Sebastian Spanache Trio a constituit o bună uvertură, un intro pentru ceea ce înseamnă jazz, în caz că n-ai mai ascultat de ceva vreme. Influențe de muzică clasică, mai ales la pian. Muzică de lounge, de bar, de societate în general, dar merge și concert. Nu am auzit nici o notă falsă, nici una nelalocul ei. Tipul de la pian cînta atît de degajat, părînd că face totul atît de simplu, deși nu era tot timpul muzică easy. Puțin electro, cu repetiții, dar își reușea să-și croiască un drum sonor. Simțeai parcă talentul curgînd prin el în degete și pe clape și-ți venea să întinzi mîinile în față să absorbi mai bine notele muzicale, ca și cum întinzi mîinile pe geam pentru a simți picăturile de ploaie într-o zi cu zăpușeală.
Dacă pînă atunci starea mea de spirit era una de Southern Gothic, (citisem cîteva romane de gen și mai era și căldura din ultimele zile) după ce-am ascultat The Hidden Orchestra am simțit că starea mi-a fost risipită și înlocuită cu un fel de Celtic Gothic. Ce mă înnebuneam după genul ăsta de muzică în anii 90, cînd eram student și ascultam orice era muzică electronică. Și nici n-am mai ascultat asta de atunci. Muzica mi-a dat sentimentul unor curenți reci, răcoritori, unor valuri care te răcoresc. Dintr-o dată, atmosfera sonoră era înlocuită de un peisaj marin, stîncos, cu valurile agitate, cu pescăruși planînd pe un cer înnorat. Alteori mă simțeam într-n thriller francez din anii șaptezeci-optzeci. În orice caz, îți venea să spui: "Hei, ceva al naibii de super serios se petrece aici!". Însă cel mai important lucru, care m-a dat gata, a fost un fir epic, dat în principal de trompetă, care insufla progresiv lungi trase sonore în atmosferă, și era nevoie de cei doi percuționiști să le imprime un tact și să le direcționeze departe, pînă se pierdeau departe-n zare, ca apoi să revină, la fel, spre tine, să treacă prin tine ca un val. Și tipa slabă și roșcată (și desculță) de la sintetizator cu mișcările ei ciudate și de la vioara aia exotică.
Richard Bona s-a produs de la primul cîntec, după cîteva minute. Uau, tipul ăsta parcă s-a născut cu chitara bass în mînă! O ținea lipită de corp, ca un obiect magic, și se mișca odată cu ea, nu știi dacă el imprima ritmul sau îl primea de la ea. Stăpînește perfect tehnicile de efect să facă publicul să ajungă la extaz: puncta în niște momente pe care le folosea ca de niște pîrghii ca să te facă să ajungi cu el într-o stare de vibrație superioară. Cîte concerte o fi dat în viața lui? Mii? Întruchiparea ideii că nu limba contează (cînta într-o limbă africană) ci muzica. Cînta ceva, cîteva cuvinte, apoi aștepta publicul să repete și tot așa cîntam ceva cu el și nu știam ce înseamnă dar ne plăcea. Atmosfera caldă, luminile calde de pe scenă, asociate cu influențele funk, salsa te transportau undeva prin Caraibe. "Te simți internațional stînd acasă", sună perfect valabil. Dacă tot nu avem bani să mergem în Caraibe vara asta, să aducem Caraibele la noi (palmieri deja avem). Ah, ce nevoie aveam de puțin exotism!
marți, 16 iulie 2013
luni, 15 iulie 2013
Interviul
"Nu știu dacă a prins, nici dacă aici au venit mai mulți pasionați de jazz decît curioși, însă gusturile trebuie în primul rînd cultivate și se formează în timp. Și ce metodă mai bună de a le cultiva decît astfel, la un concert în aer liber, în plin centru al orașului, într-o seară de week-end de vară?" Cam așa ar fi trebuit să răspund la întrebarea reporterei de la Digi, care m-a întrebat dacă cred că muzica de la jazzTM a prins la publicul timișorean. În loc de asta am îngăimat ceva, cum că nu știu dacă a prins, m-am scărpinat la cap și am zic că mie-mi place și cam atît. Era chiar în timpul concertului celor de la Istanbul Sessions și m-am mirat că cineva mă bate pe spate în timp ce ascultam și mă uitam fascinat la scenă. Așa-s eu. Am aici o problemă: dacă mă iei repede, pe nepregătite, nu reușesc să fiu spontan, să mă adun repede. Apoi m-am gîndit tot restul concertului la cît de prost am fost. Și mi se părea că cei de lîngă se uită după aia puțin ciudat la mine. Or fi crezut că-s ceva celebru sau poate cam idiot - oricum, ambele ipostaze sînt nasoale. De ce m-a ales chiar pe mine? În fine. Oricum, concertele mi s-au părut revigorante după o săptămînă de muncă și vibrațiile care mi-au fost transmise încă mi-au rămas în corp chiar și acum, după mai bine de-o săptămînă. Altceva ce m-a frapat a fost cînd am văzut că mulți dintre cei din jurul meu păreau atît de bine integrați în atmosferă, simțeau ritmul atît de bine, de fapt și eu îl simțeam dar ei știau să-l exteriorizeze prin dans, cîntau cu formația, în timp ce eu doar mă legănam puțin și abia dacă mă auzeam strigînd. Am stat în primul rînd de după secțiunea amenajată cu scaune, în picioare, și de văzut se vedea bine și de auzit de asemenea. Sînt cam amorțit, mi-am spus, trebuie să schimb ceva în felul meu de a mă comporta. Sau, cu alte cuvinte, nu știu să mă exprim.
duminică, 30 iunie 2013
De la Otopeni spre Paris
Nimic deosebit nu s-a petrecut în călătoriile dus-întors cu avionul, și nici în aeroporturile Otopeni și Roissy. Scriu aici doar ca un exercițiu de aducere-aminte, pentru a-mi retrăi senzațiile de călătorie, pe care oricum nici nu prea am cui să le împărtășesc, nici nu consider că merită să plictisesc pe cineva, dar și ca exercițiu literar.
Deși am zburat cu un avion de peste 300 de locuri, odată ajuns la București, n-am intrat direct în terminal ci a trebuit să luăm naveta. N-am reținut numele aeronavei, (parcă era numele unui județ din Transilvania), tot timpul zic să memorez numele cînd ies dar emoțiile mă fac după aia să uit. Același miros de benzină și la coborîre și în interior, de care abia aștept să scap. Ajuns la terminal, am așteptat bagajele pe carusel, deși știam c-or să-mi vină direct la Paris, dar atât de puțină încredere am în companiile de zbor, ca și-n ceea ce este românesc de altfel, că mi-am zis hai să fiu sigur că nu le încurcă amețiții. Apoi am sunat-o pe Mama, ca s-o asigur că-s bine. Mi-era foame dar n-am vrut să-mi fac un sendvici de-acasă, mi-am zis că-i mai cool să mănînci în aeroport, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, care m-a costat 30 de lei, plus 10 lei o apă plată la jumate, cam cît costă și-n Franța, poate puțin mai mult. M-am așezat la mică distanță, de o măsuță, de o fată frumoasă, visătoare care lua și ea gustarea, încet, și se uita în laptop-ul ei. Apoi m-am mai învîrtit pe acolo, mai mult să vizitez aeroportul, care oricum este destul de prost semnalizat și a trebuit să întreb la un ghișeu de informații încotro să mă îndrept, ceea ce în străinătate nu mi s-a întîmplat niciodată. După primul negru pe care l-am văzut mi-am dat seama că acolo-i poarta spre Paris. Peste tot era curent, degeaba tot încercam să schimb locul. M-am așezat pe un scaun de vinil moale cu marginile de aluminiu rece și mi-am scos laptopul și am sunat-o pe Mama, care oricum în ultimul timp își petrece mare parte din zi pe Net. De Paște a descoperit Facebook-ul, și a devenit dependentă, deși nu recunoaște. Conexiunea Wi-Fi era execrabilă, așa că video chat-ul mergea cu intermitențe, Mama nu mă prea auzea, am pierdut timp să setez camera web, e prima oară cînd o folosesc la laptop-ul de servici. A trebuit so asigur că am păpat, că am băut apă, că am făcut pișu, că nu mi-e frig, nici cald, și c-o să am grijă de mine. Apoi am închis, am verificat la un panou electronic că asta e poarta și că nu s-a schimbat, m-am uitat la fetele frumoase de la parfumeria de lîngă. Pe geam nu era nimic deosebit, un avion pe pistă și atît. Mi-am scos cartea pe care-o țineam în buzunarul de la jachetă și am citit, în timp ce-n jurul meu locul începea să se umple. Încercam să-mi dau seama care-i român și care nu, uneori era ușor de ghicit, alteori nu eram sigur. La cei în vîrstă e era mai greu. Cel mai ușor era la fete.
Aveam loc la geam, dar am făcut schimb cu o familie de francezo-români, cu doi copii, din care un bebe în brațe, care, evident voia, să stea pe cele trei rînduri consecutive. Soțul era francez, la vreo 40 și un pic de ani, soția româncă, în jurul a la vreo 35, și amîndoi vorbeau românește. M-am gîndit oh, ce frumos e să ai o familie! Numai eu de vină ca nu mi-am făcut nici pînă la vîrsta asta. La început bebelușul a cam plîns, dar femeia i-a cîntat ceva în franceză pîn-a adormit și m-a adormit și pe mine. N-am avut așa un somn profund, de prunc, dar e uimitor ce bine-ți face o ațipeală de cîteva minute. În ultimele zile fusesem cam agitat, am umblat mult prin oraș, cu o zi înainte am fost la cimitir la bunicul meu (oh, Doamne!), apoi mi-am făcut etichetele pentru bagaj, apoi bagajul, și deci nu eram chiar fresh. Și nici nu am găsit un scurt răgaz să mă adun ca să mă gîndesc mai bine asupra planurilor mele imediate odată ajuns acolo. Mi-am propus, dac-o să ajung cu bine, să merg să-mi iau în primul rînd un Carte Navigo pe o săptămînă, apoi să caut un bancomat, apoi să-mi iau mîncare de la Auchan și apoi să stau în apartament, odihnindu-mă și uitîndu-mă peste fișierele de pe laptop. Deci fără ieșire în Marele Oraș - profesia e mai importantă. În avion am primit mîncare caldă. Mmm!, de mult n-am mai mîncat în avion, dar pe de altă parte de mult n-am mai avut așa un zbor lung. E prima oară cînd zbor fără escală de la București la Paris. Preferam Lufthansa sau Austrian, dar ultimul s-a retras din Timișoara din motive rămase pînă azi neștiute, iar primul era prea scump. Aici șansele de a avea vecini români, adică stresato-irascibili, sînt cam de cincizeci la sută. Zborul n-a fost nici mai bun nici mai rău decît altele. Se zice că piloții români sînt renumiți, dar nu știu dacă asta nu-i cumva o legendă urbană fabricată pe fosta presă din țară. Fosta pentru că presă adevărată nu mai există în România. Frumoasa mea Franță era acoperită de nori, dar nu ploua.
Am urmat imediat semnul "Bagaje", și am avut am mers și iar am mers pe jos, apoi pe bandă, printr-un tunel slab luminat, mereu cu ochii pe semn să nu-l pierd, uitîndu-mă din cînd în cînd și la cei din jur. Bine că era bine semnalizat. La un moment dat am ajuns la un trenuleț, cel de acolo ne-a făcut semn să urcăm în el, la început nu eram sigur, și am auzit și alte voci incredule în jurul meu, însă da, ăsta era drumul. Am coborît la prima și am ajuns la cunoscuta hală unde vin bagajele. Ah, senzația de ușurare cînd îți vezi bagajul venind cuminte pe carusel! Roaming-ul nu mi-a mers din prima, era prima oară cînd foloseam celularul ăsta nou, bine că-l aveam și pe primul la mine, am tot schimbat cartelele între ele. Taximetristul era arab, la început am credzut că era italian, fiind mai alb la față, și avea o figură foarte expresivă. Vorba din cînd în cînd la un hands free, era conectat tot timpul, cred, și spunea cîte o propoziție din cînd în cînd. Îmi place drumul dinspre aeroport din ce-n ce mai mult. N-am mers doar pe periferic. Te obișnuiești treptat cu arhitectura, la început firme, hale, dar toată arată funcționale, deși nu mă văd lucrînd în vreuna din ele, m-ar apuca dorul de ducă imediat, apoi tot felul de clădiri, blocuri de locuințe cu fațada albă, cu balcoane pe malul Senei, cum să nu-ți găsești cazare aici?, din cînd în cînd cîte-un șantier, se construiește mult încă în Franța, apoi cartiere care încep să semene cu cele din Paris.
Deși am zburat cu un avion de peste 300 de locuri, odată ajuns la București, n-am intrat direct în terminal ci a trebuit să luăm naveta. N-am reținut numele aeronavei, (parcă era numele unui județ din Transilvania), tot timpul zic să memorez numele cînd ies dar emoțiile mă fac după aia să uit. Același miros de benzină și la coborîre și în interior, de care abia aștept să scap. Ajuns la terminal, am așteptat bagajele pe carusel, deși știam c-or să-mi vină direct la Paris, dar atât de puțină încredere am în companiile de zbor, ca și-n ceea ce este românesc de altfel, că mi-am zis hai să fiu sigur că nu le încurcă amețiții. Apoi am sunat-o pe Mama, ca s-o asigur că-s bine. Mi-era foame dar n-am vrut să-mi fac un sendvici de-acasă, mi-am zis că-i mai cool să mănînci în aeroport, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, care m-a costat 30 de lei, plus 10 lei o apă plată la jumate, cam cît costă și-n Franța, poate puțin mai mult. M-am așezat la mică distanță, de o măsuță, de o fată frumoasă, visătoare care lua și ea gustarea, încet, și se uita în laptop-ul ei. Apoi m-am mai învîrtit pe acolo, mai mult să vizitez aeroportul, care oricum este destul de prost semnalizat și a trebuit să întreb la un ghișeu de informații încotro să mă îndrept, ceea ce în străinătate nu mi s-a întîmplat niciodată. După primul negru pe care l-am văzut mi-am dat seama că acolo-i poarta spre Paris. Peste tot era curent, degeaba tot încercam să schimb locul. M-am așezat pe un scaun de vinil moale cu marginile de aluminiu rece și mi-am scos laptopul și am sunat-o pe Mama, care oricum în ultimul timp își petrece mare parte din zi pe Net. De Paște a descoperit Facebook-ul, și a devenit dependentă, deși nu recunoaște. Conexiunea Wi-Fi era execrabilă, așa că video chat-ul mergea cu intermitențe, Mama nu mă prea auzea, am pierdut timp să setez camera web, e prima oară cînd o folosesc la laptop-ul de servici. A trebuit so asigur că am păpat, că am băut apă, că am făcut pișu, că nu mi-e frig, nici cald, și c-o să am grijă de mine. Apoi am închis, am verificat la un panou electronic că asta e poarta și că nu s-a schimbat, m-am uitat la fetele frumoase de la parfumeria de lîngă. Pe geam nu era nimic deosebit, un avion pe pistă și atît. Mi-am scos cartea pe care-o țineam în buzunarul de la jachetă și am citit, în timp ce-n jurul meu locul începea să se umple. Încercam să-mi dau seama care-i român și care nu, uneori era ușor de ghicit, alteori nu eram sigur. La cei în vîrstă e era mai greu. Cel mai ușor era la fete.
