule, sau: nu mă mai interesează, sau: mi-am făcut o cultură, dacă-ți propui deci asta și ți se întîmplă întocmai, atunci ești ca și mort. Pentru că întotdeauna, undeva, poți să mai găsești alte lucruri interesante, extraordinare. Iar dacă n-o vei mai face, înseamnă că ceva s-a stricat în tine, acel sense of wonder, fără de care nu mai ești un om întreg. Pe de altă parte, dacă tot asta continui să faci, încontinuu, ani în șir, nu mai ajungi să realizezi nimic altceva în viață. Serviciul plus această acumulare de cultură îți ocupă practic tot timpul vital. Acuma, nu știu dacă viața are un scop anume, sau un sens și eu unul nu cred că sîntem făcuți pentru a ne da seama de asta. Unii spun că trebuie să acumulăm cît mai multe, și pare natural să fie așa. Însă nu în detrimentul vieții personale și nici în detrimentul întreprinderii unei acțiuni. Trebuie să existe pe undeva un echilibru totuși. A, și fără a cădea în mediocritate, desigur.

miercuri, 3 aprilie 2013

Multinaționalul românaș

Pe multinaționalul românaș nu-l interesează în primul rînd ca treaba să iasă bine, ci ca el însuși să iasă bine, adică să fie văzut bine chiar dacă lucrurile au ieșit de fapt prost. De fapt companiile-mamă din Occident cunosc prea bine inferioritatea intelectuală și sărăcia morală a est-europenilor și nu le dau proiecte critice încă de la început, așteptînd întîi ca oamenii să crească. Dar ei nu cresc. Făcînd parte dintr-un neam de celebri trădători și curve, românașii, cum văd că situația devine mai complicată, pleacă imediat la o altă firmă, de regulă concurentă, unde se cer oameni "cu experiență", chiar dacă acolo primesc o mărire de salariu de doar cinci la sută. Iar apoi se laudă cu asta, la terase, la mese colective cu un cît mai mare număr de ascultători. Afirmă despre el însuși, cu o superioritate nedisimulată, că e șmecher, fiindcă pentru el șmecheria este o calitate, echivalînd-o cu inteligența. Dă sfaturi împrejur rînjind ca un coiot, despre cum să te descurci în viață și te îndeamnă să faci și tu la fel ca el. Fiecare proiect nou venit în companie e privit cu neîncredere sau chiar e luat peste picior, nici n-au apucat să-l înțeleagă bine nici pe primul, pe care l-au făcut de fapt cu ajutorul angajaților de la compania-mamă. Imediat cum un lucru devine mai complicat (proiectul mai complex, etc.) devine nervos și înjură. În restul timpului tînjește să fie cît mai simpatic cu șefii de dincolo apelînd pentru asta chiar la glume de autobază, rînjind, gudurîndu-se, sperînd în secret că-l vor chema măcar pentru o săptămînă în Occident. Se străduiește pînă transpiră să-l facă să rîdă și pe un neamț. De fapt el e un automat cu două două stări: stres și bășcălie. Are o gîndire binară, adevărat-fals, alb-negru, fără absolut nici o nuanță intermediară și nu face distincția între fațadă și substanță. Nu posedă deloc gîndire strategică, nu poate vedea în perspectivă, nu poate planifica pe mai mult de șase luni. Nu suportă să stea singur într-un birou. Se plictisește imediat dacă nu are cu cine să vorbească în timp ce lucrează, iar acesta chiar poate fi un motiv serios care să-l determine să plece din firmă. Este mereu cu ochii pe firmele nou apărute în oraș iar cînd un prietenar al său se angajează acolo, nu mai poate dormi noaptea de ciudă. Se dă în vînt după agregatoarele de tabloide și după comentariile articolelor, și consideră asta o bună informare care poate înlocui perfect cititul revistelor și a cărților. Visele lui sînt să-și facă un viloc la marginea orașului, să-și ia o mașină străină nouă și cît mai scumpă. Vara i se pare firesc să meargă la un all-inclusive, iar apoi, la întoarcere abia așteaptă să se laude că știe prețurile și cunoaște lumea.

