De fiecare dată după ce mă apuc să urmăresc un anumit eveniment care mă prinde dintr-un flux de știri, ceea ce se-ntîmplă rareori, mă simt rănit. Știrile mă rănesc. Am nevoie de o perioadă de refacere, de retragere din fața răutății lumii. Și totuși, nu că mi-ar plăcea să trăiesc izolat, de genul pe o insulă. Am nevoie de oameni împrejur. Pe de altă parte mă atrage ideea că aș putea trăi decuplat de cotidian în mijlocul unui oraș mare, pentru că simt nevoia asta să am în jurul meu librării, teatre, săli de concerte. Și în primul rînd oameni civilizați, desigur. Și poate că asta și încerc să fac de fapt, în subconștient.
Ciudat cum au apărut recent atîtea cuvinte noi și totuși parcă le știm de atîta timp! Tweet, dronă, cloud, selfie. Cum vom mai putea citi peste cîțiva ani literatura de pînă acum? Poate ni se va părea plictisitor. Deși poate se vor perisa. Poate pentru dronă se va reveni la sensul inițial, de om robotizat, care trăiește pe pilot automat: merge la servici, vine acasă, doarme. Emoticon-ul rezistă de mult timp, dar cam evit să le folosesc pentru că nu sînt convins că reprezintă un mijloc de comunicare cinstit. Adică, dacă ești cu adevărat inteligent și știi să te exprimi, nu ai nevoie de strîmbături. Ok, poate de smiley faces, din politețe, dar atît.
Cînd oamenii mă întreabă de ce nu plec să lucrez în Occident, le spun: nu e greu trăiești în Occident, să mergi să lucrezi. Acolo sistemul funcționează bine-mersi, tu doar să-ți vezi de treabă - hard-working-ul și valoarea se vor impune, dacă ești cinstit. Și în plus mai ai de-a face cu oameni politicoși sau în orice caz mult mai politicoși și mai civilizați ca aici. Găsești oricum mai mulți. Aici însă viața e mai grea. Le spun: aici să vă văd!
Se spune că pe măsură ce înaintezi în vîrstă îi consideri pe oameni din ce în ce mai proști. La noi explicația e limpede. E evident că o mulțime de oameni inteligenți au cam părăsit țara asta, iar aici au rămas nu doar proștii, dar cei care nu au nici o ocazie să-și dovedească meritele, conservîndu-și astfel energia. Astfel, rămîne un potențial nefolosit care poate fi exploatat inteligent în timpul liber, în altă parte, poate în alt domeniu.
Mi-ar plăcea să am o prietenă dansatoare de burlesque. N-aș fi gelos. Consider femeile mai inteligente decît bărbații (de exemplu numărul mult mai mare al femeilor care citesc literatură) iar pe scenă acest lucru e exprimat mai clar. Femeile se joacă cu bărbații și asta nu mă deranjează.
Nu-i mai pot citi pe clasici. Am încercat, dar degeaba, m-am săturat să fac eforturi. Sînt plictisitori. Deși atunci cînd mă aflu într-un centru istoric al unui oraș european și deschid o carte intru mai ușor în atmosfera romanului. Dar nu poți trăi într-un centru istoric, e prea scump. Atunci te poți duce în concediu o dată pe ani mai mult ca să stai într-un parc pe o bancă sau pe niște trepte de piatră și să citești. În fond, poze poți vedea și pe Net.
Citesc atît de încet! Și pe lîngă asta, mă blochez la unele pasaje, unele fără însemnătate, dar care mie îmi creează atîtea conexiuni mentale noi, încît îmi deturnează atenția fără să-mi dau seama și rămîn cîteva minute cu ochii pe o pagină și cu mintea într-un roman paralel, al meu, ca un tren căruia i s-a schimbat macazul.
Mă interesează lucruri pe care nu mă simt în stare să le fac. De exemplu cursele de mașini. N-am nici un talent de condus, prefer să fiu un pasager în viața reală sau, sau, mai bine, să merg cu trenul. La fel, să cînt la chitară: toți facem gesturi cu ținerea chitarei în mînă în timp ce fredonăm un o piesă, deși nu avem intenția, timpul de-a ne apuca de studiu serios. Poate din cauză că am avut profesori proști, cum am avut eu instructorul auto sau proful de chitară din școală. Amîndoi mă stresau îngrozitor, îngrozitor.
sâmbătă, 31 ianuarie 2015
sâmbătă, 17 ianuarie 2015
Charlie
Mă aflu (încă) sub influența atentatelor de la Paris de săptămîna trecută. Să le amintesc pe scurt. În ziua de șapte ianuarie doi musulmani psihopați (de fapt mă repet, evident că dacă sînt musulmani sînt și psihopați), avînd asupra lor arme automate, lansatoare de rachete și mascați cu cagule au intrat în sediul unei reviste satirice, Charlie Hebdo, unde au ucis cu sînge rece, au executat de fapt, zece oameni. Motivul invocat de cei doi imbecili a fost publicarea în revistă a unor caricaturi cu profetul lor fals. Se pare că modul de căcat în care musulmanii văd religia îi îndeamnă să ucidă pentru niște simple caricaturi. Apoi au fugit cu mașina furată și la vreo 200 de metri au mai ucis un polițișt, crima fiind filmată cu smartphone-ul de cineva refugiat pe acoperișul clădirii de pe partea opusă, și difuzată pe diverse site-uri de știri, unde timp cîteva ore a rulat chiar în variantă necenzurată, lucru care cred că a declanșat emoțiile uriașe, starea generală de nesiguranță de mai apoi. Apoi cei doi au strigat pe stradă ca niște bolnavi psihic ce erau aducînd laude zeului lor și urlînd ca tembelii că profetul lor criminal a fost răzbunat. Apoi au mai tras și asupra unei mașini de poliție care le-a tăiat calea la un moment dat, și care a fost nevoită să se retragă în marșarier, scenă care de asemenea a fost filmată, deși din spate și destul de departe, tot cu un smartphone. Apoi au deturnat o altă mașină și au fugit din oraș. S-a aflat identitatea lor fiindcă unul și-a uitat cartea de identitate în prima mașină, ceea ce denotă încă o dată inferioritatea lor intelectuală. Erau doi frați, născuți în Franța din părinți magrebieni, locuiau în arondismentul XIX, unul din ei fusese în Siria la o tabără de antrenament teroristă, făcuse și închisoare. A doua zi, în timp ce forțele franceze îi vînau, un prieten de-al lor, de culoare, tot musulman spălat pe creier (iar mă repet, evident că dacă e musulman e și spălat pe creier), a ucis o polițistă în sudul Parisului. Pur și simplu a tras în ea, din mașină. Cînd în cele din urmă, după multe peripeții (o benzinărie jefuită, etc), vineri dimineață, locația finală celor doi frați a fost în final aflată – o imprimerie la nord de Paris, (ce a fost încercuită imediat), negrul, înarmat pînă-n dinți, a intrat într-un supermarket coșer de la Porte de Vincennes, a luat ostatici pe toți cei care se aflau înăuntru și a informat poliția că-i va executa dacă nu-i eliberează pe cei doi frați. Probabil o fi văzut în vreun film de serie B că figura ține. A mai ucis patru oameni dinăuntru, toți evrei. Vineri seara, forțele franceze au atacat simultan cele două locații, imprimeria și magazinul, cei trei teroriști au fost lichidați iar ostaticii eliberați. Am urmărit pe Net și la televizor asaltul de la supermarket din diverse unghiuri, în buclă, și mi-a umplut inima de emoție cînd am văzut GIGN, Groupe d'Intervention de la Gendarmerie Nationale, RAID, Recherche Assistance Intervention Dissuasion și BRI, Brigades de Recherche et d'Intervention în acțiune. Mi-a mai redat încrederea în ordine și m-am mai calmat, fiindcă îmi cam întinsese nervii și abia mă mai puteam concentra la lucru.
Împușcături cu arme automate în plin Paris, asupra unor caricaturiști care n-au făcut nimic altceva decît au satirizat un profet fals al unei religii barbare, o așa zisă religie care n-a făcut nimic bun în toată istoria sa, ba din contră, a amenințat și ne amenință în continuare civilizația. O civilizație din ce în ce mai fragilă, subțire, nepopulată și din păcate din ce în ce mai incultă. Reacția Franței a fost mitingul de săptămîna trecută, cel mai mare din istoria Franței, cu milioane de oameni mărșăluind pe bulevarde, avînd pancarte negre pe care scria cu alb: "Je suis Charlie" și îndemînd la calm, la mult calm. La Paris au participat și principalii lideri politici europeni alături de președintele Mali-ului și Netanyahu, care se pare că s-a auto-invitat. Ce a urmat săptămîna asta – dezbateri peste dezbateri televizate, la care francezii sînt experți, urmate de aplauze, etc. Dar mă tem să nu se topească totul într-o retorică patriotardă și atît. De fapt asta e doar impresia mea. Poate că Hollande este într-adevăr un dur, așa cum spunea acum o lună Marine Le Pen într-un interviu pe Euronews. Ar fi bine, dar n-am de unde să știu. Pe de altă parte, am în minte imaginea din seara alegerii lui François Hollande, din Place de la Bastille, plină de steaguri ale țărilor arabe. De ce? În fine, poate se abține, adică sper, așa cum toți francezii și occidentalii se abțin să spună lucrurilor pe nume. În fond, nu sînt proști, ca est europenii. Am observat că în general oamenii proști sînt mai direcți. Însă occidentalii conștientizează sper pericolul și știu din experiența Războiului Rece că lupta se cîștigă lin, fără mari bătălii finale și fără îndemnuri la război, ci treptat, pe la spate, prin culise, prin subterane, prin servicii secrete. Dar poate că se abțin, se ascund prea mult. Citeam anul trecut în Le Monde că în Paris poliția trece sub preș prea multe infracțiuni, ca să nu provoace panică. O listă lungă de cartiere "sensibile", polițiști atacați, jafuri armate (la magazinele de lux de exemplu) iar acum și cu arme automate, și încă în plin Paris! Doamne! Situația e din ce în ce mai gravă de la an la an, și asta durează de cîteva decenii, ceea ce denotă că nu se prea face mare lucru. A, și nu sînt rasist. Românii de exemplu sînt albi, în cea mai mare parte, însă peste trei sferturi dintre ei sînt sălbatici. Atentatele teroriste basce sau nord-irlandeze, ca să dau doar două exemple, au fost lansate de albi. În fond este și o problemă obișnuită peste tot unde emigrația e mare și a fost tot timpul în istorie acolo unde existau mulți emigranți (cum erau văzuți irlandezii din New York de la începutul secolului XX sau vezi mafia italiană). Însă adevărul nespus în presă este că există prea mulți străini necivilizați în Franța, mult prea mulți. La BBC am auzit că musulmanii reprezintă peste șaptezeci la sută din deținuții din Franța. Și tot ei sînt nemulțumiți, nesimțiții! Ei vor în Europa dar cu tot cu obiceiurile lor barbare. Ar trebui poate o campanie de culturalizare prin presă, tv, film, ca să li se arate sălbaticilor, (pe limba lor, că nu toți știu engleza sau franceza) cine a fost cu adevărat așa-zisul lor profet. OK, poate cauza nu e doar religia aia, în fond și creștinismul a provocat destule crime de-a lungul timpului. Dar e vorba și de estetică, nu-ți convine să mergi pe stradă în Paris intra-muros sau extra-muros și să vezi atîtea cartiere de arabi sau negri. Iar situația e la fel și în Marea Britanie, și în țările nordice și-n alte părți. Și aș vrea să văd niște rezultate, măcar un semn că sînt călare pe situație, nu retorică, nu dezbateri peste dezbateri, nu doar gesticulațiile lui Manuel Valls în parlament. Iar afirmația aia a lui Netanyahu despre evreii francezi care ar fi primiți cu brațele deschise în Israel dacă vor dori să emigreze, mi se pare cam riscantă nu doar fiindcă se încurajează atacurile împotriva lor, dar în special fiindcă Franța și-ar pierde o parte din identitate odată cu plecarea comunității evreiești. Ceea ce nu se poate spune și despre cea musulmană, aș adăuga eu, nu fără o oarecare părere de rău totuși.
M-a impresionat mărturia lui Sigolène Vinson, supraviețuitoare a masacrului de la Charie Hebdo. Nu vreau să mai povestesc aici, citiți și voi... Am căutat apoi pe Net numele ei. Este o scriitoare cuadragenară, o femeie sensibilă, am văzut un filmuleț extraordinar despre lansarea primei ei cărți, de acum cîțiva ani, și pe care îl distribui în acest link. A copilărit în Djibouti, apoi prin anii optzeci a venit în Franța. Nici nu vreau să mă gîndesc ce șoc a fost pentru ea! Primul număr din Charlie Hebdo de după masacru a apărut în 14 ianuarie. Are pe copertă o caricatură a profetului, cu o lacrimă ieșindu-i din ochi, ținînd în mîini o pancartă pe care scrie "Je suis Charlie". Și deasupra lui textul: "Tout est pardonné". Inițial s-a anunțat că va fi tipărit într-un milion de exemplare, care au fost epuizate în prima zi, apoi tirajul a fost suplimentat la trei milioane, apoi la cinci și acum a ajuns să fie tipărit în șapte milioane de exemplare – și asta cel puțin deocamdată! Eu l-am descărcat de pe Net, dar sper să-l pot găsi și pe la Inmedio, sau undeva, mereu îmi iau reviste franceze, mă face să mă simt în Franța, dar nu în Franța de azi, mai mult într-o Franță ideală sau idealizată. În fine. Sigolène semnează și ea un articol intitulat "À pas de chien", despre cum a auzit pașii cîinelui redacției, un cocker spaniol, care, (citez) "nous signale que c'est bon, que nous pouvons maintenant nous relever, ils sont partis".
Împușcături cu arme automate în plin Paris, asupra unor caricaturiști care n-au făcut nimic altceva decît au satirizat un profet fals al unei religii barbare, o așa zisă religie care n-a făcut nimic bun în toată istoria sa, ba din contră, a amenințat și ne amenință în continuare civilizația. O civilizație din ce în ce mai fragilă, subțire, nepopulată și din păcate din ce în ce mai incultă. Reacția Franței a fost mitingul de săptămîna trecută, cel mai mare din istoria Franței, cu milioane de oameni mărșăluind pe bulevarde, avînd pancarte negre pe care scria cu alb: "Je suis Charlie" și îndemînd la calm, la mult calm. La Paris au participat și principalii lideri politici europeni alături de președintele Mali-ului și Netanyahu, care se pare că s-a auto-invitat. Ce a urmat săptămîna asta – dezbateri peste dezbateri televizate, la care francezii sînt experți, urmate de aplauze, etc. Dar mă tem să nu se topească totul într-o retorică patriotardă și atît. De fapt asta e doar impresia mea. Poate că Hollande este într-adevăr un dur, așa cum spunea acum o lună Marine Le Pen într-un interviu pe Euronews. Ar fi bine, dar n-am de unde să știu. Pe de altă parte, am în minte imaginea din seara alegerii lui François Hollande, din Place de la Bastille, plină de steaguri ale țărilor arabe. De ce? În fine, poate se abține, adică sper, așa cum toți francezii și occidentalii se abțin să spună lucrurilor pe nume. În fond, nu sînt proști, ca est europenii. Am observat că în general oamenii proști sînt mai direcți. Însă occidentalii conștientizează sper pericolul și știu din experiența Războiului Rece că lupta se cîștigă lin, fără mari bătălii finale și fără îndemnuri la război, ci treptat, pe la spate, prin culise, prin subterane, prin servicii secrete. Dar poate că se abțin, se ascund prea mult. Citeam anul trecut în Le Monde că în Paris poliția trece sub preș prea multe infracțiuni, ca să nu provoace panică. O listă lungă de cartiere "sensibile", polițiști atacați, jafuri armate (la magazinele de lux de exemplu) iar acum și cu arme automate, și încă în plin Paris! Doamne! Situația e din ce în ce mai gravă de la an la an, și asta durează de cîteva decenii, ceea ce denotă că nu se prea face mare lucru. A, și nu sînt rasist. Românii de exemplu sînt albi, în cea mai mare parte, însă peste trei sferturi dintre ei sînt sălbatici. Atentatele teroriste basce sau nord-irlandeze, ca să dau doar două exemple, au fost lansate de albi. În fond este și o problemă obișnuită peste tot unde emigrația e mare și a fost tot timpul în istorie acolo unde existau mulți emigranți (cum erau văzuți irlandezii din New York de la începutul secolului XX sau vezi mafia italiană). Însă adevărul nespus în presă este că există prea mulți străini necivilizați în Franța, mult prea mulți. La BBC am auzit că musulmanii reprezintă peste șaptezeci la sută din deținuții din Franța. Și tot ei sînt nemulțumiți, nesimțiții! Ei vor în Europa dar cu tot cu obiceiurile lor barbare. Ar trebui poate o campanie de culturalizare prin presă, tv, film, ca să li se arate sălbaticilor, (pe limba lor, că nu toți știu engleza sau franceza) cine a fost cu adevărat așa-zisul lor profet. OK, poate cauza nu e doar religia aia, în fond și creștinismul a provocat destule crime de-a lungul timpului. Dar e vorba și de estetică, nu-ți convine să mergi pe stradă în Paris intra-muros sau extra-muros și să vezi atîtea cartiere de arabi sau negri. Iar situația e la fel și în Marea Britanie, și în țările nordice și-n alte părți. Și aș vrea să văd niște rezultate, măcar un semn că sînt călare pe situație, nu retorică, nu dezbateri peste dezbateri, nu doar gesticulațiile lui Manuel Valls în parlament. Iar afirmația aia a lui Netanyahu despre evreii francezi care ar fi primiți cu brațele deschise în Israel dacă vor dori să emigreze, mi se pare cam riscantă nu doar fiindcă se încurajează atacurile împotriva lor, dar în special fiindcă Franța și-ar pierde o parte din identitate odată cu plecarea comunității evreiești. Ceea ce nu se poate spune și despre cea musulmană, aș adăuga eu, nu fără o oarecare părere de rău totuși.
M-a impresionat mărturia lui Sigolène Vinson, supraviețuitoare a masacrului de la Charie Hebdo. Nu vreau să mai povestesc aici, citiți și voi... Am căutat apoi pe Net numele ei. Este o scriitoare cuadragenară, o femeie sensibilă, am văzut un filmuleț extraordinar despre lansarea primei ei cărți, de acum cîțiva ani, și pe care îl distribui în acest link. A copilărit în Djibouti, apoi prin anii optzeci a venit în Franța. Nici nu vreau să mă gîndesc ce șoc a fost pentru ea! Primul număr din Charlie Hebdo de după masacru a apărut în 14 ianuarie. Are pe copertă o caricatură a profetului, cu o lacrimă ieșindu-i din ochi, ținînd în mîini o pancartă pe care scrie "Je suis Charlie". Și deasupra lui textul: "Tout est pardonné". Inițial s-a anunțat că va fi tipărit într-un milion de exemplare, care au fost epuizate în prima zi, apoi tirajul a fost suplimentat la trei milioane, apoi la cinci și acum a ajuns să fie tipărit în șapte milioane de exemplare – și asta cel puțin deocamdată! Eu l-am descărcat de pe Net, dar sper să-l pot găsi și pe la Inmedio, sau undeva, mereu îmi iau reviste franceze, mă face să mă simt în Franța, dar nu în Franța de azi, mai mult într-o Franță ideală sau idealizată. În fine. Sigolène semnează și ea un articol intitulat "À pas de chien", despre cum a auzit pașii cîinelui redacției, un cocker spaniol, care, (citez) "nous signale que c'est bon, que nous pouvons maintenant nous relever, ils sont partis".
joi, 1 ianuarie 2015
Rezoluții
De obicei nu sînt atît de deschis, dar am băut din șampania (ok, vinul spumant) ce-a mai rămas de noaptea trecută, și, fiind de altfel și începutul de an, cînd oamenii își stabilesc obiective ferme pentru următoarele 365 de zile, obiective pe care însă le cam uită și nu le prea îndeplinesc, mi-am zis să-mi scriu aici rezoluțiile pentru noul an, cam aceleași rezoluții de altfel pe care de altfel le-am stabilit și-n anii anteriori, (nu, nu pe blog) însă, recunosc, nu m-am prea ținut de ele nici eu, din motive pe care nu mi le explic. Nu-mi place deloc să-mi fac planuri, am de-a face cu destule planificări la servici, mereu mi-am zis că măcar în viața personală să fiu liber. În fond concentrarea pe planificare diminuează sau chiar anulează plăcerea. Sîntem oameni, nu androizi! Dar pe de altă parte mă gîndesc că poate rezoluțiile astea sînt o chestie a oamenilor maturi, care constituie un club în care eu nu am intrat nici pîn-acum.
Întîi și întîi, asta e, cred că trebuie să-mi găsesc o logodnică. Consider că a cam venit vremea, fiindcă vreau să am copii și ceasul biologic începe să ticăie. Ok, asta mi-am stabilit în fiecare an, cum ziceam, dar nici nu m-am prea străduit prea tare pentru a dezvolta o relație stabilă. Acesta este obiectivul meu prioritar.