Aveam loc la geam, dar am făcut schimb cu o familie de francezo-români, cu doi copii, din care un bebe în brațe, care, evident voia, să stea pe cele trei rînduri consecutive. Soțul era francez, la vreo 40 și un pic de ani, soția româncă, în jurul a la vreo 35, și amîndoi vorbeau românește. M-am gîndit oh, ce frumos e să ai o familie! Numai eu de vină ca nu mi-am făcut nici pînă la vîrsta asta. La început bebelușul a cam plîns, dar femeia i-a cîntat ceva în franceză pîn-a adormit și m-a adormit și pe mine. N-am avut așa un somn profund, de prunc, dar e uimitor ce bine-ți face o ațipeală de cîteva minute. În ultimele zile fusesem cam agitat, am umblat mult prin oraș, cu o zi înainte am fost la cimitir la bunicul meu (oh, Doamne!), apoi mi-am făcut etichetele pentru bagaj, apoi bagajul, și deci nu eram chiar fresh. Și nici nu am găsit un scurt răgaz să mă adun ca să mă gîndesc mai bine asupra planurilor mele imediate odată ajuns acolo. Mi-am propus, dac-o să ajung cu bine, să merg să-mi iau în primul rînd un Carte Navigo pe o săptămînă, apoi să caut un bancomat, apoi să-mi iau mîncare de la Auchan și apoi să stau în apartament, odihnindu-mă și uitîndu-mă peste fișierele de pe laptop. Deci fără ieșire în Marele Oraș - profesia e mai importantă. În avion am primit mîncare caldă. Mmm!, de mult n-am mai mîncat în avion, dar pe de altă parte de mult n-am mai avut așa un zbor lung. E prima oară cînd zbor fără escală de la București la Paris. Preferam Lufthansa sau Austrian, dar ultimul s-a retras din Timișoara din motive rămase pînă azi neștiute, iar primul era prea scump. Aici șansele de a avea vecini români, adică stresato-irascibili, sînt cam de cincizeci la sută. Zborul n-a fost nici mai bun nici mai rău decît altele. Se zice că piloții români sînt renumiți, dar nu știu dacă asta nu-i cumva o legendă urbană fabricată pe fosta presă din țară. Fosta pentru că presă adevărată nu mai există în România. Frumoasa mea Franță era acoperită de nori, dar nu ploua.
Am urmat imediat semnul "Bagaje", și am avut am mers și iar am mers pe jos, apoi pe bandă, printr-un tunel slab luminat, mereu cu ochii pe semn să nu-l pierd, uitîndu-mă din cînd în cînd și la cei din jur. Bine că era bine semnalizat. La un moment dat am ajuns la un trenuleț, cel de acolo ne-a făcut semn să urcăm în el, la început nu eram sigur, și am auzit și alte voci incredule în jurul meu, însă da, ăsta era drumul. Am coborît la prima și am ajuns la cunoscuta hală unde vin bagajele. Ah, senzația de ușurare cînd îți vezi bagajul venind cuminte pe carusel! Roaming-ul nu mi-a mers din prima, era prima oară cînd foloseam celularul ăsta nou, bine că-l aveam și pe primul la mine, am tot schimbat cartelele între ele. Taximetristul era arab, la început am credzut că era italian, fiind mai alb la față, și avea o figură foarte expresivă. Vorba din cînd în cînd la un hands free, era conectat tot timpul, cred, și spunea cîte o propoziție din cînd în cînd. Îmi place drumul dinspre aeroport din ce-n ce mai mult. N-am mers doar pe periferic. Te obișnuiești treptat cu arhitectura, la început firme, hale, dar toată arată funcționale, deși nu mă văd lucrînd în vreuna din ele, m-ar apuca dorul de ducă imediat, apoi tot felul de clădiri, blocuri de locuințe cu fațada albă, cu balcoane pe malul Senei, cum să nu-ți găsești cazare aici?, din cînd în cînd cîte-un șantier, se construiește mult încă în Franța, apoi cartiere care încep să semene cu cele din Paris.
joi, 27 iunie 2013
Scurtă recapitulare a delegației
Deși în total am stat doar patru zile, care acolo chiar mi s-au părut a fi chiar patru zile, nu mai mult, acum, cînd mă uit în spate, îmi dau seama c-am strîns o mulțime de amintiri, cu mult mai multe decît cu cîte credeam c-am să mă întorc. Ca și cum acolo totul a fost trăit într-un mod comprimat și abia acum îmi desfac bagajul mental, desfășurîndu-mi pe îndelete harta memoriei în față și realizez cît de întinsă e. A fost ca un vis. Mai ales c-a și picat cu totul neașteptat. Pentru că în fond cine din firma la care lucrez merge în delegație în Franța? Doar șefii și unii colegi mai simpatici. Ori eu nu mă-ncadrez în nici o categorie din asta. Cînd un coleg de la ei a venit la noi, acum un an și ceva-doi, și ai noștri l-au plimbat prin toate restaurantele și birturile din Unirii, încercînd să-i intre sub piele, eu nici nu m-am dus cu ei (așa-s eu, mai sălbatic). Și iată, tocmai pe mine m-au chemat, pentru că de fapt motivul e că am fost chemat din Franța, ca să rezolv o problemă, chiar una gravă, ceea ce a adăugat o dimensiune oarecum stresantă călătoriei mele. M-am dus cu o strîngere de inimă și emoție, cum mergeam de fiecare dată mai demult de fapt, fiindcă nu știam dacă va merge treaba, și nici ași în mînecă nu aveam, așa că-n caz de reacție negativă, trebuia să improvizez repede acolo, să scot rapid un iepure din joben, sau în cel mai rău caz să mă gîndesc la o soluție pe termen lung pentru cînd mă-ntorc. Din fericire a ieșit bine, în fond, dar per ansamblu proiectul, fiind multinațional, mai depinde și de alții, s-au mai descoperit și-n altă parte probleme, și au mai rămas și la noi cîteva lucruri de pus la punct și șlefuit. Și cît m-am pregătit să merg! Nu doar în plan profesional, unde am repetat și făcut review de zeci de ori, dar și personal. De exemplu am recitit 'Notre Dame de Paris', am repetat gramatica franceză, am vorbit în oglindă în baie (deși din păcate acolo tot m-am cam bîlbîit). Mi-am făcut liste cu mersul autobuzelor, bancomate, telefoane și adrese utile, am memorat hărți, ca să nu pierd niciun pic de timp acolo căutînd. Și țin minte totul, fiecare moment, ca și cum a fost înregistrat, poate și de asta m-am simțit atît de epuizat cînd m-am întors acasă. Despre multe am scris și-n postările anterioare, despre altele (încă) nu: zborurile, aeroporturile, cele două taxiuri, la dus și la-ntors, drumurile, călătoriile de fapt, dimineața spre servici și înapoi seara, în șuvoiul de lume, mijloacele de transport în comun pe care le-am schimbat, cu autobuzul, apoi tramvaiul ultra-aglomerat, apoi alt autobuz, cum în prima zi am luat autobuzul greșit, buchoanele de la întoarcere, încercînd să (re)trăiesc viața din punctul de vedere a unui navetist, oamenii pe care i-am văzut, tipologiile, toate fetele sînt atît de sigure pe ele însele, orășelele de la periferie, cu flori pe marginea drumului, serviciul, colegii francezi mai în vîrstă, clădirea jerpelită în care-am lucrat, cele două cantine, magazinele Decathlon, restaurantele în care-am fost, fast-food-urile cu vînzători prea rapizi și grăbiți, aceleași plimbări în fiecare seară prin Cartierul Latin, pe Bulevardul Saint-Germain, Boul' Saint-Mich', St. André-des-Arts, librăriile în care-am intrat, deși-mi propusesem să nu mai intru decît în una-două, ca să am timp să văd cît mai multe, și pînă la urmă am intrat în vreo șase, plimbarea de pe Rivoli și Champs Elysées noaptea, metroul noaptea, același La Défense pustiu, camera de hotel cu dușul fără vană, dulapul pe roți, conexiunea wi-fi cu intermitențe, sunetul televizorului, filmul de pe W9 ("Six Days Seven Nights" cu replicile celebre: "They come here looking for the magic, hoping to find romance, when they can't find it anywhere else." "Maybe they will." "It's an island, babe. If you didn't bring it here, you won't find it here.") vremea rece și umedă, francezii fustrați de asta, vîntul cald care te încălzea, doar impresia de primăvară dată de copacii înfloriți.
miercuri, 26 iunie 2013
Serile unui ouvrier prin Marele Oraș
Cred că dacă vrei să înțelegi cu adevărat un oraș, să pătrunzi în spiritul locului, e suficient să-ți alegi un loc, o terasă de exemplu sau o bancă într-un parc, de unde să poți privi printr-un unghi cît mai larg spectacolul străzii. Vei înțelege mai mult decît plimbîndu-te încontinuu, avînd mereu în minte și-n suflet dorința de a vedea cît mai multe lucruri noi. Cred că e și o chestie psihologică aici: există un prag peste care dacă-l treci, vei ajunge să nu mai poți asimila lucrurile noi care trec pe lîngă tine. Însă, deși aveam experiența asta, eu tocmai acest din urmă lucru l-am făcut. M-am plimbat mereu, în fiecare seară a săptămînii. Într-un fel, nu m-am putut abține. În fond n-am mai fost de mai bine de nouă luni aici, și oh!, aveam atît de puțin timp la dispoziție! Încercam să captez prin toți porii cît mai mult din atmosfera de acolo, s-o înmagazinez și s-o iau cu mine, să pot s-o recreez din nou mental oricînd.
În primul rînd metroul. Linia 9, atît de jegoasă că nici nu-mi venea să m-așez (deși în două seri aveam și geanta cu laptopul la la mine, destul de grea) cu geamurile zgîriate, vagoane mici și prost luminate, cu roțile care scîrțîiau la cea mai mică curbă. Și l-am schimbat cu 10-le, care arăta cam la fel. Ce să zic, lume multă, dar nu doar low-class sau ouvrieri ca mine. Țin minte cîteva tipologii: fata aia brunetă care stătea pe scaun la margine, lîngă ușă, cu ochelari cu rame subțiri și pe care am admirat-o în gînd că se putea concentra perfect citind o carte în gălăgia din jur. Două femei de vîrstă mijlocie care discutau, foarte sigure pe ele, apoi două femei tinere (am ajuns la vîrsta cînd spun femei, nu fete), una brunetă, alta roșcată, sexy (desigur), cu ușoare riduri, fine, se vedea că vin de la servici, parcă cea roșcată voia să se bage în seamă mai mult, era mai deschisă. Sper că n-au observat că m-am uitat la ele. Apoi doi hipsteri care probabil că mergeau la distracție în centru. Negrul care ocupa două locuri și se uita la mereu smartphone, și care, fără să se uite, probabil cu privirea periferică, s-a dat imediat la o parte cînd a venit o doamnă, care i-a spus bucuroasă, uitîndu-se la el: "Vous êtes très gentil!". Un tînăr la costum care vorbea cu sprîncenele aproape întinse la maxim cu o fată drăguță (Mais siii!, siiii!). Mi s-a părut interesant, nu știu de ce, panoul din spatele vagonului, cu firma de mutat, da' uite că nu mai rețin adresa de web. Mă simțeam așa prost îmbrăcat față de ei toți, cu jacheta aia de nici o culoare. În prima seară am coborît la Sèvres-Babylone, deși voiam s-ajung repede pe Bulevardul Saint-Germain, dar nu știu, m-a atras numele ăsta, Babylon.
Ah, clădirile albe cu mansarde care se întrezăreau treptat urcînd pe scările rulante de la metrou! Nu cred c-am mai coborît vreodată acolo. Am luat-o pe Rue du Bac. Ce bine cînd mai vezi băștinași! Oameni eleganți, cu siguranță întorcîndu-se de la servici, cu plase în mîini, sau vorbind la celular, eleganți, degajînd o atmosferă de calm, de normalitate, de cum-ar-trebui-să-fie-lucrurile-de-fapt. Ca-n manualele de franceză, nu? Magazine închise, cu excepția restaurantelor și teraselor. Am ajuns la Blvd. Saint-Germain la gura de metrou Rue du Bac, care are pe colț o clădire art-deco, cu zidul rotunjit, cum sînt multe în București. Și m-am plimbat, m-am plimbat. Mergeam destul de repede, s-ajung să văd cît mai multe. Toate terasele miroseau a fum de țigară. M-am bucurat cînd am văzut o librărie deschisă, puțin înainte de Café de Flore. Se numește L'Ecume de Pages și, deși îmi propusesem să nu intru în librării decît la Shakespeare, după ce m-am uitat puțin în vitrină am zis că trebuie s-o văd. Avea deschis pînă la zece seara și avea destui clienți. Cărțile erau atît de... nu știu cum să spun, aveau ceva... nu magic, nu găsesc cuvîntul acuma, poate wu, autentic, vintage, atemporal, și asta în întregul amalgam de clasic și nou. Am ezitat între Yasmina Reza și ultimul Modiano, ambele în colecția aia super de la Gallimard, pînă la urmă mi-am luat "L'herbe de nuits" - am văzut că toată acțiunea se petrece în Parisul anilor șaizeci. O angajată care a deschis mai brusc o ușă și era să mă lovească, (eu citeam titlurile de pe raftul de jos). S-a speriat mai mult ea și și-a cerut scuze. Un tînăr la costum, cu pantofi lăcuiți, cumpărînd atent vreo jumătate de duzină de cărți. O femeie mai în vîrstă citind atent dintr-o carte de la secțiunea teatru. Tipii de la casă erau bărboși, boemi, ca-n anii șaptezeci.
La Café de Flore vezi oameni de toate vîrstele, nu-i ca-n localurile de la noi, unde vin doar yuppies, hipsteri și afaceriști cu mutre sinistre. O băbuță drăguță bea la terasă un pahar de vin, un chelner discuta cu un client despre vinurile de anul trecut. Totul normal, firesc, nimic snobbish. OK, bon, nu mai știu exact pe unde-am fost în fiecare zi. Desigur c-am fost pe Boul' Saint-Mich' și am răsfoit cîteva cărți ietfine la douășcinci de cenți, și niște benzi desenate. Într-o seară am luat autobuzul din față de la Eglise Saint-Germain, am tarversat Sena, am mers pe la Luvru pînă la Comedia Umană, după care am luat-o înapoi ca să mă plimb și pe Rivoli. Era deja noapte, dar eu mergeam tot înainte, nu mă puteam opri, spre Place de la Concorde, apoi pe Champs. M-am oprit odată pe-o bancă într-o stație de autobuz, zic s-aștept 73-ul, dar cînd m-am uitat mai bine pe indicator, am citit că în perioada aia circula doar pîn' la nouă și-un sfert. M-am întrebat ce naiba de autobuz e ăla care merge doar pîn' la nouă și-un sfert pe Champs? Noaptea pe Champs. A trecut un Bus Discotheque dar nu știu unde avea stație. Tot Champs-ul l-am făcut la pas, măcar cu asta mă laud, dacă pot spune așa, față de mine însumi. O terasă mare, luminată în roșu, pustie, cu excepția a două fete care discutau undeva, în centrul terasei. Eram așa de obosit că la stația de metrou de la Arcul de Triumf am intrat din greșeală la RER. Puteam să merg și cu ăla, dar mi-era dor să revăd M1, (să-mi retrăiesc amintirile?) așa că m-am întors, și m-am prins destul de greu pe unde e linia M1. Metroul anunța să fim atenți la pickpockeți. Două polițiste discutau în metrou. Născute să fie polițiste, dinamice, sportive. Doi turiști masivi, nordici, tată și fiu, discutau uitîndu-se mereu pe sus la planul liniilor.
În față la Notre Dame era o tribună, nu știu la ce folosea, poate doar la o observare mai bună a fațadei superioare a Catedralei. Rue de Rivoli arată chiar mai mizeră seara. Și mai aglomerată. Iar noaptea erau deschise doar cîteva buticuri cu suveniruri, toate avînd vînzători străini. Am avut mai mult timp în ultima seară, cînd am plecat mai repede de la lucru (de fapt mi-au dat ei drumul mai repede). Magazine închise. Evident că nu m-am putut abține să nu intru și la WH Smith și la Gagliani, să iau o gură de cultură, să mă oxigenez mental. Chiar și în Paris, librăriile rămîn tot un fel de oaze. Bine că-s multe.
În fine, nemaiputînd de oboseală, cu geanta grea de laptop cînd în mînă, cînd pe umăr, am ajuns pe străduțele din arondismentul 5, m-am uitat la meniurile scrise cu cretă la cîteva restaurante și la primul la care mi-a plăcut atît meniul cît și vista, am intrat. Nu era unul scump, nici cine știe ce șic aranjat, dar îți puteai odihni privirea pe o grămadă de detalii pe pereți: rîșnițe de cafea vechi, farfurii pictate manual, tablouri înfățișînd peisaje idilice, o căruță, etc. Am mîncat repede fiindcă-mi era super foame. Nu spun ce-am avut ca antreu și fel principal, dar ca desert am luat Mousse au chocolat, și cu asta regimul meu a fost pus la test însă cred că nu greșesc cînd spun că s-a descurcat cu bine.