marți, 2 aprilie 2013

Non viteză

"N-am fost niciodată un fan al vitezei". Afirmație suprinzătoare ținînd cont că vine de la Alain Prost, cvadruplu campion mondial de Formula 1. Și mai important este că declarația, făcută chiar la începutul unui documentar despre viața lui, difuzat de Viasat History și preluat de pe France5, vine de la un pilot care nu numai că a terminat cariera întreg, dar nici n-a avut accidente serioase în viața lui. Și atunci, cum proceda? Simplu: creierul. În cele două zile de dinaintea cursei se antrena parcurgînd circuitul pînă-l învăța pe de rost, pînă știa cu exactitate cu cît să mergă pe fiecare centimetru de segment de traseu, cu cît să ia fiecare curbă, cum să abordeze fiecare șicană, unde e locul și cînd e momenul potrivit să începă să frîneze sau să accelereze. Iar apoi cursa era doar un algoritm aplicat cu precizie. Un adevărat spirit cartezian. Este și acesta un talent, mă refer în sensul flaubertian, acela că talentul înseamnă doar perfecționism și periere a fiecărei fraze. Bine, se poate spune și că dacă ar fi accelerat mai mult ar fi ajuns poate de mai multe ori campion (țin minte că-n '84 a ieșit la juma' de punct în urma lui Niki Lauda, dar la cum arată fața arsă a lui Lauda, titlul de campion poate fi pus lejer la "neimportante"). A avut parte de mașini bune, dar care echipă nu-și dorește un pilot care nu rupe o mașină la care lucrează atîția oameni, și mai ales care-și păstrează rațiunea, capul rece, pe tot parcursul cursei? Să fie oare acesta secretul tuturor succeselor? În fond care pilot are timp să admire traseul? Dar întrebarea mai importantă ar fi: îi inspiră acest mod de acțiune pe oameni? Poate fi și raționalitatea un model? Oamenii nu preferă nebunii, oamenii care ard, cum spunea Kerouac, ca artificiile? Cum era de exemplu rivalul său Ayrton Senna, care și-a sfîrșit viața săracu' chiar pe pistă. De fiecare dată cînd undeva se vorbește de Prost, automat e pomenit și Senna, și uite că și eu simt nevoia să procedez la fel. Pe atunci țineam cu Prost, nu-mi plăcea caracterul prea nervos al lui Senna. Deși aș fi preferat o combinație a celor doi: calmul lui Alain combinat cu geniul lui Ayrton. Poate de asta și există în fiecare dintre noi nevoia aceasta de a contrabalansa cumva două spirite contrare, două moduri opuse de a aborda lucrurile, de a vedea lumea.

luni, 1 aprilie 2013

Și totuși

De atîția ani în șir folosesc aceleași șabloane comportamentale atît la servici cît și acasă! La început mă simt super-lucid, fresh, energic, poate și de la aerul de dimineață și de la micul dejun pe care l-am digerat pe drum, îmi scot laptop-ul din stand by, îmi citesc mail-urile și-mi zic: ei, hai, nouă ore, cu tot cu pauze, în fond nu-i chiar așa rău, măcar am și internet, nu toate site-urile dar majoritatea, mai frunzăresc și ceva reviste online prin pauze iar seara am s-ajung acasă să mai citesc să mă uit la ceva sau să încerc să scriu, dar pîn-atunci stai aici, măcar ai cu ce-ți plăti facturile, ai și cu ce-ți cumpăra cărți, cu ce să mergi în concediu. Vezi ce-i în lumea asta, așa că nu te plînge. Și încep să răzbat pînă seara storcîndu-mi creierii într-un birou comun, fără privacy (bine măcar că am monitor de 24" după care mă mai pot ascunde un pic) în zumzet continuu de voci, cu colegi aflați în toate gradele de sărire de pe șine, cu toate tipurile de întreruperi posibile, mergînd la ședințe, brainstorming-uri, ocupîndu-mă și de probleme care vin pe bandă sau care se întorc, cu întrebări și răspunsuri pe mail sau la telefon, confirmări, negări și explicații. Cînd prind o juma' de oră fără să fiu întrerupt mă simt norocos. Și apoi seara ajung acasă, la început încă mai am un dram de energie, dar după ce mănînc, gata, s-a dus și ea. Și astfel nu mai apuc să mai lucrez ceva și pentru mine. Așa că în timpul zilelor lucrătoare viața e la servici, dacă asta poate fi numită viață. Însă adevărata viață, îmi zic, începe vineri seara. Însă în prima seară nu fac mare lucru, abia apuc să mă uit la un film, nu rezist să stau tîrziu în noapte, m-apucă somnul devreme, iar de citit nici nu mai e vorba, iar faptul că nu trebuie să mă scol dimineața devreme îmi dă așa o stare de euforie care mă face să picotesc și apoi să adorm. Lumea dezlănțuită e departe, sau poate că nici nu există și totul a fost un vis. În următoarea seară film, net și apoi eventual un pic de tv, dar tot nu-mi iese de-o noapte albă, pe la două, gata, vine Moș Ene. Iar în rest, cea mai mare parte a timpului o petrec citind. Citesc în general literatură, scriitori contemporani, postmoderni și mă uit la filme franțuzești. În week-end nu ies afară din casă și nici nu simt nevoia. "Omul care citește își asigură acces nelimitat la o infinitate de vieți și de aventuri", spune Radu Paraschivescu într-un interviu pe care l-am citit recent. Asta m-a făcut să rîd, dar și să mă-ntristez totodată. Halal viață! A, recunosc, sînt și leneș și nici n-am nici cine știe ce voință, e și vina mea în mare măsură, dar și epuizarea fizică de care vorbeam... De fapt nu știu. O fi adevărat că-n viața asta cei care reușesc să mai facă cîte ceva sînt insomniacii ori cei cărora le-ajunge să doarmă doar patru ore pe zi? Nici nu știu dacă există astfel de oameni, doar că așa i-am auzit pe unii că se laudă. Sau reușesc doar cei care-s lăsați naibii în pace? Ce să mai spun că unii mai reușesc să-și croiască și ceva ce se numește viață personală. Iar eu nu reușesc deloc. Ceva îmi scapă. Și totuși n-am înțeles niciodată pilda aia cu a-i da cezarului ce-i al cezarului. Hmm. Sună bine, dar cum? Nu știu... Mă duc să mă spăl pe dinți și-apoi să mă culc. Noapte bună!

