Vacanța 2011. Partea a treia. Întoarcerea. Memory dump

Ziua de plecare. De cu seară am înghesuit totul în bagaje, abia-abia au încăput, bagajul meu de mînă, ca de fiecare dată, plin, burdușit cu cărți, camera video, foto, încărcătoare. Băgăjelul de cală a lui M era plin și el, și doar am folosit multe pungi etuvate. Rugat la recepție să ne comande un taxi, tipa n-a găsit, alergat pînă la stația de la hotelul mai mare din apropiere, negresa care voia și ea să meargă la aeroport și credea că eu sînt șoferul. Sunat la Taxi7, operatoare draguță, voce cîntată, tres simpa și vorbăreață, dat adresa cu cîteva numere mai încolo, sunat din nou, confirmat, așteptat două minute la telefon. Drumul pînă la aeroport, lejer, zi, soare (în toate dățile în care-am mai fost am plecat doar dis-de-dimineață), ne gîndeam ce-o să facem în aeroport pîn' la ora unu, cînd pleacă avionul. Luat un cărucior de bagaje. La Terminalul unu – coadă, una din cele mai mari cozi pe care le-am vazut în viața mea, comparabilă cu cele de la Turnul Eiffel sau Louvre. Era o coadă comună la mai multe zboruri. Pe M am pus-o la coada pentru bagaje iar eu m-am dus la automatele de check-in pentru bilete, probleme la scanarea pașaportului meu (nu-i așa usor ca-n filmulețul de pe Lufthansa dot com, trebuie să-l ții apăsat bine de tot). Noroc că erau vreo cinci, șase check-in terminale. Japonezii care și-au desfăcut la un moment dat bagajul mare, galben, de plastic tare și am putut sa vedem ce au înăuntru: într-o jumătate erau numai plase de hîrtie cu nume de marcă, Gucci, Prada, iar cealaltă jumătate ... paste. De ce oare paste? De fapt, ce să cumpere, haine, ca noi, est-europenii? La ei se găsește orice. O codiță mică și la toalete. Personalul care deservea Lufthansa era foarte, foarte amabil, în ciuda vînzolelii și a unor remarci nervoase făcute de unii pasageri nerăbdători. Și mai puține magazine decît la München, operatorul ne-a oprit cele două pet-uri de apă, pe care a trebuit să le lăsăm acolo, nu le puteam bea, nu mai știam unde-s biletele, erau în buzunarul la jachetă. Uf! Cumpărat un parfum de la duty-free, tot Allure, un pic mai ieftin ca la Sephora și două reviste, Marianne-Le Magazine littéraire, suplimentul cu lecturi de vacanță, și un supliment Nouvelle Observatoire, cu locuri branșate din Paris. Mmm, reviste parfumate, deci se mai fac așa ceva! Francezii nu au doar reviste de muzică dar și reviste grupate pe genuri muzicale: jazz, alternativ, rock. În avion am răsfoit Vivre Côté Paris (pe care mi-am luat-o din oraș). Tînăra pasageră japoneză, draguță, spirit artistic, care stătea în dreapta mea și exersa partituri, stewardesa care a vărsat din greșeală puțină apă pe ea. Mîncat puțin, iarăși ceva dulce, cu stafide, de reamintit să nu mai beau suc de mere sintetic (prea mult zahăr care mi se urcă direct la creier). La Aeroportul din München lucrează mulți oameni în vîrstă, i.e. peste cincizeci, șaizeci de ani. În interior, cam pustiu. Aveam de petrecut șase ore (dar, deh, cum spuneam, biletele erau mai ieftine). Ne-am îndreptat spre terminal. “Later, madame”. ”Later?”. ”Yes, later”. Oricum, sala aceea se închidea pentru cîteva ore. Mîncat un sendvici, o mini baghetă de fapt, abia mai tîrziu am realizat că avea în interior o felie de castravete, mers prin cîteva magazine răsfirate, uitat la cărți, ediții internaționale. Nemțoaica negresă care n-a vrut să-mi vîndă un pet cu apă pînă nu i-am arătat biletul. La terminalul spre Timișoara un românaș îmbrăcat ... ca un românaș, adivă vai-și-amar de capul lui, grăsuț, povestea la telefon, icnind de rîs după fiecare frază, după care a stat încruntat pînă la plecare. Alt tînăr, încrezut, probabil ingineraș multinational pilos, probabil șefuț sau pfș-ist (pupător în fundul șefilor), citea încruntat o carte groasă de Neil Galmann sau Terry Pratchet, nu mai știu exact. S-a anunțat că zborul are o mică întîrziere. Se însera cînd am plecat. În avion, doi tineri, ingineri, proști, ca toți inginerii români de altfel, în stînga mea, îmbrăcați urît, unul cu tricou polo negru, scămoșat, celălalt cu o cămașă țipătoare, povesteau de servici. Începeau frazele cu ”stai”, ”păi nu”, ”deci ăștia vor să”. Unul era ceva testor și povestea cum a testat un tool care face ”pîc, pîc, pîc!”. Și făcea meseria asta de cinșpe ani. Vai de capul lui de idiot! Doamne, sper să nu ajung și eu așa! Sper să mă hotărăsc odată să plec naibii de-aici! Zbor pe înserat, apoi noapte. Vazut luminile unui oras, dar n-am aflat care anume era. Apoi Timișoara, lumini mai multe, se vedea Catedrala și m-am simțit mai bine. M cu băgăjelul de mînă, coborînd voinicește pe scara mică a avionului, nu s-a plîns deloc, draga de ea! De fapt dacă mă gîndesc mai bine nu s-a plîns deloc în toate cele zece zile cît am fost plecați! Eram pe drumuri de vreo doișpe ore. La pașapoarte, în față era un japonez sau nu știu ce, la care-au stat cinci minute, că-mi venea să merg la celălalt rînd. Oricum, bagajele începeau să sosească. Bucuria pe care-o am de fiecare dată cînd îmi văd bagajele sosind pe bandă. Abia am putut să scot în afară mînerul de la geamantanul mare, se blocase. M-am opintit cu M și pînă la urmă am reușit. Afară era cald. Întuneric și cald. Mers la un șofer de taxi cu figură cumsecade, care tocmai condusese pe cineva la aeroport. Ne-a spus că ăptămîna trecută a fost frig dar chiar în ziua aceea a fost cald și că se anunță a fi și mai cald în zilele următoare. În fine, am ajuns, mașina a dat rateuri după ce i-am spus șoferului să meargă zece metri mai încolo. Tîrît bagajele pe rotițe, zgomotos, pe asfaltul românesc zgronțuros, pînă la scară. Mîncarea era aproape gata. Am început să despachetez, întrebîndu-mă cum naiba au încăput toate acolo. Întîi cărțile, pe care le-am pus imediat în bibliotecă. Abia cînd M s-a dus pe balcon și a vazut plantele ei frumoase îngrijite, udate așa cum trebuie și a ridicat mîinile-n sus de bucurie, abia atunci am realizat și m-am bucurat și eu la rîndu-mi, că, totuși, sînt acasă.

Vacanța 2011. Partea a doua. La Paris. Memory dump

Camera de hotel avea vederea spre o piață, nu spre curtea interioară, ca data trecută. Vedeam mai multe, dar parcă eram și mai expuși, cu geamurile ale de sus pînă jos. Atît ziua cît și noaptea era destul de gălăgie, din cauza mașinilor care treceau pe acolo, și mai mult cald. Făcut duș, apoi M făcut duș. Despachetînd mi-am dat seama ce puține haine aveam. M-am decis să-mi cumpăr. Am făcut fotografii cu piața și apoi am plecat spre Mall, la cumpărături. Nu știam că e sezonul reducerilor. Eu nu știam. Acum 4 ani fusesem aici la începutul lui August și soldurile mi se păreau în toi. M era bucuroasă. Eu nu. Aglomerație, lumea făcea shopping în mod industrial. Quatre Temps-ul s-a modernizat, s-au făcut reamenajări și arată mult mai bine și mai curat. În unele locuri e chiar parchet pe jos, înconjurat de o mulțime de plante. Ne-am mirat (în 2007 arăta cam jegos). Am stat destul de mult la cumpărături, am intrat în multe buticuri. La intrarea-n Auchan am dat să-mi închidă capetele fermoarelor de la rucsac și dă-mi voie să-ți spun că erau foarte eficiente. Eram obosiți, nu prea dormisem noaptea dinainte de zbor, eu vreo 3 ore, M doar una. Ne-am întors cu plasele tipice, verzi, pline. Nu m-am simțit confortabil. Vedeam cum oamenii ne privesc, am auzit două fete în spate spunînd ceva despre străinii care vin la Paris să-și cumpere de toate. Am mers des în zilele următoare la Mall, mult mai des decît aș fi vrut. Mi-am luat camembert-uri și brie și ciocolată (care acuma văd că se găsește și la Auchan în Timișoara). Nu mai știu exact care-a fost ordinea zilelor următoare, spre deosebire de acum 4 ani, cînd îmi amintesc zi-de-zi, dar am să-ncerc să-nșir aici cîteva amintiri, dezordonate.

Ne-am luat Carte Navigo, aceleași cozi, aceleași ghișee goale. Coborît în spate la Hotel de Ville, coadă al expoziția Parisul în Timpul Impresioniștilor, am lăsat pe altă zi. Exact aceleși pancate de culoare roșie, scris cu alb "Soldes", ca acum 4 ani. Prima zi a fost caniculă. N-am mai prins nicicînd așa caniculă la Paris. M se plîngea, dar bine că n-o mai strîngeau pantofii, de data asta și-a luat cu ea o pereche foarte comozi. Of! În față la Hotel de Ville nu mai era volei pe plajă ci s-a amenajat un spațiu verde, cu mici delușoare, cu copaci în ghivece mari. Am mai fost în față la Centrul Pompidou (din nou am ajuns marțea, cînd era închis la Brâncuși), la Fontaine des Innocents, și, evident la Hale, pentru cumpărături. Halele erau în refacere. Multe porțiuni fără aer condiționat. Eu mers la Fnac (stat cam multișor), M la magazine de haine. Stat cu picioarele-n apă în Curtea Louvre-ului, la Piramidă. Fost la Notre Dame, în față, căutat ca disperatul km zero al Franței, întîlnit doi colegi de servici (se putea?) dar veniseră și ei în concediu. Canicula s-a potolit, exact cum spuneau la televizor. În dimineața următoare-am fost pe Rue Moufettard, să-i arăt lui M cum arată-o Piață agroalimentară stradală. I-a plăcut, deși nu era lume multă și, oricum, era cam cam înainte de prînz. Văzut casa unde-a locuit Hemingway. Băut cafea și mîncat plăcintă cu mere la un artizan boulanger autentic în Place de Contrescarpe – M abia a putut să se urce pe scaunul înalt din față. De acolo mers la iarăși la Rue des Ecoles, apoi Biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais, dar era închis. Magazine pe Saint Germain, intrat pe bulevardul Saint Michel într-o librărie de benzi desenate second hand, la etaj, unde se vindeau și filme iar în față cărți cu 50 de cenți. Mîncat la Acropolis, pe Rue Xavier Privas: mîncare excelentă (mie-mi place bucătăria grecească), vin cu fructe, spațiu răcoros, piatră, plante, muzică franțuzească, un tablou kitchos cu o insulă-n Grecia, dar, hei, eram în concediu și noi! Am mîncat de două ori aici. Shakespeare and Company (pentru prima oară mi-am cumpărat cărți, pe care mi-au pus ștampilă). Păcat că lui M i s-a făcut frig și n-am stat să mai vedem pe editorul de la Granta și cărțile pe care le prerzenta (am găzt imagini pe FB de la eveniment după aia). Mergînd spre Place e la Sorbonne am intrat la un magazin de haine fain, Jules și, mai mult să scap de gura ei, mi-am luat două cămăși colorate, în carouri mari. N-am prea văzut carouri prin Franța, nu pot fi făcuți nicicum francezii să poarte carouri, dar totuși se vînd. Sau, mă gîndesc, poate nu prin Paris, dar cînd merg în concedii? Și din nou gîndul la concedii, sper să mă relexaz și să nu-mi pară rău că n-am fost într-o vacanță la mare sau la munte anul ăsta. Lacătele de pe Pont D'Archeveche. Mi-am cumpărat "Le spleen de Paris" de Baudelaire de la o buchinistă drăguță și tinerică de pe Quai de Montebello. Iată-ne în sfîrșit și pe calma și alba Île Saint-Louis. De acolo în Marais, am intrat pe Rivoli pînă la Saint Paul, de acolo pe Saint Antoine, animat, aglomerat, magazine peste tot, plin de mîncare, haine, francezi grăbiți, în timpul serviciului sau venind de la lucru. Stat pe o bancă-n Place des Vosges, la umbră, privit copii jucîndu-se, familii odihnindu-se pe iarbă, filmat cam un sfert de oră bun, Casa lui Victor Hugo, ajuns la un bulevard, mers pînă-n Place de Bastille (stația de metrou era închisă). Am uitat să vizitez Port de Arsenal, și, oricum, sînt sigur că pe M n-ar fi interesat-o. În fine. Altă dată. Cinematograful de pe Rue Saint-André des Arts unde rula filmul lui Godard, "Vivre sa vie". La Odeon, cel mai recent film a lui Woody Allen, "Minuit à Paris".