M-am plimbat de cîteva ori pe St. André-des-Arts, înainte și-napoi. În apropiere de Buci toate terasele sînt ocupate (Happy Hour). Mai multe grupuri de muzicanți stradali, îmbrăcați șic, cîntînd un jazz din New Orleans, și o bătrînică dansa de mama focului. De fiecare dată m-am oprit să privesc. Chiar aveau talent. Am văzut cîțiva turiști români, mai în vîrstă, plimbîndu-se agale. Seara nu mai găsești baghete, și-mi era așa poftă de una! Am mîncat paste la o pizzerie aglomerată. Erau foarte fierbinți și beam apă și pentru că-mi era sete și ca să sting fierbițeala. Lîngă mine s-au așezat două fete și au început să sporovăie într-una. Dacă eram la noi în țară nu s-ar fi așezat niciodată lîngă un băiat, fie el și singur. O impresie: în Franța fetele chiar mă observă, spre deosebire de aici, la noi, unde toate îmi par că suferă de probleme oculare grave. M-am uitat la afișele de la cinematograful independent "Le Saint André des Arts", păreau filme super-bune, dar n-aveam timp. Parcă timpul se oprește cînd mă aflu în fața unui cinematograf sau într-o librărie și uneori chiar mi se pare că ultimii ani au fost un vis și că de fapt acesta e prezentul, și cred că dacă închid ochii nici nu mai știu în ce an sînt, ar putea fi 2001, sau 1990, sau chiar anii șaptezeci. Mulți oameni singuri cumpărînd bilete, intrînd. Oare chiar erau singuri, asta o fi alienarea parizienilor sau mi s-a părut doar?
În primul rînd metroul. Linia 9, atît de jegoasă că nici nu-mi venea să m-așez (deși în două seri aveam și geanta cu laptopul la la mine, destul de grea) cu geamurile zgîriate, vagoane mici și prost luminate, cu roțile care scîrțîiau la cea mai mică curbă. Și l-am schimbat cu 10-le, care arăta cam la fel. Ce să zic, lume multă, dar nu doar low-class sau ouvrieri ca mine. Țin minte cîteva tipologii: fata aia brunetă care stătea pe scaun la margine, lîngă ușă, cu ochelari cu rame subțiri și pe care am admirat-o în gînd că se putea concentra perfect citind o carte în gălăgia din jur. Două femei de vîrstă mijlocie care discutau, foarte sigure pe ele, apoi două femei tinere (am ajuns la vîrsta cînd spun femei, nu fete), una brunetă, alta roșcată, sexy (desigur), cu ușoare riduri, fine, se vedea că vin de la servici, parcă cea roșcată voia să se bage în seamă mai mult, era mai deschisă. Sper că n-au observat că m-am uitat la ele. Apoi doi hipsteri care probabil că mergeau la distracție în centru. Negrul care ocupa două locuri și se uita la mereu smartphone, și care, fără să se uite, probabil cu privirea periferică, s-a dat imediat la o parte cînd a venit o doamnă, care i-a spus bucuroasă, uitîndu-se la el: "Vous êtes très gentil!". Un tînăr la costum care vorbea cu sprîncenele aproape întinse la maxim cu o fată drăguță (Mais siii!, siiii!). Mi s-a părut interesant, nu știu de ce, panoul din spatele vagonului, cu firma de mutat, da' uite că nu mai rețin adresa de web. Mă simțeam așa prost îmbrăcat față de ei toți, cu jacheta aia de nici o culoare. În prima seară am coborît la Sèvres-Babylone, deși voiam s-ajung repede pe Bulevardul Saint-Germain, dar nu știu, m-a atras numele ăsta, Babylon.
Ah, clădirile albe cu mansarde care se întrezăreau treptat urcînd pe scările rulante de la metrou! Nu cred c-am mai coborît vreodată acolo. Am luat-o pe Rue du Bac. Ce bine cînd mai vezi băștinași! Oameni eleganți, cu siguranță întorcîndu-se de la servici, cu plase în mîini, sau vorbind la celular, eleganți, degajînd o atmosferă de calm, de normalitate, de cum-ar-trebui-să-fie-lucrurile-de-fapt. Ca-n manualele de franceză, nu? Magazine închise, cu excepția restaurantelor și teraselor. Am ajuns la Blvd. Saint-Germain la gura de metrou Rue du Bac, care are pe colț o clădire art-deco, cu zidul rotunjit, cum sînt multe în București. Și m-am plimbat, m-am plimbat. Mergeam destul de repede, s-ajung să văd cît mai multe. Toate terasele miroseau a fum de țigară. M-am bucurat cînd am văzut o librărie deschisă, puțin înainte de Café de Flore. Se numește L'Ecume de Pages și, deși îmi propusesem să nu intru în librării decît la Shakespeare, după ce m-am uitat puțin în vitrină am zis că trebuie s-o văd. Avea deschis pînă la zece seara și avea destui clienți. Cărțile erau atît de... nu știu cum să spun, aveau ceva... nu magic, nu găsesc cuvîntul acuma, poate wu, autentic, vintage, atemporal, și asta în întregul amalgam de clasic și nou. Am ezitat între Yasmina Reza și ultimul Modiano, ambele în colecția aia super de la Gallimard, pînă la urmă mi-am luat "L'herbe de nuits" - am văzut că toată acțiunea se petrece în Parisul anilor șaizeci. O angajată care a deschis mai brusc o ușă și era să mă lovească, (eu citeam titlurile de pe raftul de jos). S-a speriat mai mult ea și și-a cerut scuze. Un tînăr la costum, cu pantofi lăcuiți, cumpărînd atent vreo jumătate de duzină de cărți. O femeie mai în vîrstă citind atent dintr-o carte de la secțiunea teatru. Tipii de la casă erau bărboși, boemi, ca-n anii șaptezeci.
La Café de Flore vezi oameni de toate vîrstele, nu-i ca-n localurile de la noi, unde vin doar yuppies, hipsteri și afaceriști cu mutre sinistre. O băbuță drăguță bea la terasă un pahar de vin, un chelner discuta cu un client despre vinurile de anul trecut. Totul normal, firesc, nimic snobbish. OK, bon, nu mai știu exact pe unde-am fost în fiecare zi. Desigur c-am fost pe Boul' Saint-Mich' și am răsfoit cîteva cărți ietfine la douășcinci de cenți, și niște benzi desenate. Într-o seară am luat autobuzul din față de la Eglise Saint-Germain, am tarversat Sena, am mers pe la Luvru pînă la Comedia Umană, după care am luat-o înapoi ca să mă plimb și pe Rivoli. Era deja noapte, dar eu mergeam tot înainte, nu mă puteam opri, spre Place de la Concorde, apoi pe Champs. M-am oprit odată pe-o bancă într-o stație de autobuz, zic s-aștept 73-ul, dar cînd m-am uitat mai bine pe indicator, am citit că în perioada aia circula doar pîn' la nouă și-un sfert. M-am întrebat ce naiba de autobuz e ăla care merge doar pîn' la nouă și-un sfert pe Champs? Noaptea pe Champs. A trecut un Bus Discotheque dar nu știu unde avea stație. Tot Champs-ul l-am făcut la pas, măcar cu asta mă laud, dacă pot spune așa, față de mine însumi. O terasă mare, luminată în roșu, pustie, cu excepția a două fete care discutau undeva, în centrul terasei. Eram așa de obosit că la stația de metrou de la Arcul de Triumf am intrat din greșeală la RER. Puteam să merg și cu ăla, dar mi-era dor să revăd M1, (să-mi retrăiesc amintirile?) așa că m-am întors, și m-am prins destul de greu pe unde e linia M1. Metroul anunța să fim atenți la pickpockeți. Două polițiste discutau în metrou. Născute să fie polițiste, dinamice, sportive. Doi turiști masivi, nordici, tată și fiu, discutau uitîndu-se mereu pe sus la planul liniilor.
În față la Notre Dame era o tribună, nu știu la ce folosea, poate doar la o observare mai bună a fațadei superioare a Catedralei. Rue de Rivoli arată chiar mai mizeră seara. Și mai aglomerată. Iar noaptea erau deschise doar cîteva buticuri cu suveniruri, toate avînd vînzători străini. Am avut mai mult timp în ultima seară, cînd am plecat mai repede de la lucru (de fapt mi-au dat ei drumul mai repede). Magazine închise. Evident că nu m-am putut abține să nu intru și la WH Smith și la Gagliani, să iau o gură de cultură, să mă oxigenez mental. Chiar și în Paris, librăriile rămîn tot un fel de oaze. Bine că-s multe.
În fine, nemaiputînd de oboseală, cu geanta grea de laptop cînd în mînă, cînd pe umăr, am ajuns pe străduțele din arondismentul 5, m-am uitat la meniurile scrise cu cretă la cîteva restaurante și la primul la care mi-a plăcut atît meniul cît și vista, am intrat. Nu era unul scump, nici cine știe ce șic aranjat, dar îți puteai odihni privirea pe o grămadă de detalii pe pereți: rîșnițe de cafea vechi, farfurii pictate manual, tablouri înfățișînd peisaje idilice, o căruță, etc. Am mîncat repede fiindcă-mi era super foame. Nu spun ce-am avut ca antreu și fel principal, dar ca desert am luat Mousse au chocolat, și cu asta regimul meu a fost pus la test însă cred că nu greșesc cînd spun că s-a descurcat cu bine.
M-am plimbat de cîteva ori pe St. André-des-Arts, înainte și-napoi. În apropiere de Buci toate terasele sînt ocupate (Happy Hour). Mai multe grupuri de muzicanți stradali, îmbrăcați șic, cîntînd un jazz din New Orleans, și o bătrînică dansa de mama focului. De fiecare dată m-am oprit să privesc. Chiar aveau talent. Am văzut cîțiva turiști români, mai în vîrstă, plimbîndu-se agale. Seara nu mai găsești baghete, și-mi era așa poftă de una! Am mîncat paste la o pizzerie aglomerată. Erau foarte fierbinți și beam apă și pentru că-mi era sete și ca să sting fierbițeala. Lîngă mine s-au așezat două fete și au început să sporovăie într-una. Dacă eram la noi în țară nu s-ar fi așezat niciodată lîngă un băiat, fie el și singur. O impresie: în Franța fetele chiar mă observă, spre deosebire de aici, la noi, unde toate îmi par că suferă de probleme oculare grave. M-am uitat la afișele de la cinematograful independent "Le Saint André des Arts", păreau filme super-bune, dar n-aveam timp. Parcă timpul se oprește cînd mă aflu în fața unui cinematograf sau într-o librărie și uneori chiar mi se pare că ultimii ani au fost un vis și că de fapt acesta e prezentul, și cred că dacă închid ochii nici nu mai știu în ce an sînt, ar putea fi 2001, sau 1990, sau chiar anii șaptezeci. Mulți oameni singuri cumpărînd bilete, intrînd. Oare chiar erau singuri, asta o fi alienarea parizienilor sau mi s-a părut doar?
luni, 24 iunie 2013
Serile ouvriere
Dacă ieși de la lucru puțin înainte de șase, e OK. Însă dacă mai zăbovești prin zonă vreo oră, și apoi vrei să pleci din orășel, cu autobuzul, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare, fiindcă ai de așteptat. În prima zi asta am și făcut. Am lăsat badge-ul la recepție, fiindcă într-un business trip nu-ți trimit cică acte ca să-ți facă un badge permanent, așa că trebuia reînnoit în fiecare dimineață, apoi am mers frumos pe aleile pietruite pe lîngă gazonul englezesc, pînă la poartă, am ieșit, am stat la un stop, deși nu era deloc trafic, am traversat și apoi m-am plimbat prin acel sector de site-uri și clădiri funcționale, încercînd să-mi risipesc gîndurile de la problemele de la servici, care începeau să se clarifice de fapt, însă mai aveam ceva care nu-mi dădea pace, fiindcă nu era sută la sută gata și mai erau și alte părți implicate. Mă simt liniștit știind că sînt înconjurat de atîtea locuri de muncă și de oameni care-și văd de treburile lor. Ca-n visele mele din copilărie cînd citeam reviste SF și mă imaginam lucrînd într-un institut din asta, făcînd ce-mi place, ceva legat de știință, eventual pe o altă planetă. N-am prea făcut poze - am observat foarte multe camere de supraveghere și intuiam cumva, vag, că poate aș fi avut necazuri, deși cu celularul eram destul de discret. Cît de discret pot fi plimbîndu-mă singur, pe alei și pe trotuare destul de pustii, pe jos, cînd acolo mai toată lumea pare că folosește mașina. Sau mă rog, nu chiar toată lumea. Mai întîlneam sporadic cîte-n biciclist îmbrăcat ca la Turul Franței sau un foarte tînăr stagiar, imberb, sau cîteva figuri obosite de loseri. Destul de multă lume prin Mall. Ce m-a-nervat că de la un bancomat n-am putut extrage bani și nici chitanță n-am primit. La Paul era mereu cîte-o coadă, cred că tot timpul este, așa că mi-am luat o baghetă de la Brioche Dorée, să-mi mai treacă foamea pînă ajung în Marele Oraș. Păcat că sendviciul american are hrean, ceea ce conform regimului mi-e interzis, dar oricum în prima seară mîncasem deja trei sferturi de Camembert plus doi croissanți. Mi-am mai cumpărat o cămașă discretă, albastru deschis pe care să-l port pe sub puloverul gri și niște tricouri. N-am găsit nici un chioșc de ziare. Ce mare mi se părea acum un deceniu acest centru comercial! Mă cam pierdeam prin el. De fapt atunci îmi părea bine să mă pierd, și, deși nu aveam bani, îmi plăcea să mă plimb și să-mi fac planuri pentru viitor, așa cum visam uitîndu-mă în copilărie la cataloagele nemțești.
Pe la șapte fără un pic eram în fața a trei stații de autobuz așezate una lîngă alta și-am așteptat o vreme. O fată, foarte tînără, machiată, vorbea la telefon, tare și foarte sigură pe sine, ca toate franțuzoaicele pe care le-am văzut de altfel, mai încolo doi tineri veseli discutau, și făceau observații despre faptul că singurul autobuz care avea întîrziere era al lor, un tip grăbit m-a întrebat ceva, nu mai știu ce. De fapt cred că vreo jumătate de duzină de oameni mi-au cerut indicații în timpul acestor zile. Așa că stăteam în stație, era o vreme rece și umedă, cerul era cînd de-un albastru închis cînd cu petice de soare, și tot ce speram era să nu plouă cînd ajung în Marele Oraș. În fine, a sosit și autobuzul. Primii două sute de metri le-am făcut în cam douăzeci de minute. Am crezut că tot drumul va fi așa, și începeam să cred că seara mea va fi una foarte scurtă. Din fericire, odată ajuns la viaduct (parcă acum unșpe ani ăsta nu era aici), autobuzul a urmat o pistă paralelă cu șoseaua, de care era despărțită de panouri înalte, unele de beton, altele fiind reflectoare de zgomot. Printre dale, observam circulația bară-la-bară pe pe drumul național și m-am bucurat că nu-s acolo. Inteligenți, cei care-au proiectat traseul! Am trecut pe lîngă o mulțime de blocuri de garsoniere, arătau ca un fel de hoteluri, ce păreau atît de pustii. Oamenii din autobuz. Doi bărbați la vreo 50 de ani, în cămașă albă și jachetă discutînd într-o arabă amestecată cu franceză. O negresă care se uita în smart-phone tot drumul. Alta care-și ținea copilul adormit în brațe. O tipă la vreo 40-și-un pic, cu un copil de vreo 10, căruia i-a dat o carte de învățat engleza. Ah, dac-aș fi avut și eu o familie și o viață normală! Fata care vorbea la celular în stație a continuat majoritatea drumului. Prin zgomotul de fond al autobuzului auzeam că vorbea ceva despre o relație, dar nici nu înțelegeam tot. Deși am încercat să fiu cît se poate de discret, cred că m-am uitat puțin prea insistent la ea, fiindcă atunci cînd a coborît, s-a uitat înspre autobuz la mine. Sau mi s-o fi părut? Eh, oricum, păcat că n-o s-o mai văd niciodată. Asta-i viața! Mai era un tip tînăr, uscățiv, nordic, dar nu era înalt, fără nici o geană în mînă, care se uita pe geam cu o privire sticloasă, rece, de fier. Apoi, din nou, alte fete foarte sigure pe ele, cărora mi-e așa greu să le ghicesc vîrsta. Păreau mai tinere ca mine, fără nici un fir de păr alb, părul avea culori foarte naturale, la mîini degete mai groase ca ale româncelor, fără inele pe degete, riduri fine la ochi, discutînd, discutînd, cu sprîncenele ridicate, sincere și serioase. Și atît de sexi! Ah, aș fi vrut să-mi petrec seara cu una din ele, oricare, în Marele Oraș, dar realitatea nu-i ca-n comediile romantice unde totul pare atît simplu. Prin alte orășele prin care am trecut totul era închis cu excepția unor restaurante. Totul degaja un aer provincial, atemporal, de seară liniștită, fără griji. Parisul era foarte aproape.