Doi. Vreau să-mi termin de scris cartea. În fond e vorba de niște povestiri doar, am cîteva subiecte clare, doar să am determinarea de a pune ideile cap la cap, să găsesc timp măcar jumătate de oră pe zi, să scriu o pagină, să le dezvolt. Scarlett Thomas în "Maimuțe cu mașini de scris" spune că poți scrie oriunde și oricînd, chiar cînd ai doar zece minute libere. Mie nu prea-mi iese. Oboseala de cu seară cînd ajung acasă cu mintea agitată, problemele pe care mi le mai aduc uneori și acasă. Și totuși simt că se poate cumva. Și poate dacă-mi găsesc cadența, ritmul interior, acesta poate fi folosit și în stabilirea primului obiectiv. Cred că cele două rezoluții sînt legate între ele, cumva îmi pare că se pot realiza doar împreună.
Să plec în concediu în străinătate. Ideal ar fi de două ori, din care măcar o dată, minim opt zile, în Italia. Aș prefera cred la Roma, în primul rînd, și apoi și în altă regiune a Italiei în care n-am mai fost, sau dacă voi fi prea obosit pentru turism cultural, atunci în Franța, undeva, să mă odihnesc. Sînt destule locuri frumoase. Omul caută permanent în viață să găsească dacă nu Paradisul, măcar ceva care să-i semene, măcar un loc ideal. (Ideea asta trebuie s-o dezvolt odată. Oricum, am început să citesc de ceva vreme cărți legate de asta.)
Să beau săptămînal trei ceaiuri. Dar nu ceai negru, ci mentă, mușețel, tei sau ceai verde. Să-mi dezintoxic organismul. Ăsta mi se pare obiectivul cel mai simplu de îndeplinit.
Să mănînc mai sănătos și să-i fac și pe ai mei să mănînce mai sănătos. Fiindcă nu mi se pare că mîncăm foarte sănătos. Nu prea știu exact cum.
Să fiu mai deschis cu lumea, chiar atunci cînd sînt ocupat sau cînd știu sigur că ceilalți sînt mai proști. O atitudine esențială pentru a supraviețui în societate și în carieră, adică în lumea materială.
Să-mi schimb ochelarii. Port aceiași ochelari de unșpe ani, cred că doar Woody Allen mai mare ochelari mai vechi ca ai mei. Și sînt cam de toată jena, atunci mi i-am luat pe nu fiindcă erau ieftini (deși așa erau) ci deoarece îmi păreau cei mai potriviți. Nu știu însă acum ce tip de ramă mi s-ar potrivi.
OK, cred c-ajunge. M-am mai gîndit și la alte obiective, dar nu cred că-și mai găsesc locul. Le amintesc totuși aici, mai jos, încercînd să explic și motivele pentru care le-am scos.
– Să exersez minim o oră pe săptămînă la franceză. Of, cînd s-o mai fac și pe asta, și cum? Am o carte de franceză practică, dar este oare suficient? În fond, știu franceză. Și nu ar fi oare italiana mai interesantă, acum, cînd se pare că mi-am găsit o nouă dragoste, cea pentru Italia? Aceleași probleme. Și totuși, știu din facultă că pt. a învăța un lucru, nu ajungi nicăieri fără un plan.
– Să merg minim o dată pe săptămînă într-o cafenea sau bar. Asta e ceva natural, dar... M-e greu să găsesc liniște și concentrare într-un local de la nou, cînd sînt atîția împrejur. Cînd voi fi în străinătate însă, oricum voi merge zilnic, așa că... În fine.
– Să citesc minim 36 de cărți. Știu, e cam puțin, anul trecut am citit vreo 45, iar în penultimul an, aproape 60. Cifrele sînt în scădere, și trebuie să fie în scădere, deoarece acum am lucruri mult mai importante de făcut (așa am zis și anul trecut). Plus că am prea multe voci în cap, care mă pot bruia la scris. Mai e ceva: una e să citești un Umberto Eco de peste 500 de pagini, pentru care trebuie să-ți masezi creierul fiindcă te solicită total și alta e să citești un roman de Modiano, pe care-l termini în cîteva ore.
– Să văd 60-75 de filme. Asta după ce anul trecut am văzut peste 100, iar în unii din anii precedenți din ultimii zece ani, de cînd am net, am văzut în unii ani chiar și 200. De fapt poate și 75 e mult, deși filmele sînt entertainment (tradus inexact ca divertisment), ceea ce mă ajută enorm să lupt împotriva stresului de la servici.
Dar de fapt toate aceste cifre mi se par aiurea, ca și ideea în sine de-a număra cărțile și filmele. Astea-s mai mult un fel de rezoluții-consolatoare, pentru a mai compensa puțin nerealizarea celor importante. Și-n fond, e o prostie, nu-mi trebuie să-mi stabilesc un plan pentru a citi cărți sau, mai ales, a vedea filme.
Încă ceva. Să recitesc periodic aceste rezoluții, atunci cînd lucrurile îmi par că nu înaintează așa cum vreau.
Întîi și întîi, asta e, cred că trebuie să-mi găsesc o logodnică. Consider că a cam venit vremea, fiindcă vreau să am copii și ceasul biologic începe să ticăie. Ok, asta mi-am stabilit în fiecare an, cum ziceam, dar nici nu m-am prea străduit prea tare pentru a dezvolta o relație stabilă. Acesta este obiectivul meu prioritar.
Doi. Vreau să-mi termin de scris cartea. În fond e vorba de niște povestiri doar, am cîteva subiecte clare, doar să am determinarea de a pune ideile cap la cap, să găsesc timp măcar jumătate de oră pe zi, să scriu o pagină, să le dezvolt. Scarlett Thomas în "Maimuțe cu mașini de scris" spune că poți scrie oriunde și oricînd, chiar cînd ai doar zece minute libere. Mie nu prea-mi iese. Oboseala de cu seară cînd ajung acasă cu mintea agitată, problemele pe care mi le mai aduc uneori și acasă. Și totuși simt că se poate cumva. Și poate dacă-mi găsesc cadența, ritmul interior, acesta poate fi folosit și în stabilirea primului obiectiv. Cred că cele două rezoluții sînt legate între ele, cumva îmi pare că se pot realiza doar împreună.
Să plec în concediu în străinătate. Ideal ar fi de două ori, din care măcar o dată, minim opt zile, în Italia. Aș prefera cred la Roma, în primul rînd, și apoi și în altă regiune a Italiei în care n-am mai fost, sau dacă voi fi prea obosit pentru turism cultural, atunci în Franța, undeva, să mă odihnesc. Sînt destule locuri frumoase. Omul caută permanent în viață să găsească dacă nu Paradisul, măcar ceva care să-i semene, măcar un loc ideal. (Ideea asta trebuie s-o dezvolt odată. Oricum, am început să citesc de ceva vreme cărți legate de asta.)
Să beau săptămînal trei ceaiuri. Dar nu ceai negru, ci mentă, mușețel, tei sau ceai verde. Să-mi dezintoxic organismul. Ăsta mi se pare obiectivul cel mai simplu de îndeplinit.
Să mănînc mai sănătos și să-i fac și pe ai mei să mănînce mai sănătos. Fiindcă nu mi se pare că mîncăm foarte sănătos. Nu prea știu exact cum.
Să fiu mai deschis cu lumea, chiar atunci cînd sînt ocupat sau cînd știu sigur că ceilalți sînt mai proști. O atitudine esențială pentru a supraviețui în societate și în carieră, adică în lumea materială.
Să-mi schimb ochelarii. Port aceiași ochelari de unșpe ani, cred că doar Woody Allen mai mare ochelari mai vechi ca ai mei. Și sînt cam de toată jena, atunci mi i-am luat pe nu fiindcă erau ieftini (deși așa erau) ci deoarece îmi păreau cei mai potriviți. Nu știu însă acum ce tip de ramă mi s-ar potrivi.
OK, cred c-ajunge. M-am mai gîndit și la alte obiective, dar nu cred că-și mai găsesc locul. Le amintesc totuși aici, mai jos, încercînd să explic și motivele pentru care le-am scos.
– Să exersez minim o oră pe săptămînă la franceză. Of, cînd s-o mai fac și pe asta, și cum? Am o carte de franceză practică, dar este oare suficient? În fond, știu franceză. Și nu ar fi oare italiana mai interesantă, acum, cînd se pare că mi-am găsit o nouă dragoste, cea pentru Italia? Aceleași probleme. Și totuși, știu din facultă că pt. a învăța un lucru, nu ajungi nicăieri fără un plan.
– Să merg minim o dată pe săptămînă într-o cafenea sau bar. Asta e ceva natural, dar... M-e greu să găsesc liniște și concentrare într-un local de la nou, cînd sînt atîția împrejur. Cînd voi fi în străinătate însă, oricum voi merge zilnic, așa că... În fine.
– Să citesc minim 36 de cărți. Știu, e cam puțin, anul trecut am citit vreo 45, iar în penultimul an, aproape 60. Cifrele sînt în scădere, și trebuie să fie în scădere, deoarece acum am lucruri mult mai importante de făcut (așa am zis și anul trecut). Plus că am prea multe voci în cap, care mă pot bruia la scris. Mai e ceva: una e să citești un Umberto Eco de peste 500 de pagini, pentru care trebuie să-ți masezi creierul fiindcă te solicită total și alta e să citești un roman de Modiano, pe care-l termini în cîteva ore.
– Să văd 60-75 de filme. Asta după ce anul trecut am văzut peste 100, iar în unii din anii precedenți din ultimii zece ani, de cînd am net, am văzut în unii ani chiar și 200. De fapt poate și 75 e mult, deși filmele sînt entertainment (tradus inexact ca divertisment), ceea ce mă ajută enorm să lupt împotriva stresului de la servici.
Dar de fapt toate aceste cifre mi se par aiurea, ca și ideea în sine de-a număra cărțile și filmele. Astea-s mai mult un fel de rezoluții-consolatoare, pentru a mai compensa puțin nerealizarea celor importante. Și-n fond, e o prostie, nu-mi trebuie să-mi stabilesc un plan pentru a citi cărți sau, mai ales, a vedea filme.
Încă ceva. Să recitesc periodic aceste rezoluții, atunci cînd lucrurile îmi par că nu înaintează așa cum vreau.
luni, 29 decembrie 2014
Ca oamenii obișnuiți
Afară s-a așternut zăpada. Am aerisit în cameră, apoi, așteptînd să se reîncălzească, mi-am făcut un ceai. Îmi curge puțin nasul. M-am pus în pat cu un vraf de cărți alături, pe care le-am luat din bibliotecă și am început să le răsfoiesc, citind cîteva fragmente ici-colo, aleator. Mi-am propus să nu mai citesc romane în săptămîna acestea de concediu care mi-a mai rămas, să fac o pauză. Așa că doar frunzăresc niște cărți și acesta mi se pare cel mai odihnitor lucru pe care-l pot face. Mă uit și la televizor, recunosc, la știri, retrospectivele anului, documentarele de pe Viasat History. Și, desigur, pe Facebook, căutînd ceva, nu știu ce, ceva interesant, care să mă scoată din letargie. Sînt prea obosit și așteptam de mult concediul ăsta iar acum nu prea știu cum altcumva să profit de el. Uneori îmi rememorez trăirile din vara trecută din Toscana (parc-a fost ieri) - unul din gîndurile care-mi dau o senzație de confort, de alinare și care mă justifică să continui, într-o oarecare măsură.
Mă tot gîndesc la un videoclip a lui Pulp din anii 90, Common people: "I wanna live like common people, I wanna do whatever common people do...". Îmi amintesc că mi-am zis atunci, oh, sper să n-ajung ca ăsta! Săptămîna trecută am fost prin oraș, la cumpărături, pe îndelete. Atîția oameni care par normali, care-și văd de viața lor, au familii, copii, părînd cu toții fericiți. Poate nu sînt proști, precum colegii mei, poate sînt chiar oameni deosebiți. Ca francezii pe care i-am văzut la jurnalul de pe TV5 Monde, care pleacă masiv la munte, la cabane, la schi. Ceva nu e-n regulă cu viața mea, în mod clar. Unde greșesc? În comediile romantice (și știu că am văzut destule comedii romantice la viața mea, de mai bine de douăzeci de ani), în perioada asta a anului de întîmplă tot felul de miracole, în care un el sau o ea își găsesc perechea. Ce aiurea! Dar continui să mă uit. Michelle Pfeiffer și Al Pacino în Frankie & Johnny mîncînd un sandvici, plimbîndu-se prin oraș, cumpărînd cărți de la un bouquinist. Țin minte că am văzut scena asta întîi într-o revistă glossy franceză pe care-o cumpăra maică-mea la-nceputul anilor nouăzeci, Voici parcă. Ah, toată cultura pop pe care-am înghițit-o în perioada aia, pe tot parcursul anilor nouăzeci! De fapt parcă viața mea a rămas undeva prin anul 2000, după care totul e ca un vis din care nu mă mai trezesc.
Mă tot gîndesc la un videoclip a lui Pulp din anii 90, Common people: "I wanna live like common people, I wanna do whatever common people do...". Îmi amintesc că mi-am zis atunci, oh, sper să n-ajung ca ăsta! Săptămîna trecută am fost prin oraș, la cumpărături, pe îndelete. Atîția oameni care par normali, care-și văd de viața lor, au familii, copii, părînd cu toții fericiți. Poate nu sînt proști, precum colegii mei, poate sînt chiar oameni deosebiți. Ca francezii pe care i-am văzut la jurnalul de pe TV5 Monde, care pleacă masiv la munte, la cabane, la schi. Ceva nu e-n regulă cu viața mea, în mod clar. Unde greșesc? În comediile romantice (și știu că am văzut destule comedii romantice la viața mea, de mai bine de douăzeci de ani), în perioada asta a anului de întîmplă tot felul de miracole, în care un el sau o ea își găsesc perechea. Ce aiurea! Dar continui să mă uit. Michelle Pfeiffer și Al Pacino în Frankie & Johnny mîncînd un sandvici, plimbîndu-se prin oraș, cumpărînd cărți de la un bouquinist. Țin minte că am văzut scena asta întîi într-o revistă glossy franceză pe care-o cumpăra maică-mea la-nceputul anilor nouăzeci, Voici parcă. Ah, toată cultura pop pe care-am înghițit-o în perioada aia, pe tot parcursul anilor nouăzeci! De fapt parcă viața mea a rămas undeva prin anul 2000, după care totul e ca un vis din care nu mă mai trezesc.
duminică, 7 decembrie 2014
Din nou despre cărți
Pentru cei care avem norocul să trăim în afara tîrgului lui Bucur și mai avem și obiceiul atît de rar și de hulit în estul și chiar și-n centrul Europei de a mai citi și cărți, există o perioadă de timp, cam de pe la mijlocul lui noiembrie pînă la mijlocul lui decembrie, în care nu prea vedem cărți nou apărute în puținele librării care-au mai rămas în oraș. Deși mi se pare că în noiembrie au loc cele mai multe apariții editoriale ale anului, ele sînt destinate întîi Gaudeamus-ului, un eveniment anual periodic din care Timișoara a fost eliminată, din motive oficiale prea puerile ca să le mai amintesc, iar din cele neoficiale aș menționa experimentele de îndobitocire a populației, practicate cu destul de mult succes de niște forțe care rămîn obscure (servicii secrete, sri, etc). Este evident că o populație prostită, i.e. care nu citește cărți, e foarte ușor de manipulat, (ca să nu mai amintesc de lipsa presei serioase și independente). Alții zvonesc că Ardealul oricum va fi cedat la schimb cu Moldova, așa că limba română ar trebui să dispară treptat din regiune, ipoteză care mi se pare din ce în ce mai puțin fantezistă și pe care am auzit-o de la un prieten al cărui tată este reformat practicant și căruia i s-a transmis în biserică drept sigur și stabilit acest lucru. Nu că biserica ortodoxă, cu preoții săi de origine strict rurală, materialiști, ar fi mai brează. Dar atunci să nu ne mirăm că țara asta, cu cele mai puține cărți citite pe cap de locuitor din UE, cu cele mai mici cifre din industria de carte, nu este dorită în Schengen. Personal cred că acesta este și motivul principal de fapt. Dar poate am deviat prea mult, și nu am obiceiul să privesc lucrurile de sus, ca dintr-o dronă (urăsc dronele, prefer viața la nivelul străzii), poate de vină-s recentele alegeri, la care nici nu am fost. Să revin. Rezultatul e că librarii se scarpină în cap cînd sînt întrebați despre noile apariții iar clienții dau din umeri, apoi se duc acasă și-și comandă online cărțile care-i interesează, nu din țară, fiindcă de sosit, sosesc tot cu întîrziere, ci de pe site-urile din străinătate, în engleză sau franceză sau italiană, cu tableta sau laptopul în poală, în timp ce se uită după miezul nopții la o emisiune pseudo-culturală de la tvr doi în care niște indivizi îmbrăcați la costum încearcă să combată întrebarea zaharisită "de ce nu se citește în România?" arătînd împrejur din unghiuri filmate cu grijă la puzderia de standuri pline cu cărți. De fapt poate că s-ar apropia mai mult de miezul problemei dacă întrebarea corectă ar fi "de ce în Occident se citește iar în România nu". Sau poate că nu. Poate e doar o problemă bun simț. Sau de marketing. Și poate nici nu e importantă cauza. Poate exista un remediu fără a cunoaște exact cauza, sau cauza se poate descoperi după ce se încearcă un remediu. Eu nu mă regăsesc în majoritatea cărților apărute la noi, multe din romanele traduse îmi par ultra-plictisitoare (ca să dau un exemplu: Raftul Denisei, care nu știu cui folosește), bănuiesc că-s publicate doar prin schimburi culturale, adică gratuit (a se citi: pe banii unui stat) și folosesc doar la umplerea unor rafturi. Altele-s traduse destul de prost, prea în viteză. O adevărată pacoste pentru cine nu știe o limbă străină sau nu își poate comanda din străinătate. Editurile, și nu doar cele de la noi, au fost luate pe nepregătite de Modiano, care-a luat Nobelul acum două luni. De fapt fost o surpriză plăcută și pentru mine, care i-am citit vreo șase-șapte romane, fiindcă mă interesa tematica - Parisul, anii șaizeci, memoria. Acum văd că i-au fost traduse dintr-un foc trei cărți și reeditate altele două, cam repede după părerea mea, suspect de repede, sper să fie editate ca lumea. Am să văd de Sărbători.
duminică, 23 noiembrie 2014
Timp neliber
Cred c-ar fi frumos din partea mea să continui cu impresiile din călătoriile în Italia și Canada, dar nu știu de ce, parcă n-am nici un chef să mă întorc cu mintea acolo. Și adevăru-i că sînt și obosit. Faptul că la servici trebuie atît să outsoursez proiectul vechi cît și să lucrez, în paralel, la cel nou, mă cam stoarce de energie. Plus faptul că, lucrînd cu colegi de peste ocean, din cauza diferenței de fus orar, am observat o tendință de a rămîne peste program, mult după șase-șapte seara, (recunosc că am intuit cumva asta la început) lucru cu care nu numai că nu-s de acord, dar care, în eventualitatea că se va generaliza, mă face să mă gîndesc serios să plec de aici din vară. Și cred că aș avea unde, sînt cîteva oportunități în companie, deși nu mă consider un oportunist, avînd chiar oroare de schimbări. Nu eram nici entuziast nici prea convins cînd am m-am decis să vin aici. Am ales ceea ce mi s-a părut a fi răul cel mai mic. Hm, poate excursia în Canada are un preț prea mare.
Dacă la începutul anului aveam insomnii, acum parcă aș dormi întruna. Nu am profitat îndeajuns de perioada destul de lejeră din prima parte a anului, cînd încărcarea la servici nu era așa de mare (sau poate că eram eu atît de experimentat în proiect încît rezolvam ultra-rapid orice problemă). De fapt cred că niciodată nu am profitat la maxim de nimic. Nu știu dacă e o chestie care se întîmplă des oamenilor, ori am eu o problemă.
Gîndurile-mi sar de colo-colo prin toate ungherele minții și nu reușesc să le prind, să le aștern (era să zic pe hîrtie) în cuvinte. Mă mir că mă mai pot concentra la servici, dar acolo acționez mai mult din instinct, ca un sportiv, fără timp de reflecție, ca un tenismen care primește mingi de la un automat și le dă înapoi. Înainte de a pleca la servici, cînd nu uit, încerc să mă concentrez, să mă motivez, uitîndu-mă fix în oglinda din baie. Am observat că ajută.
Știu că nu e bine să-ți dorești să treacă timpul, să nu împingi mental ceasul înainte. Simt nevoia să trăiesc din plin fiecare moment, să nu mai irosesc nici o secundă, fiindcă am irosit deja prea multe, dar cînd mă aflu la servici, în noul birou, abia aștept să ajung acasă. Am impresia că de acasă aș putea lucra mai bine (lucru normal, ne mai fiind întrerupt). Însă odată ajuns acasă, mă cuprinde așa o toropeală, că dorm vreo trei sferturi de oră și apoi îmi spun că mai bine încerc să mă adun pentru a doua zi, să dau randament maxim la servici, să nu încerc deloc să lucrez de acasă. Deși am observat, cel puțin aici, în compania în care lucrez, că toate lucrurile complicate s-au făcut în extra-time, în afara orelor de program, seara sau în week-end-uri, ori lucrînd de acasă. Și așa se procedează și acum.
Și în final, cînd presiunea e maximă vine și week-end-ul. Mă desprind foarte greu de grijile de la servici, am nevoie de o plimbare lungă, de cumpărături, de un film. Ah, senzația vineri seara și sîmbătă seara, cu un film bun la dvd player, cu o cană de ceai alături! Gîndul să serviciul e departe, că mai am două zile libere în față! Apoi după-amiezele, stînd pe pat, prea obosit să mai citesc, uitîndu-mă la cer, adormind... Nu știu de ce continui sa-mi iau uneori laptop-ul de servici acasă peste week-end cînd știu clar că nu voi avea nici cea mai vagă umbră de chef să lucrez. Și duminica e parcă doar o seară oarecare a săptămînii, doar un pic mai lungă.