A urmat Versailles-ul, în altă zi. Cu tramvaiul 2 din La Défense pînă la Sèvres, prima stație stat în picioare, apoi M a găsit un loc jos, apoi și eu am găsit unul. Nu prea se vedea mare lucru, în dreapta clădiri pe dealuri înalte, în stînga zidărie. La stația Sèvres am urcat puțin pînă spre pod, am luat autobuzul. Multe stații. La un moment dat au urcat o grupă de copii de grădiniță însoțiți de un educator, tînăr, foarte atent și de încă două educatoare. La ieșire i-au numărat ca pe oi, Un, deux, trois... Am făcut destul de mult pînă la Palat. Orășele bine echipate, funcționale, Sèvres, Chaville. Clădiri noi alături de clădiri vechi. Mulți pensionari. Turiștii pare-se au ales să meargă cu RER-ul (mai rapid, dar mie nu-mi place, pls că voiam să-i arăt lui M și cum arată o suburbie faină). La Versailles am luat niște decizii neinspirate. Puțin zis neinspirate. Întîi, că am stat la coadă, în soare. Ajunși la intrare, am aflat că nu de aici se cumpără biletele. M-am dus la altă coadă. Nu știam că grădinile sînt gratuite și de fapt pe noi nu ne interesa interiorul castelului ci doar grădinile. Care în ziua respectivă se închideau mai repede, la patru (noi am ajuns acolo pe la 11 jumate). Apoi am stat iarăși la coadă la intrare (M mă aștepta, dar n-am avut tupeul să mă bag în față; așa-s io). Am trecut prin fugă prin cîteva camere. Am ieșit. M era deja nervoasă. Praf alb pe pantofii mei maro. Soarele alterna cu nori. Ne-am luat două sendviciuri, tari și seci. Un alt calcul greșit: am crezut că pot ajunge repede la Triannon, dar m-am întors și am luat un minicar (după ce-n prealabil am mai stat la o coadă la bilete) din care n-am prea văzut mare lucru. M-ar fi plăcut să cobor la lacul din centru, dar M n-a avut chef. Mie mi-a plăcut plimbarea, a ținut cam juma' de oră. Întîlnit niște români și făcut poze unii la alții. Flori frumoase. M-a ars soarele cam tare. Odihnit pe o bancă într-unul din labrinturile umbroase. Regretul de a nu fi fost pîn' la lac. Nervi. Certuri. Băut o cafea, mîncat o tarte au pommes și mers la toaletă. Bosumflări în drumul spre autobuz, care ne-a lăsat la cîțiva metri de gura de metrou.

În altă zi am fost în zona Grand Magasins. Aglomerație maximă. Nervii mei întinși. M întreba de ce n-am stat la Quatre Temps, oricum erau aceleași magazine. Nu erau chiar aceleași. Aici erau multe de lux, deci nu pt. noi. Însă treptat, atmosfera între noi s-a mai calmat. Sau, poate m-am consolat cu gîndul că n-o să facem mare lucru, că de fapt ea a venit pentru shopping. Eau de toilette și eau de cologne, ambele Allure, de la Sephora Haussmann. Plimbat apoi pe lîngă Operă, spre Madeleine, căutat buda (aia faină era închisă), găsit un McDonalds pe Rivoli și ne-am ușurat. În Jardin de Tuilleries, după șase seara, culori saturate-n galben, portocaliu, plimbare lejeră, odihnit pe scaune la bazinul octogonal, în care nu mai erau rățuște ci pești destul de măricei. Cam în fiecare dimineață trăgeam o fugă la Quatre Temps, înainte de plecare. Odată am lăsat-o pe M acolo vreo 4 ore, să se sature și eu m-am dus singur în oraș, să mă simt liber. Dar a trecut repede și imediat mi s-a făcut dor de ea.

Am fost din nou în Montmartre, coborînd din metrou la Abesses. Impropriu zis, coborît. Urcat mult (nu știam de lift). Zidul cu "Te iubesc" scris în toate limbile. Străduțe în pantă. Trebuie să fii atent la negrii de la intrarea la funicular, în special la faza cu ața. Nu era nici un agent de pază acolo să vadă (?) Caldură mare, moncher. Încercat să mergem numai pe la umbră, e și asta o artă, nu? Place du Tertre, luat o înghețată, mers pe străduțe înguste. Mimi: o tipă înfășurată-n bronz care turna încet apa dintr-un ibric într-un ceaun, încet, încet, cu ochii-nchiși. Admirat concentrarea ei. M-am gîndit să scriu o povestire despre. Turiști proști pozîndu-se cu ea în fundal. Montmartobus. Văzut Moulin de la Galette, Maison Rose, Lapin Agile și via, din păcate doar din autobuz. Din fericire, avea aer condiționat. Frumos cartier. Mers pînă cînd șoferul ne-a anunțat Terminus, apoi am luat altul, am filmat, dar cam zdrăngănea (piatră cubică peste tot) și ne-a întors tot pe la Abesses, unde eu am mîncat o crêpe fierbinte. Champs-Élysées și aglomerația de negri dubioși plecînd de la un concert care tocmai se terminase și în care am intrat și era să ne sufocăm (unii-au leșinat). Mers așa de la Arcul de Triumf pînă la Roosevelt cu o pauză la magazinul Virgin și la Galerii și de acolo pe luxoasa Av. Montaigne (hoteluri, mașini scumpe, paznici în livrea) pînă la Alma, la Diana, apoi metroul pînă la Trocadero, unde-am făcut poze cu Turnul Eiffel. Găsit buda de la unul din picioarele turnului. Mers prin arr 7 pe Rue Saint Dominique, pîn la Ambasadă, apoi pe Avenue Bosquet - clădiri mari, înalte, solide, perfecte. Mă imaginam că trăiesc acolo. Metroul. Am mai fost odată, în altă zi pe Champs, zic să nu rămînem cu această amintire negativă și a fost mai bine (M a intrat în niște magazine și n-a găsit mare lucru, dar în rest a fost OK).

Mall-ul din Défense era deschis și duminica. Femeia care mi-a ținut ușa cu mîna, în timp ce vorbea la telefon și eu eram cu plasele încărcate (nu mi s-a mai întîmplat niciodată așa). Totuși, prea mult timp petrecut cumpărături. Am mai mers și prin Courbevoie puțin, am intrat și prin magazinele de acolo. Haine, sau, cum le spunea M, cîrpe. Și genți. Și ne-am plimbat pe niște străduțe liniștite. Săraca M! Ea vroia să vadă mai multe case, dar case vezi mai mult în exteriorul Parisului... A, în penultima azi am aflat că era un Carrefour într-un spațiu comercial, nu mai trebuia să mergem în fiecare zi la Auchan să cărăm apă și alte chestii. Am fost și la Ritz într-o zi în care ploua ușor, data trecută mi-a scăpat. Dar ploaia se oprea repede. Ne-am plimbat iarăși pe Rivoli. Am stat pe o bancă în spate la Notre Dame, ca data trecută, am băut o grămadă de lichide, am intrat în vreo douăzeci de librării și mi-am luat multe cărți. Trebuia să-mi iau mai multe cu Paris-ul și mai puține de literatură, dar a fost cam invers. N-am convis-o să mergem în Parcul Monceau. În fine, n-a vrut, n-a vrut și pace! Nu știu cum au trecut zece zile. Coadă mare la intrarea la Notre Dame, ordonat, nu stiu cine-o gestiona, dar functiona. Intrat înăuntru la Saint Suplice, stat pe o bancă, sentiment răcoritor, filmat înăuntru. Din nou magazinele mici din Cartierul Latin. Aglomerația de la prînz de pe Esplanadă. Elegantul McCafé din colț, în stil art deco, cu vedere spre Grande Arche, unde beam un expresso dublu, mîncam croissanți pufoși, plăcinta cu mere și budincă (sau un fel de brînză, cum zicea M). Ca și la patiseriile Paul. Ah, și cursurile de dans, seara, pe Esplanadă. Fascinant.

Niciodată nu dormeam parcă îndeajuns. M se scula prima și trebăluia prin camera, se uita la televizor la emisiunile matinale. Micul dejun: un piept de pui prăjit, de care M spunea ca are mirodenii cu E-uri, și pasta de guyas pe care-am adus-o din țară, despre care, spunea ea ca n-are așa multe E-uri, desi eu nu cred deloc asta, brînzeturi (camembert învelit în scoarță de copac, brie), roșii, nectarine, baguette, dejeunette, croissanți (care nu mai sînt deloc buni a doua zi, chiar daca-i țineam în frigider), pain au chocolat, apa Evian si Cristaline, și parfumata Volvic cu Citron, care nu se găsesc defel în țară. În congelator, în fund, apa putea îngheța și așa o luam cu noi în oraș, în rucsac, ca să țină. Odată camera de gunoi de la parter era închisă femeia care facea curatenie pe hol, ne-a spus să-l lăsăm la ea în săculețul de la cărucior. Zilnic, același drum pînă la Esplanadă. Clădiri în refacere. Oameni care lucrează.

Și impresia că toți francezii fac parte dintr-o mare familie, toți sînt atît de politicoși între ei. Și vorbesc atît mult! Regîndit la ideea de a merge în Franța pe o perioadă mai lungă, dar ramîn francofil.

Vacanța 2011. Partea întîi. Spre Paris. Memory dump

Drumul pînă la aeroport într-un taxi care mirosea a benzină, orașul noaptea, pustiu, firme luminoase de pe marginea drumului. Aeroportul aproape gol, fiindc-am ajuns mult prea devreme. Tipa a cărei vîrstă nu o puteam determina, dar atrăgătoare, oricum există un interval, cam între 32 și 42 cînd nu prea-mi mai dau seama ce vîrstă are o femeie. Înaltă, îmbrăcată-n negru, cu sandale cu talpă joasă, vorbind românește fără accent, dar cu o conjuncție nemțească, și despre care n-am aflat exact ce voia, poate doar să-avem grijă puțin de bagajele ei. Tot mergea de colo-colo, ba ieșind pe-afară, ba înăuntru, prin cafenea. Sala s-a umplut treptat. Check-in-ul la bagaje a început cam tîrziu, după low-costul spre Bologna, cu oameni care arătau cam jerpe. Coadă la ghișeul UE. Nemți simpatici. Autobuzul care ne-a dus doar douăzeci, treizeci metri pînă la avion. Decolarea normală, (avionul era Bombardier), vedeam cum se iveasc zorii. Aterizarea la München. Am fi preferat să mergem prin Viena, ar fi fost doar o oră cu un avion mic din Timișoara, nu o oră jumate, dar biletele via München, cu Lufthansa, erau cu aproape 400 de euro mai ieftine, probabil și din cauza așa-zisei crize a castravetelui, așa că n-am mai stat pe gînduri. Aeroportul din München este spațios, parcă avioanele au spații mai mari de andocare, iar în interior, aerisit, sau mai exact rarefiat, are cu mult mai puține magazine, dar parcă găsești mai multă mîncare, comparînd cu Viena. Uitat la oamenii dimprejur, să știu cum să comand, mîncat pentru prima oară Panini, ospătari de toate naționalitățile, chinezi, negri, parcă n-ai fi în Germania. Cafea și ceai gratis de la Trip Advisor. Benzi rulante de zeci de metri. Nemți serioși, înalți, trași la costum, trăgînd după ei băgăjele mici cu rotile. Observat pe unul din panourile electronice de zbor că terminalul de plecare s-a schimbat (și doar cu o zi înainte făcusem check-in-ul pe Internet). Am avut timp destul. M-aș fi prins că e poarta spre zborul spre Paris și fără să mă uit: alte tipologii, o femeie care citea o Livre de poche, cîțiva africani și francezi îmbrăcați mai modest decît băștinașii, în blugi, și mai mici de statură. Nu-mi amintesc multe de zborul pînă la Paris. La aterizare era foarte cald și eu aveam pe mine jacheta de primăvară-toamnă cumpărată de la Celio* acum patru ani. Am mers ceva timp prin sistemul de benzi rulante, printre niște tuburi de plastic transparente, sinistre, jegoase, fierbinți, apoi am intrat într-un tunel ca de metrou în ne-am deplasat atît orizontal, cît și wobble și apoi în sus. Bagajele noastre au ajuns printre ultimele, dar au ajuns. Am mers către stația de taxi, am evitat, cum am citit că trebuie să facem, un negru dubios care-și făcea reclamă la firma lui de taxi, și am am ajuns la stația oficială de taximetre, unde am fost programați de o dispeceră, la un șofer serios, toți de culoare. Drumul spre oraș a fost fain, era soare, miezul zilei, dar mașina avea aer condiționat (și GPS) stația de radio prezenta știrile profesionist, parcă și clădirile pe lîngă care treceam – depozitele, sediile de firme, motelurile, lanțurile hoteliere, Stade de France, și chiar și blocurile – arătau mai bine ca data trecută și am observat parcă pentru prima dată peisajele faine de pe cheiurile Senei, în special clădirile de pe Île de la Grande Jatte, înconjurate de verdeață, și cu geamuri și terase mari, etajate. De notat să vizitez mai multe insule de pe Sena. La intrarea în Courbevoie, am simțit că am intrat într-o atmosferă pariziană tipică: terase, terase, terase! Teraserie serioasă, pline cu fete cool, cu ochelari de soare, îmbrăcate monocrom, calme, discutînd, stînd pe scaune de răchită, cu spătarul curbat la mesele rotunde. Abia atunci mi-am dat seama ce mult mi-a lipsit Parisul și imediat m-am simțit relaxat.