Pe la șapte fără un pic eram în fața a trei stații de autobuz așezate una lîngă alta și-am așteptat o vreme. O fată, foarte tînără, machiată, vorbea la telefon, tare și foarte sigură pe sine, ca toate franțuzoaicele pe care le-am văzut de altfel, mai încolo doi tineri veseli discutau, și făceau observații despre faptul că singurul autobuz care avea întîrziere era al lor, un tip grăbit m-a întrebat ceva, nu mai știu ce. De fapt cred că vreo jumătate de duzină de oameni mi-au cerut indicații în timpul acestor zile. Așa că stăteam în stație, era o vreme rece și umedă, cerul era cînd de-un albastru închis cînd cu petice de soare, și tot ce speram era să nu plouă cînd ajung în Marele Oraș. În fine, a sosit și autobuzul. Primii două sute de metri le-am făcut în cam douăzeci de minute. Am crezut că tot drumul va fi așa, și începeam să cred că seara mea va fi una foarte scurtă. Din fericire, odată ajuns la viaduct (parcă acum unșpe ani ăsta nu era aici), autobuzul a urmat o pistă paralelă cu șoseaua, de care era despărțită de panouri înalte, unele de beton, altele fiind reflectoare de zgomot. Printre dale, observam circulația bară-la-bară pe pe drumul național și m-am bucurat că nu-s acolo. Inteligenți, cei care-au proiectat traseul! Am trecut pe lîngă o mulțime de blocuri de garsoniere, arătau ca un fel de hoteluri, ce păreau atît de pustii. Oamenii din autobuz. Doi bărbați la vreo 50 de ani, în cămașă albă și jachetă discutînd într-o arabă amestecată cu franceză. O negresă care se uita în smart-phone tot drumul. Alta care-și ținea copilul adormit în brațe. O tipă la vreo 40-și-un pic, cu un copil de vreo 10, căruia i-a dat o carte de învățat engleza. Ah, dac-aș fi avut și eu o familie și o viață normală! Fata care vorbea la celular în stație a continuat majoritatea drumului. Prin zgomotul de fond al autobuzului auzeam că vorbea ceva despre o relație, dar nici nu înțelegeam tot. Deși am încercat să fiu cît se poate de discret, cred că m-am uitat puțin prea insistent la ea, fiindcă atunci cînd a coborît, s-a uitat înspre autobuz la mine. Sau mi s-o fi părut? Eh, oricum, păcat că n-o s-o mai văd niciodată. Asta-i viața! Mai era un tip tînăr, uscățiv, nordic, dar nu era înalt, fără nici o geană în mînă, care se uita pe geam cu o privire sticloasă, rece, de fier. Apoi, din nou, alte fete foarte sigure pe ele, cărora mi-e așa greu să le ghicesc vîrsta. Păreau mai tinere ca mine, fără nici un fir de păr alb, părul avea culori foarte naturale, la mîini degete mai groase ca ale româncelor, fără inele pe degete, riduri fine la ochi, discutînd, discutînd, cu sprîncenele ridicate, sincere și serioase. Și atît de sexi! Ah, aș fi vrut să-mi petrec seara cu una din ele, oricare, în Marele Oraș, dar realitatea nu-i ca-n comediile romantice unde totul pare atît simplu. Prin alte orășele prin care am trecut totul era închis cu excepția unor restaurante. Totul degaja un aer provincial, atemporal, de seară liniștită, fără griji. Parisul era foarte aproape.
marți, 18 iunie 2013
Diminețile ouvriere
Cîteva din suvenirile pe care le-am colectat diminețile, în timp ce mergeam spre servici. Luam întîi autobuzul din Courbevoie, pentru doar două stații, pînă la Grand Arche, de acolo luam tramvaiul 2 pînă la Pont de Sèvres iar de acolo alt autobuz, care se nimerea. Făceam în total aproape o oră.
În primul rînd că toate localurile, cafenele, patiseriile, etc. sînt deschise și au destui clienți. Mă uitam din autobuz la clienții așezași la mese, luîndu-și micul dejun, arătînd destul de degajați, fără a părea grăbiți că întîrzie undeva. Cu siguranță și-au rezervat o marjă de timp pentru asta. Iar la patiseriile de genul Paul sau Brioche Dorée, sau în cafenele "à emporter" – peste tot erau mici cozi.
Cine spune că metroul din Paris e aglomerat, ăla n-a călătorit cu tramvaiul. Deși ajunge la intervale regulate, e atît de plin că abia ai de ce să te ții. De toate vîrstele, de la studenți pînă la oameni cu părul complet cărunt, și toate rasele, proporție aproximativ egală de femei și bărbați.
Cărțile pe care le citesc francezii în mijloacele de transport au în general un titlu necunoscut mie, și-s scrise de scriitori de care, iarăși, mărturisesc că n-am auzit. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cînd în fața mea am văzut o femeie, la vreo 45-50 de ani, blond-cărunt, citind dintr-o carte jerpelită, lipită cu scotch, pe care-o ținea cu o mînă uscățivă. Am scanat în viteză este umărul ei, și am văzut că scria Rugăciuni de dimineață – în română! Părea atît de puternică și de detașată, emanînd un fel de energie. Poate adunîndu-și tăria pentru lupta cu xenofobia francezilor, care-o aștepta în ziua ce începea.
Libăria Virgin din Défense era deschisă la opt dimineața și avea destui clienți cît să formeze o coadă de vreo șase-șapte persoane la fiecare casă.
Oamenii discută atît de deschis, serios, uitîndu-se unii în ochii altuia, cu sprîncenele ridicate, fără nici o glumă, justificînd fiecare afirmație, argumentînd fără vehemență și fără teama că se repetă, ca niște profesioniști. Nu se întrerup unii pe alții și totuși dialogul e fluid, interlocutorul simte cînd e rîndul său să vorbească, ca-ntr-un duet bine sincronizat.
Pe măsură ce mă apropiam de serviciul meu, oamenii îmi păreau că arată din ce-n ce mai ponosiți, mai storși, mai ... uzați, da, ăsta-i cuvîntul. Cam asta-i tipologia pe care-o vezi pe-acolo.
Nu am detectat un șablon vestimentar. Am remarcat însă destule sacouri, dar și destui blugi. Cămăși monocrome. Mi s-a părut curios un timp îmbrăcat la costum și cu fular învelit în jurul gîtului, ca și cum și-ar fi pierdut paltonul. (Diminețile erau foarte reci și umede). Ulterior am mai remarcat acest stil vestimentar și prin oraș. Foarte mulți nu aveau deloc genți, doar o revistă sau nimic, mergeau cu mîinile goale. Ce meserii or fi avînd aceștia? E interesant că aici în Franța, spre deosebire aici, poți să-ți imaginezi la orice om avînd orice meserie.
Ah, frumoasele comune și mici orășele prin care treceam, cu case cochete, că păstrau un parfum din spiritul Franței profunde. Liniștite, adormite. Păcat că unele șosele au fost construite atît de aproape de ele, probabil în epoca celor "Trente Glorieuses" - ce i-or mai fi înjurat proprietarii pe constructori atunci! Clădirile de birouri îmi păreau arhi-suficiente. În Sèvres am trecut pe lîngă o poartă mare cu grilaj, la marginea căreia scria Piscine Municipale. (La noi ar fi avut cu siguranță un nume americanizat și impactant, dar acolo părea atît de natural, firesc, și încărcat de istorie). Și destule blocuri-rezidență, probabil de garsoniere, după arhitectura cu modele mici și regulate. Nasol să stai aici, mi-am spus, dar dacă nu prea ai încotro...
Se construiește. Dar se și dărîmă întîi ca să se construiască în loc clădiri mai moderne de birouri. Macarele, macarele. Cînd văd macarele îmi vine automat în minte o celebră melodie de pe vremea comunistă. (Dar altă melodie cu macarele nu s-a făcut, din cîte știu). Am trecut cu autobuzul pe lîngă un șantier, în Vélizy, și mă uitam prin geam. La un moment dat, în gardul înalt de tablă era o breșă și am văzut muncitori agitîndu-se de colo-colo printre stîlpii fundației recent puse, cu căștile colorate, cu hainele de asemenea colorate în culorile șantierului, ca-ntr-un joc de strategie. Colegii francezii se miră cînd le spun că-mi place să mă plimb prin zona de companii, de site-uri, să mă uit la clădirile funcționale.
În ultima dimineață, deși nu m-am mai dus la servici și trebuia să predau camera la 11, m-am trezit tot ca de obicei și m-am dus pînă pe Esplanadă pe de o parte ca să încerc o parte din acele senzații dintr-un punct de vedere mai detașat iar pe de altă parte ca să fac un pic de shopping, să nu mă-njure colegii de-acasă, și-așa unii destul de invidioși. Mă simțeam la fel de energic, îmi venea să intru în șuvoiul de lume și să știu că merg într-un loc al meu, așa că m-am simțit destul de derutat. Am intrat la librărie, am stat frumos la coadă la Paul și m-am dus afară pe Esplanadă să mănînc în tihnă, la aer, așteptînd ora nouă să se deschidă unele magazine. Apoi am intrat din nou, am stat la o coadă, mi-am luat o cafea cu un croissant pe o tăviță și am stat la o masă, uitîndu-mă la Grande Arche.
În primul rînd că toate localurile, cafenele, patiseriile, etc. sînt deschise și au destui clienți. Mă uitam din autobuz la clienții așezași la mese, luîndu-și micul dejun, arătînd destul de degajați, fără a părea grăbiți că întîrzie undeva. Cu siguranță și-au rezervat o marjă de timp pentru asta. Iar la patiseriile de genul Paul sau Brioche Dorée, sau în cafenele "à emporter" – peste tot erau mici cozi.
Cine spune că metroul din Paris e aglomerat, ăla n-a călătorit cu tramvaiul. Deși ajunge la intervale regulate, e atît de plin că abia ai de ce să te ții. De toate vîrstele, de la studenți pînă la oameni cu părul complet cărunt, și toate rasele, proporție aproximativ egală de femei și bărbați.
Cărțile pe care le citesc francezii în mijloacele de transport au în general un titlu necunoscut mie, și-s scrise de scriitori de care, iarăși, mărturisesc că n-am auzit. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost cînd în fața mea am văzut o femeie, la vreo 45-50 de ani, blond-cărunt, citind dintr-o carte jerpelită, lipită cu scotch, pe care-o ținea cu o mînă uscățivă. Am scanat în viteză este umărul ei, și am văzut că scria Rugăciuni de dimineață – în română! Părea atît de puternică și de detașată, emanînd un fel de energie. Poate adunîndu-și tăria pentru lupta cu xenofobia francezilor, care-o aștepta în ziua ce începea.
Libăria Virgin din Défense era deschisă la opt dimineața și avea destui clienți cît să formeze o coadă de vreo șase-șapte persoane la fiecare casă.
Oamenii discută atît de deschis, serios, uitîndu-se unii în ochii altuia, cu sprîncenele ridicate, fără nici o glumă, justificînd fiecare afirmație, argumentînd fără vehemență și fără teama că se repetă, ca niște profesioniști. Nu se întrerup unii pe alții și totuși dialogul e fluid, interlocutorul simte cînd e rîndul său să vorbească, ca-ntr-un duet bine sincronizat.
Pe măsură ce mă apropiam de serviciul meu, oamenii îmi păreau că arată din ce-n ce mai ponosiți, mai storși, mai ... uzați, da, ăsta-i cuvîntul. Cam asta-i tipologia pe care-o vezi pe-acolo.
Nu am detectat un șablon vestimentar. Am remarcat însă destule sacouri, dar și destui blugi. Cămăși monocrome. Mi s-a părut curios un timp îmbrăcat la costum și cu fular învelit în jurul gîtului, ca și cum și-ar fi pierdut paltonul. (Diminețile erau foarte reci și umede). Ulterior am mai remarcat acest stil vestimentar și prin oraș. Foarte mulți nu aveau deloc genți, doar o revistă sau nimic, mergeau cu mîinile goale. Ce meserii or fi avînd aceștia? E interesant că aici în Franța, spre deosebire aici, poți să-ți imaginezi la orice om avînd orice meserie.
Ah, frumoasele comune și mici orășele prin care treceam, cu case cochete, că păstrau un parfum din spiritul Franței profunde. Liniștite, adormite. Păcat că unele șosele au fost construite atît de aproape de ele, probabil în epoca celor "Trente Glorieuses" - ce i-or mai fi înjurat proprietarii pe constructori atunci! Clădirile de birouri îmi păreau arhi-suficiente. În Sèvres am trecut pe lîngă o poartă mare cu grilaj, la marginea căreia scria Piscine Municipale. (La noi ar fi avut cu siguranță un nume americanizat și impactant, dar acolo părea atît de natural, firesc, și încărcat de istorie). Și destule blocuri-rezidență, probabil de garsoniere, după arhitectura cu modele mici și regulate. Nasol să stai aici, mi-am spus, dar dacă nu prea ai încotro...
Se construiește. Dar se și dărîmă întîi ca să se construiască în loc clădiri mai moderne de birouri. Macarele, macarele. Cînd văd macarele îmi vine automat în minte o celebră melodie de pe vremea comunistă. (Dar altă melodie cu macarele nu s-a făcut, din cîte știu). Am trecut cu autobuzul pe lîngă un șantier, în Vélizy, și mă uitam prin geam. La un moment dat, în gardul înalt de tablă era o breșă și am văzut muncitori agitîndu-se de colo-colo printre stîlpii fundației recent puse, cu căștile colorate, cu hainele de asemenea colorate în culorile șantierului, ca-ntr-un joc de strategie. Colegii francezii se miră cînd le spun că-mi place să mă plimb prin zona de companii, de site-uri, să mă uit la clădirile funcționale.