Dacă la începutul anului aveam insomnii, acum parcă aș dormi întruna. Nu am profitat îndeajuns de perioada destul de lejeră din prima parte a anului, cînd încărcarea la servici nu era așa de mare (sau poate că eram eu atît de experimentat în proiect încît rezolvam ultra-rapid orice problemă). De fapt cred că niciodată nu am profitat la maxim de nimic. Nu știu dacă e o chestie care se întîmplă des oamenilor, ori am eu o problemă.
Gîndurile-mi sar de colo-colo prin toate ungherele minții și nu reușesc să le prind, să le aștern (era să zic pe hîrtie) în cuvinte. Mă mir că mă mai pot concentra la servici, dar acolo acționez mai mult din instinct, ca un sportiv, fără timp de reflecție, ca un tenismen care primește mingi de la un automat și le dă înapoi. Înainte de a pleca la servici, cînd nu uit, încerc să mă concentrez, să mă motivez, uitîndu-mă fix în oglinda din baie. Am observat că ajută.
Știu că nu e bine să-ți dorești să treacă timpul, să nu împingi mental ceasul înainte. Simt nevoia să trăiesc din plin fiecare moment, să nu mai irosesc nici o secundă, fiindcă am irosit deja prea multe, dar cînd mă aflu la servici, în noul birou, abia aștept să ajung acasă. Am impresia că de acasă aș putea lucra mai bine (lucru normal, ne mai fiind întrerupt). Însă odată ajuns acasă, mă cuprinde așa o toropeală, că dorm vreo trei sferturi de oră și apoi îmi spun că mai bine încerc să mă adun pentru a doua zi, să dau randament maxim la servici, să nu încerc deloc să lucrez de acasă. Deși am observat, cel puțin aici, în compania în care lucrez, că toate lucrurile complicate s-au făcut în extra-time, în afara orelor de program, seara sau în week-end-uri, ori lucrînd de acasă. Și așa se procedează și acum.
Și în final, cînd presiunea e maximă vine și week-end-ul. Mă desprind foarte greu de grijile de la servici, am nevoie de o plimbare lungă, de cumpărături, de un film. Ah, senzația vineri seara și sîmbătă seara, cu un film bun la dvd player, cu o cană de ceai alături! Gîndul să serviciul e departe, că mai am două zile libere în față! Apoi după-amiezele, stînd pe pat, prea obosit să mai citesc, uitîndu-mă la cer, adormind... Nu știu de ce continui sa-mi iau uneori laptop-ul de servici acasă peste week-end cînd știu clar că nu voi avea nici cea mai vagă umbră de chef să lucrez. Și duminica e parcă doar o seară oarecare a săptămînii, doar un pic mai lungă.
marți, 28 octombrie 2014
Canada - primele impresii
Amintirile mi se amestecă în cap ca o minge făcută din plastiline din mai multe culori, mi-e greu să mă opresc asupra uneia anume, în fond au relevanță, cel puțin pentru mine, doar luate ca întreg, așa că nu țin să le categorisesc după un criteriu anume. Am să încep aici cu descrierile generale, primele impresii, din pdv al turistului, lăsînd pe data viitoare aminitirile personale.
Trenuri. Pentru mine, simbolul Canadei nu era frunza de arțar, ci o fotografie pe care-am văzut-o cînd eram mic într-o carte, reprezentînd un tren lung trecînd printr-un peisaj cu lacuri cristaline, păduri și munți înzăpeziți în depărtare. Din păcate n-am prea văzut trenuri. La intrarea în portul din Montreal am auzit un sunet de sirenă de tren cu aburi ca-n filmele cu cu cowboy, însoțit de "chuf-chuf"-uri serioase dar cînd m-am întors, am văzut că era un minicar pentru copii, nici măcar pe pe șine. Sunetul m-a însoțit mai apoi cînd mă plimbam prin port (tocmai am căutat pe Google: eram în față la Centre de Sciences de Montréal). Am mai văzut cîteva trenuri pe drumul spre Toronto, la un moment dat șoseaua mergînd paralel cu o cale ferată. La întoarcere, după ce i le-am descris, vagoane de formă trapezoidală, verde cu alb, un coleg canadian mi-a spus că erau trenuri pentru navetiști. Iar marfarele lor arătau destul de ruginite. Apropo, gara din Ottawa e mică, ca și cum guvernanții ar fi spus, hei, dacă tot avem capitală, hai măcar să-i facem și o gară, acolo, doar așa, să nu zicem că n-avem.
Sirop de arțar. Am băut trei sticle de 250ml iar la hotel, la breakfast, am pus pe mini pancakes și mini-gofre, sper că așa se proceda, nu mi-a zis nimeni. Gust de caramel, ușor lemnos și totuși ceva în plus. Nu știu, adică nu cred că e așa de căutat. Eram patru români la coadă la casieria unui supermarket și fiecare aveam o sticlă. Tipa de la casă îi spune pe jumătate unei colege, pe cealaltă jumătate nouă: "N-am mai vîndut sirop de arțar de o lună și acum uite, patru!" Iar cealaltă îi spune: "Poate din cauză că se apropie Thanksgiving-ul!"
Animăluțe. Gîște sălbatice, cu pene gri pasc la colțuri de stradă. Pe drum mai vezi cîte un raton cu coada lată traversînd autostrada. Și veverițele sînt peste tot, prin parcurile publice, în campusul unde-am lucrat, chiar și-n Centrul Ottawei, pe o stradă pietonală, Sparks Street. De diverse forme și culori: negre, gri, maro deschis cu coada de culoare mai închisă. O colegă din Canada mi-a spus că se pregătesc de iarnă, strîngînd provizii. Elani n-am văzut, deși am văzut destule semne galbene de avertizare pe autostrăzi.
Centrele comerciale sînt în general o aglomerație de clădiri, fiecare de dimensiunea unei hale, fiecare cu tipuri specifice de produse. Walmart-urile sînt un fel de Selgros la noi, numai că de vreo patru ori mai mari, și cu produse de nu-cea-mai-bună calitate. Există și mall-uri, în Montreal am întrat pe Rue St Catherine în vreo trei, și am mai trecut pe lîngă altele, dar n-am mai avut chef. În food court-uri predomină mîncarea asiatică. Și meniul de Thanksgiving de la cantina firmei avea damf de curry. La prețul de pe etichete trebuie să calculezi taxele (numai în piețe nu-i așa), ceea ce-i destul de enervant.
Chapters indigo. Un lanț de librării, foarte bine dotat. Prima oară am zis hai să intrăm, stăm doar puțin. Cînd am ieșit, am văzut că a trecut o jumătate de oră, dar zău că nu știu cum. Timpul trece diferit într-o librărie, cel puțin pentru mine. De exemplu, la literatură, doar scriitorii de la litera M ocupa un culoar întreg! (Mi-am luat un David Mitchell, o Margaret Atwood și ultima carte a lui Douglas Coupland). Oh, aș vrea să lucrez aici!
Muzee. Fiind capitală, Ottawa are o mulțime de muzee. Nu știam că au o astfel de tradiție militară, m-am mai interesat de atunci. Am fost de două ori la muzeul războiului. Sau o astfel de tradiție în aviație. Muzeul Naturii, o clădire cu arhitectură veche, turnuri, creneluri, avînd sus, în sticlă o meduză albă, uriașă, ca de desen animat.
Arhitectura. Gothic Revival-ul din Ottawa arată mai bine decît în poze, adică se încadrează mai bine arhitectural decît ar părea. Cu cît mă uitam mai mult, cu atît îmi ziceam că e mai OK. Clădiri vechi prezervate, printre cele de oțel și sticlă, chiar dacă sînt lipite una de alta și diferența de înălțime e imensă. În Ottawa, cel mai bine m-am simțit în zona Byward Market, un fel de Cartier Latin, adică așa l-am perceput eu, dens și plin de viață, atît ziua cît și noaptea. Clădiri mici, joase, cu unul, maxim două etaje, vechi. Restaurante, magazine, piețe deschise pînă tîrziu. Chelneri super-afabili. Muzică la fiecare colț de stradă. La terase, oameni în pantaloni scurți sau tricouri sau la cămașă, noaptea. Singurul lucru care poate te făcea să te simți în Canada erau plasmele pe care se transmitea hochei.
Mașini. Plin de camionete gen Chevrolet Silverado. Apoi SUV-urile (spunea cineva de criză? n-am auzit!). Tiruri cu bot. Schoolbus-uri galbene (cu bot în Ontario, cu și fără bot în Quebec). Mașini de poliție negru cu alb, late, ca-n filmele americane vechi, pe autostradă și în centru. Autobuzele Greyhound nu-s toate argintii. Stopuri galbene situate de partea opusă a străzii. Limita de viteză pe autostradă de 100km/h, așa că poți măsura distanțele între o localitate și alta în timp (Ottawa-Toronto patru ore). Nici o mașină franceză.
Peisaje. Între Ottawa și Montreal sau Ottawa și Toronto nu e nimic spectaculos. Ok, poate vegetația ruginie, dar nu așa densă pe cît m-am așteptat. Parcul Gatineau însă, cu arțarii cu frunze galben-galben, roșu-roșu și verde te va face să-ți adori toamna.
Montreal. Stații de metrou Art Nouveau. Atmosferă de Cartier Latin cu clădiri de tip americane de cărămidă, însă vopsite în culori deschise, avînd scări la intrare. Un oraș superb, însă îi scad puncte din cauza portului comercial cu silozuri, macarale ruginite. Bine că nu se văd din oraș. Și cam mulți zgîrie-nori. Homeless-i albi, destul de tineri, stau pe cartoane, însoțiți de cîte-un cîine. Am mers mult prin oraș. La un moment dat ne-a ajuns oboseala. Parc du Mont Royal și Lac aux Castors, pline de oameni, ieșiși sîmbătă seara la aer curat.
Toronto. Zgîrie-nori rezidențiali, din sticlă. Destul de groaznic. N-am prea văzut mult din el. Văzut din CN Tower, pare un SimCity. N-am avut timp să stăm, așa că nu mi-am format cine știe ce impresie despre el, în afară că e imens și că începe cu 70 km înainte.
Cascada Niagara. Apa cu dungi verde-deschis/alb, care cade cu încetinitorul parcă. Jos, în aval, se adună spuma. Buza e atît de aproape! Cînd te uiți puțin mai din amonte spre margine, dacă n-ai știi, n-ai crede ce urmează! Nu mă mai săturam privind-o, simțind forța pe care-o emană!
Podul Alexandra (între Ontario și Quebec). Senzație de acrofobie, vertij. Podea de lemn pe structuri de fier. Mașinile făceau un sunet ca de garnituri de metro. Greu să fotografiezi de pe el fiindcă vibrează efectiv la fiecare mașină care trece. L-am traversat pe jos de trei ori, doar fiindcă mașina noastră era parcată în celălalt capăt și trebuia să ne întoarcem.
La televizor, știrile sînt destul de alarmiste și panicarde, deși multe, e drept, sînt preluate de la americani. Oamenii care apar la teve sînt mai calmi, par bine-crescuți, binevoitori. Trăsături nord-americane (înalți, maturi). Civilizați, dispuși la dialog și nu așa agitați sau caustici ca cei din State.
Cartierele rezidențiale din Kanata. Case mari, cu două garaje, cu front stradal lat, cu copaci și peluză manichiurată, cu flori, între casă și șosea. Paradisul? Poate.
Trenuri. Pentru mine, simbolul Canadei nu era frunza de arțar, ci o fotografie pe care-am văzut-o cînd eram mic într-o carte, reprezentînd un tren lung trecînd printr-un peisaj cu lacuri cristaline, păduri și munți înzăpeziți în depărtare. Din păcate n-am prea văzut trenuri. La intrarea în portul din Montreal am auzit un sunet de sirenă de tren cu aburi ca-n filmele cu cu cowboy, însoțit de "chuf-chuf"-uri serioase dar cînd m-am întors, am văzut că era un minicar pentru copii, nici măcar pe pe șine. Sunetul m-a însoțit mai apoi cînd mă plimbam prin port (tocmai am căutat pe Google: eram în față la Centre de Sciences de Montréal). Am mai văzut cîteva trenuri pe drumul spre Toronto, la un moment dat șoseaua mergînd paralel cu o cale ferată. La întoarcere, după ce i le-am descris, vagoane de formă trapezoidală, verde cu alb, un coleg canadian mi-a spus că erau trenuri pentru navetiști. Iar marfarele lor arătau destul de ruginite. Apropo, gara din Ottawa e mică, ca și cum guvernanții ar fi spus, hei, dacă tot avem capitală, hai măcar să-i facem și o gară, acolo, doar așa, să nu zicem că n-avem.
Sirop de arțar. Am băut trei sticle de 250ml iar la hotel, la breakfast, am pus pe mini pancakes și mini-gofre, sper că așa se proceda, nu mi-a zis nimeni. Gust de caramel, ușor lemnos și totuși ceva în plus. Nu știu, adică nu cred că e așa de căutat. Eram patru români la coadă la casieria unui supermarket și fiecare aveam o sticlă. Tipa de la casă îi spune pe jumătate unei colege, pe cealaltă jumătate nouă: "N-am mai vîndut sirop de arțar de o lună și acum uite, patru!" Iar cealaltă îi spune: "Poate din cauză că se apropie Thanksgiving-ul!"
Animăluțe. Gîște sălbatice, cu pene gri pasc la colțuri de stradă. Pe drum mai vezi cîte un raton cu coada lată traversînd autostrada. Și veverițele sînt peste tot, prin parcurile publice, în campusul unde-am lucrat, chiar și-n Centrul Ottawei, pe o stradă pietonală, Sparks Street. De diverse forme și culori: negre, gri, maro deschis cu coada de culoare mai închisă. O colegă din Canada mi-a spus că se pregătesc de iarnă, strîngînd provizii. Elani n-am văzut, deși am văzut destule semne galbene de avertizare pe autostrăzi.
Centrele comerciale sînt în general o aglomerație de clădiri, fiecare de dimensiunea unei hale, fiecare cu tipuri specifice de produse. Walmart-urile sînt un fel de Selgros la noi, numai că de vreo patru ori mai mari, și cu produse de nu-cea-mai-bună calitate. Există și mall-uri, în Montreal am întrat pe Rue St Catherine în vreo trei, și am mai trecut pe lîngă altele, dar n-am mai avut chef. În food court-uri predomină mîncarea asiatică. Și meniul de Thanksgiving de la cantina firmei avea damf de curry. La prețul de pe etichete trebuie să calculezi taxele (numai în piețe nu-i așa), ceea ce-i destul de enervant.
Chapters indigo. Un lanț de librării, foarte bine dotat. Prima oară am zis hai să intrăm, stăm doar puțin. Cînd am ieșit, am văzut că a trecut o jumătate de oră, dar zău că nu știu cum. Timpul trece diferit într-o librărie, cel puțin pentru mine. De exemplu, la literatură, doar scriitorii de la litera M ocupa un culoar întreg! (Mi-am luat un David Mitchell, o Margaret Atwood și ultima carte a lui Douglas Coupland). Oh, aș vrea să lucrez aici!
Muzee. Fiind capitală, Ottawa are o mulțime de muzee. Nu știam că au o astfel de tradiție militară, m-am mai interesat de atunci. Am fost de două ori la muzeul războiului. Sau o astfel de tradiție în aviație. Muzeul Naturii, o clădire cu arhitectură veche, turnuri, creneluri, avînd sus, în sticlă o meduză albă, uriașă, ca de desen animat.
Arhitectura. Gothic Revival-ul din Ottawa arată mai bine decît în poze, adică se încadrează mai bine arhitectural decît ar părea. Cu cît mă uitam mai mult, cu atît îmi ziceam că e mai OK. Clădiri vechi prezervate, printre cele de oțel și sticlă, chiar dacă sînt lipite una de alta și diferența de înălțime e imensă. În Ottawa, cel mai bine m-am simțit în zona Byward Market, un fel de Cartier Latin, adică așa l-am perceput eu, dens și plin de viață, atît ziua cît și noaptea. Clădiri mici, joase, cu unul, maxim două etaje, vechi. Restaurante, magazine, piețe deschise pînă tîrziu. Chelneri super-afabili. Muzică la fiecare colț de stradă. La terase, oameni în pantaloni scurți sau tricouri sau la cămașă, noaptea. Singurul lucru care poate te făcea să te simți în Canada erau plasmele pe care se transmitea hochei.
Mașini. Plin de camionete gen Chevrolet Silverado. Apoi SUV-urile (spunea cineva de criză? n-am auzit!). Tiruri cu bot. Schoolbus-uri galbene (cu bot în Ontario, cu și fără bot în Quebec). Mașini de poliție negru cu alb, late, ca-n filmele americane vechi, pe autostradă și în centru. Autobuzele Greyhound nu-s toate argintii. Stopuri galbene situate de partea opusă a străzii. Limita de viteză pe autostradă de 100km/h, așa că poți măsura distanțele între o localitate și alta în timp (Ottawa-Toronto patru ore). Nici o mașină franceză.
Peisaje. Între Ottawa și Montreal sau Ottawa și Toronto nu e nimic spectaculos. Ok, poate vegetația ruginie, dar nu așa densă pe cît m-am așteptat. Parcul Gatineau însă, cu arțarii cu frunze galben-galben, roșu-roșu și verde te va face să-ți adori toamna.
Montreal. Stații de metrou Art Nouveau. Atmosferă de Cartier Latin cu clădiri de tip americane de cărămidă, însă vopsite în culori deschise, avînd scări la intrare. Un oraș superb, însă îi scad puncte din cauza portului comercial cu silozuri, macarale ruginite. Bine că nu se văd din oraș. Și cam mulți zgîrie-nori. Homeless-i albi, destul de tineri, stau pe cartoane, însoțiți de cîte-un cîine. Am mers mult prin oraș. La un moment dat ne-a ajuns oboseala. Parc du Mont Royal și Lac aux Castors, pline de oameni, ieșiși sîmbătă seara la aer curat.
Toronto. Zgîrie-nori rezidențiali, din sticlă. Destul de groaznic. N-am prea văzut mult din el. Văzut din CN Tower, pare un SimCity. N-am avut timp să stăm, așa că nu mi-am format cine știe ce impresie despre el, în afară că e imens și că începe cu 70 km înainte.
Cascada Niagara. Apa cu dungi verde-deschis/alb, care cade cu încetinitorul parcă. Jos, în aval, se adună spuma. Buza e atît de aproape! Cînd te uiți puțin mai din amonte spre margine, dacă n-ai știi, n-ai crede ce urmează! Nu mă mai săturam privind-o, simțind forța pe care-o emană!
Podul Alexandra (între Ontario și Quebec). Senzație de acrofobie, vertij. Podea de lemn pe structuri de fier. Mașinile făceau un sunet ca de garnituri de metro. Greu să fotografiezi de pe el fiindcă vibrează efectiv la fiecare mașină care trece. L-am traversat pe jos de trei ori, doar fiindcă mașina noastră era parcată în celălalt capăt și trebuia să ne întoarcem.
La televizor, știrile sînt destul de alarmiste și panicarde, deși multe, e drept, sînt preluate de la americani. Oamenii care apar la teve sînt mai calmi, par bine-crescuți, binevoitori. Trăsături nord-americane (înalți, maturi). Civilizați, dispuși la dialog și nu așa agitați sau caustici ca cei din State.