miercuri, 6 martie 2013

În aeroport

M-au atras aeroporturile cu mult înainte de-a zbura pentru prima oară, lucru care s-a întîmplat acum mai bine de unsprezece ani. Întîi imaginile din filmele vechi, cu oameni eleganți, îmbrăcați la costum, care purtau pălării și fumau în sălile de așteptare. Acum oamenii merg și în șlapi, și n-am văzut asta doar la zborurile low-cost. De fapt n-am zburat niciodată cu un low-cost, cred că senzația ar fi inferioară. În aeroport oamenii sînt civilizați și par distanți. Îmi place să mă plimb pe coridoare, să fac ture înainte și înapoi, să mă uit la vitrinele magazinelor, făcîndu-mi planuri pentru cînd voi avea bani. Mă regalez de fiecare dată cu o cafea și ceva de mîncare, îmi iau o revistă, pe care-mi place s-o aleg acolo dintre mii de alte reviste, sau citesc o carte. Mă uit la magazinele care vînd genți, mereu am impresia că a mea e jerpelită, bine că stă în cărucior. Mereu am impresia că n-am luat destule suveniruri. Stau pe bancă și trag cu ochiul la cei dimprejurul meu. Tot felul de oameni. Oare unde merg? În vacanță sau în călătorii de afaceri? Cei trași la costum, cu geantă de laptop, încruntați, sau cei care stau în fața laptop-ului sînt oare chiar oameni de afaceri, cum par, sau escapiști, care au părăsit o vreme viața corporate? Oare călătoresc des, au un venit atît de mare pe cît par? Cu ce se ocupă? Par eficienți, focusați, androidizați, dar în același timp fără să fie încruntați. Oare chiar lucrează, finalizează ultimele grafice, completează excel-uri, sau scriu mailuri familiei sau se dau pe FB? Atîția oameni care stau sau trec pe lîngă mine, la fel și totuși par atît de diferiți. Mă uit la cei cu familii, chiar trebuiau să-și ia și copiii, e atît de grav? Cel mai mult îmi plac cei care călătoresc fie singuri, fie în doi. Cei singuri/singure cu siguranță speră, deși n-ar recunoaște-o, că vor afla la capăt o aventură romantică. Cei în doi se simt bine că nu mai sînt singuri. Mai mult ca sigur că n-o să mă mai întîlnesc niciodată cu ei și am să le uit chipurile imediat, dar știu că vor continua să existe, să facă parte din umanitate. Apoi mai e și așteptarea avionului, privitul pe geam la avioanele care decolează sau aterizează sau la mașinile de remorcare, autobuzele, cisternele de alimentare, cărucioarele de bagaje, personalul care semnalizează, avioanele care încep să se miște încet, încet. Niciodată nu mă satur să privesc acest spectacol. Avioanele par atît de fragile, cu aripile lor ca de jucărie, cu siglele desenate pe coadă. Unde vor fi peste cîteva ore? Unde-au fost acum cîteva ore? Se aude zgomotul surd făcut de un motor. Panourile care anunță clipocind plecările și sosirile și pe care am tendința să le verific des, să fiu iarăși și iarăși sigur că mă aflu în locația corectă. Trec stewardese mereu bine dispuse, îmbrăcate în culorile companiilor aeriene, piloți cu trase aurii, oameni cu badge-uri care vorbesc la walkie talkie. Personalul aeroportului e atît de eficient, de asertiv, politicos (nu și în Ro, unde e bășcălios). Te simți respectat. O utopie! Așa ar trebui să arate lumea viitorului, peste tot, nu doar aici, o lume croită după standardele din revistele companiilor aeriene. Ce mă neliniștește nu e zborul în sine, nici măcar decolarea, cît ceea ce mă așteaptă după aterizare. Oare or să-mi vină bagajele? (veșnica obsesie). Oare voi găsi pe cineva la hotel sau, în caz că mă-ntorc, un taxi liber? Mă voi descurca acolo unde mă duc, cu serviciul, cu afacerile (veșnicele mele sentimente de inferioritate est europene vis-à-vis de cultura superioară din Vest, de gradul de civilizație, firești, aș zice, într-o măsură, cînd mă uit din ce fel de țară vin). Așteptarea poate fi mai plăcută decît drumul în sine sau decît destinația.