În ultima dimineață, deși nu m-am mai dus la servici și trebuia să predau camera la 11, m-am trezit tot ca de obicei și m-am dus pînă pe Esplanadă pe de o parte ca să încerc o parte din acele senzații dintr-un punct de vedere mai detașat iar pe de altă parte ca să fac un pic de shopping, să nu mă-njure colegii de-acasă, și-așa unii destul de invidioși. Mă simțeam la fel de energic, îmi venea să intru în șuvoiul de lume și să știu că merg într-un loc al meu, așa că m-am simțit destul de derutat. Am intrat la librărie, am stat frumos la coadă la Paul și m-am dus afară pe Esplanadă să mănînc în tihnă, la aer, așteptînd ora nouă să se deschidă unele magazine. Apoi am intrat din nou, am stat la o coadă, mi-am luat o cafea cu un croissant pe o tăviță și am stat la o masă, uitîndu-mă la Grande Arche.
luni, 17 iunie 2013
Rută internă spre București
Nouăzeci la sută dintre pasagerii cursei Tarom de luni de la opt dimineață de pe ruta Timișoara-București erau bărbați, inclusiv doi dintre stewarzi, ceea ce nu numai că m-a neliniștit dar mi-a și creat o senzație de greață. Cu toții arătau a fi cam între două vîrste, erau îmbrăcați în costume destul de șifonate și răspîndeau un miros de deodorant care nu acoperea în întregime fumul de țigară impregnat în haine. Degajau o siguranță de sine amestecată cu o doză sănătoasă de răutate însă am detectat și un pic de patetism (o fi fost mahmureală?) pe figurile lor sinistre, ca niște cîini răi dar care caută din cînd în cînd o oarecare consolare sau ca niște bețivi ascultînd o lăută de jale într-o cîrciumă la ivirea zorilor. În autobuzul care ne conducea de la terminal la avion, auzeam împrejur discuții de genul: "Las c-o furat destul!" Iar altul îl completa prompt: "Să mai lase și pe altul!". Urmate de rîsete scîrboase, bășcălioase, în cor, tipice de fapt, cum se aud la noi la firmă în spațiul de fumat. Mă simțeam ca și cum eram în același avion cu tot clanul Soprano, plus alte vreo cîteva clanuri, și trebuie să mai adaug că avionul, un Boeing cu 300 de locuri, era plin ochi. Singura stewardeză era o tipă mică, rotundă, cu ochi suspicioși și care se vedea că face efoturi serioase de a fi politicoasă și serviabilă, dar se vedea clar că nu-i prea stă în firea ei să fie așa. Am comandat doar apă, fiindcă oricum țin regim. Mi-am pus la modul serios întrebarea: poate că eu sînt singurul om cinstit din tot avionul. În fond, trebuie să fie și cineva care muncește cinstit în țara asta, nu? De asta mă duc în Franța, unde nu știu ce-o să fac, dac-o să reușesc acolo, oh, mi-a zis, mai bine să nu mă gîndesc la asta acum, mai bine să amîn, am timp destul după ce-ajung. Niciodată nu mai fusesem pe ruta asta cînd mă duceam la Paris, dar, de cînd Austrian-ul s-a retras din Timișoara, în mod ciudat, cel mai ieftin zbor de la Timișoara spre Paris pe care l-am găsit a fost acesta, cu Taromul, prin București. Cînd m-am așezat pe locul meu, am văzut un păianjen mare în față, aproape de fereastră, și cîteva minute nu am știut ce să fac. Pînă la urmă mi-am luat inima-n dinți, am văzut că nu se uită nimeni, am scos șervețelul care acoperea spătarul scaunului din față, l-am prins în el, apoi l-am aruncat pe jos și l-am flecit bine de tot. Asta e, recunosc că n-a fost prea corect, dar riscam să-mi intre-n față la decolare. În fine. După ce-am decolat, destul de repede, am intrat imediat în norii albi, am deschis cartea pe care-o aveam în buzunar și am început să citesc, deși nu dormisem decît cîteva ore în noaptea trecută și eram destul obosit, dar după cîteva minute doar, am observat că norii s-au rărit și se vedea destul de bine în jos, (aveam locul la geam), așa că am lăsat-o și m-am uitat prin hublou. Am zburat destul de jos, dar nu aveam ruta afișată pe ecranele de deasupra, așa că habar n-aveam pe unde sînt. Am zburat pe deasupra unor munți golași, negri și pustii, incredibil de negri și de pustii, dar după ce-am trecut de ei, au început să apară și satele, la început înșirate de-a lungul cîte unui drum, apoi sate mai măricele, răspîndite pe un caroiaj de străzi. Oltenia? Mașinuțelor, de cînd nu v-am văzut de sus! Pe cînd era clar că ne apropiam de București, am remarcat lacurile, erau multe lacuri și cîteva petice de păduri, dese, cu forme geometrice neregulate, înconjurate de ogoare. Ce-aș mai putea să mă ascund într-una din ele, mi-am zis, nu știu de ce, poate mă gîndeam inconștient la Huckleberry Finn. După ce-am aterizat și m-am ridicat, am recunoscut, mai pe rîndurile din față (căci eu stăteam pe antepenultimul rînd), după panourile uriașe care-au împînzit orașul anul trecut, cîteva fețe de parlamentari. 6K euro pe lună pentru fiecare șacal jegos căruia i se mai și decontează tichetul pe deasupra, îți dai seama? Cred că unii au avut niște schimburi de opinii, poate divergențe, cu alți pasageri, fiindcă la intrarea în autobuz se uitau înapoi înspre avion și pufneau în rîs unii la alții. Eh, cam astfel de oameni călătoresc cu avionul pe rutele interne ale săracei noastre patrii. La întoarcere am întîlnit alte tipologii, dar despre întoarcere altă dată.
sâmbătă, 1 iunie 2013
Din nou vise-reper
Cu timpul, cele mai multe vise mi se destramă în minte. Știu. Ar trebui să mi le notez imediat, dar cum sînt mereu în întîrziere la servici... Kerouac a scris o carte întreagă numai cu visele pe care le-a avut. Citind-o, mi-am dat seama că nu mă pot compara cu el. Unele vise însă mi le amintesc cu minuțiozitate. Am mai scris aici despre astfel de vise. Unele sînt premoniții, altele mi le amintesc brusc, într-un moment satori.
Se făcea că eram în Olanda, stăteam într-un apartament situat într-un cartier de blocuri cu patru etaje, ca la noi, dar cărămizii și cu geamuri mari. Era pustiu. Trebuia să mă duc undeva, așa că am luat-o pe jos pe un drum pietonal paralel cu șoseaua, îndreptîndu-mă la periferie. Mi-era teamă să nu mă atace cineva. Am mai fost acolo și-n realitate, dar nu știu să localizez exact. Mi-am dat seama că m-am dus prea mult într-o direcție, am traversat, m-am învîrtit pe acolo, pînă la un gard. Era un sit industrial părăsit transformat într-un talcioc, cu artizanat, m-am învîrit puțin pe-acolo pînă mi-am dat seama că n-avea rost să mai zăbovesc. Așa că m-am întors în cartier, se făcuse seară, apoi noapte, luminile se aprindeau la cîteva apartamente. Nu mai știam unde stau, am văzut lumină într-un un mic local de la parterul unui bloc, m-am îndreptat acolo, proprietarul s-a bucurat cînd m-a văzut și mi-a zis să am puțin grijă de local pînă se duce el undeva. M-am învîrtit înăuntru, am văzut că era mult mai mare decît credeam. Un hol ducea într-o curte interioară unde era amenajat un garaj și cîteva mese și m-am simțit bine, acasă.
Acesta l-am avut mai demult, acum vreo șapte ani, dar încerc să-mi amintesc. Eram la București, era iarnă, și-mi era frig. Mergeam cu picioarele goale și nu mai știam unde-mi lăsasem pantofii, am ajuns la o casă mare și liniștită, unde stătea un fost coleg, care mă chemase la el. Am ajuns, dar el era cu o fată și trebuia să plece, mi-a spus că pot să stau aici pînă se întoarce, eu i-am spus că dacă întîrzie mult, eu plec. În casă era liniște, și m-am decis să merg prin oraș. Am mers prin magazine, dar cele mai multe erau la gară, așa că am luat-o în direcția aia, am ajuns acolo, era un tren rapid care te ducea înapoi centru, l-am luat și am ajuns la un shopping center unde căutam cărți, era un perete mare doar cu cărți și reviste, erau interesante dar nu exact ce doream eu, cineva mi-a spus că mai există cărți și-n altă parte, așa că m-am plimbat, am luat liftul și pe benzile rulante ca-n aeroport. Peisajul de afară arăta la fel ca zona din magazinul Bega, și mi-am dat seama că-s în Timișoara.
Am visat că trebuia să plec la Paris și totuși nu eram așa sigur că fac bine. Unii îmi spuneau să mai aștept, dar mă gîndeam, ah, dar mi-e atît de dor, trebuie să merg acum. Pe drumul spre aeroport, am trecut pe un pod boltit peste un rîu, ca cel din Calea Șagului. Apoi peisajul a început să se degradeze, clădirile deveneau din ce-n ce mai părăginite, apoi erau doar schele. Nesiguranța a crescut pînă am ajuns aproape de aeroport, și acesta era la fel de părăginit că dac-ar fi bătut vîntul mai tare, s-ar fi destrămat, și mi s-a făcut teamă, am zis hai să întoarcem. Așa că am întors și după ce-am trecut iarăși podul, peisajul revenea la normal pe măsură ce ne mergeam mai mult, am văzut și copaci, am cotit-o la dreapta, și m-am liniștit. (Ăsta s-a dovedit a fi un vis premonitoriu, avusesem ocazia să plec în Franța pentru cîteva luni, dar nu treaba s-a mai concretizat).
Am ajuns prea devreme la Vélizy, era noapte și sit-ul era încă închis, am așteptat în hol, era o mică braserie, am mîncat ceva, era ca într-un aeroport. Am decis să mă mai plimb împrejur, era și o pădurice, am urcat puțin, m-am uitat în jos și de acolo sit-ul luminat semăna cu o ilustrație SF cu o stație lunară, iar împrejur am văzut că mai sînt multe altele, la fel.
Acesta l-am avut recent. Eram la București și mai aveam suficient timp pînă pleacă trenul. Era seară și m-am decis să caut un restaurant. Peste tot era ocupat și aglomerat, pînă la urmă am găsit unul, avea pereții de sticlă și-mi plăcea că puteam să văd peisajul mizer dimprejur, ce părea neschimbat din ultimii patruzeci de ani. Deodată, un bloc turn, cu multe scări, a început să se clatine și a căzut, dar mi-am dat seama că era doar fațadă, oricum, m-am speriat și am vrut să fug însă oamenii de la masă, majoritatea tineri yuppie, mai tineri ca mine, păreau calmi, de parcă era un fenomen normal, obișnuit. Nu era fum, nimic, totuși m-am grăbit să ies și să plec repede de acolo.
Eram într-o gară pustie de țară, o haltă, și așteptam un accelerat. Mă plimbat încolo și-ncoace pe peron, era ziuă și cald, soarele sus pe cer. Trenul a sosit, am urcat, era aglomerație, oamenii stăteau pe culoare, discutau, părea că toți se cunosc între ei. Mi-am dat seama că mergeam în direcție greșită, eu voiam spre Timișoara. Am coborît la prima stație, tot o haltă, prin Oltenia. Am luat alt tren, care mergea în sens invers, același tip de oameni și acolo, la fel, se cunoșteau toți, mă uitam pe geam, șantierele de lîngă Porțile de Fier. Cineva mi-a povestit ce frumos e în Banat, în Caransebeș, și mi-am zis ce-ar fi să mă opresc puțin acolo.
Mergeam cu mașina undeva în Nord, spre Arad, pe autostradă. La o bifurcație, în preajma urcării unui deal, trebuia s-o luăm la stînga, dar am luat-o la dreapta, deși știam că ne poate paște un pericol acolo. M-am uitat în spate și ne gîndeam că nu-i prea tîrziu să ne întoarcem, așa că ne-am întors, dar apoi, ajungînd la aceeași intersecție, am luat-o tot la dreapta. De-acum vom vedea, mi-am zis. Am condus prin niște serpentine abrupte, fără parapeți pe margine, cum am văzut în munții din Provence. Am ajuns într-o stațiune, semăna cu Moneasa, dar nu era ea. Lume multă, mașini. Ar fi fost bine să rămînem aici, lumea era la picnic, la plajă, caming, dar am vrut să megem mai departe, undeva în jos unde nu erau oameni, și peisajul era mai înfricoșător. Ne-am întors (nu mai știu dacă eu conduceam și nici cu cine mai eram în mașină) la stațiune, dar lumea începea să plece. Am mai stat puțin,, am găsit deschis și un chioșc de unde ne-am luat ceva (nu mai țin minte ce) și ne gîndeam la pericolele drumului de întoarcere acasă.
Eram la Mare, ajunsesem dis-de-dimineață și nu eram sigur c-am să găsesc cazare. Stăteam cu bagajele pe faleză, mă uitam la lumea care începea să sosească la plajă, pîn-a venit șeful, directorul firmei, să ne spună să mergem cu el. Am ajuns în niște galerii, la subsol, ca într-un mare centru comercial, însă underground, care avea și camere de hotel, și ne-am găsit fiecare o cameră unde să stăm. Mi-am zis că nu e rău, ba chiar treptat începeam să mă simt din ce-n ce mai bine. M-am dus iar pe plajă, lîngă o parcare, și i-am sunat pe ai mei, le-am spus că sînt bine. Mă uitam la mare, de data asta mai liniștit și mă gîndeam la cîte-aș putea face în următoarele luni. Perspectivele îmi păreau bune.
Se făcea că eram în Olanda, stăteam într-un apartament situat într-un cartier de blocuri cu patru etaje, ca la noi, dar cărămizii și cu geamuri mari. Era pustiu. Trebuia să mă duc undeva, așa că am luat-o pe jos pe un drum pietonal paralel cu șoseaua, îndreptîndu-mă la periferie. Mi-era teamă să nu mă atace cineva. Am mai fost acolo și-n realitate, dar nu știu să localizez exact. Mi-am dat seama că m-am dus prea mult într-o direcție, am traversat, m-am învîrtit pe acolo, pînă la un gard. Era un sit industrial părăsit transformat într-un talcioc, cu artizanat, m-am învîrit puțin pe-acolo pînă mi-am dat seama că n-avea rost să mai zăbovesc. Așa că m-am întors în cartier, se făcuse seară, apoi noapte, luminile se aprindeau la cîteva apartamente. Nu mai știam unde stau, am văzut lumină într-un un mic local de la parterul unui bloc, m-am îndreptat acolo, proprietarul s-a bucurat cînd m-a văzut și mi-a zis să am puțin grijă de local pînă se duce el undeva. M-am învîrtit înăuntru, am văzut că era mult mai mare decît credeam. Un hol ducea într-o curte interioară unde era amenajat un garaj și cîteva mese și m-am simțit bine, acasă.
Acesta l-am avut mai demult, acum vreo șapte ani, dar încerc să-mi amintesc. Eram la București, era iarnă, și-mi era frig. Mergeam cu picioarele goale și nu mai știam unde-mi lăsasem pantofii, am ajuns la o casă mare și liniștită, unde stătea un fost coleg, care mă chemase la el. Am ajuns, dar el era cu o fată și trebuia să plece, mi-a spus că pot să stau aici pînă se întoarce, eu i-am spus că dacă întîrzie mult, eu plec. În casă era liniște, și m-am decis să merg prin oraș. Am mers prin magazine, dar cele mai multe erau la gară, așa că am luat-o în direcția aia, am ajuns acolo, era un tren rapid care te ducea înapoi centru, l-am luat și am ajuns la un shopping center unde căutam cărți, era un perete mare doar cu cărți și reviste, erau interesante dar nu exact ce doream eu, cineva mi-a spus că mai există cărți și-n altă parte, așa că m-am plimbat, am luat liftul și pe benzile rulante ca-n aeroport. Peisajul de afară arăta la fel ca zona din magazinul Bega, și mi-am dat seama că-s în Timișoara.
Am visat că trebuia să plec la Paris și totuși nu eram așa sigur că fac bine. Unii îmi spuneau să mai aștept, dar mă gîndeam, ah, dar mi-e atît de dor, trebuie să merg acum. Pe drumul spre aeroport, am trecut pe un pod boltit peste un rîu, ca cel din Calea Șagului. Apoi peisajul a început să se degradeze, clădirile deveneau din ce-n ce mai părăginite, apoi erau doar schele. Nesiguranța a crescut pînă am ajuns aproape de aeroport, și acesta era la fel de părăginit că dac-ar fi bătut vîntul mai tare, s-ar fi destrămat, și mi s-a făcut teamă, am zis hai să întoarcem. Așa că am întors și după ce-am trecut iarăși podul, peisajul revenea la normal pe măsură ce ne mergeam mai mult, am văzut și copaci, am cotit-o la dreapta, și m-am liniștit. (Ăsta s-a dovedit a fi un vis premonitoriu, avusesem ocazia să plec în Franța pentru cîteva luni, dar nu treaba s-a mai concretizat).
Am ajuns prea devreme la Vélizy, era noapte și sit-ul era încă închis, am așteptat în hol, era o mică braserie, am mîncat ceva, era ca într-un aeroport. Am decis să mă mai plimb împrejur, era și o pădurice, am urcat puțin, m-am uitat în jos și de acolo sit-ul luminat semăna cu o ilustrație SF cu o stație lunară, iar împrejur am văzut că mai sînt multe altele, la fel.