Cartierele rezidențiale din Kanata. Case mari, cu două garaje, cu front stradal lat, cu copaci și peluză manichiurată, cu flori, între casă și șosea. Paradisul? Poate.
vineri, 12 septembrie 2014
Febra pregătirilor neașteptate
Îmi propusesem să continui să descriu impresiile despre vacanța din Toscana (luna trecută am apucat să scriu despre Lucca) însă mă văd nevoit să mă întrerup aici pentru o vreme. Și am un motiv pentru asta, și încă unul foarte serios, unul la care nu m-aș fi așteptat și la care sînt sigur că nici voi nu v-ați fi așteptat (folosesc o formulă de adresare, deși nu știu nici cine va citi această postare și nici dacă o va citi cineva, însă faptul acesta mă face să simt mai bine, mai aproape oameni). Ei bine, motivul este că voi pleca trei săptămîni în străinătate, în interes de servici. Destinația sună neverosimil: Ottawa, Canada! Eu, care călătoresc atît de puțin, pus în fața perspectivei de a traversa Atlanticul! Și tocmai cînd îmi făceam planuri pentru restul anului, cu hibernarea, cu cititul, cu amintirile din Toscana care mi-ar fi ținut de cald la gura sobei, cu un ceai, cu o carte sau un film bun în față! Astfel, de la începutul acestei luni mă aflu în plină febră a pregătirilor, ca să folosesc un clișeu jurnalistic și nu mă simt deloc pregătit psihic, ba din contră, parcă sînt din ce în ce mai stresat. În primul rînd a fost o poveste întreagă cu aplicarea vizei: enșpe formulare de completat pe net pe site-ul departamentului de cetățenie și emigrare al Canadei, scanări și xeroxări de documente, taxe plătite, adeverințe de la firmă, asigurare de sănătate, la rîndul lor cópii și scanări după acestea, fotografii, etc., totul făcut de două ori din cauza unei erori de software de care-am dat la unul dintre pași și care mi-a adus aplicația într-o stare care nu mai putea fi editată. Apoi, după primirea avizului de la serviciul de emigrări (care mi-a fost trimis prin e-mail după cam o zi și jumătate), am trimis pașaportul prin curier rapid la ambasadă, pașaport care mi-a venit după trei zile lucrătoare, vizat și cu o siglă cu frunză de arțar pe o pagină! Au urmat căutarea cazării, cît mai aproape de servici (ăia vin la lucru înainte de opt dimineața) și rezervarea de biletelor de avion (am găsit doar cu două escale). Toate astea nu ți le face firma, ci trebuie să te ocupi tu de toate. Poate că nu mi s-ar fi părut totul așa de stresant dacă nu mă aflam și în atmosfera aia de haos de la servici, în care trebuia să fac încontinuu switch de context între proiectul vechi, a cărui mentenanță va fi externalizată unei alte firme, căreia trebuie să-i asigurăm training (deocamdată online) și proiectul cel nou, de care nu prea știu nimic, și a căror sesiuni de training, de asemenea online, mi se par criptice. Toate astea m-au cam epuizat și încă mai am atîtea de făcut! Am să notez aici ce mai urmează, încercînd astfel să-mi pun un pic de ordine-n idei. În primul rînd am de pregătit sesiunea de training online pentru săptămîna viitoare (de adăugat vreo zece slide-uri în fișierul PowerPoint). Apoi trebuie să studiez cît mai mult din specificațiile noului proiect, pentru că vreau să plec cu cît mai multe noțiuni învățate, pe care acolo urmează să le clarific, nu să mă uit ca vițelul la poarta nouă. Pentru aceasta, mi-am adus acasă o mulțime de documente de citit, însă, pf!, zău că nu știu dac-o să apuc. Plus că trebuie să-mi iau o pereche de pantofi, vreo două cămași (nu știu încă de unde), un adaptor pentru priză, medicamente și cam atît cred. Oricum, destule. Totul într-un interval de o săptămînă. Ok, cred că mă opresc deocamdată aici, nu știu dacă luna asta voi mai avea timp să scriu, nu cred. Însă cu siguranță am să revin luna viitoare cu impresii și amănunte. Numai bine!
duminică, 31 august 2014
Lucca
Mă aflam în trenul care mă ducea de la Lucca înapoi la Florența și pentru prima dată în această vacanță mă simțeam cu mintea limpede, încărcat cu energie, împăcat cu viața mea de pînă acum, cu vîrsta pe care o am și încrezător în viitor, convins că mi se va revela ce e important în viață și că totul e în regulă cu mine și cu lumea. Lipsea desigur o fată din acest tablou dar eram convins că și asta se va rezolva curînd, cînd voi fi deplin pregătit și voi reuși să mențin momente din astea cel puțin zilnic. Era vreo șase seara, un început de seară de vară aurie iar peisajele care mi se perindau în fața ochilor de la etajul superior al vagonului mi se păreau parcă mai frumoase ca la plecare, la dus mi s-a părut mai sumbru, dar asta poate din cauza ploii de dimineață, cine știe. O combinație de verde cu galben, verde de la dealurile împădurite și de la storurile caselor și galben de la clădirile vechi și noi scăldate în soare. O senzație de magie la vederea vreunui turnuleț cu creneluri pe înălțimi sau un sat medieval cocoțat pe undeva în depărtare. O frumusețe pe care abia atunci o observam, deși mă aflam de aproape o săptămînă în Toscana. Primele trei zile le-am petrecut la Florența, apoi următoarele zile mi le-am petrecut în ordine, cîte-o zi la Siena, Pisa și Viareggio iar acum, Lucca. Mă așteptau încă două zile și jumătate pe care am decis să le petrec explorînd Florența, lăsînd prin urmare pentru altă dată San Gimigniano, Arezzo, Montepulciano și altele. Și îmi mai ziceam să încerc și un fel de slow traveling după ultimele zile de excursie. Și, categoric, Toscana nu se explorează în doar zece zile.
Mă aflam singur în compartiment, trenul fiind cam gol, și mi-am scos picioarele din pantofi, fiindcă mă dureau ca naiba. N-am vrut să-mi iau pantofi de sport, pe de o parte fiindcă aveam de vizitat muzee, biserici și alte locuri care necesită o ținută și mi-am zis hai să fiu un pic elegant, iar pe de altă parte nici n-am vrut să investesc într-o pereche nouă. Și oricum, pantofii îmi păreau destul de comozi, poate n-ar fi avut nici o importanță la cît am mers. În gări mai urcau oameni dar nu se așezau la etaj, din fericire. La un moment dat s-a așezat un om de vîrstă mijlocie cu cîteva scaune mai în față, care citea un ziar, dar asta a fost tot, așa că am fost singur mai tot drumul. Mi-era un pic foame și mă gîndeam unde să merg să mănînc cînd ajung acasă (acasă, ce cuvînt, zic: mă aflu în Italia și mă simt atît de în mediul meu, încît o asociez cu conceptul de acasă!). Cel mai nasol lucru atunci cînd călătorești singur mi se pare cînd te așezi la o masă într-un restaurant, printre atîția oameni, cupluri sau grupuri, bine dispuși, lejeri, degajați iar tu te afli singur neștiind ce să faci cu mîinile, unde să te uiți, în timp ce aștepți să-ți vină felurile de mîncare. Dar cu timpul te obișnuiești.
Cum spuneam, dimineața a fost ploioasă. Cînd am coborît din tren, mi-am scos jacheta din rucsac dar după vreo cinci minute mi-am dat-o jos, fiindcă mi se părea destul de cald și în fond purtam și o cămașă. M-am îndreptat spre zidurile care înconjoară centrul istoric orașului, luîndu-mă după cîteva grupuri de turiști, pe care le-am pierdut imediat ce-am intrat fiindcă unii se opreau prin magazine de suveniruri sau cafenele. La început eram destul de nervos că plouă și sînt nevoit să port umbrela, care mă împiedica să fotografiez ca lumea. Dacă țineam aparatul doar cu o mînă, pozele îmi ieșeau mișcate, așa că trebuia să țin axul umbrelei între bărbie și umăr sau să mă adăpostesc într-unul din diferitele intrînduri unde nu ploua și să fotografiez o stradă, o fațadă sau o piață. Însă ceea ce m-a calmat aproape instant a fost atitudinea celorlalți turiști, care și-au scos frumos umbrelele și au pornit lejer și fără mofturi spre oraș. Același calm care l-am observat la occidentali și la alte zone turistice din Franța cînd stăteau la coadă, calmi, la obiective turistice dar eu uite că tot nu m-am învățat din prima.
Nu mai știu la ce oră am ajuns, era oricum dimineață, într-o zi de luni și magazinele se deschideau mai tîrziu. Centrul istoric al orașului e un labirint de străduțe, nu există multe hărți stradale (sau nu le-am observat eu) iar în ghidul meu Lonely Planet nu erau trecute toate străzile, doar cele principale, ceea ce e frustrant, așa că am găsit destul de greu Piazza dell'Anfiteatro. M-am chinuit să fotografiez, să aștept grupurile de turiști să treacă, mașinile de aprovizionare să treacă, și să evit statuia aia modernă din centrul pieței înconjurată de gărdulețele de metal care indicau o mic șantier în lucru, asta pe lîngă schelele întinse pe una din fațade. Străzile acelea înguste semănau destul de bine cu cele din Siena. Ploaia a scăzut în intensitate treptat, treptat însemnînd două ore, dar puțin cîte puțin, constant. M-am adăpostit într-o loggia din Piazza San Michele și i-am telefonat unui coleg să văd ce mai e pe la servici, fiindcă situația de la lucru nu era prea liniștitoare, și i-am promis că-l sun, așa că că am considerat că e cel mai potrivit moment, dar nici el nu era la servici, își luase cîteva zile libere să meargă acasă, unde avea o problemă de sănătate cu maică-sa (i-a murit săptămîna trecută). Apoi mi-am scos ghidul din rucsac și am încercat să memorez străzile (ceea ce n-am reușit așa că m-am rătăcit de cîteva zeci de ori). Am luat-o aleator pe una din străzi, am văzut una din statuile lui Puccini, am intrat într-o cafenea și am mîncat un panini și am băut o cafea uitîndu-mă pe geam la oamenii care mergeau prin ploaie. Am urcat în două turnuri, întîi la Torre delle Ore, apoi la Torre Guinigi, (ultimul e cel care are copaci în vîrf) bine că aveam și ghidul NG la mine, că nu-s trecute amîndouă în LP, (ciudat) dar și mai bine a fost că nu erau închise pe vreme de ploaie, cum sînt toate turnurile, probabil numai pe vreme serios-ploioasă, nu așa. Am făcut eforturi să nu mă uit pe casa scărilor în jos, fiindcă am vertijuri. Cam pe vremea cînd am urcat în Guinigi ploaia s-a lăsat. Panoramele merită să fie admirate, vîrful munților cu norii de ploaie, străzile pe care vezi mergînd turiști cu harta în mînă. Și, mai presus de toate, calm, mult calm, o atmosferă provincială, cehoviană, sau de sat mai mare în care însă ai atîtea de văzut că n-ai cum să te plictisești. Am mai vizitat două biserici dar din păcate nu-mi mai amintesc care anume, și catedrala San Martino (nu mai știu dacă am plătit ca să intru, parcă am plătit). Lucca este supranumit orașul celor o sută de biserici și poate de aici rezultă și atmosfera asta de pace, dar nu o pace din acelea moleșitoare, ci una vibrînd de energii pozitive, plină de beatitudine, în care parcă te aștepți să întîlnești îngeri pe fiecare stradă.
Soarele era din ce în ce mai sigur și mai puternic și începea să ardă. Pe străzi au apărut biciclete, exact ca-n fotografiile din ghidurile turistice, cu oameni de toate vîrstele pedalînd, terasele au început să se umple, storurile la case au început să se deschidă și din cenușii, fațadele clădirilor au devenit galbene și galbene-pal. Ca ultim lucru, am zis hai să mă urc pe zidurile care înconjoară orașul. Eram deasupra Porții S. Pietro. Mi-a plăcut atît de mult, încît am decis să înconjor tot orașul pe deasupra zidurilor. Am făcut vreo o sută de fotografii, cu terasele din oraș văzute de la înălțime, pline cu flori, parcuri și clădiri văzute mai de sus. Pe deasupra zidurile au o lățime de vreo doișpe-cinșpe metri, aleea centrală e încadrată de copaci și e plină de joggeri, de bicicliști, de familii cu copii în cărucior, oameni de toate vîrstele, care se plimbă domol, discută, stau pe bănci. Există multe priveliști care-ți taie răsuflarea, atît cînd te uiți în interiorul orașului cît și în exterior, la peluza și canalul de la baza zidului, cîteva sute de metri pînă la șosea și partea exterioară a orașului, și peisajele montane din depărtare. Cînd am ajuns în locul de unde-am plecat, mi-a venit să intru din nou în oraș să mai trag o raită, acum că mi se părea că-l cunosc mai bine în lumina aceea aurie. M-am despărțit cu greu de oraș dar în același timp mă simțeam împlinit.
Ce frumos să-ți petreci tot concediul aici, mi-am zis, nici nu mă gîndisem pînă atunci la asta, e atît de odihnitor! Atîția turiști o fac! Gara nu era departe, pleca un tren spre Florența peste un sfert de oră. Parcă și gara era mai liniștită, nu ca-n celălalte orașe din Toscana iar oamenii mai calmi, stînd pe bănci sau pe jos lîngă bagaje. Începeam să mă neliniștesc că dacă mai continui așa o zi să fac atîtea fotografii, nu mai aveam loc pe card, nu știu de ce nu mi-am luat și celălalt card cu mine, pînă mi-am adus aminte că mai aveam și celularul cu mine, care poate face poze decente uneori. Și bine că nu mai e grevă, cum prinsesem cu o zi înainte, cînd m-am întors de la Viareggio. Tutto bene cu alte cuvinte. Lucrurile îmi păreau așezate. Universul îmi părea ordonat. În tren, m-am gîndit la cartea mea pe care am început s-o scriu și pe care am lăsat-o baltă de atîtea ori și la cum aș putea să distilez cumva experiențele toscane într-o carte a cărei acțiune se petrece în Timișoara. Mă simțeam mai aproape ca de orice să o dezvolt și să o termin, liber de orice fel de complexe, gata să mă reapuc. Sînt pregătit, mi-am zis, în timp ce mă uitam la peisajele aurite ale apusului din trenul care se grăbea spre Florența.
Mă aflam singur în compartiment, trenul fiind cam gol, și mi-am scos picioarele din pantofi, fiindcă mă dureau ca naiba. N-am vrut să-mi iau pantofi de sport, pe de o parte fiindcă aveam de vizitat muzee, biserici și alte locuri care necesită o ținută și mi-am zis hai să fiu un pic elegant, iar pe de altă parte nici n-am vrut să investesc într-o pereche nouă. Și oricum, pantofii îmi păreau destul de comozi, poate n-ar fi avut nici o importanță la cît am mers. În gări mai urcau oameni dar nu se așezau la etaj, din fericire. La un moment dat s-a așezat un om de vîrstă mijlocie cu cîteva scaune mai în față, care citea un ziar, dar asta a fost tot, așa că am fost singur mai tot drumul. Mi-era un pic foame și mă gîndeam unde să merg să mănînc cînd ajung acasă (acasă, ce cuvînt, zic: mă aflu în Italia și mă simt atît de în mediul meu, încît o asociez cu conceptul de acasă!). Cel mai nasol lucru atunci cînd călătorești singur mi se pare cînd te așezi la o masă într-un restaurant, printre atîția oameni, cupluri sau grupuri, bine dispuși, lejeri, degajați iar tu te afli singur neștiind ce să faci cu mîinile, unde să te uiți, în timp ce aștepți să-ți vină felurile de mîncare. Dar cu timpul te obișnuiești.
Cum spuneam, dimineața a fost ploioasă. Cînd am coborît din tren, mi-am scos jacheta din rucsac dar după vreo cinci minute mi-am dat-o jos, fiindcă mi se părea destul de cald și în fond purtam și o cămașă. M-am îndreptat spre zidurile care înconjoară centrul istoric orașului, luîndu-mă după cîteva grupuri de turiști, pe care le-am pierdut imediat ce-am intrat fiindcă unii se opreau prin magazine de suveniruri sau cafenele. La început eram destul de nervos că plouă și sînt nevoit să port umbrela, care mă împiedica să fotografiez ca lumea. Dacă țineam aparatul doar cu o mînă, pozele îmi ieșeau mișcate, așa că trebuia să țin axul umbrelei între bărbie și umăr sau să mă adăpostesc într-unul din diferitele intrînduri unde nu ploua și să fotografiez o stradă, o fațadă sau o piață. Însă ceea ce m-a calmat aproape instant a fost atitudinea celorlalți turiști, care și-au scos frumos umbrelele și au pornit lejer și fără mofturi spre oraș. Același calm care l-am observat la occidentali și la alte zone turistice din Franța cînd stăteau la coadă, calmi, la obiective turistice dar eu uite că tot nu m-am învățat din prima.
Nu mai știu la ce oră am ajuns, era oricum dimineață, într-o zi de luni și magazinele se deschideau mai tîrziu. Centrul istoric al orașului e un labirint de străduțe, nu există multe hărți stradale (sau nu le-am observat eu) iar în ghidul meu Lonely Planet nu erau trecute toate străzile, doar cele principale, ceea ce e frustrant, așa că am găsit destul de greu Piazza dell'Anfiteatro. M-am chinuit să fotografiez, să aștept grupurile de turiști să treacă, mașinile de aprovizionare să treacă, și să evit statuia aia modernă din centrul pieței înconjurată de gărdulețele de metal care indicau o mic șantier în lucru, asta pe lîngă schelele întinse pe una din fațade. Străzile acelea înguste semănau destul de bine cu cele din Siena. Ploaia a scăzut în intensitate treptat, treptat însemnînd două ore, dar puțin cîte puțin, constant. M-am adăpostit într-o loggia din Piazza San Michele și i-am telefonat unui coleg să văd ce mai e pe la servici, fiindcă situația de la lucru nu era prea liniștitoare, și i-am promis că-l sun, așa că că am considerat că e cel mai potrivit moment, dar nici el nu era la servici, își luase cîteva zile libere să meargă acasă, unde avea o problemă de sănătate cu maică-sa (i-a murit săptămîna trecută). Apoi mi-am scos ghidul din rucsac și am încercat să memorez străzile (ceea ce n-am reușit așa că m-am rătăcit de cîteva zeci de ori). Am luat-o aleator pe una din străzi, am văzut una din statuile lui Puccini, am intrat într-o cafenea și am mîncat un panini și am băut o cafea uitîndu-mă pe geam la oamenii care mergeau prin ploaie. Am urcat în două turnuri, întîi la Torre delle Ore, apoi la Torre Guinigi, (ultimul e cel care are copaci în vîrf) bine că aveam și ghidul NG la mine, că nu-s trecute amîndouă în LP, (ciudat) dar și mai bine a fost că nu erau închise pe vreme de ploaie, cum sînt toate turnurile, probabil numai pe vreme serios-ploioasă, nu așa. Am făcut eforturi să nu mă uit pe casa scărilor în jos, fiindcă am vertijuri. Cam pe vremea cînd am urcat în Guinigi ploaia s-a lăsat. Panoramele merită să fie admirate, vîrful munților cu norii de ploaie, străzile pe care vezi mergînd turiști cu harta în mînă. Și, mai presus de toate, calm, mult calm, o atmosferă provincială, cehoviană, sau de sat mai mare în care însă ai atîtea de văzut că n-ai cum să te plictisești. Am mai vizitat două biserici dar din păcate nu-mi mai amintesc care anume, și catedrala San Martino (nu mai știu dacă am plătit ca să intru, parcă am plătit). Lucca este supranumit orașul celor o sută de biserici și poate de aici rezultă și atmosfera asta de pace, dar nu o pace din acelea moleșitoare, ci una vibrînd de energii pozitive, plină de beatitudine, în care parcă te aștepți să întîlnești îngeri pe fiecare stradă.
Soarele era din ce în ce mai sigur și mai puternic și începea să ardă. Pe străzi au apărut biciclete, exact ca-n fotografiile din ghidurile turistice, cu oameni de toate vîrstele pedalînd, terasele au început să se umple, storurile la case au început să se deschidă și din cenușii, fațadele clădirilor au devenit galbene și galbene-pal. Ca ultim lucru, am zis hai să mă urc pe zidurile care înconjoară orașul. Eram deasupra Porții S. Pietro. Mi-a plăcut atît de mult, încît am decis să înconjor tot orașul pe deasupra zidurilor. Am făcut vreo o sută de fotografii, cu terasele din oraș văzute de la înălțime, pline cu flori, parcuri și clădiri văzute mai de sus. Pe deasupra zidurile au o lățime de vreo doișpe-cinșpe metri, aleea centrală e încadrată de copaci și e plină de joggeri, de bicicliști, de familii cu copii în cărucior, oameni de toate vîrstele, care se plimbă domol, discută, stau pe bănci. Există multe priveliști care-ți taie răsuflarea, atît cînd te uiți în interiorul orașului cît și în exterior, la peluza și canalul de la baza zidului, cîteva sute de metri pînă la șosea și partea exterioară a orașului, și peisajele montane din depărtare. Cînd am ajuns în locul de unde-am plecat, mi-a venit să intru din nou în oraș să mai trag o raită, acum că mi se părea că-l cunosc mai bine în lumina aceea aurie. M-am despărțit cu greu de oraș dar în același timp mă simțeam împlinit.
Ce frumos să-ți petreci tot concediul aici, mi-am zis, nici nu mă gîndisem pînă atunci la asta, e atît de odihnitor! Atîția turiști o fac! Gara nu era departe, pleca un tren spre Florența peste un sfert de oră. Parcă și gara era mai liniștită, nu ca-n celălalte orașe din Toscana iar oamenii mai calmi, stînd pe bănci sau pe jos lîngă bagaje. Începeam să mă neliniștesc că dacă mai continui așa o zi să fac atîtea fotografii, nu mai aveam loc pe card, nu știu de ce nu mi-am luat și celălalt card cu mine, pînă mi-am adus aminte că mai aveam și celularul cu mine, care poate face poze decente uneori. Și bine că nu mai e grevă, cum prinsesem cu o zi înainte, cînd m-am întors de la Viareggio. Tutto bene cu alte cuvinte. Lucrurile îmi păreau așezate. Universul îmi părea ordonat. În tren, m-am gîndit la cartea mea pe care am început s-o scriu și pe care am lăsat-o baltă de atîtea ori și la cum aș putea să distilez cumva experiențele toscane într-o carte a cărei acțiune se petrece în Timișoara. Mă simțeam mai aproape ca de orice să o dezvolt și să o termin, liber de orice fel de complexe, gata să mă reapuc. Sînt pregătit, mi-am zis, în timp ce mă uitam la peisajele aurite ale apusului din trenul care se grăbea spre Florența.
duminică, 24 august 2014
Picturile
Am zis luna trecută că voi reveni cu impresii din vacanță și uite că au trecut deja patru săptămîni în care n-am mai scris nici un cuvințel pe blog. Ce-am făcut în acest timp? Păi în primul rînd, în mare, am cam încercat să-mi asimilez amintirile, punîndu-mi pozele pe flickr și citind din cărțile pe care mi le-am luat de-acolo, apoi altele pe care mi le-am comandat după ce m-am întors: de la "O cameră cu vedere" de EM Forster la "Inferno" de Dan Brown (hihi, deși am zis că n-o să mai citesc nimic de el), și alte cărți pe care le-am văzut în librăriile din Florența. Apoi am răsfoit albume de artă, de fapt cărți despre Renaștere, am plonjat în wikipedia și torente și videoclipuri de youtube spre a căuta să înțeleg ce am văzut, ce-am pierdut și ce urmează să fac într-un viitor sper cît mai apropiat. Am făcut un tur de forță al istoriei picturii în general, de la Renașterea timpurie pînă la pre-rafaeliți, lucruri de care nici nu bănuiam că există sau, lucru ciudat, nu le-am acordat nici cea mai mică o importanță pînă acum. Știam de Botticelli, dar reproducerile după Venus nu m-au convins. Nici nu mă pregăteam să-i acord o atenție deosebită în Uffizi, pînă am văzut Calomnia lui Apelles și am citit ce înseamnă. Asta a avut un efect ca pornirea ștergătoarelor de parbriz pe ploaie torențială. Apoi am remarcat Primavera, care m-a dus cu gîndul la demonii și zeitățile din "Visul unei nopți de vară", de care m-am simțit întotdeauna fascinat. A urmat Bunavestire, cu îngerul cu privirea concentrată și cele două degete arătînd spre Maria, care parcă se frînge de emoție, simte ce i se întîmplă, (și crede), o operă puternică, spre deosebire de cea a lui Da Vinci, care îmi pare un tablou mai rece, mai intelectual, cum mi s-au părut toate ale sale. Abia la urmă am revenit la Venus, cu modestia din privire, cu forța creației dinspre zeitățile care suflă, ca niște linii aurite care parcă o materializează sau o împing, sau îi dau forță. Din momentul acela am devenit un fan al lui Botticelli și mi-am notat să-l studiez cu atenție (ceea ce n-am prea avut pîn-acum timp s-o fac).