Cri, cri!

Acum cîteva luni a avut loc o acțiune a autorităților municipale prin care s-a împrăștiat din elicopter, timp de cîteva săptămîni bune, un insecticid asupra orașului, avînd ca scop stîrpirea țînțarilor. Din păcate treaba asta se întîmpla la ore cînd fie încă nu mă sculasem, dimineața devreme (nu-i drăguț să fii trezit de raiduri de elicopter?), fie cînd citeam o carte pe balcon, seara, fie cînd mergeam la servici trecînd prin parc, făcîndu-mă să mă simt urmărit, ca-n filmele cu războiul din Vietnam. Acțiunea a avut efect. Nu prea mai sînt țînțari. Ok, mai vezi cîte unul, doi, dar asta rar, foarte rar. Însă, am observat, ca side efect, că s-au înmulțit greierii și tot felul de alte țîrîitoare care fac noaptea aproape insuportabil de gălăgioasă. Recunosc, eu sînt cam sensibil la zgomote. Sînt chiar irascibil, ce mai! Poate datorită stresului cronic pe care l-am acumulat în cei 12 ani de servici, dar și datorită firii mele, toată lumea aproape spunîndu-mi că-s sensibil. De fapt, dac-aș fi să aleg unde să locuiesc, locul meu ideal ar fi, cred, într-un studio de înregistrare, sau, mă rog, într-o cabină de transmisie radio. Chiar, oare cum sînt construite? Au pur și simplu straturi izolante sau există și materiale speciale? În fine, asta aș putea google-ui, dar oricum nu despre asta vreau să scriu aici.

În fiecare capăt al balconului am o mulțime de plante. Plante de grădină. Sînt udate conștiincios, zilnic, și au crescut destul de mult, atît de mult încît s-au format două mici jungluțe. Și cumva, nu știu cum naiba, aici, sus, a ajuns un greier. Precizez că locuiesc la etajul nouă, într-un bloc comunist. Poate un greier sări pîn-aici? Sau să fi existat ouă în pămîntul pe care l-am cumpărat și l-am pus în ghivece? Mama spune că poate vecinul de deasupra l-a aruncat, doar așa, ”pour rigoler”. Toate astea ar putea fi adevărate. Nu mai trebuie să spun, cred, cît mă enervează cînd începe să ... cînte, deși zgomotul nu are de-a face deloc cu muzica. Cine naiba a spus că greierii cîntă? Cred că avea o imaginație bolnavă. Pe de altă parte, există și cîteva haiku-uri interesante, de exemplu:

A cricket

in a cornfield.

The Moon is listening.

Sau:

Summer night.

The crickets

are keeping the stars awake.

Sună bine în poezie sau cînd stau și citești într-un loc liniștit, dar în realitate senzația e cu totul alta, comparabilă poate cu o alarmă de mașină. Sunetul devine mai suportabil cînd țin geamul închis, termopanul mai absoarbe, dar cine poate ține geamul închis în serile fierbinți de vară? Evident, l-am căutat. Pe greiere, zic. L-am căutat. Nu știam cum arată un greiere. De fapt nu știu nici acum exact. Pe Net am găsit fotografii contradictorii, ba că-i negru, ba că există specii gri-verzui, care seamănă cu o specie de alien bălos. În cărțile de povești apare îmbrăcat în negru, în frac, așa că poate asta-i cea mai probabilă înfățișare, deși cu mutațiile genetice de care tot aud... Și-n fond e o specie de oraș. Și sper să nu piște. L-am căutat noaptea, dar nu l-am găsit. Ba mai mult, simțea prezența mea cînd aprindeam lumina și se oprea. Ziua am luat la rînd fiecare ramură, fiecare frunză dar tot nimic. S-o fi ascuns în pămînt? După cîtva timp, la celălalt capăt al balconului a apărut înc-un greier. Auzeam stereo. Mi-am zis, hai să iau un spray de gongi și să dau peste tot. Păi nu se mai putea. Respect eu artiștii, încurajez talentele muzicale, mai cumpăr CD-uri din cînd în cînd, dar somnul e somn, a doua zi merg la servici (cel puțin deocamdată, că oricum vreau să mă las). Dar asta nu va face rău plantelor? Și nu va ajunge mirosul în cameră? Mama mi-a spus (ea tot timpul găsește pe Net tot felul de prostii și mi le forwardează prioritar) că cică un greier la casa omului aduce noroc. A stat și ea seara aici și, deși are auzul mai slab ca al meu, a recunoscut că e destul de enervant. Și, oricum, nu mă consideram eu prea norocos. Așa că am luat un spray de gongi și am dat ici-colo, psst! psst!. Am crezut c-am scăpat de ei. Seara următoare însă întîi unul, apoi altul au reînceput concertul. Și nu păreau slăbiți, dar deloc! Am reluat căutările, am dat iarăși, a doua zi la fel, reîncepeau. Și tot așa. Oricum stau prost cu somnul, așa că ce conta dacă adormeam o oră-două mai tîrziu? După vreo săptămînă, cînd canicula a încetat să mai ”facă ravagii”, după cum se exprimă presa proastă din țară, am observat că zgomotul a încetat. Nu am văzut nici o insectă pe balcon. S-o fi aruncat de pe balcon, sau o fi murit de foame, plantele de apartament poate nu erau pe placul lui, cine știe? Pot spune că e mai bine. Dar nu perfect.

Există un zgomot de fond perpetuu noaptea, în special un țîrîit care pare că vine din toate micile zone verzi dimprejurul blocurilor. Și locuiesc într-un mare cartier, numai de blocuri. Și nu-s numai greieri. E parcă un organism care țîrîie, pulsează la unison. Ce s-au întîmplat cu nopțile liniștite, cînd se auzea doar cîte-o mașină, sau în depărtare un tren trecînd pe un viaduct? N-am locuit deloc la țară, doar îmi imaginez, sau mai citesc cărți, dar decît să aud toată noaptea astfel de țîrîituri, apăi mai bine-aș locui lîng-un metrou suspendat în Gotham. Sau mai bine caut pe google depre cum se izolează fonic un studio de înregistrare sau un post de transmisie al unui radio. Și încă ceva: în următoarele zile se anunță iarăși caniculă (”nu credeam c-o să mai vii!”).

Parisul în literatură

Mă reîntorc la un subiect care mă fascinează: Parisul în literatură, Parisul văzut de scriitori. Am mai scris despre asta aici. Am cules nu doar la întîmplare fragmente din cărți, ci am ales alți scriitori care-mi plac. Mi se pare extrem de greu de suprins în proză vibrația orașului, esența lui, cam ca în principiul incertitudinii a lui Heisenberg: observarea unui lucru îi schimbă proprietățile. Totuși, unii scriitori reușesc să redea într-un mod sugestiv, viața la Paris.

Mark Twain – The Innocents Abroad

Nu am găsit ediția românească a cărții (Ageamiii în străinătate), care-a apărut prin anii șaizeci și de atunci nu știu să fi fost reeditată. Am văzut-o odată la un anticariat online dar nu o aveau pe stoc. Mark Twain a fost la Paris prin o mie opt sute șaizeci și ceva și, după cum se vede mai jos, a fost impresionat de nivelul de civilizație și de forfota străzii.

Cap XII What excellent order they kept about that vast depot! There was no frantic crowding and jostling, no shouting and swearing, and no swaggering intrusion of services by rowdy hackmen. These latter gentry stood outside--stood quietly by their long line of vehicles and said

never a word. A kind of hackman general seemed to have the whole matter of transportation in his hands. He politely received the passengers and ushered them to the kind of conveyance they wanted, and told the driver where to deliver them. There was no "talking back," no dissatisfaction about overcharging, no grumbling about anything. In a little while we were speeding through the streets of Paris and delightfully recognizing certain names and places with which books had long ago made us familiar. It was like meeting an old friend when we read Rue de Rivoli on the street corner; we knew the genuine vast palace of the Louvre as well as we knew its picture; when we passed by the Column of July we needed no one to tell us what it was or to remind us that on its site once stood the grim Bastille, that grave of human hopes and happiness, that dismal prison house within whose dungeons so many young faces put on the wrinkles of age, so many proud spirits grew humble, so many brave hearts broke.

We secured rooms at the hotel, or rather, we had three beds put into one room, so that we might be together, and then we went out to a restaurant, just after lamplighting, and ate a comfortable, satisfactory, lingering dinner. It was a pleasure to eat where everything was so tidy, the food so well cooked, the waiters so polite, and the coming and departing company so moustached, so frisky, so affable, so fearfully and wonderfully Frenchy! All the surroundings were gay and enlivening. Two hundred people sat at little tables on the sidewalk, sipping wine and coffee; the streets were thronged with light vehicles and with joyous pleasure-seekers; there was music in the air, life and action all about us, and a conflagration of gaslight everywhere!

Cap XIII: I think we have lost but little time in Paris. We have gone to bed every night tired out. Of course we visited the renowned International Exposition. All the world did that. We went there on our third day in Paris--and we stayed there nearly two hours. That was our first and last visit. To tell the truth, we saw at a glance that one would have to spend weeks--yea, even months--in that monstrous establishment to get an intelligible idea of it. It was a wonderful show, but the moving masses of people of all nations we saw there were a still more wonderful show. I discovered that if I were to stay there a month, I should still find myself looking at the people instead of the inanimate objects on exhibition.

Cap XIV: Of course we drove in the Bois de Boulogne, that limitless park, with its forests, its lakes, its cascades, and its broad avenues. There were thousands upon thousands of vehicles abroad, and the scene was full of life and gaiety. There were very common hacks, with father and mother and all the children in them; conspicuous little open carriages with

celebrated ladies of questionable reputation in them; there were Dukes and Duchesses abroad, with gorgeous footmen perched behind, and equally gorgeous outriders perched on each of the six horses; there were blue and silver, and green and gold, and pink and black, and all sorts and

descriptions of stunning and startling liveries out, and I almost yearned to be a flunkey myself, for the sake of the fine clothes.

O. Henry - A Cosmopolite In A Cafe

OK, cu siguranță că O. Henry n-a fost niciodată la Paris, însă a trăit mult la New York, primul oraș modern, într-un mediu, cosmopolit, și a știut să descrie perfect viața, vibrația orașului, a localurilor, a locuitorilor (ca și I.L. Caragiale). Cînd l-am citit prima oară, nici nu mi-am dat seama că nu-i un scriitor contemporan.

At midnight the cafe was crowded. By some chance the little table at which I sat had escaped the eye of incomers, and two vacant chairs at it extended their arms with venal hospitality to the influx of patrons.

And then a cosmopolite sat in one of them, and I was glad, for I held a theory that since Adam no true citizen of the world has existed. We hear of them, and we see foreign labels on much luggage, but we find travellers instead of cosmopolites.

I invoke your consideration of the scene--the marble-topped tables, the range of leather-upholstered wall seats, the gay company, the ladies dressed in demi-state toilets, speaking in an exquisite visible chorus of taste, economy, opulence or art; the sedulous and largess-loving ~garcons~, the music wisely catering to all with its raids upon the composers; the ~melange~ of talk and laughter--and, if you will, the Wurzburger in the tall glass cones that bend to your lips as a ripe cherry sways on its branch to the beak of a robber jay. I was told by a sculptor from Mauch Chunk that the scene was truly Parisian.

Irving Stone – Bucuria vieții

O carte despre viața lui Van Gogh, un artist a cărui operă se împletește strîns cu propria-i viață, ca și Kerouac sau Marcel Proust. Nu-i scrisă ea cine știe ce grozav, dar pentru mine s-a dovedit a fi o lectură inspirațională.

Strada, înviorată de soarele dimineții, împrăștia miresmele Parisului care se deștepta. Cafenelele erau pline de oameni care-și beau cafeaua cu lapte, cu cornuri, în timp ce prăvăliile de zarzavaturi, carne sau brînză își ridicau obloanele, gata să-și primească mușterii. Era un cartier negustoresc, cu prăvălii mici înghesuite. Muncitorii circulau pe mijlocul străzii. Gospodinele alegeau cu mîna marfa întinsă pe tarabele din fața prăvăliillor și se tocmeau în gura mare cu precupeți.

Vincent respiră adînc.

- Parisul! După atîția ani, iată-mă, în sfîrșit aici!

- Da, Parisul, capitala Europei, mai ales pentru un artist!

Georges Perec – Un om care doarme

Anii șaizeci, una din erele mele preferate. Poate nu-i un fragment sugestiv despre Paris, dar, citindu-l, îmi imaginez mașinile vechi, prăvăliile, oamenii îmbrăcați după moda de atunci (ca-n filmele din acea vreme).

De la terasa unei cafenele, stînd cu o halbă de bere sau cu o cafea neagră în față, te uiți în stradă. Mașini, taxiuri, camionetel auobuze, motociclete, motorete trec în grupur compacte, despărțite de acalmii rare și scurteȘ reflexele semafoarelor care reglează circulația. Pe trotuare se scurge dublul flux continuu, dar mult mai fluid, al trecătorilor. Doi bărbați, ducînd în mînă aceleași serviete din piele artificială, trec unul pe lîngă celălalt cu un aer obosit; o mamă și o fiică, copii, femei în vîrstă încărcate de plase, un militar, un bărbat cu două valize grele și mulți alții încă, cu pachete, ziare, pipe, umbrele, căini, burți, pălării, cărucioare de copii, uniforme, unii propae alergînd, alții tîrîndu-și pașii, oprindu-se în fața vitrinelor salutîndu-se, despărțindu-se, depășindu-se, încrucișîndu-se, tineri și bătrîni fericiți și nefericiți. Grupuri neîncetat destrămate și alcătuite la loc se înghesuie în stațiile autobuzelor. Un om-sandviș împarte prospecte. O femeie face zadarnic gesturi largi cu brațul taxiurilor care trec. Sirena unei mașini de pompierei sau poliție se apropie de tine, răsunînd din ce în ce mai tare.