Acesta l-am avut recent. Eram la București și mai aveam suficient timp pînă pleacă trenul. Era seară și m-am decis să caut un restaurant. Peste tot era ocupat și aglomerat, pînă la urmă am găsit unul, avea pereții de sticlă și-mi plăcea că puteam să văd peisajul mizer dimprejur, ce părea neschimbat din ultimii patruzeci de ani. Deodată, un bloc turn, cu multe scări, a început să se clatine și a căzut, dar mi-am dat seama că era doar fațadă, oricum, m-am speriat și am vrut să fug însă oamenii de la masă, majoritatea tineri yuppie, mai tineri ca mine, păreau calmi, de parcă era un fenomen normal, obișnuit. Nu era fum, nimic, totuși m-am grăbit să ies și să plec repede de acolo.
Eram într-o gară pustie de țară, o haltă, și așteptam un accelerat. Mă plimbat încolo și-ncoace pe peron, era ziuă și cald, soarele sus pe cer. Trenul a sosit, am urcat, era aglomerație, oamenii stăteau pe culoare, discutau, părea că toți se cunosc între ei. Mi-am dat seama că mergeam în direcție greșită, eu voiam spre Timișoara. Am coborît la prima stație, tot o haltă, prin Oltenia. Am luat alt tren, care mergea în sens invers, același tip de oameni și acolo, la fel, se cunoșteau toți, mă uitam pe geam, șantierele de lîngă Porțile de Fier. Cineva mi-a povestit ce frumos e în Banat, în Caransebeș, și mi-am zis ce-ar fi să mă opresc puțin acolo.
Mergeam cu mașina undeva în Nord, spre Arad, pe autostradă. La o bifurcație, în preajma urcării unui deal, trebuia s-o luăm la stînga, dar am luat-o la dreapta, deși știam că ne poate paște un pericol acolo. M-am uitat în spate și ne gîndeam că nu-i prea tîrziu să ne întoarcem, așa că ne-am întors, dar apoi, ajungînd la aceeași intersecție, am luat-o tot la dreapta. De-acum vom vedea, mi-am zis. Am condus prin niște serpentine abrupte, fără parapeți pe margine, cum am văzut în munții din Provence. Am ajuns într-o stațiune, semăna cu Moneasa, dar nu era ea. Lume multă, mașini. Ar fi fost bine să rămînem aici, lumea era la picnic, la plajă, caming, dar am vrut să megem mai departe, undeva în jos unde nu erau oameni, și peisajul era mai înfricoșător. Ne-am întors (nu mai știu dacă eu conduceam și nici cu cine mai eram în mașină) la stațiune, dar lumea începea să plece. Am mai stat puțin,, am găsit deschis și un chioșc de unde ne-am luat ceva (nu mai țin minte ce) și ne gîndeam la pericolele drumului de întoarcere acasă.
Eram la Mare, ajunsesem dis-de-dimineață și nu eram sigur c-am să găsesc cazare. Stăteam cu bagajele pe faleză, mă uitam la lumea care începea să sosească la plajă, pîn-a venit șeful, directorul firmei, să ne spună să mergem cu el. Am ajuns în niște galerii, la subsol, ca într-un mare centru comercial, însă underground, care avea și camere de hotel, și ne-am găsit fiecare o cameră unde să stăm. Mi-am zis că nu e rău, ba chiar treptat începeam să mă simt din ce-n ce mai bine. M-am dus iar pe plajă, lîngă o parcare, și i-am sunat pe ai mei, le-am spus că sînt bine. Mă uitam la mare, de data asta mai liniștit și mă gîndeam la cîte-aș putea face în următoarele luni. Perspectivele îmi păreau bune.
vineri, 3 mai 2013
Solitudine în Paris
Poți să trăiești retras chiar și într-un oraș mare și aglomerat ca Parisul. Să-ți vezi doar de viața ta, de munca ta, de cărțile tale, să-ți consideri studioul ca peștera unui călugăr, nelăsîndu-te atras de nimic din ceea e trecător, evenimente sociale, convulsii politice, etc. În fond, Parisul e un oraș atemporal, nu? Ca un fel de Cioran, însă mai deschis față de ce e nou, totuși, observator al contemporaneității, al oamenilor. Sau ca Jack Kerouac în "Desolation Angels", dar nu locuind în mijlocul pădurii, ci undeva în marea de acoperișuri. Ce interesant ar fi să treci prin viață ca Omul Invizibil, sau ca un fluture, să sorbi seva din fiecare clipă, să distilezi zeitgeist-ul în artă.
Însă am avut și momente cînd, după ce m-am plimbat destul prin Paris, înspre seară, am realizat deodată că sînt singur. Mă uit prin geam în restaurantele închise, sau la terase, în care oamenii discută, socializează, atît de stilați, de superiori. De toate vîrstele, toți eleganți. Ce fel de oameni sînt? Toți îmi par intelectuali, artiști sau cadre superioare. Și mă gîndesc atunci că-mi lipsește căldura umană, c-aș vrea și eu să fac parte din lumea aia, o lume care mie mi-e inaccesibilă. Arăt ca ei, dar nu sînt ca ei, nu vorbesc ca ei, nu mă comport ca ei. Aș vrea să mă așez și eu undeva, dar peste tot e aglomerație, e plin-ochi, cupluri, grupuri. În parcuri vezi cupluri cu copii, oameni care discută sau citesc, sau se plimbă relaxat, fiecare pare perfect integrat în mediul său. Dar rezist tentației de-a mă întoarce acasă, la colegii mei proști est-europeni. Așa că-mi scot cartea din buzunar și citesc în lumina aurie a ultimelor raze de soare din Tuilleries.
Însă am avut și momente cînd, după ce m-am plimbat destul prin Paris, înspre seară, am realizat deodată că sînt singur. Mă uit prin geam în restaurantele închise, sau la terase, în care oamenii discută, socializează, atît de stilați, de superiori. De toate vîrstele, toți eleganți. Ce fel de oameni sînt? Toți îmi par intelectuali, artiști sau cadre superioare. Și mă gîndesc atunci că-mi lipsește căldura umană, c-aș vrea și eu să fac parte din lumea aia, o lume care mie mi-e inaccesibilă. Arăt ca ei, dar nu sînt ca ei, nu vorbesc ca ei, nu mă comport ca ei. Aș vrea să mă așez și eu undeva, dar peste tot e aglomerație, e plin-ochi, cupluri, grupuri. În parcuri vezi cupluri cu copii, oameni care discută sau citesc, sau se plimbă relaxat, fiecare pare perfect integrat în mediul său. Dar rezist tentației de-a mă întoarce acasă, la colegii mei proști est-europeni. Așa că-mi scot cartea din buzunar și citesc în lumina aurie a ultimelor raze de soare din Tuilleries.
joi, 2 mai 2013
Mini-vacanță zgomotoasă
Există momente, puține, e drept, cînd îți spui că totuși parcă se merită. Se merită să mergi zi de zi la servici, merită să-ți continui viața în acest fel. De exemplu momentele premergătoare concediului, ca alaltăieri, cînd peste atmosfera de la lucru plutea o senzație de libertate. În sfîrșit, o vacanță, chiar dacă ține doar șase zile: Întîi Mai, o punte, apoi Paștele. De regulă îmi place să stau în casă și să citesc o carte sau să frunzăresc Net-ul, eventual cîte-un filmuleț, adică să-mi revin, să mă reconectez cu mine însumi. Oricum, nu cred că se poate recupera în cîteva zile tot timpul pierdut, somnul, nu cred în astfel de recuperări, dar mai bine decît nimic. De ce nu avem mai des astfel de momente? Este cald ca vara, stau cu geamul deschis toată ziua și aș sta și noaptea dacă n-ar fi atîtea zgomote. Noaptea parcă toată lumea se plimbă prin oraș cu mașinile. E un vuiet constant. Chiar și ziua este un zgomot de fond etern, bormașini, cîte-un bețiv își strigă confratele, și oameni care vorbesc în general tare, copii care țipă, auzi aspiratoare, claxoane, mașini de gunoi, tomberoane, uși trîntite, alarme, unul își repara motorul la mașină, în depărtare se aud foarte des și periodic sirene, sirene... Noaptea cred că pe-undeva sînt curse de motociclete. Lumea e dezlănțuită. Și-au luat toți concediu ca să robotească pe-acasă sau n-au bani să plece naibii undeva și atunci colindă terasele, sau se vizitează unul pe altul. Sau nu și-au luat deloc concediu și așa sună o zi obișnuită? Nu prea cred, am mai stat eu acasă și-n alte zile și nu era așa gălăgie. Sper să se potolească de Paște. Azi-noapte pe la unu, unu și ceva, cînd mă uitam la un film, s-a luat curentul. A ținut-o așa vreo 45 de minute. Ca o amintire din epoci de demult: tot cartierul în beznă, ca o pedeapsă divină pentru păcatele locuitorilor orașului. Se mai întîmplă să avem și întreruperi de curent. Bine c-aveam ipod-ul încărcat.
miercuri, 1 mai 2013
Aprilie, de la iarnă la vară
Mi-am îndeplinit unul dintre dezideratele la care mă gîndeam mai demult, acela de a scrie aici, pe blog, în fiecare zi a unei luni. Am mai început să fac asta și-n februarie, dar atunci gripa m-a împiedicat să trec de șapte zile. N-am avut niciodată subiectele în cap dinainte și la început mă gîndeam că n-o să reușesc, uneori abia după unșpe noaptea mi-a venit o idee. Și nici n-am scris despre tot ceea ce am făcut, mai mult aberam generalități, adesea fiind cu mintea în altă parte. N-am scris de exemplu despre operația Mamei și emoțiile pe care le-am avut, și pe care ea le-a avut, operație care din fericire a reușit, despre vizitele la spital, cînd am ținut-o de mînă seara, după operație, cum i-am vegheat perfuzia să nu se întrerupă și să nu i se umfle mîna, discuțiile la telefon, despre nervii ei de acolo cînd Tata nu i-a adus supa în termos, despre nervii lui Tata de acasă, apoi ieșirea din spital, energia pe care Mama a avut-o în zilele imediat următoare, spălînd geamurile și schimbînd pămîntul la toate ghivecele de pe balcon, pînă a început să-i curgă iar sînge și medicul i-a spus să nu mai facă deloc efort, că încă are o sondă în ea, și acum sperăm într-o convalescență cît mai scurtă și o pregătire psihologică pentru înc-o operație, mai încolo. N-am scris nici despre pregătirile pe care le-am făcut pentru viitoarea delegație de trei zile în Franța, de peste două săptămîni, unde voi merge din fericire singur (adică sper că singur): căutat pe Net, rezervări via Intranet prin tool-ul acela interesant dar care te limitează ca preț și opțiuni, de exemplu va trebui să plec mai întîi la București și de acolo iau legătura directă spre Roissy, nu pot să înțeleg de ce e mai iefin așa, zbor cu Taromul, aș fi preferat să tranzitez printr-un aeroport mai civilizat, nu Otopeni, dar asta e, bine că am găsit cazare tot în Courbevoie, e mai departe dar îmi place mult acolo, în fond am mai stat în acel loc cîteva luni și nu-mi place să schimb locațiile, apoi activarea cardului prin telefon sunînd în UK unde-am vorbit cu unul care avea dicția lui Mark Knopfler. Nu cred c-am scris nici despre faptul c-am reînceput să mănînc în oraș, (nu îmi mai aduc mîncare de acasă în sufertaș, doar un sendvici și o banană), și am constatat că absolut peste tot e cam condimentată pentru regimul meu, chiar și la cantina nouă. Vremea s-a schimbat de la începutul lunii, cînd cerul era umplut cu nori gri ca lupii ameninințînd primăvara, încercînd s-o țină departe, care se vedea în copacii înmuguriți, dar nu și-n aer, unde încă se simțea iarna, iar apoi inevitabil norii au dispărut, și în cele din urmă primăvara s-a răzbunat și iată că ne dă temperaturi de peste treizeci de grade.
marți, 30 aprilie 2013
Șaptezecii
Există perioade de timp de care-și mai aduce aminte din ce în ce mai puțină lume, pînă ce treptat mă tem că vor ajunge să dispară. Uite, de exemplu perioada anilor șaptezeci. Cine se mai gîndește la ei? Eu, care eram mic, și am nostalgia copilăriei, unii colegi de generație care-s abonați și ei prin FB la grupuri nostalgice, părinții mei și prietenii lor de generație, care aveau douăzeci și ceva de ani în anii șaptezeci și care acum sînt la pensie și regretă timpurile acelea, poate cîțiva antropologi care poate vor căuta cîndva ceva, nu știu ce, poate o utopie, asta dacă va mai exista o țară numită România, sau o limbă română. Ce vremuri! Mai vezi frînturi în filmele din acea perioadă, uitîndu-te cum era îmbrăcată lumea, (și se îmbrăcau mai îngrijit, nu ca acum), la mașini (poate și de-aia îmi plac acum mașinile vechi). Grătarele de întîi mai, emisiunile de la televizorul alb-negru, cu aceeași artiști, (îmi amintesc cum toată familia se oprea din lucru și fugea în camera cu televizorul cînd la o emisiune de divertisment apărea Anda Călugăreanu de exemplu), apoi șlagăre, filme cu aceiași actori, serialele de sîmbătă seara, almanahurile, discuțiile despre Campionatul Mondial din Mexic, cartierele nou construite în care se mută oameni optimiști ai muncii, Radio Europa Liberă, sticlele de lapte cu gît gros, patinele cu patru rotile, șamd. Cînd mă gîndesc la anii șaptezeci, îmi imaginez o epocă însorită, o epocă o lipsei de stres, în care fiecare avea un loc de muncă, la un iz de hippie. Dar știu că nu era chiar așa. La noi mai erau rus in urbe care tot soseau și soseau și mai coborau ștacheta. Dar starea asta de fapt exista nu numai la noi, ci și-n Occident. Dac-ar fi să-mi aleg o perioadă în care să trăiesc, aș alege indiscutabil anii șaptezeci, poate chiar și șaizeci, da, și șaizeci. Preferabil în Occident, și de și mai preferință în Franța, și da, la Paris. Sau, mai pe larg, în perioada trente glorieuses. Culeg avid de pe Net fotografii din acea epocă și mă uit la toate filmele franțuzești de atunci, nu mă interesează că-s slabe. Nu m-ar deranja lipsa Internetului, serios, nu prea cred că i-aș simți lipsa. Existența revistelor și posibilitatea materială de a ți le procura pot compensa fără probleme IT-ul. De altfel cred că vîrful civilizației umane s-a atins în anii 60 și 70. Apoi nu știu ce s-a întîmplat cu lumea. Au venit guvernele de dreapta în Occcident, Estul și-a dovedit falimentul. Asta să fie ceea ce i-a înrăit pe oameni? Filmele și cărțile violente? Oameni prea ocupați cu munca și-au neglijat copiii pînă au ajuns imbecili? Prostul gust promovat prin televiziunile prin cablu apărute? Fast-food-urile? Douglas Coupland spunea într-un interviu că dintre toate civilizațiile umane dispărute, cel mai mult regretă "the seventies". Și atunci cum să nu crezi în comunicarea sufletelor? Există o stare globală a omenirii, omenirea intercomunică, moda, curentele literare nu țin cont de granițe. Va ajunge cineva să spună peste ani și ani că e nostalgic după această perioadă de acum, anii 2000? Probabil că da, dar eu unul nu cred c-o să afirm vreodată asta.