De fapt primele opere pe care mi le-am propus să le acord atenție, încă de dinainte de a pleca, au fost cele cu îngeri și în special Bunavestirile. Am văzut zeci de picturi și fresce, în catedrale și muzee, la unele le-am și uitat autorul, (știu că aș putea să mă uit pe Net să verific), unele le-am fotografiat (acolo unde era voie). De fapt nu cred că am intrat într-o biserică fără să văd o Annunziata. Nu știam că picturile de acum opt-nouă sute de ani înfățișînd chipurile biblice seamănă cu cele din bisericile ortodoxe, aceleași figuri alungite cu diademe (așa se numesc?). Pînă la un punct, pentru că am văzut de exemplu și îngeri cîntînd la instrumente cu corzi. E interesant de urmărit evoluția picturii în Renaștere, cu apariția fundalurilor, a perspectivelor, a semi-profilelor, torsiunilor musculaturii la Michelangelo, a chipurilor care devin mai rotunjite la Filippo Lippi, picturile ca niște desene colorate, clare, a lui Ghirlandaio, și de aici trebuie înțeles mediul intelectual neoplatonic al Toscanei din care Botticelli "spread his wings wide and soared into the dawn of a new light". În acest context se înțelege Nașterea lui Venus.
E ceva ce nu-mi place la Rafael, nu prea empatizez cu lumea personajelor sale, îmi pare îndepărtată, poate e din vina mea, nu știu, poate și posturile forțate ale manierismului. N-am fost la Vatican, poate am să-mi schimb părerea după ce voi vedea pe viu. Caravaggio pictează sublim însă este greu de digerat cu scenele sale sadice. Nu știam că la Uffizi se găsește și Școala Flamandă, cu autoportrete de Rembrandt, cu scene mundene cu oameni stînd la masă, sau peisaje în apropierea unei ape, toate pe un fond întunecat. De asemenea nu știam că la Palazzo Pitti există picturi moderne, un fel de impresionism, dar acolo n-am mai avut timp pentru asta, oricum nu mă gîndisem să intru la Pitti doar că m-a prins ploaia după amiază, și pe la vreo cinci am decis să ies și să intru la Giardino de Boboli. Extraordinare și tavanele încăperilor, ca niște bucățele de cer populate cu îngeri, dacă te uiți mult, îți vine să întinzi mîna și să ajungi acolo, numai să nu amețești (în unele locuri erau oglinzi de împrumut).
De fapt primele opere pe care mi le-am propus să le acord atenție, încă de dinainte de a pleca, au fost cele cu îngeri și în special Bunavestirile. Am văzut zeci de picturi și fresce, în catedrale și muzee, la unele le-am și uitat autorul, (știu că aș putea să mă uit pe Net să verific), unele le-am fotografiat (acolo unde era voie). De fapt nu cred că am intrat într-o biserică fără să văd o Annunziata. Nu știam că picturile de acum opt-nouă sute de ani înfățișînd chipurile biblice seamănă cu cele din bisericile ortodoxe, aceleași figuri alungite cu diademe (așa se numesc?). Pînă la un punct, pentru că am văzut de exemplu și îngeri cîntînd la instrumente cu corzi. E interesant de urmărit evoluția picturii în Renaștere, cu apariția fundalurilor, a perspectivelor, a semi-profilelor, torsiunilor musculaturii la Michelangelo, a chipurilor care devin mai rotunjite la Filippo Lippi, picturile ca niște desene colorate, clare, a lui Ghirlandaio, și de aici trebuie înțeles mediul intelectual neoplatonic al Toscanei din care Botticelli "spread his wings wide and soared into the dawn of a new light". În acest context se înțelege Nașterea lui Venus.
E ceva ce nu-mi place la Rafael, nu prea empatizez cu lumea personajelor sale, îmi pare îndepărtată, poate e din vina mea, nu știu, poate și posturile forțate ale manierismului. N-am fost la Vatican, poate am să-mi schimb părerea după ce voi vedea pe viu. Caravaggio pictează sublim însă este greu de digerat cu scenele sale sadice. Nu știam că la Uffizi se găsește și Școala Flamandă, cu autoportrete de Rembrandt, cu scene mundene cu oameni stînd la masă, sau peisaje în apropierea unei ape, toate pe un fond întunecat. De asemenea nu știam că la Palazzo Pitti există picturi moderne, un fel de impresionism, dar acolo n-am mai avut timp pentru asta, oricum nu mă gîndisem să intru la Pitti doar că m-a prins ploaia după amiază, și pe la vreo cinci am decis să ies și să intru la Giardino de Boboli. Extraordinare și tavanele încăperilor, ca niște bucățele de cer populate cu îngeri, dacă te uiți mult, îți vine să întinzi mîna și să ajungi acolo, numai să nu amețești (în unele locuri erau oglinzi de împrumut).
duminică, 27 iulie 2014
Impresii din Florența
Încă nu mi-am revenit din oboseala de după cele zece zile petrecute în Toscana. Încă mă dor picioarele ca naiba după cît am mers pe acolo, plimbîndu-mă pe străzile pietruite, prin aglomerație și căldură, urcîndu-mă prin turnurile medievale, în domuri, să fotografiez panorame, rătăcindu-mă zilnic pe străduțele medievale, făcîndu-mă de fiecare dată să mă opresc și să-mi consult ghidul pe care-l aveam în rucsac. Vacanțele sînt făcute pentru odihnă, și n-ar fi exact să spun că m-am odihnit acolo, cu sculatul de dimineață la șapte, trezit de clopotul campanilei domului din Florența, aflat foarte aproape, la două străduțe de hotelul în care-am stat, cu alergatul de la un obiectiv la altul sau cu cele patru zile în care-am mai fost și plecat în împrejurimi.
M-am simțit foarte bine per ansamblu, deși am fost și puțin stresat, fiindcă, eh, așa-s eu, mereu cu gîndul ba la drumul de întoarcere, să prind autobuzul/trenul (am avut cîteva aventuri aici, despre care am să scriu în alte posturi, promit!), ba cu senzația că n-am văzut destule pe ziua respectivă și că nu m-am impregnat suficient cu spiritul locului. Pentru că cred că motivul secret pentru care oamenii aleg să meargă la Florența acesta este, speranța că frumusețea, arta, energiile care-au creat Renașterea să acționeze asupra lor înșiși, să catalizeze frumosul din sufletul lor și să devină mai frumoși. Mie nu mi s-au petrecut lucruri extraordinare, ca-n filme, în sensul să întîlnesc o fată, etc. Fiind mai mereu pe fugă, în mișcare, nici nu cred că aveam cum și nici n-am urmărit cu tot dinadinsul asta. Am stat singur noaptea în camera de hotel și n-am avut nici suficient timp să meditez, fiindcă adormeam repede și dormeam tun. Am văzut mulți oameni care călătoresc singuri, aș aprecia acolo cam la douăzeci la sută procentajul turiștilor solo, ceea ce spune multe despre caracterul oamenilor care merg în Toscana, ceea ce contrastează atît de puternic cu multinaționalii lobotomizați care alcătuiesc mediul în care lucrez, și în general cu oamenii-din-țara-care-se-află-pe-ultimul-loc-în-Europa-ca-număr-de-carți-pe-cap-de-locuitor-și-în-industria-de-carte, ceea ce a constituit pentru mine încă un motiv să mă simt bine.
Notez aici pe scurt cîteva lucruri de suprafață care m-au impresionat cel mai mult.
În primul rînd politețea oamenilor, a localnicilor și celor care lucrează în servicii. Mă așteptam ca atmosfera să fie cam ca-n Paris, cu chelneri care te tratează pe sus dacă ești străin și crede că nu le apreciezi suficient mîncarea/vinul lor, sau ușor miștocari, sau recepționeri indiferenți. Apoi poveștile pe care le-am auzit despre atitudinea ostilă față de românii din Italia. Nimic din toate astea nu mi s-a părut adevărat, dacă ești turist.
Femeile. Cu cît femeia ocupă un loc mai înalt în societate, cu atît societatea e mai civilizată. Ergo, Italia e cu adevărat un stat egalitarist. Emancipate, active, foarte sigure pe ele însele, departe de România unde vezi mai mult speciile extreme, de scorpie-de-multinațională sau din contră, de femeie resemnată, cu capul plecat. Multe șoferițe (de taxi, de mașini utilitare) ce să mai zic de scutere. Vorbesc cu voce melodioasă, curgătoare, expresivă, fără rîsete răutăcioase, cu sprîncenele ridicate, cu privire sinceră, deschisă, exprimînd siguranță de sine dar și bun simț în același timp.
Aglomerația. Zi și noapte puhoaie de oameni pe străzi, batalioane de turiști pe fiecare stradă. Cu toate astea găsești oriunde străduțe laterale marilor artere, mai puțin umblate, care parcă te transportă în trecut.
Vestea cea mai bună este că oamenii citesc, lucru la care nu m-aș fi așteptat în Italia. OK, poate din cauză că aici e Toscana, o zonă super culturală. Am fost în cîteva librării, toate pline (atît de cărți cît și de clienți), din care două mai mari, aproape una de alta, pe Via de' Cerretani, desfășurate pe trei nivele, cu scări rulante, cu cărți avînd mirosuri apetisante, cu coperți atrăgătoare, foi albe ca laptele, grupate pe genuri, exact ca-n Franța. Am stat acolo cam o oră și m-am uitat prin ele și oh!, ce poftă de citit mi-au făcut! Mi-am și luat cîteva (cele în engleză sînt mai ieftine ca la Paris!) iar altele mi le-am notat în minte să le caut aici. Am văzut oameni citind în trenuri, autobuze (în italiană). Am mai vizitat și un anticariat și o librărie în engleză - de fapt toate librăriile au secțiuni importante în engleză.
Mirosurile. Aceleași ca-n Paris în Cartierul Latin, acel amestec de țigări, parfumuri, mîncăruri prăjite și ceva în plus, specific orașelor din Toscana: marochinărie (pantofi, genți, curele, etc.) care vine din magazine odată cu un aer rece, condiționat. Prețurile însă mi s-au părut imense.
Mîncarea. Nu sînt un gurmand (pentru mine e mai important cum să simt după masă), dar știu să apreciez mîncarea bună. Ori aici mîncarea chiar a fost bună peste tot, indiferent dacă mîncam într-o tratorie, osterie sau dacă doar luam o gustare între mese: panini, gelato, lasagna sau o felie de pizza. N-am avut nici o indigestie.
Spațiile publice, piețele sînt ultra aglomerate la orice moment al zilei. Nu există bănci, doar unele din piatră fără spătar, așa că oamenii se așează pe unde pot, pe treptele de la intrările în instituții, biserici, sau chiar stau direct cu fundul pe jos. Nu mi-au plăcut malurile rîului, ar fi fain dacă ar fi amenajate și s-ar putea face promenade, dar aici nu cred că se aplică, cu Arno-ul care se revarsă din cînd în cînd și poate face ravagii.
Pe străzile înguste trebuie să fii atent la mașini, la piuiturile taxiurilor, la claxoanele bicicletelor, la Vespe, la mini-bus-urile care abia lasă un mic loc pe margine și care cînd trece pe lîngă tine trebuie să te oprești. Să fii atent. Multe străzi aglomerate nu au trotuare, de exemplu Via Corso, iar contactul prin pantof cu piatra pavată de pe jos îl resimți apoi în degete și în gambă făcînd mersul pe jos mult mai obositor decît pe asfalt.
Localnici sînt destui, nu sînt minoritari cum m-aș fi așteptat. Ce interesant să locuiești acolo, nu că m-aș gîndi s-o fac. Oameni care deschid ușile alea mari cu cheia pe străzile mai puțin umblate, sau care discută prin piețe, care cumpără ceva și discută despre ce le mai face mama, se sărută pe obraji cînd se întîlnesc seara într-o piață publică și stabilesc unde să meargă. Și sentimentul ăsta că toți alcătuiesc o comunitate reală, că sînt înfrățiți, la fel ca-n Franța.
Am citit în ghidul Lonely Planet de anul acesta că doi la sută din populația Toscanei e formată din români. Am auzit românește peste tot, în general oameni trecuți bine de treizeci și cinci de ani, dar și cîțiva mai tineri, țărani sau țigănuși, dar nu așa de fioroși. În autogară erau anunțuri în românește, agenții de turism românești. În autobuzul spre Siena o reclamă la o firmă de servicii internet, la fel, în română, un afiș cu o invitație la concertul unei formații din aia vulgară de hip hop din Ro, șamd.
Vînzătorii ambulați de origine arabă, cerșetorii țigani, insistenți, negrii care stau aiurea pe la gară, tinerii insistenți care vor să le cumperi pixuri sau te invită să semnezi cîte-o petiție (împotriva drogurilor de exemplu) ca apoi să-și sugereze o donație, grupuri de arabi vorbind și gesticulînd tare, supravegheați atent de carabinieri serioși pe partea opusă a străzii. Americanii nu-s obișnuiți să-i ignore sau să le întoarcă spatele, eu însă da. Cu toate astea Italia guvernată de Matteo Renzi n-a votat la europene cu naționaliștii, ca restul Europei civilizate.
Activitățile culturale de pe străzi în fiecare seară și noapte. O manifestație cu oameni îmbrăcați în costume medievale, cu steaguri, concerte de muzică clasică, dansuri medievale, chitară clasică, concerte de orgă în biserici, mimi stradali, etc. Gratuite și avînd o mulțime de spectatori.
Totul pare mic văzut de sus sau de pe hartă. În realitate e mult mai mare. Orașul, care se continuă mult și dincolo de "Centrul" Centrului Istoric. Muzeele, în care nu găsești doar Renaștere, am văzut pictură flamandă, Rembrandt, la Uffizi, la care poți sta mai mult de o zi, dacă vrei să și înțelegi, iar Palazzo Pitti e un Louvre croit pentru dimensiuni umane. Magazinele par mici din exterior dar cînd intri vezi că multe au și etaj și subsol.
Cum spuneam la început, cu alte impresii, mai de adîncime, despre oameni și despre alte localități din Toscana precum și mai multe despre sentimentele mele ca turist solo, am să scriu altădată. Deocamdată mi-am luat încă două zile libere ca să mă odihnesc și să-mi revin.
M-am simțit foarte bine per ansamblu, deși am fost și puțin stresat, fiindcă, eh, așa-s eu, mereu cu gîndul ba la drumul de întoarcere, să prind autobuzul/trenul (am avut cîteva aventuri aici, despre care am să scriu în alte posturi, promit!), ba cu senzația că n-am văzut destule pe ziua respectivă și că nu m-am impregnat suficient cu spiritul locului. Pentru că cred că motivul secret pentru care oamenii aleg să meargă la Florența acesta este, speranța că frumusețea, arta, energiile care-au creat Renașterea să acționeze asupra lor înșiși, să catalizeze frumosul din sufletul lor și să devină mai frumoși. Mie nu mi s-au petrecut lucruri extraordinare, ca-n filme, în sensul să întîlnesc o fată, etc. Fiind mai mereu pe fugă, în mișcare, nici nu cred că aveam cum și nici n-am urmărit cu tot dinadinsul asta. Am stat singur noaptea în camera de hotel și n-am avut nici suficient timp să meditez, fiindcă adormeam repede și dormeam tun. Am văzut mulți oameni care călătoresc singuri, aș aprecia acolo cam la douăzeci la sută procentajul turiștilor solo, ceea ce spune multe despre caracterul oamenilor care merg în Toscana, ceea ce contrastează atît de puternic cu multinaționalii lobotomizați care alcătuiesc mediul în care lucrez, și în general cu oamenii-din-țara-care-se-află-pe-ultimul-loc-în-Europa-ca-număr-de-carți-pe-cap-de-locuitor-și-în-industria-de-carte, ceea ce a constituit pentru mine încă un motiv să mă simt bine.
Notez aici pe scurt cîteva lucruri de suprafață care m-au impresionat cel mai mult.
În primul rînd politețea oamenilor, a localnicilor și celor care lucrează în servicii. Mă așteptam ca atmosfera să fie cam ca-n Paris, cu chelneri care te tratează pe sus dacă ești străin și crede că nu le apreciezi suficient mîncarea/vinul lor, sau ușor miștocari, sau recepționeri indiferenți. Apoi poveștile pe care le-am auzit despre atitudinea ostilă față de românii din Italia. Nimic din toate astea nu mi s-a părut adevărat, dacă ești turist.
Femeile. Cu cît femeia ocupă un loc mai înalt în societate, cu atît societatea e mai civilizată. Ergo, Italia e cu adevărat un stat egalitarist. Emancipate, active, foarte sigure pe ele însele, departe de România unde vezi mai mult speciile extreme, de scorpie-de-multinațională sau din contră, de femeie resemnată, cu capul plecat. Multe șoferițe (de taxi, de mașini utilitare) ce să mai zic de scutere. Vorbesc cu voce melodioasă, curgătoare, expresivă, fără rîsete răutăcioase, cu sprîncenele ridicate, cu privire sinceră, deschisă, exprimînd siguranță de sine dar și bun simț în același timp.
Aglomerația. Zi și noapte puhoaie de oameni pe străzi, batalioane de turiști pe fiecare stradă. Cu toate astea găsești oriunde străduțe laterale marilor artere, mai puțin umblate, care parcă te transportă în trecut.
Vestea cea mai bună este că oamenii citesc, lucru la care nu m-aș fi așteptat în Italia. OK, poate din cauză că aici e Toscana, o zonă super culturală. Am fost în cîteva librării, toate pline (atît de cărți cît și de clienți), din care două mai mari, aproape una de alta, pe Via de' Cerretani, desfășurate pe trei nivele, cu scări rulante, cu cărți avînd mirosuri apetisante, cu coperți atrăgătoare, foi albe ca laptele, grupate pe genuri, exact ca-n Franța. Am stat acolo cam o oră și m-am uitat prin ele și oh!, ce poftă de citit mi-au făcut! Mi-am și luat cîteva (cele în engleză sînt mai ieftine ca la Paris!) iar altele mi le-am notat în minte să le caut aici. Am văzut oameni citind în trenuri, autobuze (în italiană). Am mai vizitat și un anticariat și o librărie în engleză - de fapt toate librăriile au secțiuni importante în engleză.
Mirosurile. Aceleași ca-n Paris în Cartierul Latin, acel amestec de țigări, parfumuri, mîncăruri prăjite și ceva în plus, specific orașelor din Toscana: marochinărie (pantofi, genți, curele, etc.) care vine din magazine odată cu un aer rece, condiționat. Prețurile însă mi s-au părut imense.
Mîncarea. Nu sînt un gurmand (pentru mine e mai important cum să simt după masă), dar știu să apreciez mîncarea bună. Ori aici mîncarea chiar a fost bună peste tot, indiferent dacă mîncam într-o tratorie, osterie sau dacă doar luam o gustare între mese: panini, gelato, lasagna sau o felie de pizza. N-am avut nici o indigestie.
Spațiile publice, piețele sînt ultra aglomerate la orice moment al zilei. Nu există bănci, doar unele din piatră fără spătar, așa că oamenii se așează pe unde pot, pe treptele de la intrările în instituții, biserici, sau chiar stau direct cu fundul pe jos. Nu mi-au plăcut malurile rîului, ar fi fain dacă ar fi amenajate și s-ar putea face promenade, dar aici nu cred că se aplică, cu Arno-ul care se revarsă din cînd în cînd și poate face ravagii.
Pe străzile înguste trebuie să fii atent la mașini, la piuiturile taxiurilor, la claxoanele bicicletelor, la Vespe, la mini-bus-urile care abia lasă un mic loc pe margine și care cînd trece pe lîngă tine trebuie să te oprești. Să fii atent. Multe străzi aglomerate nu au trotuare, de exemplu Via Corso, iar contactul prin pantof cu piatra pavată de pe jos îl resimți apoi în degete și în gambă făcînd mersul pe jos mult mai obositor decît pe asfalt.