Mașini de depanare trec în trombă, chemate pentru cine știe ce urgențe. Nu știi nimic despre legile care îi fac să se adune pe oamenii aceștia care nu se cunosc, pe care nu îi cunoști, pe strada asta unde te afli pentru prima dată și unde nu ai ce face, decît să te uiți la mulțimea asta care vine și pleacă, se epede, se oprește: toate picioarele astea pe trotuare, toate roțile astea pe asfalt, ce fac ele? Unde merg? Cine le cheamă? Cine le cheamă înapoi? Ce forță sau ce mister le face să pună alternativ piciorul drept și apoi pe cel stîng pe trotuar, de altfel cu o coordonare care cu greu ar putea fi mai eficace? Mii de gesturi inutille se strîng în aceeași clipă în cîmpul izual prea îngust al privirii tale aproape neutre. Își întind în acelși timp mîinile drepte, strîngîndu-le ca și cum ar vrea să le zdrobească, emit cu gura mesaje aparent dotate cu înțeles, îți răsucesc în toate felurile obrajii, nasul, buzlem mîinile, punctîndu-și discursul cu mimici exprsive; ăți scot agerndele,se depășesc, se salută, se invecivează, se congratulează, se îmbrîncesc; merg fără să te vadă și totuși, te afli la cîțiva centimetri de ei, așezat la terasa unei cafenele, și nu încetezi să-i privești.

Paul Auster – The New York Trilogy

De Paul Auster am auzit prima oară într-o revistă Secolul 21 dedicată New York-ului, prin 2005, în care era publicat primul capitol din ”Brooklyn Follies” iar de atunci i-am citit toate cărțile, i-am văzut toate filmele (nu-s greu de găsit) am citit și văzut pe Net zeci de interviuri cu el. E considerat un american înzestrat cu o sensibilitate europeană, și poate că de asta are succes mai mare-n străinătate decît la el în țară. A petrecut trei ani și jumătate la Paris, în anii șaptezeci, experiență pe care a descris-o atît în cărțile sale memorialistice dar și sub forma distliată a literaturii, în multe din romanele sale. Ultima parte din Trilogia New York-ului pe petrece și la Paris.

Things felt oddly bigger to me in Paris. The sky was more present than in New York, its whims more fragile. I found myself drawn to it, and for the first day or two I watched it constantly—sitting in my hotel room and studying the clouds, waiting for something to happen. These were northern clouds, the dream clouds that are always changing, massing up into huge gray mountains, discharging brief showers, dissipating, gathering again, rolling across the sun, refracting the light in ways that always seem different. The Paris sky has its own laws, and they function independently of the city below. If the buildings appear solid, anchored in the earth, indestructible, the sky is vast and amorphous, subject to constant turmoil. For the first week, I felt as though I had been turned upside-down. This was an old world city, and it had nothing to do with New York — with its slow skies and chaotic streets, its bland clouds and aggressive buildings. I had been displaced, and it made me suddenly unsure of myself. I felt my grip loosening, and at least once an hour I had to remind myself why I was there.

Douglas Coupland – Shampoo Planet

Un scriitor pop, genul laid-back. Păcat că în românește nu i s-au tradus pînă acum decît patru cărți. Acțiunea romanelor sale se desfășoară în general într-o Americă a spațiilor deschise. Mi-am cumpărat cartea asta la Paris, luna asta, și am citit-o cu plăcere.

It was mid-July, and the boulevards of Paris were flush with both tourists and Parisians visibly wincing with antcipation for their August holidays, like a man who has to pee badly. The sun shone hot and tanning salonlike over the city's shortbread-yellow buildings, its Gypsies, its smug Euroyuppies, its exhaust fumes, and its decaying ambulance vibrators. Algerians and Arabs were everywhere, as were an inexhaustible supply o American and Canadian tourists in mix'-n'-match traveltime garb invariably tinged with some sort of function: Polo shirts the color of afterdinner mints featuring built-in passport holders; shoes telling the time; women in glossy helmet perms no doubt concealing mace sprayers; men in Kendoll haircuts concealing self-improvement cassettes to be listened to on walkmans while strolling through the Louvre.

Presa din țară

Nu prea mai citesc presa din Ro. Mai exact o mai răsfoiesc doar așa, din cînd în cînd, deși mai mult doar mă uit peste titluri. Și mă refer aici la cotidiene și la cîteva reviste care au o apariție cel puțin săptămînală. Sînt mai multe motive. În primul rînd, calitatea articolelor. În loc ca ziariștii să se inspire din presa din Vest, disponibile de bună vreme online și gratuit, se promovează atacurile la persoană – cam 99 la sută din editorialele apărute-n presă reprezintă diverse atacuri la persoană. Iar polarizarea dreapta-stînga, gîndirea binară, simplistă mă disperă. Se scriu articole la comandă, și asta se simte imediat.

Revistele așa zis intelectuale, „Dilema veche” și „22”-ul prea se află numai în căutarea specificului, a identității naționale a românilor, sau, poate, a identității propriilor jurnaliști, și astfel, mi se pare că (se) izolează. Izolează și propunînd modele externe, forme fără fond pe care ei nu le înțeleg profund și care în mod clar nu se potrivesc cu starea de fapt și astfel generează nevorze false. Probabil se vor a fi un fel de „The New Yorker” dar fără simțul umorului.

De fapt acestă încrîncenare, acest stress continuu este endemic în societatea românească de azi, încît mă întreb dacă nu cumva presa are o bună parte din vină. Deși, pe de altă parte, dacă mă gîndesc mai bine, uite, și în Franța presa este destul de panicardă, dar totuși francezii sînt mai relaxați. Sau acolo s-a înrădăcinat într-atît civilizația, joie de vivre-ul încît rezistă oricăror atacuri asupra bunului simț? Oricum, cînd te întorci din Occident, nu mai pui botu' la nimic.

Toate ziarele din Vest care se respectă au cîte o rubrică culturală: se fac recenzii la cărți, filme, albume. În Ro, pe lîngă fapul că nu există nici literatură și nici film, promovarea culturii în presă înseamnă prezentarea unor simpoziane leșinate în care sînt invitați profesori universitari snobi, pe cînd, se știe, un artist nu poate fi profesor universitar și nici reciproc. Un important jurnalist român, întrebat fiind la o emisiune culturală locală, ”A cincea roată”, de ce nu publică în ziarul său poezie sau fragmente de text literar, spunea, citez: „noi nu sîntem mănăstire!”. Apoi, nu există nici o revistă de cinema – nici una! – doar niște bloguri sforăitoare, iar revista „România literară” nu prea are deloc de-a face cu literatura contemporană și, dacă mă gîndesc bine, nici cu literatura în general. Nu spun că nu avem și cîțiva critici buni.

Nimic nu e mai derutant și schimbător ca presa sportivă. Zvonuri despre jucători care sînt transferați pe hîrtie de două ori pe zi de la o echipă la alta, și asta încontinuu, de ani buni, pînă jucătorul se retrage, sau cazul recent privind răsturnările de situație în deciziile juridice privind retrogradarea unei echipe. Bădărănia conducătorilor Ligii profesioniste (care este condusă de un antisemit), prostituarea antrenorilor care aleg să plece la cluburi arabe, pe bani mulți, de unde se întorc și mai nesimțiți. Dar cel mai scîrbos mi se pare viața personală a patronilor de club, prezentată atît de amănunțit și care umple toată presa și emisiunile tv, încît copiii nu-și mai aleg ca modele în viață dintre sportivi, ci dintre manageri sau patroni de club. Fotbalul ocupă mult prea mult. Automobilismul, în afară de statica Formula 1, e slab reprezentat, iar competiții ca IRC sau Le Mans ocupă doar știri de cîte un paragraf.

Văd că în România au un succes deosebit agregatoarele online de știri. Și nu înțeleg de ce în Occident nu. Poate-i o treabă de legislație, poate din cauză că aici i se permite oricărui prost postarea de comentarii idioate, poate din cauză că mulți freacă menta la servici (productivitatea e scăzută, o spun statisticile) și urmăresc articole scurte, unul-două paragrafe, sau că nu există nici un ziar cu personalitate, de prestigiu. Toate articolele sînt în general scurte, și nu există nici un supliment de analiză serioasă, cum există atîtea în Franța. Am văzut săptămîna trecută, în părculețul pe lîngă care trec în fiecare dimineață în drum spre servici, un pensionar citind porcăria aia de „Click”, una din revistele de succes, din păcate. Mă întreb oare ce vede acolo? Se excită cînd vede milionari bătrînei căsătoriți și apoi divorțați de adolescente după unul, maxim doi ani?

Sînt multe ziare care-au dispărut de pe standurile de presă, din păcate. Unele mai apar doar în ediția online. Altele supraviețuiesc doar datorită „cadourilor” pe care le fac: cărți, DVD-uri cu filme, CD-uri. Cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare mi se pare că seamănă din ce în ce mai mult cu o librărie, ceea ce de fapt nu-i rău, chiar nu-i rău deloc!

Buțisme

Cele de mai jos reprezintă cîteva mostre din vorbirea de zi cu zi a unui coleg de servici. Termenul de buțist l-am definit într-un post precedent aici. Precizez că nu sînt prieten cu el, nu împărtășesc nici una din ideile lui, și că nu lucrez la o firmă de handicapați, ci la una de intelectuali și, mai ales, de pseudo-intelectuali, în care nu am prieteni și nici nu-mi pot face. În fine. Persoana care vorbește ca mai jos este absolvent de facultate (e drept, inginerie) și este un om apreciat în firmă pentru profesionalismul său, are parte de aceleași măriri de salar ca și ceilalți, iar el e considerat de cei din jur ca fiind o persoană chiar simpatică, lucru care mie, și, din păcate, cred, doar mie, mi se pare ciudat. Eu îl consider o combinație de Borat și Ricky Gervais adică vulgar, handicapat, imbecil, abject, etc.

- "decît să ne trimită iarăși la un team building mai bine ne trimite ăștia la Rustica sau la un chinezesc și să mîncăm pînă nu mai putem, ca porcii!"

- "de ce să merg io la muzeu, doar așa, ca să mă laud apoi la o bere cîn' ies cu băieții, în timp ce trag o rîgîială?"

- "io nu mi-am luat hard disc extern ca să aduc filme, mă-nțelegi? io mi-am luat ca să iau filme"

- "eh, asta-i muzică din aia, de formații de care n-o auzit nimeni de ele, de luzeri; hie-hie !"

- "eh, asta-i o firmă care nu se poate pune cu alea mari, de care scrie-n ziare! Eh!"

- "de ce să gîndesc dacă-mi poți spune tu? Eu vreau să mi se spună tot, așa, mură-n gură!"

- "nu-mi plac manelele, îmi plac parodiile după manele"

- "nu, nooo!, nu mă uit io la emisiunile alea porcoase, dar ... cînd butonez, așa, țac!, mi se blochează butonul de la telecomandă acolo. Înțelegi? Hă, ce?? Mi-am schimbat și telecomanda și tot degeaba!"

- "a, probabil că-i un training din ăla, de lăbăreală! Nici nu vreau să știu ! De fapt, spune-mi, na, hai! Îh, dea; eram sigur, ieh!, luzeri! Bă! Lu-zeri! Hehe! Băăă! Lu-zeri!"

- "a, o plecat din firmă, eh! Ieh! probabil n-o să mai auzim de el niciodată"

- "m-am gîndit să-mi pun banii la bancă, să mai iau și o dobîndă pe ei; oricum, nu mă distrez, nu merg niciunde, așa că mai bine sa stea acolo, că oricum nu fac nimic cu ei; deși și băncile astea am auzit că cică nu mai o duc mult, că cică, cică, am citit pe hotnews, ca ziceau ăștia că cică se duc toate; da' nu știu. Eh!"

- "eh, kindle și electronicele astea-s abia la început acum; aștept s-apară mai multe review-uri la ele, deși știu eu că-s proaste, așa că mai bine aștept versiunea viitoare"

- "știi ce mi-ar place ? Să am pe Mac și Windows și Mac; și să-mi pot pune și Linux dupa aia, nu știu de fapt dacă și Linux, da' de ce nu? O să-mi iau dar mai aștept, nu acuma; sau laptop? Și laptop mi-ar trebui! Și-un iPod. Deși, ... eh!, mai bine stau, că-mi ajunge cu ce am!"

- "am auzit de la ăștia de pe hotnews sau... nu!, pe gossip, era un link pe hotnews, că, cică!, nu-i bine să bei ceai verde că cică conține ... ceva, conține cică nu știu ce, că n-am mai dat click pe link, nu știu, și nici nu mă interesează! Că io oricum nu prea beau, doar așa, c-am auzit!"