luni, 29 aprilie 2013
Primăvară
Perioada primăverii trece cel mai repede. Parcă niciodată n-ai destul timp să te bucuri de aerul parfumat, de florile de pe alei, de energia din aer, de fetele frumoase pe care le vezi trecînd pe stradă. Îți vine să-ți petreci tot timpul în parc, pe o bancă, uitîndu-te cum curge rîul, îmbătat de mirosul ierbii crude și a copacilor în floare, a gardurilor vii înmugurite. Te bucuri cînd vezi în jurul tău oameni fericiți, îndrăgostiți care se plimbă îmbrățișați, sau femei care-și plimbă copilul cu căruciorul, (și parcă-s din ce în ce mai multe), vezi fete și băieți îmbrăcați șic discutînd relaxat, sau citind absorbiți o carte sub cerul de azur. Ai observat că primăvara cărțile pe care le citești ți se impregnează mai bine în subconștient? Uneori adormi cu o carte în mînă. Dar simți în jurul tău că lucrurile încep să se precipite și ești atras de tot felul de activități: proiectele de la servici se apropie de termenul limită, ai de făcut curățenia de Paști, începi să-ți faci planuri pentru concediul din vară. Și toate astea nu le faci cu mintea lucidă, ci îmbibat de energia naturii din jurul tău, de parcă seva vegetației exuberante te atrage hipnotic în curentul său. "Verde crud, verde crud... / Mugur alb, și roz și pur, / Vis de-albastru și azur, / Te mai văd, te mai aud!" (George Bacovia). Mai știi interpretarea Andei Călugăreanu? Cînd erai la facultă în perioada asta te gîndeai cu o parte a minții la examene, cu alta la lunga vacanța ce va veni, sau la cum o să fie cînd vei lucra, iar acum ai ajuns să trăiești numai pentru cele trei săptămîni de concediu din vară, pe orbita cărora ți se învîrte acum viața. Tempus fugit.
duminică, 28 aprilie 2013
Vîrste
Totul a început odată cu terminarea facultății. Deodată, mi-am dat seama că nu mai am nici un cunoscut de vîrsta mea în jurul meu. Unde naiba s-au volatilizat cu toții, și-au găsit fiecare servicii pe undeva, (și unde, în România ultimei părți a anilor nouăzeci, că doar nu s-or fi făcut cu toții profesori?), sau chiar au plecat cu toții în străinătate? În schimb la toate job-urile pe care care le-am avut am întîlnit în general oameni mai tineri ca mine, doar rareori cîte unul mai puțin mai în vîrstă care de regulă pleca foarte repede dincolo, cîștigător al unei loterii a vizelor sau al unei burse ori cu "chemare" de la un prieten mai mare sau o rudă. De fapt exista un curent puternic de opinie privința asta. "Cum, tu nu ți-ai depus încă actele?" - m-a întrebat o fostă colegă cînd m-am întîlnit cu ea la facultă, venind să-și ia diploma. Era o situație de neimaginat, înțelegi. Scopul era să te cari naibii din țară, și asta cu cît mai repede, cu atît mai bine. Și astfel din toată Universitatea aia plină ochi, supra-aglomerată, cu ciorchini de studenți pe coridoare, în sălile de curs și de lectură, și pe trepte, am rămas puțini de tot. Poate din comoditate, din teamă, din complexe că nu sîntem pregătiți, din faptul că mai aveam aici ceva, totuși, sau poate că din optimism, în fond, să recunoaștem, nu era chiar rău. Astfel, prin acest exod s-a creat un gol generațional sau măcar semi-generațional. Apoi distanța asta dintre vîrste a tot crescut. În loc de un an-doi diferență între mine și colegi a ajuns de trei, patru ani la primul job mai serios, și tot continuă să crească, iar acum am chiar colegi de servici care s-au născut după nouăzeci. Și nu numai atît. La televizor și la radio începea să apară muzica aia proastă, diferită de șlagărele abstracte cu care se confunda muzica românească de pînă atunci, cîntată de tot felul de personaje mai tinere, din ce în ce mai tinere. La început nu-mi venea să cred cînd am văzut colegi ascultînd la căști porcăriile alea, dar puțin mai tîrziu nu m-a mai deranjat , ba chiar am descoperit cîteva hit-uri acceptabile (departe totuși de jazz-ul meu din suflet, dar cine mai asculta atunci jazz?). Terasele, pizzeriile, magazinele, tramvaiele, răsunau peste tot de astfel de muzică, ca și MTV-ul local. (Apropo, întotdeauna am preferat VH1 în detrimentul MTV-ului.) Așa că întotdeauna numărul celor născuți după mine mi s-a părut că a fost (și chiar este) covîrșitor mai mare. Pentru că nu prea mai văd oameni de vîrsta mea împrejurul meu. Cred (deși nu am date statistice) că numărul celor născuți după mine este covîrșitor mai mare. În fond baby-boomer-ii au apărut în România mai tîrziu decît în Occident, așa că X-erii au apărut și mai încolo, abia la finele anilor șaptezeci și-n anii optzeci. Mama îmi spunea că pe atunci lumea nu se prea grăbea să facă copii. Dar eu unul nu mă consider X-er. Nu mi se aplică nici una din caracteristicile X-erilor, ci mai mult cele din Generația Y. Așa că, deși mereu am avut (și încă mai am, recunosc) impresia că-s imatur, că arăt și gîndesc imatur pentru vîrsta pe care o am, și că arăt mai tînăr, iată că am trăit în general într-o societate cu oameni mult mai tineri ca mine. Toți cunoscuții cu care mă mai întîlnesc din cînd în cînd mi se par că arată acum prea îmbătrîniți, mult prea îmbătrîniți pentru vîrsta lor: fete cu labe de gîscă la ochi, cu ochii uscați, băieți cu părul albit. Iar acum văd mereu în jurul meu tineri care se descurcă mai bine decît mă descurcam eu la vîrsta lor. E și normal, există mai multe job-uri, există și Net-ul care informează. Din fericire, între mine și ei, nu există prăpastia asta psihologică, de tipul care există față de mai mari cu cinci, zece ani mai mari ca mine. Deși am dezvoltat chiar complexe. În general mă cam feresc să-mi spun vîrsta. La început din cauză că mă consideram prea tînăr, acum că-s prea mare ca vîrstă față de cei din jur. Astfel niciodată n-am fost la locul meu, în mediul meu. Am dezvoltat și un alt tip complex: după ce mă uit la un film și caut pe imdb actorii și văd că erau mai tineri ca mine, mă cuprinde de-a dreptul o depresie. Sau cînd aflu că actorii din filmele preferate aveau la momentul filmării aceeași vîrstă pe care-o am acum, sau chiar mai tineri. La fel cu scriitorii care-au debutat de tineri (de fapt toți au debutat de tineri). Parcă mai demult oamenii se maturizau mai repede. În fond, cînd se spune că "the thirties are the new twenties" nu la asta se referă? Asta e și o chestie personală, o problemă psihologică, nu generațională, dar în fond ăsta e un blog personal.
sâmbătă, 27 aprilie 2013
(Non-)Conspirație
Nu prea cred în conspirații, mai ales dacă-s mondiale. Nu a existat nici o perioadă în istoria modernă și contemporană care să fie total lipsită de convulsii, de crize, războaie, boli sau amenințări de tot felul. Deși mă gîndesc uneori că parcă există un plan global special făcut ca să țină lumea, omenirea, mereu preocupată și îngrijorată de ceva. Poate că motivul este că majoritatea oamenilor s-ar plictisi și le-ar veni tot felul de idei proaste dacă n-ar mai avea grija zilei de mîine, lucru care s-ar fi dovedit prin studii sociologice, n-am văzut nici auzit. În fine. Pe scurt, după căderea cortinei de fier s-au mai inventat cîteva războaie, apoi imediat terorismul. Apoi n-au mai știu ce să facă și venit (sau a trebuit să vină, sau "au inventat") așa zisa criză. Sau poate și pentru a gestiona cu prudență resursele Pămîntului. Deși la cît de ocupați sînt oamenii din era asta dot-com, cred că s-ar putea începe liniștit să se renunțe și la criză, fiindcă oricum mare parte din populației își petrece timpul cu ochii lipiți de un ecran, gata zombizați, din ce în ce mai incapabili de o acțiune. Pâine și circ, spuneau romanii, supermarket-uri și ecrane (gadgeturi, pc-uri, tv, net) spunem noi. Cam ăsta e un mod de a vedea lucrurile. Pe de altă parte, nu-s convins că astfel de lucruri s-ar putea totuși provoca. Economia nu e o știință, e un fel de șarlatanie, cum ne spunea un prof de la facultă, nimeni nu poate prevedea așa ceva, în genul să se aplice un algoritm, o formulă matematică pentru a se acționa la nivel mondial. Cine să hotărască, cîțiva oameni bogați care se întîlnesc la Davos, Bill Gates și alții de teapa lui? Nu cred că sînt suficient de inteligenți pentru asta, plus că într-o societate atît de deschisă, lucrurile ar ieși imediat la suprafață. Cred că e mai degrabă vorba de incompetență, amatorism, lucruri care se extind, cauzate de bolile societății: incapacitatea de a se concentra un timp mai îndelung, information-overload, ș.a. Pe măsură ce devin tot mai bun pe plan(ul meu) profesional, observ două lucruri: numărul incompetenților crește și că eu devin din ce în ce mai idiot în ceea ce privește celălalte lucruri.
vineri, 26 aprilie 2013
Somnolență de vineri
Există zile cînd totul mi se desfășoară în fața ochilor ca într-un acvariu. Totul e mai lent și pe alocuri deformat. Și totuși, în același timp mă simt lucid. Funcționez cu o viteză scăzută care mă face să observ detaliile în alt mod decît într-o zi obișnuită. Azi-noapte m-am pus în pat cu puțin după miezul nopții, ca de obicei, dar am adormit cu greu, chiar m-am uitat la ceas pe la două, apoi am ieșit pe balcon, m-am uitat afară, era o noapte liniștită, senină, un pic cam rece, doar e aprilie. M-am tot învîrtit în pat cînd pe-o parte, cînd pe alta, cu vechile gînduri pe care le-am mai scris aici, dar și cu altele: cum a trecut timpul, la cît de ratat sînt, la cum să scriu, cum să-mi fac și eu o viață a mea, la ideal, foste prietene, etc. Dușul de dimineață nu m-a trezit, iar de la cafea încă mă abțin. Dar îmi amintesc tot ce mi s-a întîmplat ca și tot ce am lucrat azi. Am înregistrat spontan: mini-ședința de dimineață la care aveam speech-ul deja pregătit, apoi murmurele din birou pe care din fericire am reușit să le ignor, proiectul în care nu-mi ieșea ceva pîn-am început să elimin pe rînd toate cauzele, site-urile web pe care le-am răsfoit, ca să mă pregătesc pentru plecarea în Franța, mîncarea de la cantină, cam seacă și condimentată, cafeneaua dintre cuburi, unde n-am fost niciodată fiindcă o consider prea gălăgioasă, cearta din trafic între o yupperiță care perora vulgarități și nu-știu-cine aflat într-o altă mașină, apoi plimbarea pe partea însorită a străzii Paris, fetele țigănci care vindeau lăcrimioare, în centru cu terasele care parcă lasă din ce-n ce mai puțin spațiu pentru pietoni în fiecare an care trece, polițiștii masivi care vorbeau rîzînd la mobil, doppelgänger-ul cu femeia care stătea pe un fotoliu maro închis de piele, catedrala cu treptele în refacere, peste Bega (era să zic Sena) pînă la Piața Maria, unde-am traversat și m-am întors, reclame cu prețuri de criză, pe lîngă pomii în floare, înapoi spre Centru, pe lîngă buchiniștii de lîngă Modex, ce căutam eu mai demult astfel de cărți, am întîlnit un fost coleg cu care mă văd des în pauză, am trecut pe lîngă o agenție de turism și mi-a atras atenția reclama la Corfu, am stat vreo juma de minut uitîndu-mă la vitrină, ce atractiv, mi-am zis, copaci, nu ariditate, numai că anul ăsta n-am știu dacă am cu cine și nici eu nu-s sută la sută refăcut, m-am abținut cu greu să nu intru-n nici o librărie, deși am trecut pe lîngă două, tînăra decoltată care mătura treptele de la intrarea într-n magazin, aplecată, și căreia i-am văzut puțin sînii, m-am uitat la celular, mai aveam lejer vreo juma' de oră, așa că am intrat pe strada Mercy, partea de est plină de terase și restaurante în aer liber, am luat-o la stînga pe strada Savoya, cea mereu în construcție de enșpe ani, pînă la intersecția cu strada Ungureanu, devenită pietonală de puțină vreme, sînt convins că ți-ar fi plăcut, Tatane, căsuțele montate cu tîrgul de Paște, nu, nu cred că am voie plăcintele alea, să-mi fac întîi analizele, am văzut iepurași, și au mai fost atîtea, apoi drumul înapoi, am început să transpir, oricum n-am cum să cuprind totul, iar la servici, mi-am mîncat prăjitura dietetică, ce bine-i să lucrezi fără termene urgente, bine că mai există și astfel de perioade de respiro, orice proiect are un ritm, un șef bun trebuie să știe asta, la întoarcere am văzut că tîrgul de flori s-a terminat, oricum a fost doar un preview al celui care cică va veni în mai, am mers aici în cartier să-mi fac cumpărături deși mi-era somn, iar seara ascult jazz și bossa nova la radio, care-mi amintesc de visele mele din facultate, cînd nu bănuiam că viața este așa cum este și că nu-mi voi îndeplini nici unul din vise, dar pe de altă parte nu mă gîndeam că voi avea acces la toate posturile de radio din lume, de ce tot caut un dar, de ce tot învîrt totul pe toate părțile, risipindu-mă? Tre' să m-adun, să m-adun...
joi, 25 aprilie 2013
Evitări
Am cunoscut în carieră destui oameni cu care acum nu vreau să mai am deloc, dar chiar deloc, de-a face. Nu neapărat cu cei cu care aș fi avut ceva anume, de natură profesională sau/și personală la servici sau mai știu eu ce, eu fiind un om care în general ocolește conflictele, deși am avut parte și din acestea, dar îi evit și cei pe care i-am cunoscut tangent, și la care nu mi-au plăcut ideile lor, modul lor a vedea viața - și includ aici în principal materialismul, superficialitatea, ignoranța culturală, androidizarea (consideră omul un android și se forțează pe ei înșiși să devină androizi în numele unei idei despre perfecțiune luate din team-building-uri sau cursuri corporate, ori de dezvoltare personală), șamd. Ei bine, nici cu unii nici cu alții nu-mi face plăcere atît să mă întîlnesc pe stradă, sau într-un supermarket, unde-i pot evita ușor, prefăcîndu-mă grăbit (și mă consider expert în așa ceva), darmite să-i mai văd într-un local, cafenea, restaurant, sau la bazin. Cu unii locuiesc în același oraș din păcate, așa că mă mai întîlnesc din cînd în cînd cu ei și, fiind politicos, sau ținînd la eticheta socială, îi salut, dar cu răceală și reținere. Am dat și încă mai dau destule reject-uri la cererile de prietenie de pe FB (am foarte puțini "prieteni" pe-acolo). Sînt foarte exigent cu oamenii, intolerant chiar, iert rareori și cu dificultate, o recunosc. Ok, ca să fie clar, vorbesc aici despre un defect personal al meu, pe care-l mărturisesc, nu scriu ca să mă laud cu asta. Mă gîndesc uneori că poate ar fi trebuit să-i abordez altfel, să fiu mai tolerant, nu cu cei proști, desigur, dar mă refer aici cu ceilalți, cu care m-am intersectat sporadic, în fond și eu mai vorbeam uneori destule prostii, din stres sau din imaturitate, șamd. Și dacă totuși n-am greșit? În fond, unul din lucrurile pe care le regret cel mai mult este acela că n-am cunoscut mai mulți colegi cu caracter fain dar cum și unde să-i cunoști practicînd o meserie care te stoarce intelectual într-un oraș acultural?