joi, 28 februarie 2013

Cum s-a dus și Februarie...

... fără să fac mai nimic. Însă am găsit scuze. Am intrat cică în anul șarpelui veninos. Regimul alimentar pe care-l urmez, mesele de prînz pe care le iau în pauză la servici din termos, cam la fel și fără gust, transpirația la dus și la întors, tricourile schimbate în baie, problemele de proiect care se întorc și pe care le car în spate lună de lună, colegi care pleacă la o altă firmă, în grup. Abia de ieri am început să mă plimb puțin prin oraș, în pauză. Am fost și azi la mărțișoare, grozav ce mă inspiră, i-am cumpărat lui Mama unul pe care vînzătorul îl numea Elefănțelul Prietenos. Azi a fost soare. Am părul lung, de mult nu l-am mai avut atît de lung. Imprimanta s-a stricat. A mai fost gripa care m-a ținut la pat o săptămînă și care încă nu s-a dus complet și care mi-a întrerupt ambiția de a scrie zilnic pe blog o lună întreagă. Neapărat trebuie să mă duc undeva la mare anul ăsta să mă refac, nu arăt deloc, dar deloc bine, tocmai m-am văzut în web cam. Ce nu te doboară te slăbește. Partea bună e că m-am uitat, în serile cînd am fost bolnav, la Festivalul de la Sanremo și m-a luat așa o pasiune față de muzica și limba italiană încît simt că francofilia mi se clatină, și încă într-un mod destul de serios. ("Buongiorno Italia buongiorno Maria..."). Iar interpretarea lui Leonora Armellini – "Chopin Studio opera 10 N° 3" a avut un rol vindecător și totodată revelator în noaptea aceea. Dintre concurenți mi-au plăcut în special Maz Gazzè și Annalisa, dar nu numai. Ah, melodicitatea limbii italiene! Mi s-a făcut iarăși dor de riviera italiană și franceză, de clădirile de culoare cappuccino sau roz cu storuri verzi, străjuite de palmieri, cu piețele animate, cu iaht-urile din port. A trecut atîta timp de cînd am fost acolo! Doamne! E atît de scump s-ajungi acolo! Am făcut rost și m-am uitat la cîteva filme franțuzești mai vechiuțe, însă destul de slabe ("Le Sauvage" (1975) printre cele mai reușite). Am citit Vendela Vida, "Let the Northern Lights Erase Your Name" (stilul direct, angoasat, ideea cu independența față de trecut), José Saramago "Memorialul Mănăstirii" (nu e prea postmodern însă prinde, imaginea de la final cu declicul făcut de aparatul de zbor) și am început "Zăpada" lui Orhan Pamuk. Încerc să citesc cît de încet pot. Și să merg cît de încet pot. "Ia-o mai încet", mi-a spus unchiul meu din Spania, și acesta îl consider cu adevărat un sfat bun, cel puțin în privința asta. Dar mai încet cu ce? Cu făcutul nimicului? Cu planurile de a face cît mai multe? Sau doar/măcar pînă mă refac complet.