- "poporul român are ceva în sămînță, în gene, care-l face... nu știu cum s-zic... așa,... mai luzer ... nu ca-n Occident! Mamă-frate, păi noi n-o s-avem noi așa infrastructură din aia-n veci! Bă! Bă! În veci ! În vecii vecilor n-o s-avem! Au, nu știu, occidentalii ăia o sămînță, nu știu, o genă ... așa, superioară !"

- "daaaa-oricum, nuuuu, nuuu se compară ăia cu nemții!"

- "bă! I-o ieșit banu? I-o ieșit ! Ce mai contează? Ăia, gigi de exemplu, cum crezi c-o făcut? Nu tot așa? Eh!"

- "ce fraieri sîntem și noi! Băăăi! Hié-hié! Eh! Mă rog, asta e!"

- "ca să-ți dai seama cît de plină-i România asta de ... cocalari, că să spun așa!"

- "io tot mă gîndesc la afaceri la care s-or mai gîndit și alții înaintea mea, n-am o idee să zic numa' a mea, înțelegi?"

- "mă, nu mă mai sună ăștia cu Tuaregu?! băă! auzi? da' dac-o sa cîștig? Auzi? O să vin așa cu el, să se uite la mine toți, așa, să mă invidiați, hi-hi !! Hehe! Eh, nooo, cred c-oooo, cre'co să-l vînd, mai bine, eh, nu știu ce-o să ... deși ... Eh!"

- "ca-n reclama aia cu ăla care s-o dus cu aia, aia care-o jucat cu ăla în filmu' ăla, știi tu, cum îi zice, mă?, ăla de s-o dus acolo, ba nu, stai, ăla-i cu altu"

- "eu vreau să beneficiez de ce face sindicatu', da să nu trebuiască să mă înscriu în sindicat!"

- "are un... un ... în ... și după aia ... intră în aia ... și face țac țac țac și după, iese, da' nu mai continuă, da' nu intotdeauna ! da' e posibil ! Și-n momentul ăla se ... ăla îl ... execută pe ăsta și ăsta să zicem că-i ăsta, adică probabil că-i asta, cred că-i asta, ba nu, nu ! ..."

- "io n-am știut pînă ce n-am aflat!"

Parisul meu imaginar

M-am indragostit de Paris de indata ce l-am vazut. Dar Parisul mi-a fost parca mereu aproape. Parca viata mea a fost programata sa urmeze un curs in acest oras. A ajuns mai mult decit realitatea, pot spune ca transcede realitatea, este lumea filmelor, a cartilor, a benzilor desenate, a muzicii.

Am tras clopotele de la Notre Dame alături de Quasimodo, am luptat de partea celor trei muschetari, îi aveam ca prieteni pe „Les As”, m-am îndrăgostit de Cosette, am fost în saloanele din ”În căutarea timpului pierdut”, am trăit în Parisul impresioniștilor încercînd, alături de alți cîteva mii de artiști, să pictez ca Monet, am rîs în hohote de Louis de Funes, cînd chiuleam de la școală mă plimbam pe bulevarde ca Antoine Doinel, sau alergam cu Zazie, am ajutat-o pe Jean Seberg să vîndă ziare pe Champs Elysées, admirîndu-i gîtul ei drăguț, urechile ei drăguțe, stăteam lîngă un aperitiv și mă simțeam, ca Henry Miller, o crenguță în oceanul timpului, simțind cum timpul curge lent, ca-n filmele lui Rohmer, m-am îmbătat cu Kerouac într-un bar de pe Boulevard des Capucinnes, am mers prin Cartierul Latin alături de Paul Auster, discutînd despre Baudelaire, fumînd o țigară, alături de Manu Chao aprinzînd și fumînd o Petite Blonde du Boulevard Brune, i-am văzut pe Beckett și pe Joyce schimbînd tăceri încărcate de tristețe de la unul la altul, figuri ce contrastau cu chipurile vesele din fotografiile lui Doisneau și Willie Ronnis, l-am întîlnit pe Cioran la Café de Flore și am discutat despre descompunere și utopie, m-am întîlnit la o Expoziție Universală cu Mark Twain, care mi-a spus că se simte ca un ageamiu în străinătate, am fost cu Hemingway într-o cafenea și l-am văzut inventînd o fată, am încercat să-l liniștesc pe Kafka spunîndu-i să nu confunde Art Nouveau-ul cu gratiile, am fost vecin cu Brâncuși, eram la fel de sărac ca el, am gătit împreună cu el în Montparnasse și l-am urmărit cum sculpta vînoase, și simțeam că, tot mergînd, avansez spre mine însumi, cum spunea Cortazar, mi-am căutat identitatea ca Jason Bourne, o conduceam pe Cléo de la 5 la 7 într-o decapotabilă, m-am îndrăgostit de Sophie Marceau în "La Boum" și mai apoi în "L'Etudiante", am dansat cu "Funny Face" Audrey Hepburn, cu Goldie Hawn în "Everyone Says I Love You", și cu toți acei artiști din "Un american la Paris", am traversat Parisul alături de Bourvil și de Jean Gabin, am fost la restaurantul prietenilor din "Ensemble c'est tout" și am mîncat Ratatouille, am fost un soldat englez parașutat deasupra clădirii Operei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, înainte de apusul soarelui m-am plimbat cu vaporașul pe Sena cu Julie Delphie care apoi m-a dus în apartamentul din imobilul ei cu curte interioară, unde mi-a pus un disc cu Nina Simone, o curte interioară ca-n Domiciliul Conjugal al lui Truffaut, am ascultat-o pe Edith Piaf cîntînd într-o atmosferă încărcată de fum, și pe domnișoara Patricia Kaas cîntînd blues și pe Enzo-Enzo, și am cîntat și eu, la rîndul meu, jazz, suflînd într-o trompetă alături de pisicile aristocrate pe acoperișurile Parisului, am vazut fațada unei clădiri dîndu-se la o parte ca-n romanul lui Perec, am lucrat la o companie ca Daniel Auteuil în "Le Placard", am cîntat cu Jean Michel Jarre în Place de la Concorde, am mers în concediu cu Monsieur Hulot și cu "Les randonneurs", apoi, grație unei coincidețe fabuloase m-am întîlnit cu Amelie Poulain, în Montmartre, firește, apoi am visat că voi fi un detectiv subtil ca Maigret și incoruptibil ca Alain Delon sau scriitor de cărți de acțiune ca formidabilul Belmondo...

An sabatic, pro si contra

Ma tot gîndesc de ceva timp sa ma las de servici, sa-mi iau un an sabatic si sa plec o vreme la Paris si sa scriu. Sa scriu ... trei romane! Ideea mi-a venit treptat, citind atîtea si atîtea carti, în special literatura în care scriitorii inserau pasaje autobiografice despre cum anume scriu – procedeu literar numit metafictiune – si de care eram, si înca sînt, fascinat la culme, pasaje în care înca ma mai blochez ca un adolescent care citeste chestii erotice. Ideea aceasta a-nceput sa mi se para din ce în ce mai fireasca de-a lungul ultimilor ani în care-am tras tot tras la servici ca boul la jug, si, pe masura ce ma extenuam din ce în ce mai tare, ea tot începea sa mi se contureze in memorie, la început vag, iar apoi într-o forma din ce în ce mai clara, tot dezvoltîndu-se pîna a ajuns la nivelul de decizie, care mi-a venit anul trecut, cam pe la mijlocul lui august, dupa vacanta de o luna de zile în care n-am fost plecat niciunde, in care-am stat în casa, în apartamentul meu fara aer conditionat, la 35 de grade ziua, nefacînd nimic altceva decît odihnindu-ma, facînd dusuri, mîncînd ca spartul, si abia reusind sa citesc cîteva carticele, si sa ma uit cîteva la filme, încercînd să uit de fata pe care-am pierdut-o, un concediu după care, evident, nereusind sa evadez din mediul meu obisnuit, nu m-am simțit refăcut. Nu ca-n ultimii doi ani facusem ceva deosebit. M-am hotarît atunci asa: sa mai stau un an aici, la servici, sa strîng niste banuti cu care as putea dup-aia sta liber un an de zile, sa merg la Paris, unde sa nu ma stie nimeni, sa locuiesc într-o mansarda, în marea de acoperisuri, în care noaptea sa scriu, nederanjat de nimic iar ziua sa ma plimb pe strazi. Si totusi, acum, cînd as mai avea vreo trei luni jumate din acest plan, am început sa cam pierd aburi cum se spune. Trebuie sa-mi clarific gîndurile si sa cîntaresc oarecum rational decizia. De fapt nu prea este nimic rational în treaba asta, ci mai degraba instinctual ("Inima are ratiunile ei pe care mintea nu le cunoaste", cum spunea Pascal). Simt nevoia s-o iau mai ușor, sa meditez, sa ma întorc înspre mine însumi, sa cumpanesc cumva lucurile, în pro si contra. Tot cam asa am procedat si mai demult, înainte de a ma decide daca sa ma angajez la firma unde acum lucrez. De fapt atunci mi-am facut si o lista cu avantaje si dezavantaje, si cam asa as vrea să încerc să fac si acum, aici.

Sa-ncep cu job-ul. Pe scurt, lucrez in IT, ca software developer. Mai exact și mai pe românește, analist-programator. Nu este un servici prea greu, comparativ cu nivelul dracesc la care se munceste in Occident, dar, oricum, este mereu o presiune și un stres. De exemplu pot veni in orice moment (si chiar vin) probleme presante de la client si atunci sa te tii galagie, nervi, nu stii de unde sa apuci investigatia, problema. De fapt galagie este mereu in birouri, dar despre asta mai incolo. Plus ca mai trebuie si sa lucrezi, sa ajungi sa scrii cod, ca asta e de baza in fisa postului. Mă simt prins ca-ntr-o menghină între testori, șefi și clienți. Dar cel mai mult ma enervează că sînt încontinuu întrerupt. Orice m-apuc fac, abolut orice, sînt întrerupt si asta ma afecteaza în primul rînd ca om. Simt ca am probleme cu concentrarea - iar colegi mei au probleme si mai grave. Se cunoaste de multi ani nivelul înalt al stress-ului la cei care lucreaza în IT. Oboseala cronica, si alte probleme care pot degenera si mai urit. Ori eu sint in domeniul asta de vreo 11-12 ani. M-am zis ca e timpul sa ma opresc putin, e timpul pentru un moment de reflectie. Omul este ca pamîntul, are nevoie de un an de odihnă, în care sa nu mai cultivi nimic pe el, ca sa poata fi dup-aia fertil. Pe de alta parte, cum spuneam mai adineauri, față de Occident, din ce am auzit de la zeci si zeci de foști colegi care-au plecat pe "dincolo" si care-s munciti, stresati, storși, aici e mai lejer. Si deci n-as spune ca-mi dispretuiesc serviciul. Îmi place și faptul ca e aproape de casă, facînd cam 20 de minute de mers lejer, și că nu se uită nimeni la ceas cînd sosești sau cînd pleci, și-n plus îți ramîne și un timp de cam o ora pe zi, uneori mai mult, sa citesti ceva pe calculator sau sa te dai pe Net. A și ca e aproape de centru si de Unirii, o zonă a orașului unde îmi place sa ma plimb în pauza de masă (care tine peste o ora, din nou fara comentarii), am unde să ies la o terasa, la o cafenea, sau sa merg prin librarii (desi tot seara, dupa program, e mai fain, fiindca vezi lume mai buna, fete, etc.). În ceea ce priveste partea materiala, tinînd cont ca e totusi o perioada de criza si ca nu se gasesc multe locuri de munca bune in oras, si ca nu e Bucuresti, salariul e destul de ok. Nu îndeajuns încît sa-mi pot lua o casa, sau macar un teren, fara sa ma-nham la un credit pentru care sa trag iarasi zeci de ani, pîna m-as îmbolnăvi, ca sa-ajung sa ma bucur abia la pensie, (ah, ce nu-mi place acest cuvînt), asta dac-o mai apuc. La fel, n-am nici masina.

Nu înțeleg cum vine treaba aia din Biblie cu să dai Cezarului ce-i al Cezarului. Poate mi-o explică și mie cineva. Sau cum unii scriitori la început aveau și un job din care sa se întrețină. Poate nu aveau un job stresant, nu existau calculatoare pe vremea aia, sau aveau insomnii ori erau dintr-ăia carora le ajung cinci ore de somn pe noapte, sau au un metabolism special, sau, de ce nu, poate apeleaza la stimulente, metamfetamine sau la iarbă, ceea ce eu unul nu vreau, cel puțin nu încă. Într-o vreme am inventat o teorie a switch-ului, că poți fără probleme să faci switch între job și pasiune, am inventat chiar o urare: "Happy switching!", dar după un an mi-am dat seama că nu prea ține. Personal îmi place mai mult, mi se potrivește mai bine să mă focusez total pe ceva, chiar dacă asta ar însemna să efectuez un salt acrobatic fară plasă, de genul în care vreau să fac acum. Plus că trebuie să-mi iau o oarecare distanță față de lume, sa văd lucrurile mai în perspectivă.