miercuri, 24 aprilie 2013
Izolare
Am remarcat la majoritatea persoanelor pe care le cunosc, sau cu care am de-a face într-o așa măsură încît ajung să am ocazia să le observ și pe plan uman, nu doar profesional, tendința, obsesia asta de a acumula,de a strînge cît mai multe în jurul lor, atît de multe încît aspiră, pe termen lung, înspre o independență totală față de exterior. Mai mult, și mai grav, este că și-au făcut din asta un scop în viață. Există dorința asta de-a se izola, de a fugi din oraș și de a trăi într-o casă cu o cît mai mare autonomie, de preferat cu un generator propriu de energie, cu grădină/seră din care să se aprovizioneze, un fel de gospodărie-depozit în care să aibă absolut de toate. Și astfel tind să rupă cît mai mult legăturile cu exteriorul, cu societatea, cu lumea pe care o consideră dezlănțuită, improprie, în viziunea lor bolnavă, unei vieți sănătoase. Schizofrenie, neîncredere cronică în societate, stres, toate încurajate de o mass-media anxiogenică sau de filme care cultivă anxietatea. "Stați în casă și uitați-vă la televizor", par le să spună miliardelor de drogați-cu-informație, sau celor prea obosiți de cotidian ca să mai riposteze, și care ajung să le urmeze îndemnul ca niște zombi. La început, sau cînd lucrezi cu ei și comunici doar în planul job-ului, par normali, dar cum ajungi să dai un pic la o parte stratul subțire care le ține loc de etichetă socială, de fațadă, îți dai seama că ești de fapt înconjurat de bolnavi psihic. Și lucrul acesta mă îngrijorează. Poate că și din cauza asta orașele lumii sînt bolnave, pentru că o mulțime de oameni potențial capabili ajung să le părăsească, predîndu-se izolării, în numele unei ideologii izolaționiste. Cum ar arăta lumea viitorului, dac-am ajunge cu toții să trăim așa, locuind într-un fel de domuri separate și comunicînd cu unii cu alții doar virtual? Ar mai exista progres? Cu siguranță nu. Sper să se vindece de boala asta. Nu cred că în Occident este atît de des întîlnită ca la noi, de fapt sper că nu.
marți, 23 aprilie 2013
Momentele de dinainte
Aproape orice lucru mai importat aș dori să-l întreprind, simt că mai întîi de toate trebuie să mă gîndesc mult, să mă concentrez întîi enorm, să proiectez bine de tot desfășurarea acțiunii care urmează, să iau în cont toate riscurile, și așa mai departe, pînă în cele mai mici detalii, în care apoi, desigur, ajung să mă pierd. Asta poate și datorită job-ului meu în care totul trebuie întîi să fie minuțios planificat. Încerc să fiu altfel decît la servici, decît îmi cere job-ul: atent, cartezian, lucru pe care, în viața privată, îl consider a fi împotriva firii, androidizant. Nu o dată m-am întrebat, ca Rick Deckard, dacă nu cumva am ajuns și eu la fel, contaminîndu-mă într-o clădire infestată cu androizi. Sînt întotdeauna foarte atent cînd văd prin filme sau pe la tv cum arată, cum se comportă și cum se concentrează un atlet sau un pilot înaintea cursei, ori un cosmonaut înainte de lansare, un chirurg înaintea operației, un muzician înainte de-a intra pe scenă, un candidat înainte de-a ține maselor un discurs populist, un scriitor în fața unei foi albe, un pictor înaintea pînzei, un karateka înaintea unei cărămizi ce trebuie spartă. De fapt, ce mai, îmi închipui că toată lumea se focusează mai bine ca mine. Și atunci, cînd mi se pare c-a ajuns și eu la un astfel de moment, inițial mă complexez, apoi amîn, și iar amîn, pînă ajung să nu mai fac deloc acel ceva. Adeseori mi se instalează reveria, care treptat preia controlul, și astfel mi se răsfiră toată concentrarea, ca și cînd m-aș uita la nori. Nu știu de ce nu reușesc să mă las dus de val, de curent, să am suficientă încredere în mine însumi, în instinct, de ce mi-e mereu teamă că n-o să reușesc, că n-o să duc la capăt, că n-o să mă țină cureaua. Am rămas cu vechile complexe adolescentine, de care majoritatea au scăpat. Ce se întîmplă în acele momente de dinainte, ce-i face pe unii oameni să abandoneze și pe alții să meargă mai departe? Sau ce se întîmplă cu mine, de vină o fi oboseala asta cronicizată sau firea mea prea visătoare, sau lipsa încrederii în mine însumi datorită expunerii îndelungi la un mediu nemeritocratic, sau ce altceva? De fapt poate toate la un loc.
luni, 22 aprilie 2013
Non-clasic
În privința literaturii, toți îți recomandă să citești romanele secolului nouăsprezece, atît din cauză că au rezistat în timp cît și din cauză că, în general, lumea e circumspectă în privința valorii perene a tot ceea ce este nou apărut. Și totuși, de la clasicism la modernism, există atîția scriitori și cărți care au avut un mare succes inițial și peste care acum s-a așternut praful. N-aș da nume. Deși, gîndindu-mă mai bine, eu, nefiind o persoană publică, pot să mă fac de rîs fără nici o teamă afirmînd de exemplu că mă lasă rece atît Tolstoi cît și Zola. Hai, poate ca o mărturie a vieții sociale a acelor vremuri dispărute, a vieții de zi cu zi, dar în nici un caz ca fresce sociale. Chiar să-i credem? În fond, ce alte surse de informații avem la îndemînă din acele vremuri? Părerea mea e că dacă n-ai apucat să-i citești în adolescență, trebuie să te înarmezi cu o supradoză de răbdare ca să-i mai citești acum, ori să iei niște pastile, ceva. A, nu, nu sînt împotriva romanelor clasice. Cum să nu-mi placă Don Quijote de exemplu, una din cărțile mele preferate (deși aici să recunoaștem că fragmentarea textului are ceva postmodern, nu?). Dar cred că majoritatea sînt supraestimate. Și atunci se făceau compromisuri, ca și acum, de exemplu se publica în foileton (un fel de telenovele de astăzi), ceea ce încuraja grafomania (doar erau plătiți la cuvînt) și efectele forțat-artistice (Dickens), plus (auto-)cenzura de atunci (victorienii). Poate ar fi trebuit editate într-un mod major, adică luat un pix, o pană sau ce era atunci și tăiat paragrafe sau pagini întregi din ele. E drept, s-au păstrat personaje, ploturi, dar modalitatea lor de expresie le acoperă semnificația. Ideea trimiterii continue la secolul nouăsprezece îmi pare cumva împotriva firii. Mare noroc cu Mark Twain, care a însemnat o scuturare a tuturor ideilor învechite, mucegăite, aducînd prospețime a literaturii. Ideea asta a ruperii de trecut, a tăierii tuturor legăturilor cu trecutul, îmi pare fascinantă și fezabilă totodată. Consider că uneori tradiția te poate trage în jos. Și totuși, cînd mă aflu într-un oraș european, înconjurat de secole de istorie și de arhitectură veche, simt nevoia asta de a citi un astfel de roman. Și este și considerat de bun gust să stai pe o bancă în Paris de exemplu și să citești un roman clasic, așa cum este de prost gust să citești un best-seller într-un spațiu public.
duminică, 21 aprilie 2013
Umor strofocat
Majoritatea oamenilor nu au simțul umorului. Dar nu asta-i partea cea mai nasoală. Partea cea mai nasoală e că se străduiesc să-l simuleze. Și așa apar glumele proaste. Și nu întotdeauna cei care le fac își dau seama de asta. Știi, unii vor cu tot dinadinsul să pară simpatici, condiție ce li se pare esențială cînd știu că nu poți răzbi de unul singur într-o societate total nemeritocrată, sau poate apărea și ca o conștientizare a faptului că ei înșiși au ștacheta profesională, intelectuală, culturală, foarte jos, și deci o gudurare, au văzut asta nu doar la cîini, poate da roade (măcar atît, își zic). (Măcar cîinii sînt loiali.) Mai poate apărea și ca o subliminare a frustărilor și a stresului zilnic, a presiunilor de la servici, (șefi proști, nesiguranța job-ului, etc.). Vulgaritatea transmisă la tembelizor prin talk-show-uri și sit-com-uri de prost-gust sau agregatoarele de tabloide, atît de la modă acum, este absorbită și ea în subconștient și transformată în comportament cotidian. Să nu uităm posturile de radio cu prezentatori ce recită vulgarități cu voioșie, o cauză majoră a nervozității în trafic. Chiar, nu se găsește nimeni să-i dea în judecată? Unii pur și simplu nu știu să se comporte în societate, iar timiditatea îi face să vorbească tîmpenii, să facă faux-pas-uri, din entuziasm sau din teama să nu piardă un momentum (l'esprit de l'escalier – oh!, ce mult mi-a luat să-mi aduc aminte termenul!). Este acest umor vulgar o supapă prin care violența se scurge, un fel de vaccin, sau un catalizator al violenței? Pentru că se discută în ultimul timp dacă ar trebui să începem să considerăm violența ca o boală contagioasă. Parcă mai degrabă așa. Și atunci nu mai vorbim de nici un cerc vicios aici.
sâmbătă, 20 aprilie 2013
Trasee alternative
Îți propui să mergi pe trasee diferite, chiar dacă-s mai lungi, atît atunci cînd pleci la servici, dar și, mai ales, cînd te întorci. Pe alte străzi, bulevarde, cu alte mijloace de transport, traversînd alte cartiere, spații publice, fără să te gîndești la timp. E interesant. Punctul de vedere ți se schimbă.
La plecare te simți ca și cum ai avea un servici nou, spre care te duci cu un soi emoție și curiozitate. Fără să vrei, îți creezi speranțe mari, începi să-ți idealizezi locul de muncă spre care mergi, de parcă nu l-ai ști foarte bine, și de la care acum aștepți atîtea, ca și-acum mulți ani, cînd te-ai angajat, și nu bănuiai că dezamăgirea ți va strecura încetul cu încetul în suflet. Vezi mame care-și duc copiii la grădiniță, pensionari încruntați, cu treburi serioase, cu plase în mînă, vezi trecînd multe mașini utilitare, mașini care iau gunoiul. Întreg peisajul urban e mai viu colorat în lumina dimineții: iarba, copacii, gardurile vii, marcajele drumurilor, fațadele blocurilor, totul.
La întoarcere de la servici ai mai mult timp să hoinărești. Totul pare mai nou, mai freș. Parcă te afli în alt oraș: locurile diferite dau oamenilor fizionomii diferite. Observi ceea ce pînă atunci ți se părea atît de banal încît pur și simplu ignorai. Mișcarea, mulțimile, oamenii. Cei mai mulți se întorc de la job-ul lor, stînd în stațiile de autobuz sau tramvai, sau pedalînd pe bicicleta cu coșuleț în față, traversînd docili pe la trecerile pietoni, ducîndu-se spre apartamentele lor, sau la cumpărături, la sală, cinematograf, sau la o întîlnire în oraș, cine știe. Cîteva terase încep să se umple, din magazine se intră și se iese încontinuu. Și femeile, ah! Femeile care ies de la servici par atît de sexy! Îți place să le privești cum merg pe bulevard, elegante, cu geanta pe umăr, mîncînd o înghețată sau un covrig, sau intrînd într-o librărie, în lumina aurie a înserării.
La plecare te simți ca și cum ai avea un servici nou, spre care te duci cu un soi emoție și curiozitate. Fără să vrei, îți creezi speranțe mari, începi să-ți idealizezi locul de muncă spre care mergi, de parcă nu l-ai ști foarte bine, și de la care acum aștepți atîtea, ca și-acum mulți ani, cînd te-ai angajat, și nu bănuiai că dezamăgirea ți va strecura încetul cu încetul în suflet. Vezi mame care-și duc copiii la grădiniță, pensionari încruntați, cu treburi serioase, cu plase în mînă, vezi trecînd multe mașini utilitare, mașini care iau gunoiul. Întreg peisajul urban e mai viu colorat în lumina dimineții: iarba, copacii, gardurile vii, marcajele drumurilor, fațadele blocurilor, totul.
La întoarcere de la servici ai mai mult timp să hoinărești. Totul pare mai nou, mai freș. Parcă te afli în alt oraș: locurile diferite dau oamenilor fizionomii diferite. Observi ceea ce pînă atunci ți se părea atît de banal încît pur și simplu ignorai. Mișcarea, mulțimile, oamenii. Cei mai mulți se întorc de la job-ul lor, stînd în stațiile de autobuz sau tramvai, sau pedalînd pe bicicleta cu coșuleț în față, traversînd docili pe la trecerile pietoni, ducîndu-se spre apartamentele lor, sau la cumpărături, la sală, cinematograf, sau la o întîlnire în oraș, cine știe. Cîteva terase încep să se umple, din magazine se intră și se iese încontinuu. Și femeile, ah! Femeile care ies de la servici par atît de sexy! Îți place să le privești cum merg pe bulevard, elegante, cu geanta pe umăr, mîncînd o înghețată sau un covrig, sau intrînd într-o librărie, în lumina aurie a înserării.
vineri, 19 aprilie 2013
Infuzie de normalitate
Am citit atîtea aberații și ciudățenii literare postmoderniste, încît simt uneori că intelectul îmi ulcerează, și simt nevoia să fac pauze iar atunci cînd dau peste un roman mai ... hai să zic normal, nu clasic, simt că mi se cicatrizează. Cred în postmodernismul în literatură, dar nu în valorile lui extreme. Ne vom mai întoarce vreodată la clasicism, cum i-ar plăcea unui intelo-țestos românaș, pe care-l consider pietrificat (și clasicismul și intelo-țestosul)? Deși uite că în modă, ca și în muzică, s-a dovedit că se poate. Literatura nu se supune ciclicității însă. Sau este pe o altă lungime de undă, mai lungă, are o mișcare de revoluție mai mare? Oricum, postmodernismul are încă un drum lung de parcurs, căruia nu i se vede capătul, și are enorm de multe locuri de explorat, chiar și numai prin compilarea trecutului. Sa-l luăm pe Richard Russo de exemplu. Mi-l imaginez luîndu-și stiloul în mînă, fără complexe, zicînd: hai să v-arăt și cum văd eu lucrurile, bine? Aș zice că e chiar un fel de clasic, făcînd mai multe incursiuni în trecutul personajelor, un observator meticulos al vieții de zi cu zi, care înregistrează în formă narativă o epocă în care se regăsește, din ce în ce mai mult, întreaga omenire. Fără ciudățenii, fără fantasy, fără realism magic, fără paranoia sau ironii sau jocuri de cuvinte sau fără briz-brizuri gen intertextualități care-ți dau numai dureri de cap. Literatură care hrănește, hidratează, vindecă și te pune pe drumul cel bun. Nu văd asta ca o întoarcere, ci mai degrabă ca o infuzie de normalitate, o însănătoșire.
joi, 18 aprilie 2013
Monade artistice
Nu
am găsit vreo legătură, sau o cale de comunicație între muzică
și literatură, nici măcar puncte de convergență între ele,
pe unde măcar ar putea măcar fuziona întrucîtva, dacă influența nu, în sensul creației artistice. Nimic. Nada. Există linii de demarcație clare, granițe bine stabilite între acestea sau există oare totuși sinestezii la acest nivel? Ce mi-ar plăcea de exemplu ar fi să regăsesc/creez starea pe care mi-o
induce o piesă muzicală într-o ficțiune literară, narativă. Să fie vorba doar de vechea opoziție liric versus narativ? La fel, n-am
găsit nici un curent, sau măcar un stil literar, care să se poată aplica, să aibă corespondent, în muzică, (nici reciproc). Ce vreau să spun, generalizînd un pic, e că personal, eu consider că impresionism a existat numai în pictură, postmodernismul nu-l văd în
arhitectură, și nu are legătură cu punkul, Nouvelle Vague-ul nu seamănă deloc cu Nouvelle Roman etc., iar ceea ce se consideră a fi reprezentarea unei arte
prin sau într-alta, sau expresia unui stil într-o altă formă artistică, mie nu-mi seamănă, nu mă convinge și nici nu-mi place, cu excepția (care confirmă regula a) expresionismului. Poate că fiecare artă este ca o monadă a lui Leibniz. Și totuși mă încăpățînez să caut. Sau încerc eu să raționalizez prea mult. Oricum, faptul că observatorul influențează fenomenul (Heisenberg) nu ne împiedică să-l căutăm. În fond arta o percepem dincolo de intelect, dincolo de cuvinte. (Deși se spune că prin cuvinte se poate exprima de fapt totul, afirmația nu trebuie luată mot a mot, ci se simte într-un alt mod, nu macro, ci la un nivel superior. Nu la nivel de frază, ci de roman, nu la nivel de note muzicale, ci de piesă, nu la nivel de trăsături de penel ci la întregul tablou.)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)