Localnici sînt destui, nu sînt minoritari cum m-aș fi așteptat. Ce interesant să locuiești acolo, nu că m-aș gîndi s-o fac. Oameni care deschid ușile alea mari cu cheia pe străzile mai puțin umblate, sau care discută prin piețe, care cumpără ceva și discută despre ce le mai face mama, se sărută pe obraji cînd se întîlnesc seara într-o piață publică și stabilesc unde să meargă. Și sentimentul ăsta că toți alcătuiesc o comunitate reală, că sînt înfrățiți, la fel ca-n Franța.
Am citit în ghidul Lonely Planet de anul acesta că doi la sută din populația Toscanei e formată din români. Am auzit românește peste tot, în general oameni trecuți bine de treizeci și cinci de ani, dar și cîțiva mai tineri, țărani sau țigănuși, dar nu așa de fioroși. În autogară erau anunțuri în românește, agenții de turism românești. În autobuzul spre Siena o reclamă la o firmă de servicii internet, la fel, în română, un afiș cu o invitație la concertul unei formații din aia vulgară de hip hop din Ro, șamd.
Vînzătorii ambulați de origine arabă, cerșetorii țigani, insistenți, negrii care stau aiurea pe la gară, tinerii insistenți care vor să le cumperi pixuri sau te invită să semnezi cîte-o petiție (împotriva drogurilor de exemplu) ca apoi să-și sugereze o donație, grupuri de arabi vorbind și gesticulînd tare, supravegheați atent de carabinieri serioși pe partea opusă a străzii. Americanii nu-s obișnuiți să-i ignore sau să le întoarcă spatele, eu însă da. Cu toate astea Italia guvernată de Matteo Renzi n-a votat la europene cu naționaliștii, ca restul Europei civilizate.
Activitățile culturale de pe străzi în fiecare seară și noapte. O manifestație cu oameni îmbrăcați în costume medievale, cu steaguri, concerte de muzică clasică, dansuri medievale, chitară clasică, concerte de orgă în biserici, mimi stradali, etc. Gratuite și avînd o mulțime de spectatori.
Totul pare mic văzut de sus sau de pe hartă. În realitate e mult mai mare. Orașul, care se continuă mult și dincolo de "Centrul" Centrului Istoric. Muzeele, în care nu găsești doar Renaștere, am văzut pictură flamandă, Rembrandt, la Uffizi, la care poți sta mai mult de o zi, dacă vrei să și înțelegi, iar Palazzo Pitti e un Louvre croit pentru dimensiuni umane. Magazinele par mici din exterior dar cînd intri vezi că multe au și etaj și subsol.
Cum spuneam la început, cu alte impresii, mai de adîncime, despre oameni și despre alte localități din Toscana precum și mai multe despre sentimentele mele ca turist solo, am să scriu altădată. Deocamdată mi-am luat încă două zile libere ca să mă odihnesc și să-mi revin.
joi, 19 iunie 2014
Vacanțe
Da, păi acum vreo lună și ceva citeam un roman, Tangoul Vechii Gărzi, de Arthuro Pérez-Reverte. Am auzit de scriitorul ăsta prima dată într-un supliment al Le Magazine littéraire de acum cîțiva ani, apoi un interviu la Thalassa (invitat ca scriitor al Mediteranei), dar, deși știam că i-au mai fost traduse la noi vreo jumate de duzină de cărți, și fiind eu orientat mai mult spre literatura engleză și franceză n-am citit nimic de el pînă acum. Așa, și... cumva, descrierile exhaustive ale golfului Nisei, în toate momentele zilei, noaptea, cu miile de luminițe de pe țărm, sau dimineața, cu oamenii de la terase care-și beau cafeaua, mi-a trezit cheful să plec în vacanță. Prefer și folosesc în general cuvîntul vacanță și nu concediu, fiindcă pe de o parte ultimul sună prea corporate și urăsc tot ce e corporate (deși din politețe mă abțin să recunosc asta în fața colegilor mei) iar pe de altă parte mă simt tot un copil și nu cred că mă voi maturiza vreodată. Dacă pînă la vîrsta asta nu m-am maturizat, nici nu cred că o voi mai face vreodată (așa se zice și despre însurătoare).
Nu sînt genul care pleacă în concediu. Cred că cel mai fain concediu pe care l-am avut în viața mea (asta pe lîngă cele trei de la Paris) a fost în 2010, cînd am stat în apartamentul meu de la etajul nouă, pe o căldură de peste 35 de grade, fără aer condiționat, dormitînd, citind, uitîndu-mă seara la filme (am văzut mai mult de treizeci de filme atunci) și mîncînd nenumărați pepeni și lubenițe timp de o lună de zile. N-am ieșit deloc în oraș, doar puțin pe jos să-mi iau mîncare. Și m-am simțit minunat! (Că după ce m-am întors la lucru m-au copleșit cu taskuri peste task-uri, asta-i altă poveste, dar tot s-a meritat). De altfel cam așa mi-am petrecut și toate vacanțele mele din vremea studenției și deși știu că asta ar părea ciudat pentru unii, n-am nici un regret. Știu, nu-s normal. În Poetica, Aristotel spunea că cei mai buni scriitori sînt nebunii, fiindcă reușesc să se pună în pielea personajelor, (ceea ce Pérez-Reverte nu e, e un latin calculat, dar atmosfera din romanul de mai sus e bine realizată, e vorba de perioada interbelică și cea a anilor șaizeci). Iar eu sînt și dus cu pluta și nici n-am talent, un dublu handicap din care nu iese nimic.
Plecările în concediu sînt overrated și toate stațiunile sînt de prost gust. Asta e concluzia la care am ajuns. De fapt conștientizam asta de dinainte de a mă apuca să lucrez, dar o vreme trăiam cu iluzia că poate asta e ceea ce-mi trebuie. De asta îmi și place luna august. Și din cauză că orașul e mai gol, mai calm, cu toți yupiștii și țărănocii urbani plecați pe la all inclusive-uri. Și la Paris e o lună faină, francezii-s plecați, nu e așa aglomerație prin parcuri și nu e deloc adevărat că e orașul e închis. Poți face o mulțime de lucruri. Singurul loc unde-aș pleca din Timișoara în luna august e Parisul. Însă 1. e prea scump pentru mine și 2. de cîteva ori m-am simțit prea epuizat ca să mă trambalez pînă acolo. Voiam doar să stau în apartament și să fac ceea ce am și făcut de fapt în atîtea rînduri.
Ce interesant că Hollywood-ul nu prea face filme de vacanță, nu știu dacă asta e o politică sau instinct wasp (mai degrabă prima), iar în puținele care există, personajelor li se întîmpă ceva nasol (Six Days Seven Nights), cu excepția lui Holiday, cu Cary Grant și Katharine Hepburn. Cu totul alta e situația în filmele franceze. Filmele mele de gen preferate sînt cele două din seria Les Randonneurs (1997 și 2007) pe care le-am văzut de peste o sută de ori, literalmente de peste o sută de ori. Apropo, oare mai există în lume vreun obsedat de filmele astea două ca mine? Păcat într-un fel că că nu e trilogie, deși nu cunosc trilogie la care ultimul film să nu fie dezamăgitor (nu cred în trilogii, doar bilogii). Filmul este despre un grup de prieteni (aceiași) care merg în concediu. Cred că motivul pentru care îmi place e că mă face să mă gîndesc la ce aș fi făcut eu în vacanță dacă aș fi trăit într-o țară cu oameni normali (în Franța, ce mai) și aș fi dus o viață normală și aș fi avut prieteni, la fel ca-n Friends de altfel.
Ok, să revin, am început să caut și prima mea opțiune a fost, firesc, din instinct, Sudul Franței, un loc unde visez uneori să revin, (n-am mai fost de doișpe ani), dar, după ce-am căutat pe site-urile de gen, și am văzut scorurile, am lăsat-o baltă encore une fois. M-am dat în schimb pe google maps ore în șir pînă ce aproape m-am săturat. Asta a fost una din locurile mele de vis o vreme, pînă ceva s-a schimbat în mine acum cîțiva ani, mi s-a schimbat un comutator mental și am început să urăsc lumina puternică. Voiam să merg cred pentru că mi-era dor, și atît. Dar, mi-am zis, trebuie să ies undeva din țară, în fond e unul din dezideratele pe care mi l-am propus la începutul anului (măcar pe ăsta să-l realizez). Opțiunea imediată, și cea pe care-am ales-o de fapt, este Florența. Și Toscana. Așa că mi-am luat ghidul Lonely Planet, am citit forumuri și, da!, mi-am făcut rezervări pentru nouă nopți în prima jumătate a lui iulie. Însă apoi mă gîndesc că poate m-am cam pripit. M-au năpădit gîndurile negative, care mergeau chiar spre panică. Ce să fac acolo? Nu mai bine stăteam acasă să mă odihnesc de exemplu? De atunci sentimentele mele fluctuează. OK, am nevoie să fiu puțin singur, am nevoie de civilizație, de cultură, să văd oameni relaxați, poate mă apropii și de literatura italiană (care literatură? între Commedia del Arte și Umberto Eco nu prea știu pe nimeni) și poate că am nevoie și de o schimbare de decor. Pe de altă parte, mă gîndesc că e prea mult, prea obositor să mă deplasez prin Toscana, să schimb trenuri, autobuze, avioane. Alteori mi se pare prea puțin fiindcă nu cred că voi apuca să văd o bună parte din Toscana, zona de est de exemplu, sau satele medievale care mi se par cam izolate. Dar jocurile sînt făcute. Mai multe mai încolo.
Nu sînt genul care pleacă în concediu. Cred că cel mai fain concediu pe care l-am avut în viața mea (asta pe lîngă cele trei de la Paris) a fost în 2010, cînd am stat în apartamentul meu de la etajul nouă, pe o căldură de peste 35 de grade, fără aer condiționat, dormitînd, citind, uitîndu-mă seara la filme (am văzut mai mult de treizeci de filme atunci) și mîncînd nenumărați pepeni și lubenițe timp de o lună de zile. N-am ieșit deloc în oraș, doar puțin pe jos să-mi iau mîncare. Și m-am simțit minunat! (Că după ce m-am întors la lucru m-au copleșit cu taskuri peste task-uri, asta-i altă poveste, dar tot s-a meritat). De altfel cam așa mi-am petrecut și toate vacanțele mele din vremea studenției și deși știu că asta ar părea ciudat pentru unii, n-am nici un regret. Știu, nu-s normal. În Poetica, Aristotel spunea că cei mai buni scriitori sînt nebunii, fiindcă reușesc să se pună în pielea personajelor, (ceea ce Pérez-Reverte nu e, e un latin calculat, dar atmosfera din romanul de mai sus e bine realizată, e vorba de perioada interbelică și cea a anilor șaizeci). Iar eu sînt și dus cu pluta și nici n-am talent, un dublu handicap din care nu iese nimic.
Plecările în concediu sînt overrated și toate stațiunile sînt de prost gust. Asta e concluzia la care am ajuns. De fapt conștientizam asta de dinainte de a mă apuca să lucrez, dar o vreme trăiam cu iluzia că poate asta e ceea ce-mi trebuie. De asta îmi și place luna august. Și din cauză că orașul e mai gol, mai calm, cu toți yupiștii și țărănocii urbani plecați pe la all inclusive-uri. Și la Paris e o lună faină, francezii-s plecați, nu e așa aglomerație prin parcuri și nu e deloc adevărat că e orașul e închis. Poți face o mulțime de lucruri. Singurul loc unde-aș pleca din Timișoara în luna august e Parisul. Însă 1. e prea scump pentru mine și 2. de cîteva ori m-am simțit prea epuizat ca să mă trambalez pînă acolo. Voiam doar să stau în apartament și să fac ceea ce am și făcut de fapt în atîtea rînduri.
Ce interesant că Hollywood-ul nu prea face filme de vacanță, nu știu dacă asta e o politică sau instinct wasp (mai degrabă prima), iar în puținele care există, personajelor li se întîmpă ceva nasol (Six Days Seven Nights), cu excepția lui Holiday, cu Cary Grant și Katharine Hepburn. Cu totul alta e situația în filmele franceze. Filmele mele de gen preferate sînt cele două din seria Les Randonneurs (1997 și 2007) pe care le-am văzut de peste o sută de ori, literalmente de peste o sută de ori. Apropo, oare mai există în lume vreun obsedat de filmele astea două ca mine? Păcat într-un fel că că nu e trilogie, deși nu cunosc trilogie la care ultimul film să nu fie dezamăgitor (nu cred în trilogii, doar bilogii). Filmul este despre un grup de prieteni (aceiași) care merg în concediu. Cred că motivul pentru care îmi place e că mă face să mă gîndesc la ce aș fi făcut eu în vacanță dacă aș fi trăit într-o țară cu oameni normali (în Franța, ce mai) și aș fi dus o viață normală și aș fi avut prieteni, la fel ca-n Friends de altfel.
Ok, să revin, am început să caut și prima mea opțiune a fost, firesc, din instinct, Sudul Franței, un loc unde visez uneori să revin, (n-am mai fost de doișpe ani), dar, după ce-am căutat pe site-urile de gen, și am văzut scorurile, am lăsat-o baltă encore une fois. M-am dat în schimb pe google maps ore în șir pînă ce aproape m-am săturat. Asta a fost una din locurile mele de vis o vreme, pînă ceva s-a schimbat în mine acum cîțiva ani, mi s-a schimbat un comutator mental și am început să urăsc lumina puternică. Voiam să merg cred pentru că mi-era dor, și atît. Dar, mi-am zis, trebuie să ies undeva din țară, în fond e unul din dezideratele pe care mi l-am propus la începutul anului (măcar pe ăsta să-l realizez). Opțiunea imediată, și cea pe care-am ales-o de fapt, este Florența. Și Toscana. Așa că mi-am luat ghidul Lonely Planet, am citit forumuri și, da!, mi-am făcut rezervări pentru nouă nopți în prima jumătate a lui iulie. Însă apoi mă gîndesc că poate m-am cam pripit. M-au năpădit gîndurile negative, care mergeau chiar spre panică. Ce să fac acolo? Nu mai bine stăteam acasă să mă odihnesc de exemplu? De atunci sentimentele mele fluctuează. OK, am nevoie să fiu puțin singur, am nevoie de civilizație, de cultură, să văd oameni relaxați, poate mă apropii și de literatura italiană (care literatură? între Commedia del Arte și Umberto Eco nu prea știu pe nimeni) și poate că am nevoie și de o schimbare de decor. Pe de altă parte, mă gîndesc că e prea mult, prea obositor să mă deplasez prin Toscana, să schimb trenuri, autobuze, avioane. Alteori mi se pare prea puțin fiindcă nu cred că voi apuca să văd o bună parte din Toscana, zona de est de exemplu, sau satele medievale care mi se par cam izolate. Dar jocurile sînt făcute. Mai multe mai încolo.
duminică, 11 mai 2014
Poluări
În fiecare noapte jumătatea de Nord a Timișoarei este învăluită de un miros de cauciuc ars care provine de la fabrica de anvelope Continental. Nu poți dormi cu geamul deschis, nu poți nici măcar să aerisești. Lumea se plînge, însă primarul (susținut în campanie de respectiva companie) spune să nu exagerăm fiindcă s-au făcut măsurători care nu arată depășiri ale nivelelor de noxe admise. Chiar atît de proști ne consideră să credem în rezultatele măsurătorilor? Iisuse! De parcă nu știm în ce țară trăim. L-am văzut într-un reportaj la știri cum făcea mișto (deh, ca românul) de o locuitoare (bogată, dintr-un cartier de case) din Dumbrăvița care se plîngea de miros. Cum s-a ajuns la situația asta? Eu cred așa. Cred că nemții au cumpărat centrul de R&D în automotive de la Siemens, (care s-a săturat după cîțiva ani să lucreze cu românii, lămurindu-se că are de-a face cu amatori în majoritate, inginerași prea tineri pentru un centru de R&D serios), ca să primească autorizare de construcție a fabricii. (lucrurile astea se mai întîmplă, știi?, adică dacă creezi multe locuri de muncă, autoritățile închid ochii la poluare, asta în afară de șpăgi, de care nu mai zic). Eu așa cred că s-a întîmplat. Unde naiba să găsească nemții alt loc în care să fabrice anvelope și ieftine și în interiorul orașului?
Nu știu cine a fost dobitocul care a avut ideea de a monta sirene de tip american pe ambulanțele și mașinile de poliție din oraș. E foarte greu să ții geamul deschis ziua, chiar dacă nu stai sau nu lucrezi lîngă un bulevard. Simți că-ți crapă creieru-n două de la efectul Doppler cînd trece cîte-o mașină din aia. Nu poți nici dormi cu geamul deschis fiindcă te vor trezi la șase dimineața (la care se adaugă mirosul despre care am scris la primul paragraf). Din cinci în cinci minute ești asaltat de o sirenă, ca o antiaeriană mobilă, uneori două și chiar trei simultan. Cred c-au fost importate direct din America, dar oare chiar nu s-au găsit în Europa? Se aud cred și la zece km depărtare de oraș. Și-n Paris se aud sirenele destul de des dar sînt mai discrete, nu în halul ăsta. Sau le-au luat tîmpiții de unde-au găsit mai ieftin, cum a făcut guvernul actual cînd a semnat parteneriatul strategic cu o firmă de telecomunicații chineză ajungînd să fim o țară membră a NATO care-și transmit comunicațiile secrete printr-o rețea de telecom fabricată în China. În fine, revenind la sirene. Poate din cauza asta gradul de nervozitate, de irascibilitate în oraș a crescut în ultimul timp.
Săli de jocuri și case de pariuri în cartier. Nu știu de ce primăria nu se sesizează. Am văzut ce fel de oameni intră într-o casă de pariuri: bărbați, tineri și de vîrstă mijlocie cu o mină de etern-loseri. Ăștia chiar cred că pot cîștiga? Și dacă da, patronul escroc le va da banii? Am și eu niște colegi se servici tîmpiți care mai pariază. Ca și la Loto. Ok, cu loteria e altceva, deși aceasta e clar măsluită. E sinistru să vezi mutre de infractori care stau în fața unei săli de jocuri, îmbrăcați în haine de culori cenușii, vorbind vulgar, iar seara invitînd trecătorii înăuntru.
M-am întrebat deseori cine deține terasele din centru. Unii sînt străini, italieni dubioși care ies cu minori sau minore și pe care-i vezi după orele de pauză, după ora 14, cînd oamenii și-au terminat pauza de masă. Dar am aflat că restaurantul club xxi și cafeneaua symphony, din chiar centrul centrului, lîngă Operă, unde vin turiști și lume bună, sînt deținute de un țigan borît (aceasta nu este o vorbă rasistă). Să-ți mai vină să stai acolo? Însă nu sînt mulți oameni care cunosc treaba asta. Sau terasa viviani, pe lîngă care trec uneori, pline de țărani, e drept, spălați, la cămașă călcată, însă oricît de spălați ar fi, li se vede clar țărănismul analfabeto-îndobidocito-răutăcios în ochii de porc, și-n felul cum vorbesc la smartphone-uri. Am văzut o fotografie în presă cu patronii. Ce mai mutre de șacali! Și cine știe cîte din astea mai sînt în oraș?
Zonele Pieței Unirii, Libertății sînt în starea de șantier de anul trecut. Și nu cred că vor fi gata pînă la toamnă, așa că nu sper că voi mai apuca să beau un frappé pe-acolo. Iar ca să traversezi străduțele din jurul străzii Mercy, Savoya, Blaga trebuie să treci peste podețe fragile de metal și să n-ai vertijuri. Săracii comercianți! Și mi-e ca după terminarea acestor Grand Travaux, să nu se transforme în ceva cu o arhitectură inginerească, fără suflet. În șanțuri sapă pușcăriașii și din cînd în cînd îi auzi cu o voce mieroasă, de undeva de jos, cerînd țigări trecătorilor. Nu înțeleg de ce trebuie cu pușcăriași, chiar nu există oameni liberi care să muncească?
Nu știu, dar parcă se dorește depopularea Timișoarei. Poate ca să continue exploatarea gazelor de șist. Foarte probabil: săptămîna trecută a fost un cutremur, și asta se întîmplă mai des în ultimul timp, de cînd se fac prospecțiuni secrete în zonă (secrete, dar mai răsar uneori prin presa locală). Și atunci mă gîndesc: e cazul să mă mut? A venit momentul să plec undeva?
miercuri, 16 aprilie 2014
Întîlniri evitate
Bunicul meu avea în felul lui de a fi o ușurință în a intra în vorbă cu lumea, spre deosebire de mine, care-s un introvertit sută la sută, iar oamenii la rîndul lor îl plăceau instant. Îmi spunea săracu de nenumărate ori să nu mai fiu așa sălbatic, dar din păcate sfatul lui nu s-a prins deloc de mine. Atunci cînd întîlnea să zicem pe stradă pe cineva apropiat de vîrsta lui, intra imediat în vorba cu el, zicîndu-i că i se pare că l-a mai văzut undeva, dar nu mai amintește unde sau că nu-l recunoște imediat. De multe ori descoperea chiar că aveau cunoștințe comune, sau că au lucrat în apropiere (bunicul meu a fost inginer constructor și a călătorit mult în vestul țării cu slujba). Pe vremuri, orașul era cu mult, mult mai mic, în anii cincizeci de exemplu populația Timișoarei era mai puțin de jumătate decît e acum. Ce timpuri! Uneori mă gîndesc că locuiesc într-un oraș prea aglomerat și, ca toate orașele mari, este bolnav, și îmi zic ce bine-ar fi să trăiesc într-unul cu să zicem patruzeci de mii de locuitori, sau chiar într-un sătuc, asta poate deoarece pentru mine, un idealist utopic, imaginea vieții la țară se confundă cu picturile idilice sau cu romanele lui Jane Austen. De fapt cred că nu numărul de locuitori contează ci gradul lor de civilizație, iar aici Timișoara stă ultra-catastrofal de prost. Dar să revin.