Societatea. Tot pe scurt. Nu sînt mizantrop si ma consider un om tolerant si deschis la minte, dar, în general, cu puține excepții, nu-mi plac nici colegii de servici si, aproape în totalitate, nici concetatenii mei. Doamne, cîta prostie aud mereu în jurul meu! OK, nu sînt eu un tip foarte sociabil, dar nici nu pot si nici nu vreau sa fiu sociabil cu niste idioti. De exemplu la mine în birou toti vorbesc încontinuu si tare, și o fac ca țațele și maneliștii. (Am uitat să spun ca stau într-un birou mare, de zece persoane.) Am avut o prietena care a trait mult timp in State, a facut chiar facultatea acolo, cu care am fost la o terasa impreuna cu colegii de servici si careia nu i-a venit sa creada cînd a vazut ce nivel intelectual ultra-scazut au colegilor mei! Ea credea ca aici sînt numai oameni deosebiti, numai unul si unul, genii. În loc de asta, ei comenteaza emisiuni la televizor, citesc agregatoare de stiri, își povestesc obsesiile neexorcizate din copilarie si, la fel de enervant, discuta nonsalant despre apartamente, case, terenuri si bani, aceasta constituind pasiunea si in acelasi timp o sursa de nefericire a lor. De fapt, pronuntia cu voce tare a sumelor de bani am auzit-o numai in România: peste tot, in restaurante, pe strada, oamenii vorbesc despre bani. Se spune ca "tinerii sînt speranta". Asta nu numai ca-i un cliseu local, dar e și fals! Poate speranta Occidentului, desi, la cît de dobitoci sînt unii, mira-m-as. Ma gîndeam la un moment dat ca poate numai cei prosti au ramas aici, iar cei buni s-au tirat deja! Aiurea! De fapt, n-am vazut pe niciunul din fostii colegi care-au plecat in Vest sau in State sa fie adaptat tarii in care se gaseste. Bravo lor ca lucreaza acolo, stiu ca e greu, dar de comportat se comporta cam la fel ca in tara, e drept, putin mai civilizat, însă în general n-au scapat de obiceiurile urîte de aici, le fel, vorbesc despre bani (ca orice emigrant), citesc presa din Ro (o presa ultra-super-proasta), ori asta înseamna, îmi pare sincer rau s-o zic aici, dar asta înseamna inadaptare. Te simt imediat occidentalii ca nu esti unul de-al lor. Si, nu stiu daca e demonstrat statistic, dar din ce-am auzit niciunul nu citeste literatură. Deci, ca sa ma-ntorc la subiectul acestui post, nu-mi place nici societatea, românii în general, vulgari, stresati (mereu au o grimasa pe fata, ma stresez numai cind îi vad), materialisti (imobiliare, bani, masini), inculti (doar filme pentru ado, cartile sint pentru snobi), cu creierul prajit de tembelizor (e o tara campioana mondiala a uitatului la tv), cu attention-spanul de nivelul milisecundelor, cu gîndire binara, fara nici un fel de nuanta si deci si intoleranti si ma opresc aici fiindca deja mi se face greata. Presa culturala este politizata pîna-n vîrful unghiilor iar jurnalistii lor sînt în cautarea identității (cica) specific romanesti, desi aș zice că mai degraba a identității lor proprii. Si astfel, izoleaza. Poate ca artistii americani nu au ei atîtea reviste (pseudo)culturale nici macar un post tv cultural, dar ce le pasa, ei sînt creativi, nu se blocheaza în tot felul de complexe, si nu lasa arta pe mîna profesorilor universitari. (Daca pasarile ar vorbi, n-ar mai putea zbura.) În concluzie, ca sa punctez, si din pdv social, n-am ce cauta aici.

Nu stiu dac-as gasi pe cineva pe aceasi lungime de unda cu mine dincolo. Poate ca nu. Poate voi fi singur, ca tot sînt atras in ultimul timp de caractere de recluzati: de la Iona, la Thoreau, Van Gogh, Kerouac. Dar nici nu conteaza. Ca sa te gasesti, trebuie întîi sa te pierzi, nu? E nevoie de iluzie pentru a întelege realitatea. As vrea sa simt ca traiesc într-un mediu sanatos, normal, și-n loc de asta fac parte dintr-un mediu îmbîcsit, chiar toxic. Cînd eram student, mă imaginam în viață frecventînd un mediu intelectual, eu jucînd rolul unui intelectual-artist, ca-n filmele lui Woody Allen. Iar în concediu, poate ca-n filmul ăla, "Les randonneurs". Asta mi se părea normalitatea. În loc de asta mă simt din ce-n ce mai mult ca "Un Yankeu la curtea regelui Arthur". Sau, în cel mai bun caz ca Sting în "I'm an alien/I'm a legal alien, I'm an Englishmen in NY" (în NY-ul mizerabil al anilor 80, nu la cel de-acum, gerintrificat). Fiind hipersensibil, mediul ma influenteaza foarte mult, as afirma chiar ca este esential, as putea spune chiar vital, ca aerul, ca apa. Îmi filtrez sentimentele prin mediu, ca impresioniștii. Nu ma refer (doar) la sufletul pereche. Ci la locul meu în societate. În fapt, ce-am facut pîn-acum în viata? Mai nimic. Viața a trecut pe lîngă mine și n-am avut fortitudinea s-o prind de coarne. Casă nu am, doar un apartament micuț, eh! Unii din colegii mei, asa dobitoci cum sînt, au si cîte doi copii (din pacate pentru omenire). Nu-s insurat înca nici la vîrsta asta si cred ca ajung sa nu mai cred in povesti de dragoste. Cariera e destul sigura pentru cîțiva ani de-acum înainte, dar nu multi. Dupa o vîrsta nu te mai angajeaza nimeni si bani pusi deoparte nu vad cum as pune si n-am nici o idee de cum as putea-o face. De fapt nici nu mă văd făcînd tot aceeași meserie și peste zece ani, așa c-ar cam trebui neapărat să-ncerc altceva. Pentru că dacă mai continui aici tot asa, cred c-as ajunge o leguma flescaita, lipsita de energie, cu idei la fel de idioate ca ale colegilor. Hei, poate-as ajunge sa ma uit la tembelizor! Pe de alta parte, mi-ar placea sa am familie, o sotie si copii, (ma uit dupa bebelusi ca Tina Fey in „Baby Mama”), sa ies în week-end-uri la un gratar la iarba verde, cu masina, desi prea nu reusesc sa ma vad in viitor în aceasta postura. Asa ca, nu stiu. Trebuie sa ma gîndesc, să mă găsesc, sa-mi iau un an sabatic cum am spus. E ciudat că toată lumea mă-ntreabă: bun, și ce-ai sa faci după? Dar nici unul nu crede în mine, c-aș reusi, c-aș fi bun și de altceva...

Poate-mi fac eu prea multe griji. Poate că totul e mult mai simplu. Două dileme care par simple:

(a) În fond, ce mare lucru? Mă las de servici și gata, pornesc în împlinirea visului meu de-o viață. Viața nu este o stare permanentă de reinvenție? Dacă nu voi face asta acum, poate că voi regreta toată viața (de fapt mai mult ca sigur). În loc să pierd tot timpul la servici, voi lucra tot opt ore pe zi, și chiar îmi voi propune să-mi păstrez acest ritm, ritmul este foarte important, dacă ți-l pierzi, am observat, a doua zi va trebui să muncești de două ori mai mult, ca să recuperezi. Și, oricum, fără colegi proști imprejur, fără șefi și șefuleți care să mă întrerupă la orice pas, care să mă frîneze, lăsînd la o parte orice fel de balast, să fiu cu adevărat independent, să nu mai simt presiunea unui proiect prost și apăsarea unei firme comuniste. Și, desigur, performînd un alt fel de muncă. Cu alte cuvinte, să-mi recîștig controlul creativ. Să mai schimb aerul, oricum simt că mă sufoc aici, și că nu am loc să respir. Să dobîndesc o nouă perspectivă. Numai să nu mă moleșesc, să nu transform anul sabatic într-un an de odihnă, să devin prea laid-back. Oricum, măcar îmi voi rehidrata sufletul, îmi voi reface legătura cu natura, cu oamenii, asta e la fel de important, fiindcă, oricum, acum eu nu simt că trăiesc. Simt că am pierdut Calea. Cum își începe Dante Divina Comedie: "Pe cînd e omu-n miezul vieții lui,/m-aflam într-o pădure-ntunecată/căci dreapta mea cărare mi-o pierdui". Și mi-ar plăcea să găsesc în pădure personajele din "Visul unei nopți de vară"...

(b) Continui ca și pîn-acum, iar de scris voi scrie constant serile. În fond, toată lumea trebuie să muncească pe lumea asta, iar jobul e stabil, cel puțin în următorii cîțiva ani bunicei (după aia, nu, dar pîn-atunci mai vedem noi). Ce atîtea mofturi. Mai am 37 (treizeci și șapte, nu-i nicio greșeală) de zile de concediu din anul acesta, poate mă voi relaxa, voi merge pe Coastă și la Paris. În rest, voi sta în casă, mostly în pat, citind o carte bună, uitîndu-mă la un film bun pe player, poate francez, sau cu siguranță francez, iar la servici voi continua, ascultînd muzică la căști, încercînd să nu mă ambalez, chiar fiind porc cu cei care merită, chiar chiulind uneori ca să merg pe dincolo, în fond ce mare lucru un concediu micuț fără plată de o săptămînă acolo, și cultivînd prietenii cu cei care-mi plac (sînt destui oameni ok), și fiind un exemplu. Poate voi cunoaște undeva și o fată neafectată, necontaminată de starea de fapt din țara asta. Iar de scris, well, Kafka (și alții) scria că omul nu-i musai să călătorească, trebuie doar să stea liniștit, calm, în casa lui, în fața mașinii de scris. Dar eu ar trebui să am deja scrise fragmente, povestiri, să le pun cap la cap, să încerc să le public întîi într-o revistă, chiar și online, apoi poate sa obțin o bursă sau o sponsorizare, deși nu cred, că în țara asta totu-i pe pile, dar oricum, ideea ar fi să am ceva cu care să mă prezint, o încercare consistentă, coerentă, ca-n Poetica lui Aristotel, sau ca-n scenariul meu, ceva cu început, mijloc, sfîrșit.

Oglinda retrovizoare

Uneori ma gîndesc ca nu ma aflu si nu traiesc nici în locul si nici în timpul care mi se potriveste. Desi teoretic ne aflam în societatea cea mai avansata tehnologic care-a existat de-a lungul istoriei, simt ca as fi fost mai fericit în alte timpuri si, evident, în alta parte. Avem pe de o parte, internet, telefonie celulara, iar pe de alta parte stres, criza economica mondiala, discrepante de clasa accentuate, intolerante de tot felul, terorism, traind într-o umanitate care se îndeparteaza de arta, de carti, ca-n filmul „Les invasions barbares”.

Cînd eram mic, visam sa traiesc în perioada revolutiei americane. Apoi în perioada lui Mark Twain, pe vremea vapoarelor cu zbaturi, a carutelor cu coviltir, a colonizarii vestului. M-a placut atît de mult O. Henry încît atunci cînd l-am citit prima oara nici nu mi-am dat seama ca actiunea se petrecea pe la 1900. Influentat si de Marcel Proust, ma gîndesc deseori la Parisul Belle Epoque, al omnibuzelor, al cafenelelor, saloanelor. Epoca jazz-ului, a Marelui Gatsby în New York, a filmelor alb negru sau a lui Moveable Feast a lui Hemingway. Anii 30, 40 in SUA, din fimul Radio Days a lui Woody Allen. Sau la începutul anilor 50 în Europa, aflata în plina reconstructie si efervescenta.

Dar perioada mea preferată sînt anii șaizeci. Sau hai s-o extind, mai exact, să zicem de prin 1957 și pînă cam prin 1972 (perioada caietelor lui Cioran). Locul – Paris, evident. Sau, oricum, Europa de Vest, Franța în special. Influențat de data asta nu atît de cărțile acelor vremuri, cît mai ales de filme, desigur, în special cele din Noul Val: Eric Rohmer, Francois Truffaut sau Agnes Varda. Dar și de alte filme franțuzești din acea perioada, chiar și cele comerciale. Cînd urmăresc un film a cărui acțiune se petrece la Paris, și nu numai din această perioadă, atenția îmi deviază de la plot, fiind deturnată de environment, arhitectură, străzi, modă, automobile. Am citit în cartea lui Lucian Boia că în toți anii 60 Franța a avut o creștere economică superioară Statelor Unite. Poate că și de asta a putut apare acest curent cinematografic. Discrepanțele economice și sociale erau mult mai atenuate. Ma gîndesc că poate vîrful civilizației umane s-a atins atunci, în acea perioadă. Apoi, din 1974 și pînă azi, Franța are deficit fiscal. Dar asta nu mă interesează de fapt. Sau poate că da, mă interesează să știu unde s-a greșit după aia și cum de-am decăzut. De-aș avea timp chiar m-aș dedica unui astfel de studiu. Tot aici de remarcat apariția postmodernismului în literatură. Perioada anilor 70 mi se pare de asemenea interesantă (iarăși, în Franța) și de asemenea și cea a anilor 80 sau chiar începutul anilor 90 (în Occident) cînd viața curgea mai molcom, neamenințată globalizare, de est europeni, multiculturalism. De fapt ce este interesant la Paris este ca pare ... cumva atemporal. Poți ușor închide ochii și să te simți ... pff!, oricînd. Ca în acel haiku: "Atunci cînd mă aflu la Kyoto, închid ochii și visez că mă aflu tot la Kyoto."