joi, 7 februarie 2013

Presiuni și epoci glorioase

Întotdeauna a existat o presiune din partea firmei mamă. Și nu doar la nivel de management, unde de fapt niciodată n-am știut cu adevărat ce se-ntîmplă (mă refer la consiliul de administrație, sau la directorii de divizii), și nici managerii de aici nu aveau acces la ce se-ntîmplă la nivelul lor superior, extern, ci asupra salariaților. Cît anume era o defulare din partea "manageriașilor" românași și cît adevăr, iarăși nu știu. A lucra la o filială est europeană a unei multinaționale implică totuși o eternă provincializare a viziunii, nu ești chiar un sclav de lux, dar nici nu ai acces la multe. Am auzit amenințări cu anihilarea, cu vînzarea, dar de fiecare dată se reușea cumva menținerea la suprafață. În urma acestor roller-coaster-e emoționale nu mă mir că atîția oameni au părăsit și părăsesc în continuare compania. Treaba a început să se înrăutățească de prin '07. Criza națională post-integrare (cînd Ro trebuia să înceapă să returneze din banii împrumutați de la EU), a fost precedată de o criză internă la nivel de companie, cînd situația s-a adus în fine și la cunoștința angajaților și s-a soldat cu demisia ceo-ului din Ro, și urmată de așa numita criză financiară globală, care uite că nu se mai termină. Deci de șase ani încoace tot presiuni. Ce atitudine să adopți ca să n-o iei razna? Firma-mamă a cunoscut o perioadă de maximă glorie, cînd ajunsese chiar numărul unu mondial, undeva prin anii optzeci - începutul anilor nouăzeci. Încă de acum vreo zece ani am avut ocazia să văd vestigii ale acelor vremuri, site-uri mari formate din zeci de clădiri, pe atunci pe jumătate părăsite, (acum însă pe de-a întregul și culmea nici o altă firmă în locul ei), sau clădiri mari prin diverse suburbii aproape de Paris, prăfuite, ruginite, cu jeg și praf la geamuri, cu mașini mici parcate în față, pe măsura salariilor angajaților. Cum oare or fi arătînd în vremurile de glorie? Dar ce știu eu despre cum arată în general vremurile de glorie? Nu știu dacă sînt mulți care-și mai amintesc de mini boom-ul economic din Ro anilor '04-'06, cu șomajul redus, cu creșterea economică printre cele mai mari din EU... Ok, poate nu toți au simțit asta, sau cel puțin nu în mod pregnant. Eu, din fericire, da. Am luat-o ca un pansament venit după criza dot-com-urilor, care afirm că m-a pregătit, m-a călit pentru ce a urmat. Dar ca să revin de unde-am plecat. În ultimul timp presiunea s-a amplificat, tot aud de preavize, de concedieri, de angajări doar contractori, de mail-uri alarmise de tip losing market share, de cash burning, sindicat, greve, etc. Pe scurt: o nesiguranță din ce-n ce mai mare, mai generală, încît mă-ntreb în ce sens ne-a afectat asta creierul și cum o fi să lucrezi la o firmă normală.