Locuiesc în același oraș în care-am și copilărit, lucru care se întîmplă, am observat, destul de rar, și e o caracteristică mai mult a loser-ilor. Nu știu de ce oamenii sînt dezamăgiți uneori de asta, de parcă să pleci dincolo e calea obligatorie pe care un om trebuie neapărat să meargă. Așa era cînd am terminat facultatea, cam toți visau să plece și au cam plecat. Cînd mă mai întîlneam cu unul după un an,doi, mă întreba, foarte mirat: "Cum? Nu ți-ai depus încă actele pentru Canada?". "Ăăă..., nnnu", făceam, dînd din umeri. Provincialism? În fine. Și astfel, vrînd-nevrînd, mă mai văd uneori cu foste cunoștințe, de exemplu foști colegi de școală, profesori, chiar foști vecini. Și atunci se întîmplă un lucru ciudat: îi evit. Monstruos, nu? Ei bine, asta fac. Îi evit. Alți oameni, normal, i-ar opri pe stradă și ar intra în vorbă cu ei, i-ar întreba ce mai fac, cum o mai duc cu sănătatea și așa mai departe. De exemplu o mai văd uneori pe fosta mea dirigă din generală. O scorpie. E înaltă, are părul aranjat la fel, în formă de clopot, merge foarte repede și are un prost obicei ca uneori să treacă pe la prînz prin zona firmei unde lucrez și o văd în trecere cînd ies în pauza de masă, chiar dacă nu ne intersectăm. Odată, cînd veneam de la Poștă (și în ultimul an merg des să-mi ridic coletele comandate de pe bookdespository) m-am intersectat cu ea. Nu știu dacă s-a uitat la mine, dar privirea ei s-a îndreptat spre coletul pe care-l țineam în mînă. M-o fi recunoscut? O fi avut o licăire de amintire că eram grijuliu cu cărțile? Nu cred. Nu știu, cu părul meu rărit în față, puțin încărunțit la tîmple, nu mai seamăn cu copilul de atunci. De fapt în ultimii doi trei ani îmi pare c-am îmbătrînit mai accentuat, am riduri în colțul ochilor care nu mai trec cu un week-end de relaxare. În fine, o consider piază rea: dacă mă gîndesc să merg la o librărie să-mi cumpăr o carte de exemplu și mă intersectez înainte cu cu ea, renunț la idee. Asta e. Superstiție, instinct, un al șaselea simț, nu știu. Mă mai văd uneori cu un prieten din copilărie, dar e atît de adîncit în gînduri încît mă bucur că nu mă recunoaște și că pot să-l ignor. Sau ne ignorăm reciproc? Alteori cu un fost coleg școală, care-l avea pe ta-su agronom și își petrecea vacanțele la țară, slăbuț la învățătură și genul căruia nu i-a lipsit nimic în copilăria petrecută în perioada dictaturii, lucru pe care-l uram. Îl mai văd uneori ducîndu-și copilul la școală. Odată l-am văzut pe partea cealaltă a străzii pe un fost șef de la firma unde lucram. M-am înțeles bine cu el la servici, n-am avut nici o problemă, puteam să trec strada sau să aștept la semafor încă puțin să traverseze, dar am preferat să merg înainte, spre firmă, fiind și un pic în întîrziere, dar oricum. Acum vreo lună, mergînd la servici, (cam toată viața mea în aer liber mi-o petrec de acasă la servici și înapoi și pauzele de masă prin zona centrului) cineva m-a salutat pe stradă, pe nume, m-am întors și am recunoscut un fost vecin de bloc. OK, fiind mereu în întîrziere, nu l-am observat inițial, așa că aici e alt caz. Dar, ca un sălbatic ce sînt, nu m-am oprit să-l întreb, doar m-am întors, dar l-am salutat, era cu o fetiță, fiica lui, cred, m-am oprit o secundă, i-am zis: "A, salut..., salut!" ridicînd mîna și apoi m-am îndepărtat, grăbit. Ok, nu eram chiar prieteni, eu m-am mutat în bloc din clasa I, iar prietenii mei erau în blocul bunicilor (puțin mai departe), dar fiind de aceeași vîrstă, mai vorbeam despre cum e pe la școlile noastre, eu eram la 18, el la 24, apoi la licee. Mda. Acum vreo două luni, nu știu de ce, m-am gîndit la o colegă de liceu (a, da, cred că știu, am văzut pe FB pe cineva cu acealși nume, printr-o cunoștințp comună, era fiica ei cred, pentru că semănau). Ei bine, în mod foarte ciudat, mergînd spre centru, lîngă agenția CFR, mi s-a părut că recunosc din spate pe cineva de aceeași statură, cu o geantă de laptop pe umăr, apoi i-am recunoscut vocea - vorbea la celular, și am văzut-o puțin din profil. Da, puteam să-i atrag atenția cu mîna, dar n-am făcut-o. Nu-mi explic de ce, era (și sînt convins c-a rămas) o fată ca lumea. Cel mai rău îmi pare după o întîlnire cu un unchi. L-am văzut între Bega și Conti, lîngă Ceasul Floral, era cu o nepoată a lui căreia îi era profesor la liceul de muzică. Eram la distanță oarecum mare unul de altul, el era adîncit în conversație, dar aș fi putut să-l salut, să-i atrag atenția cu mîna. Era vară, caniculă, avea pe el cu un maieu gri, nu fiindcă n-avea bani dar îi plăcea să arate uncool. Eh, a trecut, mi-am zis, lasă că ne mai vedem. N-am prea avut ocazia să ne vedem și după vreo patru ani, tot într-o vară, a avut un accident de scooter și s-a dus. Și atunci m-am gîndit la evitarea, ezitarea mea de atunci și m-am simțit și mai prost. Dar nu m-am învățat minte și continui s-o mai fac.
Locuiesc în același oraș în care-am și copilărit, lucru care se întîmplă, am observat, destul de rar, și e o caracteristică mai mult a loser-ilor. Nu știu de ce oamenii sînt dezamăgiți uneori de asta, de parcă să pleci dincolo e calea obligatorie pe care un om trebuie neapărat să meargă. Așa era cînd am terminat facultatea, cam toți visau să plece și au cam plecat. Cînd mă mai întîlneam cu unul după un an,doi, mă întreba, foarte mirat: "Cum? Nu ți-ai depus încă actele pentru Canada?". "Ăăă..., nnnu", făceam, dînd din umeri. Provincialism? În fine. Și astfel, vrînd-nevrînd, mă mai văd uneori cu foste cunoștințe, de exemplu foști colegi de școală, profesori, chiar foști vecini. Și atunci se întîmplă un lucru ciudat: îi evit. Monstruos, nu? Ei bine, asta fac. Îi evit. Alți oameni, normal, i-ar opri pe stradă și ar intra în vorbă cu ei, i-ar întreba ce mai fac, cum o mai duc cu sănătatea și așa mai departe. De exemplu o mai văd uneori pe fosta mea dirigă din generală. O scorpie. E înaltă, are părul aranjat la fel, în formă de clopot, merge foarte repede și are un prost obicei ca uneori să treacă pe la prînz prin zona firmei unde lucrez și o văd în trecere cînd ies în pauza de masă, chiar dacă nu ne intersectăm. Odată, cînd veneam de la Poștă (și în ultimul an merg des să-mi ridic coletele comandate de pe bookdespository) m-am intersectat cu ea. Nu știu dacă s-a uitat la mine, dar privirea ei s-a îndreptat spre coletul pe care-l țineam în mînă. M-o fi recunoscut? O fi avut o licăire de amintire că eram grijuliu cu cărțile? Nu cred. Nu știu, cu părul meu rărit în față, puțin încărunțit la tîmple, nu mai seamăn cu copilul de atunci. De fapt în ultimii doi trei ani îmi pare c-am îmbătrînit mai accentuat, am riduri în colțul ochilor care nu mai trec cu un week-end de relaxare. În fine, o consider piază rea: dacă mă gîndesc să merg la o librărie să-mi cumpăr o carte de exemplu și mă intersectez înainte cu cu ea, renunț la idee. Asta e. Superstiție, instinct, un al șaselea simț, nu știu. Mă mai văd uneori cu un prieten din copilărie, dar e atît de adîncit în gînduri încît mă bucur că nu mă recunoaște și că pot să-l ignor. Sau ne ignorăm reciproc? Alteori cu un fost coleg școală, care-l avea pe ta-su agronom și își petrecea vacanțele la țară, slăbuț la învățătură și genul căruia nu i-a lipsit nimic în copilăria petrecută în perioada dictaturii, lucru pe care-l uram. Îl mai văd uneori ducîndu-și copilul la școală. Odată l-am văzut pe partea cealaltă a străzii pe un fost șef de la firma unde lucram. M-am înțeles bine cu el la servici, n-am avut nici o problemă, puteam să trec strada sau să aștept la semafor încă puțin să traverseze, dar am preferat să merg înainte, spre firmă, fiind și un pic în întîrziere, dar oricum. Acum vreo lună, mergînd la servici, (cam toată viața mea în aer liber mi-o petrec de acasă la servici și înapoi și pauzele de masă prin zona centrului) cineva m-a salutat pe stradă, pe nume, m-am întors și am recunoscut un fost vecin de bloc. OK, fiind mereu în întîrziere, nu l-am observat inițial, așa că aici e alt caz. Dar, ca un sălbatic ce sînt, nu m-am oprit să-l întreb, doar m-am întors, dar l-am salutat, era cu o fetiță, fiica lui, cred, m-am oprit o secundă, i-am zis: "A, salut..., salut!" ridicînd mîna și apoi m-am îndepărtat, grăbit. Ok, nu eram chiar prieteni, eu m-am mutat în bloc din clasa I, iar prietenii mei erau în blocul bunicilor (puțin mai departe), dar fiind de aceeași vîrstă, mai vorbeam despre cum e pe la școlile noastre, eu eram la 18, el la 24, apoi la licee. Mda. Acum vreo două luni, nu știu de ce, m-am gîndit la o colegă de liceu (a, da, cred că știu, am văzut pe FB pe cineva cu acealși nume, printr-o cunoștințp comună, era fiica ei cred, pentru că semănau). Ei bine, în mod foarte ciudat, mergînd spre centru, lîngă agenția CFR, mi s-a părut că recunosc din spate pe cineva de aceeași statură, cu o geantă de laptop pe umăr, apoi i-am recunoscut vocea - vorbea la celular, și am văzut-o puțin din profil. Da, puteam să-i atrag atenția cu mîna, dar n-am făcut-o. Nu-mi explic de ce, era (și sînt convins c-a rămas) o fată ca lumea. Cel mai rău îmi pare după o întîlnire cu un unchi. L-am văzut între Bega și Conti, lîngă Ceasul Floral, era cu o nepoată a lui căreia îi era profesor la liceul de muzică. Eram la distanță oarecum mare unul de altul, el era adîncit în conversație, dar aș fi putut să-l salut, să-i atrag atenția cu mîna. Era vară, caniculă, avea pe el cu un maieu gri, nu fiindcă n-avea bani dar îi plăcea să arate uncool. Eh, a trecut, mi-am zis, lasă că ne mai vedem. N-am prea avut ocazia să ne vedem și după vreo patru ani, tot într-o vară, a avut un accident de scooter și s-a dus. Și atunci m-am gîndit la evitarea, ezitarea mea de atunci și m-am simțit și mai prost. Dar nu m-am învățat minte și continui s-o mai fac.
vineri, 14 martie 2014
Două apariții
În drum spre servici, într-o dimineață, mereu în grabă, mereu în întîrziere, mergînd pe străduțele dintre blocuri, în fața unei scări, am văzut un poștaș tînăr, foarte tînăr, aș zice, deși nu mă pricep să estimez vîrsta unui om, sub treizeci de ani. Avea părul rar, cu un început de chelie, o frunte bombată, fața alb-rozalie și era destul de corpolent. Purta o cămașă albă iar pe umăr o geantă din care scotea cu o mînă un teanc de scrisori, foarte atent, preocupat și sigur pe el. Mi-am amintit de poștașul pe care-l vedeam în vacanțele copilăriei mele, la blocul bunicilor mei, iar acesta părea o versiune mult mai tînără a lui. Or fi rude? N-ar fi exclus. Părea un om perfect potrivit pentru meseria lui, parcă era născut pentru a avea meseria asta. Într-un dicționar ilustrat la cuvîntul poștaș s-ar putea pune poza lui. M-am simțit pe moment că trăiesc într-un film, cu alți actori, ca și cum viața mea nu e un sequel al copilăriei mele, ci un remake.
Săptămîna asta am fost la un fast food în pauza de prînz și am fost servit de o fată genul emo, machiată strident la ochi, ca Amy Winehouse, dar cu tușe mai groase, ca și cum ar fi purtat o mască, cu unghiile date cu ojă neagră și îmbrăcată, evident, tot în negru. Am comandat și o tartă cu ciocolată, deși nu prea iau de obicei, doar ca să mai stau cîteva secunde în preajma ei. Ajuns înapoi la firmă, m-am uitat la bonul de casă pe care era trecut numele ei. Am căutat-o pe Net (da, uneori fac asta, recunosc - par kinky?) și am descoperit lucruri interesante. A studiat Artele și Design-ul, are la activ cîteva expoziții de fotografie și film și a postat pe youtube o mulțime de videoclipuri stranii care-o au ca autor. Într-una din fotografiile ei, un tînăr cu figură de prinț Shakespearian, citește, cu o palmă deasupra alteia, stînd la o masă pe care mai află o călimară, cîtvea cărți, o portocală, un măr, un ceas de buzunar, citind, dintr-o carte cu paginile violet iar lîngă el o pisică neagră stă pe calorifer privind în sus pe geamul deschis de unde vine lumina. Într-unul din videoclipuri dansează singură pe podeaua albă într-un sală de expoziție cu tablouri viu colorate pe pereții albi, într-un costum de balerină, pe o melodie de tango. În altul, (intitulat Conspirație) o vedem tot într-un costum de balerină, filmată din spate, în fața unui geam prin care se întrezărește un bloc și răsăritul soarelui. Însă cele mai multe videoclipuri consistă în viziuni eterice, apariții ectoplasmice, în alb-negru, pe un fond de muzică electronică fără percuție. Unele motive recurente: ochii ei, un ceas cu numere romane, scris, filmări cu încetinitoul, o atmosferă de parcă a explodat o bombă atomică. Nu pot spune că înțeleg ceva, că văd în ele o logică anume sau o narativitate (sub unul din ele de exemplu scrie: ideea de timp și spațiu prăbușit, relația dintre memorie și trecerea timpului) dar îmi plac prin însăși stranietatea lor.
Săptămîna asta am fost la un fast food în pauza de prînz și am fost servit de o fată genul emo, machiată strident la ochi, ca Amy Winehouse, dar cu tușe mai groase, ca și cum ar fi purtat o mască, cu unghiile date cu ojă neagră și îmbrăcată, evident, tot în negru. Am comandat și o tartă cu ciocolată, deși nu prea iau de obicei, doar ca să mai stau cîteva secunde în preajma ei. Ajuns înapoi la firmă, m-am uitat la bonul de casă pe care era trecut numele ei. Am căutat-o pe Net (da, uneori fac asta, recunosc - par kinky?) și am descoperit lucruri interesante. A studiat Artele și Design-ul, are la activ cîteva expoziții de fotografie și film și a postat pe youtube o mulțime de videoclipuri stranii care-o au ca autor. Într-una din fotografiile ei, un tînăr cu figură de prinț Shakespearian, citește, cu o palmă deasupra alteia, stînd la o masă pe care mai află o călimară, cîtvea cărți, o portocală, un măr, un ceas de buzunar, citind, dintr-o carte cu paginile violet iar lîngă el o pisică neagră stă pe calorifer privind în sus pe geamul deschis de unde vine lumina. Într-unul din videoclipuri dansează singură pe podeaua albă într-un sală de expoziție cu tablouri viu colorate pe pereții albi, într-un costum de balerină, pe o melodie de tango. În altul, (intitulat Conspirație) o vedem tot într-un costum de balerină, filmată din spate, în fața unui geam prin care se întrezărește un bloc și răsăritul soarelui. Însă cele mai multe videoclipuri consistă în viziuni eterice, apariții ectoplasmice, în alb-negru, pe un fond de muzică electronică fără percuție. Unele motive recurente: ochii ei, un ceas cu numere romane, scris, filmări cu încetinitoul, o atmosferă de parcă a explodat o bombă atomică. Nu pot spune că înțeleg ceva, că văd în ele o logică anume sau o narativitate (sub unul din ele de exemplu scrie: ideea de timp și spațiu prăbușit, relația dintre memorie și trecerea timpului) dar îmi plac prin însăși stranietatea lor.
vineri, 21 februarie 2014
Paysans
Neagu Djuvara scria undeva pe la finalul "Istoriei Românilor..." că unul din motivele decăderii țării este strămutarea rapidă a oamenilor de la sat la oraș, fenomen în masă care s-a produs după ce-l de-Al Doilea Război Mondial. Sînt perfect de acord. Țăranii au distrus bruma de civilizație existentă și continuă s-o facă. Nu știu dacă prostia exista în ei dinainte sau i-a făcut așa caracterul slab de prost crescuți ori contactul cu o civilizație pe care n-au înțeles-o și nici n-o-nțeleagă în toată viața lor care le-a mai rămas de trăit. Au venit la oraș, dar nu s-au civilizat absolut deloc, nici cei care au făcut facultăți, nici cei care au ajuns profi universitari (majoritatea profilor pe care i-am avut la facultă erau, sau cel puțin păreau, țărănoi strămutați), nici funcționari-de-stat (șpăgari și veșnic nevrozați), nici doctori-care-nici-nu-se-uită-la-tine-dacă-nu-le-dai-bani, nimic nu s-a prins de ei. Au intrat la facultăți și au fost promovați pe baza originii lor "sănătoase". Iar nativii din oraș erau "săriți" de la împărțirea de apartamente de la întreprinderile unde lucrau, de aici și expresia peiorativă care se dă termenului de "țăran" și deci de aici și ura. Ce să mai zicem de țăranii proletarizați, o categorie și mai periculoasă? Însă ce e și mai grav e că și-au educat prost copiii (evident). Așa că nu doar generația lor e îndobidocită și împuțită și îmbîcsită, ci o parte din proasta creștere s-a transferat (desigur) și generației următoare, mulți din cei născuți în anii șaptezeci, optzeci și care au rămas în țară (cei care au emigrat au făcut-o și pentru că s-au săturat de țărani), și asta într-o așa măsură încît aceștia vor să se întoarcă la țară, fiind obsedați de achiziția de case și terenuri, vrînd să refacă poveștile din copilărie pe care le-au auzit de la părinții lor proști, trăind după un ideal de vis american care nu mai există demult, pe care l-au văzut în filmele vechi și ieftine la posturile de televiziune comerciale, și desigur că n-au auzit de inversarea demografică, care a apărut de vreo două decenii. Din partea mea, le doresc să-și ia case cît mai departe de oraș, să se ducă-n pizdele mamii lor cît mai departe de Timișoara, să ne le mai văd mutrele de șacali prin orașul meu. Poate că unii din generația Y vor mai reuși să schimbe ceva. Am oarecare speranțe în Generația Y, am observat... Și-n Franța a fost o mutare a populației, într-o proporție mai mică, dar la ei fenomenul e mult mai atenuat, la ei există chiar există o Conștiință Națională (ei au probleme acum cu emigranții, ca și toată Europa de Vest de altfel, să vedem cum le rezolvă). Și încă ceva: țărani mai există, orașul e plin de ei, încă mai sosesc, țara are rezerve mari de țărani care se mută aici. Cu greu ai loc de ei. Nu poți face un țăran proletarizat (nici unul aflat la generația a doua, mai spălat) să citească o carte. Am văzut un țăran care a intrat cu copiii într-o librărie, cu o geantă mare, și a întrebat dacă au rechizite și pe cînd ieșea le-a spus copiilor: "ia uite cum stau cărțile aici, he-he, poți să te plimbi printre ele ca pe stradă". La toate joburile pe care le-am avut toți colegii vorbeau despre copilăria petrecută la țară - mi se părea groaznic și cînd le spuneam părerea asta își luau un aer disprețuitor, așa, de: "eh, ce știi tu?". Nu e club sau bar în care să recunoști cîțiva țărani sau fii-de-țărani-proletarizați măcar după cum se îmbracă, dacă nu după cum vorbesc. Îi vezi prin nu doar în Piața 700, sau Maria, sau în stațiile de tramvai care duc la Gara de Nord, ci și-n Centru, în cartiere... Mai greu e la servici, că te mai împiedici de un țăran-corporatist sau fiu-de-țăran-proletarizat-devenit-corporatist, dar n-ai încotro.
joi, 30 ianuarie 2014
Docktorații
Două lucruri m-au contrariat cel mai mult cînd am intrat la facultate, acum mulți-mulți ani: în primul rînd nivelul moral foarte scăzut al profilor și apoi atmosfera ca de congregație mai degrabă meșteșugărească decît academică din amfiteatre și sălile de seminarii. Imaginea mea vis-a-vis de un prof universitar era aceea de model, un cunoscător al tuturor secretelor domeniului, un om care s-a sacrificat ca să învețe pe rupte ca să ajungă acolo. Ok, poate așa o fi și fost, dar cred că sacrificiile i-au dezumanizat, i-au înrăit pînă la urmă. Oricum, nu mi-a trecut deloc prin minte c-aș putea ajunge vreodată să lucrez acolo, și, sincer, nici nu mi-aș fi dorit, la ce salarii mici erau pe vremea aia (pe atunci, în anii nouăzeci, eram cam materialist, și aveam idei de dreapta, chiar dacă nu prea știam clar ce-i aia). Țin minte că odată, prin anul doi, la un curs, un profesor (cel care era considerat un fel de părinte spiritual al secției) ne-a spus că va face tot posibilul să ne împiedice să intrăm la doctorat sau să facem cercetare, șamd. Ne-a zis cam așa: "dacă veți veni la mine, eu am să mă prefac ocupat și am să vă chem altă dată, cînd știu că n-am să fiu aici. Și tot așa, pînă am să vă descurajez și o să vă lăsați păgubași." Eram prea timid pe atunci ca să-i fi spus ce mi-a venit pe limbă, că rolul școlii nu e de a încuraja dezvoltarea individului, în nici un caz de a demoraliza, de a stinge în noi orice pasiune, orice licăire de cunoaștere? Dar mi-am zis, ei lasă, cui îi pasă ce zice ăsta? Nu vreau eu să iau job-ul nimănui, las' să-și aducă pe cine crede el. Îmi amintesc odată, în timp ce veneam spre casă, un coleg era nervos pe șeful de an care îi peria pe profi și drept urmare lua note mari. I-am zis că n-are rost să se enerveze, și el mi-a răspuns, "cum nu? îți dai seama că el va ajunge să lucreze aici și tu trebuie să-ți cauți cine știe pe unde?". L-am asigurat că n-am nici cea mai mică intenție de a lucra în Universitate și așa și era. Sincer. În fine, nu știu cum au fost aleși/propuși cei pentru burse în străinătate (s-au promovat ei înșiși? - nu i-am întrebat) la finalul facultății, dar din cei trimiși (au fost vreo patru), nici unul nu s-a mai întors. Toți au folosit oportunitatea de a ieși din țară ca pe-o trambulină de a ajunge "dincolo" (pe atunci nu te puteai duce în Occident fără viză). Mie unuia mi se părea, și mi se pare și acum, la distanță mare de timp, un lucru total nedemn, dar în fine, la cîte cazuri asemănătoare am văzut mai apoi în carieră, la cîți colegi de servici care-și pupau în ms-dos șefii ca să-i trimită în delegații de luni de zile în străinătate, cu diurne grase, și cînd se întorceau, își dădeau demisia zicînd că și-au găsit de lucru acolo, eh, ce să mai adaug?