Marshall McLuhan, într-un celebru interviu, spune (citez): „Majoritatea oamenilor se mai agata înca de ceea ce eu numesc „imaginea în oglinda retrovizoare” asupra lumii lor. Vreau sa spun ca, din cauza invizibilitatii oricarui mediu pe timpul perioadei cît reprezinta o noutate, omul nu este constient decît de mediul care l-a precedat. Cu alte cuvinte, un mediu devine absolut vizibil doar atunci cînd a fost înlocuit de unul nou. Astfel, ramînem mereu cu un pas în urma în ce priveste viziunea noastra asupra lumii. Deoarece suntem redusi la amorteala de orice tehnologie noua – care la rîndul ei creeaza un mediu absolut nou – avem tendinta sa vedem cu atît mai clar vechiul mediu; facem aceasta prin transformarea lui într-o forma artistica si prin atasamentul nostru fata de obiectele si atmosfera care-l caracterizeaza, asa cum am procedat cu jazz-ul si, în ziua de azi, cu deseurile mediului mecanic, pe calea artei pop. Prezentul ramîne mereu invizibil, deoarece este ambiental si satureaza atît de coplesitor intregul cîmp al atentiei; prin urmare, doar artistul, omul care se bucura de constiinta integrala, se trezeste cu o zi mai devreme.”

Asa sa fie oare? Dar sa fie ancoratul în trecut un pacat atît de grav? Ma gîndesc la episodul biblic despre distrugerea Sodomei si Gomorei. Sau la Orfeu cînd s-a uitat în spate la Euridice. De ce sa nu ne uitam în trecut? Mai pe la finalul filmului lui Paul Auster, „The Inner Life of Martin Frost”, am vazut un fel de Orfeu si Euridice pe care-l accept, totusi.

Uite mai jos ce spune Dr. Samuel Johnson, citat de Harold Bloom în "Canonul Occidental" : "Este o imagine extraordinară. Cînd sîntem tineri, ne străduim să ne construim planuri și pierdem bucuriile pe care le putem trăi în prezent. Cînd sîntem bătrîni, ne amuzăm cu amintirile din tinerețe. Astfel, viața noastră, în care prezentul nu are niciodată loc, se aseamănă cu visul de după-amiază, cînd cele întîmplate dimineața se împletesc cu planurile de seară".

Mergînd mai departe, în timp, budismul îndeamnă la a trăi în momenul prezent, în acțiunea prezentă, printr-o tehnică de meditație prin care se urmărește conștientizarea activităților noastre (citat din cartea lui Walpola Rahula, cap. VII): "De regulă, oamenii nu trăiesc în acțiunile lor, în momentul prezent. Ei trăiesc în trecut sau în viitor. Deși par să facă ceva acum, aici, ei trăiesc în altă parte prin gîndurile lor, în problemele și grijile lor imaginare, de obicei în memoriile din trecut sau în dorințele și speculațiile despre viitor, Prin urmare ei nu trăiesc în, și nici nu se bucură de ceea ce facpe moment. Deci ei sînt nefericiți și nemulțumii de momentul prezent, de ceea ce fac atunci, și firește nu se pot dărui total la ceea ce par să facă". De asemenea, observă puțin mai sus că: "Toate lucrurile mărețe - artistice, poetice, intelectuale sau spirituale - sînt produse în momentele cînd creatorii lor sînt pe de-antregul pierduți în acțiunile lor, cînd se uită pe ei înșiși cu totul, și sînt eliberați de conștiința de sine".

Întîlniri aleatoare

Există atîția oameni lîngă care am stat un timp sau pe lîngă care am trecut în viață și despre care n-am știut niciodată ce se află în mintea lor, în sufletul lor. Am fost o bucată de drum împreună, ca niște pasageri ai unui autobuz din care am coborît în stații diferite.

Îmi amintesc o întîmplare din facultate, din ultima zi de facultate mai exact – ziua în care mi-am susținut diploma de licență. Eram programat mai pe după-masă tîrziu, fiind printre ultimii de pe listă. Am avut ceva emoții, dar în cele din urmă le-am surmontat. Rezultatele urmau să fie afișate peste cam o oră. Am fost cu colegii la o terasă de lîngă Universitate, nu mai știu cum o chema. Discuțiile se-nvîrteau, normal, în jurul plecării în străinătate, în Canada mai ales, asta era marea atracție, după efectuarea unui stagiu de un an în țară, peste care voiam să trecem cît mai rapid. Prin întîmplare am ajuns lîngă cu un coleg, pe care-l știam doar din vedere, fiind în grupe diferite și cu care nu schimbasem decît cîteva vorbe de-a lungul celor cinci ani. Treptat, am ajuns să discutăm numai între noi. Treptat, firesc, discuțiile au deviat, fiecare îndreptîndu-le spre ce-l interesa. Am aflat că era pasionat de filozofie, și mi-am dat seama imediat că era un om citit. Eu înclinam spre literatură. Mi-a spus că nu-l mai interesa deloc informatica – facultatea reușise să-l scîrbească. Eu eram puțin mai optimist sau cel puțin în situația de-a mai da o șansă, dar, oricum, nerăbdător să ajung în pîine, de-a cîștiga niște bani care să-mi asigure un confort care mi-ar putea permite să încep să scriu. Discuția noastră nu era deloc la nivel academic, eram și agitați, excitați după susținerea diplomei, dar devenisem din ce în ce mai fascinat că am ajuns să discut cu cineva depre subiecte care mă interesau, sau, mai mult, mă pasionau. Și, evident, mi se părea suprinzător să găsesc printre colegii mei pe unul ca el, pentru că mai toți colegii mei se aflau într-un deplin deșert spiritual. Din ce-mi amintesc, colegul meu voia să scrie la un ziar, să studieze mai departe filozofia. Am mai vorbit despre presă, (pe vremea aia presa chiar însemna ceva), despre cărți, apoi am trecut la filme, muzică, internet. Nu-mi amintesc să mai fi avut o astfel de discuție cu cineva pînă atunci. În fine. Am plecat împreună să vedem rezultatele, am luat amîndoi calificativ maxim, apoi ne-am strîns mîinile, am mai schimbat niște amabilități și atît. Adică asta a fost tot. De atunci nu l-am mai văzut. Aceea a fost prima și ultima dată în care am vorbit cu el. Și nici nu am mai auzit de el de-atunci.

Zilele trecute nu știu ce mi-a venit, aducîndu-mi aminte de întîmplarea asta, să caut pe net după numele lui. L-am găsit imediat pe FB, i-am recunoscut poza, arăta puțin mai îmbătrînit, ca și mine de fapt. Lucrează la o firmă de IT din Chicago. Asta m-a dezamăgit un pic, dar de mine ce să zic, că mă aflu tot în acest „mean ol' town”, și, oricum, așa sîntem toți din generația asta, nevoiți să tragem mereu pentru bani, neputînd uita de unde-am plecat. Nu l-am contactat, în fond ce să-i spun (?) dar mă gîndesc că poate-o voi face-o. Sau ... poate că nu.

Blocaje și cuplaje

Nu pot sa scriu. Incerc, uite, incerc sa scriu, ma strofoc si nu reusesc, nu-mi iasa nimic. Mi-am propus ca in fiecare seara sa stau cel putin o ora in fata laptopului si sa scriu cite ceva. Nu conteaza ce. Doar sa scriu. Sa scriu si atit. Sa las cuvintele sa curga, sa nu tin cont de nimic, sa nu ma gandesc la altceva, la nimic, nimic, nimic decit sa fiu aici, prezent, singur, in liniste, sa ma focusez doar asupra paginii, asupra monitorului, adica exclusiv asupra a ceea ce trebuie, a ceea ce este strict esential, fara sa las alt lucru sa-mi distraga atentia. Si planul ar fi sa umplu o pagina A4. E un plan ambitios sau lenes? Nu stiu. Asa cum nu stiu nici de ce vreau sa scriu, dar asta nu ma intereseaza, asa cum nu ma intereseaza relatiile de tip cauza-efect, ci momentele aleatoare, intimplarile care rasar ca de nicaieri, ca un gind care-ti strafulgereaza mintea brusc, ca un satori sau un haiku. As putea scrie atitea si atitea! Am si citeva subiecte de fapt. Nu stiu de unde mi-au venit. De fapt nu, nu sint chiar subiecte, e prea mult spus. Mai exact frinturi de subiecte, idei razlete pe care le pierd imediat. Degeaba incerc sa la notez intr-un carnetel, ca tot nu stiu dupa aia cum le-as putea eventual expanda, cum as putea face din ele ceea ce vreau, adica literatura, i.e. Arta. De-as putea sa le unesc, sa formez din ele o constelatie, dar par atit de distante, atit de reci, desi incerc si tot incerc sa ma apropii de un subiect. Parca se indeparteaza si mai tare. Si ma simt ca si cum in capul meu ar fi o ceata, o picla, ca-n castelul elfilor din Lord of the Rings, din care pot rasari oricind un personaj, o idee, dar cumva, poate ca sint si prea lucid, prea, hm, reluctant, neincrezator sau doar timid. Problema nu este de blocaj, nu cred ca am writers block, ma consider ca am imaginatie destula, in fond am citit o gramada de carti, si inca mai citesc, am vazut destule filme, si inca ma mai uit, asa ca pot afirma ca mi-am format gusturile, stiu cu alte cuvinte ce caut, ce-mi place si deci, in mare, ce vreau, ce astept. Am si o idee, in mare, despre cartea pe care vreau s-o scriu, s-o incep in primul rind, fiindca aici e problema mea, inceputul. Problema cea mare, cred eu, este in primul rind de cuplaj mai degraba, ca la activarea ambreiajului unui motor. Ca un mecanism de trecere dintr-o treapta de existenta banala, cotidiana intr-una superioara, cea pe care-o vedem in filme, sau in carti. Sau ca la efectul Laser, in care electronii excitati cu fotoni, trec pe o orbita superioara. Prea multa tehnica, nu? Incep sa nu ma inteleg nici eu. Sa incerc altfel. Nu stiu cum sa transpun ce gindesc, imaginile, proiectiile mentale, frinturile, cum am spus, de idei, licuricii, fotonii din intunericul capului meu in ceva coerent, sau nu neparat coerent, dar ceva care sa poata fi considerata totusi literatura. In fond, cum spuneam, am de ales intre atitea modele in viata, as putea chiar afirma, ca am idoli, printre scriitori, muzicieni. Am citit si vazut atitea intreviuri cu ei, am aflat cum compun, in fond pare simplu, scrie despre ceea ce stii, lasa totul sa curga, lasa-te dus de curent, de flux, ca o frunza purtata de apa. Sau ca si cum ai fi intr-o canoe pe un riu si as visli, ai visli si te-ai feri de pietre, de virtejuri, alegind drumul care-ti place dar in principal tot te lasi purtat de riu, n-are rost sa te opui curentului. Asa e si viata, asa e si timpul, ca o apa care curge. Desi unii spun ca e ca un ciclu, ca o roata care se invirte. Dar cine stie? Si totusi, revin la problema mea: cum sa-mi transform, sa-mi distilez ceea ce simt, ceea ce percep, vad, aud, emotiile, ma rog, totul, in cuvinte? Cum altii reusesc, totusi, desi scriu atit de prost? Si totusi, scriu. Au o experienta de viata mai bogata? Au calatorit mai mult? Pascal spunea ca omului tot raul i se trage de la faptul ca nu poate sa stea linistit intr-o camera. Kafka spunea ca daca stai suficient de mult intr-o camera si te concentrezi, totul ti se va desfasura inainte. Poate ca nu sint destul de calm, sint prea agitat. In fond, serviciul... Dar nu, hai sa nu vorbesc de servici! Nu. Deci exista si o problema de concentrare, in plus, de dispersie a atentiei. Desi aici, acum, nu are nimic ce sa-mi distraga atentia. Sau nu prea mult. Uneori e mai galagie, dar acum, nu. Un televizor care biziie in departare, dar nu ma deranjeaza. Inainte de-a ma apuca sa scriu asta, am facut un dus. Apoi, in timp ce scriam am facut o pauza si m-am dus sa-mi fac un ceai de tei. Daca nici asta nu-i relaxare, apai atunci chiar ca nu stiu ce e. Insa ce scriu eu acum tot nu este literatura. Asa ca n-a iesit ce voiam. E jurnal, e blog, e ce vrei sa-i zici, dar nu e literatura. Nu flux narativ, nici subtext, nu are personaje. Sint scriitori pe care-i admir care spun ca stau pina la opt ore pe zi doar la o pagina, doua, deci cam cit incerc sa fac eu acuma, dar ei fac asta regulat, zi de zi. Un job. Si au scris romane! Eu tot caut si nu gasesc un canal de comunicatie, o translatie intre minte si mina. Se spune ca inspiratia este pentru amatori, si ca de fapt trebuie s-o provoci. Pe de alta parte, poate ca trebuie sa astepti ca sa ti se releve, macar putin, si sa fii deschis s-o primesti. Undeva, acel ceva, je ne sais quoi, se pierde. Se pierde si totusi il simt ca e acolo, in subconstient. Nu ajunge in emisfera cerebrala dreapta, rationala? Simt ca eu sint totusi responsabil ca nu dau friu liber energiei, ca n-o canalizez, ca nu-i fac drum, nu o prelucrez, mapez, traduc, nu fac contact.