miercuri, 6 februarie 2013

Prin Centru înăuntrul și în afara intervalului

De obicei merg prin Centru exclusiv în intervalul de timp 12 - 14, cînd am și pauza de prînz de altfel, și, deși de fiecare dată îmi pare că văd în jurul meu alți oameni, oameni pe care nu i-am mai întîlnit niciodată, mi se pare c-avem cu toții ceva în comun. Este un interval orar al oamenilor mai bine dispuși dar și grăbiți în același timp, al oamenilor preocupați să-și umple pauza făcînd cît mai multe: a lua masa, a plăti facturi, a intra în vreo două magazine, a face mici cumpărături, sau a lua o gură de aer, ori a-și clăti ochii, a se întîlni cu prietenii, și apoi a se întoarce la timp la slujbă. Poate acest du-te-vino, această grabă de a-și împlini cît mai multe din activitățile extra-servici, dă atmosferei citadine un numitor comun, încărcînd-o cu un fel de electricitate iar valurile de energie astfel create ne influențează într-o astfel de măsură încît simțim un sentiment al comunității, de parcă am fi cu toții colegi într-o mare firmă care poartă numele orașului. Și cu totul alte tipologii văd atunci cînd mi se-ntîmplă să ies prin Centru în afara acestui interval: oameni care se învîrt cu treburi parcă mai importante, care afișează o mină preocupată, sau oameni efectiv dubioși, sau oameni care n-au nici o treabă în aparență, nici un scop, sau care și-au terminat lucrul, puțin obosiți, sau n-au de lucru, sau studenții ori elevii care ies de la ore. Și chiar și chipurile lor parcă arată altfel, făcîndu-te să te simți aproape un străin sau un turist deși doar e același oraș, doar că mai puțin aglomerat.

marți, 5 februarie 2013

La bodega din cartier

Uneori, cînd vin seara acasă trec pe lîngă o bodegă de cartier unde se strîng vreo două duzini de pensionari, în ultimii ani aceștia înmulțindu-se prin zonă. Au cîte-un pahar în față, de regulă o halbă de bere, și stau la o masă din aia jegoasă discutînd sau se uitîndu-se la televizorul cu diagonală mare situat undeva sus, sau veselindu-se la o emisune de-a lui Măruță care are cîte-un invitat șod, ori jucînd remi. Sînt îmbrăcați destul de prost, nu chiar jerpelit, dar na, ca niște pensionari săraci est europeni ce sînt. Mă uit la ei, îi văd necăjiți, pierduți, și mă-ntreb oare ce fel de viață au dus? Au copii, și dacă da, aceștia poate i-au părăsit, plecînd dincolo? Mai speră că-i vor revedea? De fapt mai speră la ceva? Poate asta e plăcerea lor cea mai mare, să fie acolo împreună cu oameni ca ei, să depene amintiri. Poate că mai au o soție, care ce face ea acum, îl așteaptă acasă la o mîncare sărăcăcioasă, uitîndu-se la o telenovelă?  Sau poate s-a prăpădit. Doamne, mă gîndesc cînd am fost de Ziua Morților la cimitir, ce milă-mi era de bătrînul acela cumsecade, căruia i-a murit soția de curînd și care mergea s-o viziteze-n fiecare zi la mormîntul îngrijit, și se chinuia săracu' să aprindă lumînările dar fiind vreme vîntosă, cum sufla cîte-o rafală i le stingea pe toate. Viața e scurtă, dar pentru unii e și mai scurtă. Au probleme mari de sănătate? În mod cert au probleme, numai în cartier există vreo zece farmacii unde văd des oameni ieșind și intrînd. Au lucrat la o firmă mamut, cum erau întreprinderile monstruoase de dinainte de 89? Au nostalgii față de perioada aceea, în ciuda lipsurilor de atunci? Lipsuri cu siguranță atenuate de faptul că se aflau totuși în floarea vîrstei și-n plus contrabalansate de nesiguranța de acum. Cum rezistă în stresul acesta indus de media, cu politica și prostul gust peste tot? Sînt totuși niște supraviețuitori, ori a supraviețui nu-i un lucru chiar atît de ușor.