Nu demult am fost la susținerea tezei de doctorat a unui coleg. Șeful comisiei era un tip de la București, un bătrînel anacronic, care arăta ca decupat din emisiunile științifice de prin anii cincizeci-șaizeci. Prăfuit, cu ochelarii ca Arthur C. Clarke, un om care parcă a trăit toată viața în mediul academic, nu ți l-ai fi imaginat în altă postură. Discursul lui de final suna cam așa: "Mă bucur să văd că și aici, în acest colț îndepărtat al țării, se face cercetare la un nivel de vîrf și că Timișoara este pusă la curent cu cele mai recente descoperiri în domeniul...", etc. Pfuaai! Măi, dacă nu era vorba de un coleg de-al meu de servici, nu știu ce-aș fi făcut, da' așa-mi venea atunci să sar pe geam, înțelegi ? (ușile erau închise, din ce-mi amintesc).
Discutam mai deunăzi cu un coleg care e-n ultimul an de doctorat. E mai mic ca mine și la o altă facultate, a și ținut cîteva ore ca asistent și mi-a povestit despre cam cum mai e acum în mediul universitar. În primul rînd, există bani. Ești plătit bine dacă ești la doctorat. Dacă nu-l iei însă, trebuie să returnezi toată suma pe toți anii. Și așa sînt unii care se înscriu doar să încaseze banii, nu fac nimic doi ani și apoi dispar. În rest poți participa la orice conferințe vrei în străinătate (și nu sînt deloc puține), Universitatea-ți decontează totul. Articolele pe care le scrii, cîteva pe an, oricum nu le citește nimeni, doar profesorul își trece numele ca și co-autor/coordonator. Mi-a mai zis că-n ultimii zece ani s-au produs doctori pe bandă rulantă și că e un lucru îndeobște acceptat că nivelul lor e foarte scăzut. (Aici nu mi-e clar de ce. Trebuia să vină rapid un schimb de generații? În fine.) Mi-a mai povestit și altele, nu vreau mai scriu acum, că s-a făcut tîrziu și mă duc să mă culc, dar concluzia e că este o delăsare și lehamite generalizată, cam ca peste tot în România de altfel.
Nu demult am fost la susținerea tezei de doctorat a unui coleg. Șeful comisiei era un tip de la București, un bătrînel anacronic, care arăta ca decupat din emisiunile științifice de prin anii cincizeci-șaizeci. Prăfuit, cu ochelarii ca Arthur C. Clarke, un om care parcă a trăit toată viața în mediul academic, nu ți l-ai fi imaginat în altă postură. Discursul lui de final suna cam așa: "Mă bucur să văd că și aici, în acest colț îndepărtat al țării, se face cercetare la un nivel de vîrf și că Timișoara este pusă la curent cu cele mai recente descoperiri în domeniul...", etc. Pfuaai! Măi, dacă nu era vorba de un coleg de-al meu de servici, nu știu ce-aș fi făcut, da' așa-mi venea atunci să sar pe geam, înțelegi ? (ușile erau închise, din ce-mi amintesc).
Discutam mai deunăzi cu un coleg care e-n ultimul an de doctorat. E mai mic ca mine și la o altă facultate, a și ținut cîteva ore ca asistent și mi-a povestit despre cam cum mai e acum în mediul universitar. În primul rînd, există bani. Ești plătit bine dacă ești la doctorat. Dacă nu-l iei însă, trebuie să returnezi toată suma pe toți anii. Și așa sînt unii care se înscriu doar să încaseze banii, nu fac nimic doi ani și apoi dispar. În rest poți participa la orice conferințe vrei în străinătate (și nu sînt deloc puține), Universitatea-ți decontează totul. Articolele pe care le scrii, cîteva pe an, oricum nu le citește nimeni, doar profesorul își trece numele ca și co-autor/coordonator. Mi-a mai zis că-n ultimii zece ani s-au produs doctori pe bandă rulantă și că e un lucru îndeobște acceptat că nivelul lor e foarte scăzut. (Aici nu mi-e clar de ce. Trebuia să vină rapid un schimb de generații? În fine.) Mi-a mai povestit și altele, nu vreau mai scriu acum, că s-a făcut tîrziu și mă duc să mă culc, dar concluzia e că este o delăsare și lehamite generalizată, cam ca peste tot în România de altfel.
sâmbătă, 25 ianuarie 2014
Interese dispersate
Mă interesează atît de multe lucruri încît simt că mă împrăștii într-atît de multe direcții și nu mai înaintez nicăieri, cu alte cuvinte staționez în viață sau în cel mai bun caz bîjbîi și mă învîrt într-un labirint de pasiuni temporare, multe din ele fiind la nivel de concepte intelectuale, nu activități și în nici un caz materializate fizic. Oare asta e viața, un labirint? Nu ajung să mă specializez în ceva, să aprofundez sau să transform acel ceva într-un hobby al meu, care să mă definească, fiindcă imediat un alt curent mă atrage spre altceva, mă poartă în altă parte și o vreme dispar din vechiul loc, ca-n desenele animate în care personajul fuge atît de repede din scenă încît îi rămîne pălăria pe loc și abia mai apoi i se vede mîna prin cadru înșfăcînd-o. Trec des de la o pasiune la alta, de la un domeniu la altul, dintr-o cameră mentală la alta, deși în fiecare zi citesc cîte ceva din toate celălalte domenii. Nu știu ce mă face să comut așa de la un subiect la altul. Poate un articol mai consistent, un film sau cel mai des, cred, o carte. Viața e prea scurtă ca să cuprinzi toate subiectele care te pasionează și simt că timpul fuge prea repede, lucru universal acceptat în zilele noastre la toate vîrstele. O listă: cărți, scris, literatură, filme franțuzești, filozofie, Franța, Paris (în special Parisul de odinioară), utopie, benzi desenate, urbex (urban explorer), diorame, pictura impresionistă, folozofia antică, cărți, mașini vechi, anii cincizeci, șaizeci și șaptezeci în Europa de Vest, urbanism, planificare urbană, science-fiction, cultura pop, trenuri, yacht-uri, țărmul mării, insule, civilizația franceză și engleză, epoca jazz-ului, hippie, timpul, începuturile creștinismului, ezoterism (creștinism interior, sufi, etc.), fizica atomică, echipamentele NASA și ESA, haiku, spectacolele burlesque, jazz, campionatul european și mondial de raliuri, rally raid-uri, cursa de la Le Mans, reviste color cu articole lungi care suprind spiritul timpului, librării, vinuri, avioane mici, Italia și Anglia rurală și a micilor orășele, faruri, telescoape, hărți. Unii spun că dacă-ți vei așterne pasiunile, intersele, hobby-urile, obsesile pe hîrtie (hîrtie, nu electronic) și le unești vei observa un sens, o logică. Dar în cazul meu totul mi se pare prea dispersat, sau... hm, de fapt nu știu, trebuie să le trec întîi pe hîrtie.
duminică, 29 decembrie 2013
Ado în oglindă
Luna aceasta am atins iată și vîrsta asta pe care nu-mi vine să cred c-o am. Uneori mă întreb dacă nu cumva visez și dintr-un moment în altul aștept să mă trezesc și să am ... nu mai știu exact cînd mi s-a oprit ceasul, probabil cînd am terminat facultatea și am început să lucrez, sau în ecartul dintre joburi de acum o duzină de ani. Nici nu arăt și nici nu mă comport și în general nu sînt cum mă gîndeam c-am să fiu cînd eram copil sau mai tîrziu în facultă ori în primii ani de carieră, în care tot așteptam ca ceva să se întîmple, nu știu ce, ceva extraordinar, ceva care însă n-a mai venit. În interior mă simt tot ca un adolescent, deși în societate încerc să ascund asta, ca de exemplu faptul că luna trecută mi-am cumpărat două mașinuțe de fier la scara 1:24 sau că îmi place să citesc benzi desenate și că ascult muzică pop și sînt extrem de fascinat de diorame de trenulețe. Nu doar că nu sînt însurat, și că nici n-am copii și cred că lumea consideră că la vîrsta mea asta e grav, dar sînt și timid cu fetele care-mi plac, nu am un job extraordinar, nu mă prea omor cu munca. Nu sînt manager ca majoritatea foștilor mei colegi și n-am nici o ambiție în privința asta, stau tot la două camere într-un bloc comunist și nu vreau să stau la casă, nu privesc cu ochi buni obsesia concitadinilor mei care vor să stea la case. Din partea mea toți țărănoii să se mute la case repede și cît mai departe de Timișoara și să lase orașul pentru oameni civilizați. Nu cîștig rău pentru zona asta, nu degeaba-mi fut creieru' zi de zi la servici, și nu suficient pentru a-mi lua ceva mare, gen apartament mai mare sau mașină (nu că mi-ar lipsi). Cum spunea Pip în la finalul Marilor Speranțe: lucrez destul de mult ca să am un trai decent. Nu am nicio ambiție să mă depășesc. N-am citit așa de mult (trebuia să fi citit pînă acum vreo trei mii de cărți - nu-s sigur c-am atins nici o treime din atît) așa că nici cult nu sînt, nici de călătorit n-am călătorit, decît în Franța și acolo mai ales prin Paris. Am probleme de concentrare din cauză că visez cu ochii deschiși. Asta mi se întîmplă și cînd citesc o carte de exemplu, atenția fiind-mi deturnată de dezvoltări ulterioare a acțiunii iar unele simboluri pe care le întîlnesc acționează asupra minții mele ca madlena lui Proust. Am și probleme de comunicare, cred că din cauză că oamenii cu care discut nu se pot concentra la o conversație și atunci nici eu nu mai sînt interesat dacă au înțeles ce vreau să le spun sau nu. Lucrez într-un mediu total anti-intelectual, anti-artistic, anti-viață (robotizat). N-am văzut niciodată pe nici unul din colegii mei la Cărturești de exemplu, însă pe plan personal sînt mai "realizați" ca mine. Proști dar fericiți, idealul manipulării sociale. Nu mă îmbrac la sacou, deși am vreo două, e drept că la servici n-aș avea unde să-l port, nu mă duc prin baruri sau cluburi, cum visam cînd eram ado, iar terasele din oraș le disprețuiesc. Viața mea e împărțită între servici (unde mă cam simt ca la școală: rapoarte pe care trebuie să le dau și să scriu, etc.) și casă. Acasă mă simt prea obosit ca să mai fac și altceva, nu înțeleg cum Dumnezeu alții mai pot să mai dezvolte o pasiune (poate apelează la iarbă sau au fizicul mai puternic). După ce m-a lovit boala la sfîrșitul anului trecut, m-am mutat la ai mei și în prima parte a anului acesta am ținut un regim alimentar extrem de dur (acum sînt bine; adică ultima oară cînd mi-am făcut analizele, în iunie, eram bine). Anul ăsta mi-au apărut mai multe fire de păr alb ca niciodată. Cînd mă uitam în oglindă la început credeam că sînt fire de păr blond (am fost foarte blond în copilărie) și m-am bucurat, apoi dîndu-mi mîna prin păr am văzut că-n interior începea să încărunțească. Asta se întîmplă tuturor colegilor mei de fapt, și celor mult mai tineri ca mine. Părul continuă să-mi cadă și privirea mi-a slăbit. Cei de vîrsta mea arată toți rablagiți rău, șifonați ca niște rufe scoase de la centrifugă. Mulți din cei mai tineri ca mine arată mai rău. Nimeni nu-mi dă vîrsta asta. În ciuda a toate astea, nu mă simt chiar prost. Nu știu unde mă îndrept și nu văd nici o ieșire din șablonul sau poate mai exact spirala asta, dar asta mi-e viața. Chiar dacă n-am făcut nimic, trăiesc prin cărțile pe care le citesc, prin filmele pe care le văd. Da, în peștera lui Platon. Mă simt uneori ca într-un uriaș clopot de sticlă care include orașul, ca într-o poză cu o colonie spațială pe care-am văzut-o odată într-o revistă SF, despărțit de viața exterioară, adevărată. Am eu niște planuri, deziderate, pe care însă nu reușesc să le pun în aplicare. Probabil îmi lipsește ambiția și încrederea în mine însumi. Nu cred în relațiile cauzale. Adică dacă știi cauza nu înseamnă că ai și soluția. Cu alte cuvinte cred că se poate rezolva o problemă fără a-i știi exact cauza. Cumva se poate. Dar nu dețin cheia, know-how-ul. Am citit și cărți de spiritualitate, de la ezoterism la Deepak Chopra, dar cred că singurul lucru să-i zic cîștigat e că n-am luat-o razna și m-am ținut pe linia de plutire. De fapt poate că în viață trebuie s-o iei razna uneori, să te pierzi ca să te poți regăsi, nu știu unde-am citit asta sau dac-am citit-o undeva. De fapt, într-un fel sînt un rătăcit, mă aflu într-un punct mort al traficului, într-o mlaștină la marginea unui fluviu și privesc la vapoare, un naufragiat al vieții, visînd încă la voiaje îndepărtate, ca un adolescent.
duminică, 24 noiembrie 2013
Insula pustie
Mi-am pus și eu, deseori, întrebarea: ce cărți aș lua în primul rînd cu mine pe-o insulă pustie, cărți pe care le-am citit și mi-au plăcut sau cărți pe care aș vrea să le citesc dar încă n-am apucat sau dacă și-și, în ce proporție? Am observat că toți cei cărora li s-a pus întrebarea asta, prin diverse interviuri, au ales prima variantă. Însă există atît de multe cărți pe care-aș vrea să le citesc, tone, încît mi se pare că ne aflăm pe un munte de comori literare, unele pe care le știm și altele pe care nu le putem descoperi fiindcă n-avem timp, preferînd în loc de asta să ne uităm la teleu, sau să frunzărim Net-ul. Așa cum coralii crează o insulă, am putea crea o insulă numai cu cărți. Sau am putea-o umple cu cărți. E incredibil cît de puțin apuc să citesc într-un an, asta în condițiile în care sînt plecat de acasă (doar?) nouă ore pe zi, însă pe de altă parte e drept că nici măcar n-am viață de familie. Sînt un mare-mare loser. Nu știu nici cînd și nici dacă am s-apuc să citesc ceea ce aș vrea. Nu, nu-mi fac planuri exacte de citit, nici liste pe goodreads, am destule planuri la servici și-n plus asta m-ar face să mă simt ca la școală, ceea ce ar strica tot farmecul. Așa că... oh, nu știu. Cred c-aș lua cu mine o mulțime de cărți, atît cele preferate cît și din cele pe care intuiesc că aș cam vrea să le citesc odată și-odată, mai mult din acestea din urmă, fiindcă am totuși speranțe mari. Dar mă mai gîndesc și la cum aș putea ține pasul și cu ceea ce apare între timp. De fapt poate că ăsta-i și șpilu' cu întrebarea asta, dorința asta de auto-izolare aflată în fiecare din noi. Ne declarăm depășiți și atunci dorim să ne retragem undeva. Ce-ar fi dacă nu s-ar mai crea opere noi și omenirea ar trebui să trăiască doar din ceea ce s-a creat în trecut? Să zicem că ar fi un cataclism cosmic, undeva, care ar radia pe Pămînt și care-ar face ca oamenii să devină sterili din punct de vedere artistic? Ar fi o asta o mare pierdere, sau am putea trăi bine-mersi, avînd astfel prilejul de a ne redescoperi comorile din trecut, și nu neapărat doar din trecutul îndepărtat (au contraire!), pe care, în viteza în care trăim, l-am ignorat? Dacă e adevărată ideea că creativitatea nu e originală, ci totul ține de influențe, de mimetism, cum spun unii, atunci am putea foarte bine să citim de exemplu doar ceea ce s-a scris pînă acum. Măcar pentru un an sau doi, pînă trece cataclismul. Pînă ne reîncărcăm bateriile. Deși nu cred că asta (retragerea pe o insulă) ar fi neapărat o opțiune temporară, nu? Poate deveni o opțiune de viață. De ce nu? Cu timpul, obosim să luptăm cu relele din societate, cu prostia umană și dacă lucrurile continuă tot așa, dacă societatea continuă să involueze, izolarea poate deveni cu timpul dezirabilă. M-a întrebat odată o prietenă (de fapt o potențială prietenă, fiindcă pîn' la urmă n-a ieșit nimic) "ce ți-au făcut oamenii?". Eram la a doua sau a treia întîlnire și tocmai îi spuneam despre oamenii pe care-i cunosc și pe care i-am cunoscut și mi-am dat seama că devenisem peste măsură de defensiv cînd aduceam vorba de ei. De parcă rolul societății e să te împingă-n jos, cu capul sub apă. Ok, știu ce poate face un colectiv de oameni, la NASA de exemplu, care au trimis oameni în spațiu și așa mai departe. Dar eu nu lucrez la NASA. Și peste tot unde-am lucrat am întîlnit oameni ... cum să spun, nu proști (deși majoritatea erau și sînt imbecili), dar parcă hipnotizați de media și de consum și de posesia de obiecte. Poate și eu arăt așa, de departe. În fond, la servici nu-ți exprimi adevăratul eu, de asta și evit cu strășnicie să-mi etalez pasiunile. Doamne ferește! Profilul de FB este share-uit doar cu cîțiva prieteni. Nu știu cum pot unii să-și facă sute de prieteni. Odată mi-am făcut public contul de Twitter și i l-am share-uit cuiva în care credeam că am încredere, dar nu m-am mai simțit în siguranță după aia, tot felul de comentarii care nu mă făceau să mă simt bine. Și totuși nu mi-ar plăcea să stau într-o suburbie-dormitor, cu vecini multinaționali ambițioși și goliți de spirit și obosiți cronic. Îmi place să văd oameni pe stradă, oameni civilizați. Din păcate nu prea văd civilizație, nu în ultimul timp, iar speranțele într-o îndreptare a lucrurilor scad pe zi ce trece. OK. De fapt nu cred că mi-ar plăcea să stau chiar pe o insulă pustie ci mai degrabă, undeva la malul mării sau pe o insulă populată, mai aproape de civilizație. Să am cîțiva vecini, să merg la piață, să conduc o camionetă, fie ea și rablagită, de fapt cu cît mai rablagită cu atît mai bine, mi-aș lua un cîine, aș cultiva plante, fructe, legume, și preferabil mi-aș dori să am acces la Internet. De căsătorie nu cred c-o să fie vorba vreodată, dacă n-a fost pînă acum, și nici nu mai sper, așa că ce pierdere ar fi? Poate-aș avea timp să scriu, și aș putea trăi din scris, și mi-aș putea împlini visul. Dacă nu, măcar m-aș odihni, aș medita, și m-aș duce o dată pe an la Paris. E un plan de pensie? Nu, și dac-aș avea bani cred c-aș pleca imediat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)