luni, 4 februarie 2013

Plecări ale colegilor

Oh, am avut atîția colegi și colege de servici care au plecat din companie tocmai cînd începeam să-i cunosc mai bine sau, enfin, nefiind prea sociabil, măcar am început să mă obișnuiesc cu ei! Unii au plecat în mod urît, cu nasul pe sus, predicînd celor rămași că ei pot mai mult de-atît, că ei sînt de fapt mult mai inteligenți pentru firma asta, pentru orașul ăsta sau pentru țara asta, enfin, poate și ca un mod de-a se auto-încuraja. Alții, cu est-europenismul rural mai prezent în sînge, au plecat disprețuitori, jignindu-i de-a dreptul pe cei rămași. Poate ca o refulare asupra șefului (român) sau proiectului (în majoritatea cazurilor imens, monstruos, tentacular, care-i sufoca) sau a lipsurilor materiale din viața personală sau doar ca proastă creștere (intelectualii fini n-au ce căuta aici, nu știu cum m-au angajat pe mine, poate nu-s chiar intelectual, poate că la interviul de angajare am avut doar francezi, altfel nu știu). Alții au încercat un regret, alții, mai copilăroși, au vrut să se întoarcă după numai cîteva zile după ce s-au mutat pe malurile Dîmboviței, alții au încercat diverse stadii ale nostalgiei, alții poate nu s-au mai gîndit deloc, deși, nu știu, în fond, o firmă franceză încearcă să-și pună o amprentă asupra ta (cît mai e franceză acum, asta-i altă treabă). Au plecat sute,dacă nu chiar o mie, iar de întors sau întors doar cîțiva, cît să-i numeri pe degete. Un coleg mi-a zis odată, la petrecerea de adio, „hei, am fost colegi și la fosta firmă, am fost și aici, ei bine, eu cred că vom mai fi”. Aici a avut dreptate, deși nu cred că-n sensul în care și-ar fi dorit: după vreun un an, un an și ceva, s-a întors, deși la alt departament. Bine, și eu căpos și bleg în primul rînd. Și de fiecare dată cînd cineva părăsește corabia, îmi zic: ah, uite altul mai dezghețat care mi-a luat-o înainte! Apoi îmi fac o autoevaluare rapidă: hei, îmi zic, poate ceva nu-i în regulă cu mine, poate-ar trebui să mă gîndesc și eu mai bine la carieră, ce, parcă eu nu m-am săturat și încă pînă peste cap? De ce sînt eu așa de visător, de încuiat? Dar de fiecare dată găsesc cîteva motive ca să rămîn în țară și în companie. De exemplu, familia, sau scrisul. În cadrul firmei alternativele nu-s așa grozave, iar mărire de salar ai primi după ce ai deja ceva vechime pe proiect, așa că (deci) adaug și pragmatimsul pe listă. În fond, cum e mai bine: o schimbare de job atrage și o deplasare, un progres în viața personală, sau un servici stabil îți dă o siguranță și îți permite să te aventurezi cu încredere în alte zone? Se spune că numai loserii fac o schimbare cînd li se întîmplă ceva și că cele mai bune decizii de schimbare se iau cînd totul îți merge plan, lin. Pe Intranet-ul firmei există un loc unde apar titlurile cererilor de demisie. Eu mă mai uit acolo cam pe la final de săptămînă, așa cum citesc bătrînii anunțurile mortuare din ziarele locale. De obicei, aflu de plecarea unui coleg imediat ori de la el personal, de la alții, zvonurile fiind mai rapide ca Intranetul. Și aproape de fiecare dată sînt suprins. Culmea e că sînt surprins cu atît mai mult cu cît îmi era mai apropiat. Și mă-ncearcă de fiecare dată regretul că n-am depus efortul să-i cunosc mai bine.

duminică, 3 februarie 2013

Impresii asupra "Les carnets de route"

Am urmărit aproape toate episoadele seriei tv a lui François Busnel, Carnets de Route și pot afirma că mi-a lăsat impresii extrem de vii și puternice. Prezentatorul, ca orice francez citit, și ca și mine de altfel, pare fascinat de cultura americană, lucru care, la o privire atentă, se observă și din revista pe care o conduce, "Lire:", pe care o frunzăresc și eu aproape-n fiecare lună. Documentarul, difuzat pe France 5 și apărut și pe dvd, constă dintr-o serie de interviuri cu scriitori americani consacrați și ne transmite în principal imaginea unei Americi văzute atît prin ochii acestor scriitori dar și prin proprii ochi ai prezentatorului. Fiecare episod începe printr-o descriere pitorească a locurilor și împrejurmilor unde trăiește fiecare dintre ei. Aceasta, împreună cu peisajele calme, cu imaginile panoramice, dau o senzație de calm, de destindere, de spațiu al posibilităților nemărginite, de absența oricăror baraje mentale. Apoi, pe măsură ce facem cunoștință cu scriitorul, îmi pare că fiecare dintre ei pare foarte bine ancorat de locul în care trăiește, toți își iubesc environment-ul și par că și-au găsit liniștea, în armonie cu locurile în care stau, asta deși toți scriitorii nu doar vorbesc despre o Americă violentă, brutală, dar și scriu, aproape în exclusivitate, despre lucruri grotești, scarboase, chiar infernale, care se întîmplă în țara lor. Ceea ce mi s-a părut oarecum în contradicție cu teritoriul în care trăiesc. Sau poate aici își găsesc balansul, de aici își extrag energia ca să continue. Cioran afirma undeva că toate marile opere ale lumii sînt violente. Atunci de asta au succes scriitorii Americii? Sînt atunci toți un fel de călători în infern? Și încă o remarcă: prezența constantă a apei, fie pe malul oceanului, fie pe malul unui lac, sau al unui rîu, ori imagini cu un bayou, fie o arteziană în fundal.

sâmbătă, 2 februarie 2013

La Pre(n)sa

Există discrepanțe colosale între presa din Franța și cea din România, la fel de clare ca gradul de civilizație al clasei sociale medii din celor două țări, însă de asemenea există și o mică legătură conceptuală. Ca să-ncep cu aceasta din urmă, ambele sînt alarmiste pînă la a provoca panică. Însă în timp ce în Ro oamenii chiar se lasă influențați de ceea ce se scrie, provocînd nevroze, depresii și pesimism care, evident, duc la tăierea chefului de a întreprinde ceva, de a lucra, în Fr oamenii păstrează o anumită distanță, știind să facă distincție între viața privată și cea relatată de mass-media, păstrînd legătura cu valorile perene: familie, civilizație (cuvînt luat în derîdere în Ro). Și nu doar cetățenii. Am avut o prietenă care a venit din Occident unde trăise vreo zece ani și odată ajunsă aici începea aceleași probleme psihice ca mai sus. Sau ca parizianul bucureștenizat de la Ambasada Franței, cînd ne-am dus să ne luăm viză de lucru, care țipa isteric la oameni pe acolo fiindcă nu stăteau frumos la rînd. Am mai observat că în Ro oamenii confundă viața personală cu cea din presă, încît acestea din urmă au ajuns principalul subiect de discuție la servici (deloc etic), în localuri și la mesele în familie. Părerea mea, de fapt ipoteza pe care-am dezvoltat-o, este că serviciile secrete (Fr e nr-ul unu mondial în materie de spionaj iar Ro e o simplă marionetă a diverselor servicii secrete, în general americane și ruse) perpetuază această panică, considerînd că acest bombardament mediatic agresiv e benefic societății, nelăsînd-o să se moleșească, păstrînd oamenii mereu alerți, fresh. Probabil niște "creiere", cu sociologia lor reducționistă au ajuns la această concluzie și au impus această stare de fapt. Și Michael Moore a prezentat ideea asta într-un documentar. Dar, mă gîndesc, pe de altă parte, poate au și ei oareșice dreptate. În fond, nu trăim într-o utopie, ci într-o lume violentă și deci trebuie să fim preveniți. Însă în timp ce în Fr acest lucru poate că are un efect, în Ro coboară și mai mult nivelul civilizațional.

Ca diferențe, în primul rînd îți sare în ochi lungimea articolelor. Atît cele din cotidiene, cît și din multitudinea de suplimente consistente și reviste care apar regulat. Explicațiile sînt simple. E bineștiut că românii nu se pot concentra, iar francezii sînt cei mai avizi cititori din lume, așa că pentru ei fiecare articol, fiecare anchetă trebuie să fie prezentate cît mai exhaustiv. Și nu se coboară la nivelul balcanic, nu prezintă zvonuri sau afirmații scoase de sub context. Nu poți duce de nas oameni care citesc cărți. În Ro în privința asta nu-i nici o scofală: faci o campanie de presă, o popularizezi și la tembelizor și lumea pune instant botul, ca peștele la undiță. Se vede că Ro are cea mai scăzută piață de carte din UE. Apoi fapul că românii pierd în mod copios timp la serviciul lor frunzărind net-ul, asta printre task-urile mici pe care le au de îndeplinit, iar francezii au printre cele mai înalte productivități din lume. Presa online din Ro e un amestec politică, monden și "faze", într-un format tabloid, echivalentul în Fr fiind poate yahoo point fr (site străin). Da, există și interse politice, ca peste tot în lume, e clar că Le Figaro e cu UMP-ul, iar Liberation-ul cu PS-ul, și ce? Doar există destule publicații de unde să alegi. Un exemplu: imediat ce France Soir a fost cumpărat de un magnat rus, tirajele au scăzut brusc iar la scurt timp și-a încetat apariția pe hîrtie. A, francezii nu au agregatoare de știri, și asta spune multe. La publicații cu personalitate ai și cititori cu personalitate. Și reciproc.