Revistele mele

Întotdeauna mi-a plăcut să răsfoiesc reviste. Părinții mei aveau mereu prin apartament cîteva: Cinema sau Sport de exemplu, la care în primul rînd mă fascinau, evident, pozele. În general, revistele pentru copii nu mă atrăgeau cine știe ce. Șoimii patriei, Luminița, apoi Cutezătorii mă lăsau chiar rece, poate cu excepția benzilor desenate, și acestea doar pe o pagină, de obicei ultima. Prea erau pline de copii ce păreau perfecți. Îmi plăcea în schimb Luceafărul copiilor, revistă de benzi desenate, ce avea însă o apariție neregulată, apărea cînd și cînd, de vreo 2, 3 maxim 4 ori pe an, și-n care urmăream cîteva seriale, în special Colții șacalului. Desigur, cea mai bună revistă a copilăriei mele aș putea spune c-a fost renumita revistă franceză Pif. Dar deja încă dinainte de vremea mea nu se mai găsea la chioșcuri, însă generațiile anterioare o prinseseră (prin anii șaizeci, șaptezeci, se putea face chiar abonament!) iar eu o citeam ba pe la prieteni, colegi de școală, împreună. Nu știam noi franceză, dar ne prindeam, din succesiunea de casete desenate, despre ce-i vorba. Ah, fascinația unui desen mare, cu un orășel din vestul sălbatic, sau un astroport, sau un cartier din Paris! galerii de personaje memorabile: cowboy, indieni, Davy Crocket, soldați, detectivi, astronauți și evident, copii, copii ca și mine. Țin minte foarte bine cum odată am fost cu Tata prin Ociko, piața de vechituri din Timișoara, și mi-a cumpărat vreo 14 reviste Pif. Ah, eram în al nouălea cer! Mă purtam cu mare grijă cu ele, întotdeauna mă spălam pe mîini înainte de a le răsfoi și nu le duceam niciodată afară. Le mai am și acum în casă și nu le-aș da cred pe nici un ban din lume. Atunci am început să folosesc și un dicționar și cu ce mai învățam la școală mă descurcam binișor. Ca și cum îmi trăiam copilăria în Franța de fapt. Am văzut în Parcul George Brassens din Paris de vînzare numere mai vechi învelite în folie. Revista a dispărut și din Franța, apoi a reapărut iarăși și chiar am cumpărat un număr prin 2005 de la un chioșc din România, zicînd hai să văd cum e feeling-ul, dar nu mai era la fel, și asta nu e numai părerea mea. Între timp a dispărut de tot. Francezii însă continuă să citească BD, albume, și din fericire chiar producția a continuat să crească și anul trecut, după cum zice Le Monde.

Prin pre-adolescență m-a apucat faza cu știința. Am început să citesc Start spre viitor, plină cu articole științifice interesante, mai pe înțelesul copiilor, altele peste nivelul lor, al nostru, dar cu destule poze color. Imediat am început să iau și Știință și Tehnică, revistă care mi se părea grea, dar densă. Aveam vise destul de vagi despre cînd mă voi face mare, să fiu,... nu știu, fizician, apoi informatician, ceva științific oricum. Și speram că zborurile cosmice se vor dezvolta în curînd. Modelism, de care tot voiam să m-apuc la un moment dat, dar nu găseam materiale, și mi-am dat seama curînd că de fapt n-am aptitudini practice. Din Tehnium nu înțelegam nimic, dar le puneam cu grijă deoparte, fiind convins că voi face o facultate tehnică (din fericire nu s-a întîmplat asta). Mai era Magazin, revistă sub formă de ziar, dar cu articole de știință. Aceste reviste se găseau greu, chiar foarte greu la chioșc. La unele mi-am făcut abonament, dar totuși uneori nu-mi veneau. Și atunci umblam pe la chioșcurile din oraș, fie soare, fie ploaie, pe la Poștă, chiar și pe la Gară, și eram foarte bucuros cînd le găseam. După ce le citeam le aranjam cu atenție în (de-acum) fostul meu dulăpior cu jucării. Prin 89, m-a apucat, în plus, și faza cu fotbalul, parte influențat de colegii de clasă, parte, deh, adolescența, nevoia de-a avea idoli, eroi. Colecționam chiar și programe de meciuri, dar din această fază am ieșit imediat după Revoluție. Nu că nu m-ar mai fi interesat fotbalul, dar mai era și problema banilor, foarte puțini.

La-nceputul anilor 90 au apărut revistele ca ciupercile după ploaie. Însă foarte puține au rezistat pe piață mai mult de cîteva săptămîni, luni. Credeam că revistele de știință vor continua să apară. Dar mi se păreau mai diluate. Erau eliminate chestiile ideologice, dar articolele de bază nu mai erau ca altădată. Ziarul științelor și călătoriilor a ținut numai vreo cinci numere parcă. În schimb, îmi luam reviste de investigații sociale, apoi, odată ce-am mai crescut puțin, de muzică (Pop rock and show, Art & roll) sau chiar de can-canuri (semi)erotice. Mai mult citeam ziare. Tot îmi era insuficient. Începeau să se găsească și reviste străine, cu 3, 4 sau chiar 6 numere (luni) în urmă, dar totuși bune. Erau adevărate, începeam să-mi dau seama ce înseamnă revistele occidentale, pline de substanță. Mama îmi cumpăra Onze – o revistă franceză de fotbal, Auto Moto Sport, iar ea citea Paris Match, sau Femme actuelle, Voici, sau Maisons de France prin care mai aruncam și eu o privire, două. Tot atunci a apărut revista Anticipația (mai am și acum toată colecția) apoi Helion, Jurnalul SF și altele (String, Quasar, Iris, 467, Paradox, Nautilus). De fapt toată perioada facultății, cinci ani, am fost pasionat de SF, dar despre asta am mai scris. În același timp, citeam, frunzăream reviste de calculatoare. Atît cele grele, ca PC Report, (mi se părea că n-o să ajung niciodată la nivelul celor de-acolo) uneori Byte, dar, după ce mi-am luat și eu propriul PC, și cele de utilizare, de maintenață, ca Chip, PC Word, PC Magazine. Imediat după ce m-am angajat, mi s-au părut chiar slabe, și multe începeau să se adreseze în general mediului de afaceri, lucru care nu m-a interesat niciodată. Și ajuns acasă, pe lîngă că eram obosit, nu mai voiam să aud de calculatoare. Pe la sfîrșitul facultății și în perioada studiilor aprofundate, am început să shiftez dinspre IT. Citeam revista Secolul 20, o revistă de cultură, care continuă să apară – acum se numește Secolul 21. Impresia mea e că dac-o citești îndeaproape, pagină cu pagină pare plictisitoare, dar dac-o citești pe sărite pare foarte interesantă. Ca o pictură impresionistă, trebuie să stai mai la distanță pentru a o înțelege. Cînd apare un număr cu tematică interesantă, o mai cumpăr și acum.

Anii două mii. Hm, în primii trei ani, recunosc, n-am prea mai citit reviste. M-am îndrăgostit, apoi am rămas fără servici, apoi am plecat în Franța (Air France Magazine!) apoi noii prieteni cu care mergeam deseori prin localuri, discoteci (Zile și nopți, Șapte seri), jobul stresant. Însă mi-am revenit. Cele de calculatoare le luam o vreme din inerție, apoi treptat am renunțat, și apoi au dispărut. După 2004 însă a început boom-ul economic în România, care-a ținut vreo 4 ani. Lucrul acesta s-a reflectat și în aparițiile editoriale. Primul număr National Geographic România a apărut în mai 2003 – apropo, e singura revistă pe care o citesc regulat, pe care o mai cumpăr (am abosult toate numerele în bibliotecă). Păcat însă că ediția din România e customizată cu articole locale și nu publică chiar tot ce apare în State. Iar redactorul șef e un maniac al speologiei, știință care nu mă pasionează deloc, sorry! dar asta e, așa că, cel puțin o dată la două numere apere cîte-un articol destul de consistent și pe care-l sar. Și, după părerea mea, sînt prea multe articole despre animale. Mult prea multe! Imediat a apărut și revista Geo, mult, mult mai faină, cu pagini mai mari, fotografii mai mari, articole mai sobre, multe despre expediții. Păcat c-a dispărut (a!, ediția internațională continuă să apară bine-mersi). La fel ediția românească Scientific American, care avea o distribuție națională super proastă. O revistă interesantă a fost Re:publik, care aduna articole super faine despre filme și muzică în special. Grafică excepțională, fotografii mari. Unele numere aveau și cîte un DVD (nu erau filmele prea faine, dar nici comerciale). A, evident că nu mai apare. Dar a avut un impact puternic asupra mea, mai ales că eram și sînt atras mai mult de partea artistică, într-un mod extrem de serios, într-atît încît am stat fără calculator timp de-un an jumate, deși Internetul începea să se dezvolte vertiginos. După ce mi-am luat și eu un laptop (tot cel la care scriu și acum) mi-am dat seama că rămăsesem cam în urmă cu tehnologia drept pentru care am simțit nevoia să-mi iau și o revistă. Am ales Computer Bild-ul, o revistă care chiar îți dădea sfaturi foarte practice și foarte bune (nu te aburea să iei produse vechi și proaste ca Chip-ul). Treptat, românii au început să aibă din ce-n ce mai mulți bani. S-a dezvoltat turismul. Citeam Clever Travel, o revistă deloc fițoasă, cu informații practice, prețuri accesibile, etc. Visam și la mașini, măcar una de oraș – Auto mondial – dar nu s-a mai materializat. A, să nu uit zic de revistele pentru bărbați: Playboy (deși prea multe românce, și adolescente, și slăbuțe pe deasupra) sau FHM – revistă de bășcălie, mulți bărbați românași însă o iau din păcate în serios. Men's health nu m-a prea convins, un fel de articole how-to. Mai iau uneori, deși rar, Esquire-ul. Odată cu primul aparat foto digital, am trecut și printr-o fază a fotografiei. Photo magazine e OK – articole de artă foto, fotoeditoriale, interviuri cu fotografi profesioniști. Life's too short. TV Mania (de doi ani nu mă mai uit la TV). Maică-mea îmi tot dă să citesc Casa și Grădina și Casa Lux, dar asta e, nu am de unde să-mi fac o casă. Nu știu dac-o să am vreodată. La finele anilor 2000, multe din aceste reviste și-au încetat apariția. Mai sînt unele reviste de cultură, ca Dilemateca, dar cînd aud de scriitori români, vărs. Orizont-ul îl răsfoiesc pe Net. Iar Dilema Veche și 22-ul nu m-au atras niciodată, cu snobismul lor, articolele lor pretențioase, analizelor mecanice de tip cauză-efect, mereu în căutarea identității naționale (sau a celei a jurnaliștilor proprii?) și cu tendința de a scoate, de a decupa România din context, și astfel, izolînd...

Cam acestea au fost, în mare, revistele pe care le-am citit de-a lungul vieții mele. Acum sînt abonat pe Net la zeci de publicații despre cărți, de filme, care sînt practic ca o colecție e articole, le citesc la-ntîmplare, neregulat secțiunile de specialitate din Guardian, Le Figaro, Le Monde, New York Times, Nouvelle Observatoire, Granta și altele. Iar reviste îmi mai iau, dar mai puține. Mă bucur cînd trec pe lîngă un chioșc de ziare și reviste plin. Mă uit de fiecare dată la titluri, chiar dacă-s grăbit sau chiar dacă-i închis. Acum cîțiva ani au început să apară la chioșcuri cărți cu ziare, mă refer în special la Adevărul, Jurnalul, apoi cu DVD-uri. Presa se reinventează. Deci se poate! Totuși, acum toate revistelor bune sînt străine, dar parcă tot nu-mi vine ușor să scot opt, zece euro sau mai mult pe exemplar. Ce diferență față de chioșcurile din Paris, burdușite cu ziare și reviste care aproape dau pe afară. Oameni inteligenți, vest europenii, nu? Articole lungi, serioase, profesioniste. Sînt sigur că vor mai apare sau reapare reviste și în România. Dar cînd – cine știe?

O întîmplare în tren

Ne întorceam de la București, dintr-o delegație. Firma noastră era prosperă și darnică pe vremea aceea și ne rezervase locuri la Intercity – clasa întîi. Era o după amiază tîrzie de sîmbătă, la început de decembrie, începea deja, ușor, să se însereze și ne aștepta un drum de opt ore pînă la Timișoara. Vagonul era necompartimentat și aproape plin. După puțin timp, cînd abia ce trecusem de suburbiile capitalei și intrasem deja în peisajul dezolant de cîmpie, am simțit cu toții că se făcuse destul de frig. La un moment dat, intră conductorul, un personaj tipic caragelian: de înălțime medie, oacheș, cu nelipsita mustață și burtă. Avea aerul că le-a văzut pe toate și că e stăpîn pe orice situație. Unul dintre călători îl întrebă, amabil, dacă nu poate face puțin mai cald în vagon. Conductorul se opri puțin, ușor mirat, apoi dădu din cap, puțin a lehamite, puțin a înțelegere, mormăi ceva în barbă (n-am auzit clar ce, în fine) și trecu mai departe. Eram trei colegi: eu, Ermil și Cipi. Povesteam una-alta, pe unde-am fost serile, despre obiceiurile petrecărețe ale Bucureștenilor, oameni care știu dom'le, orice s-ar zice, să-și trăiască viața la maxim. După un timp, cam un sfert de oră, temperatura din vagon a început să urce, treptat, iar noi - să ne îmbujorăm. Apoi s-a făcut chiar cald de-a binelea. Am încercat să deschidem geamurile dar erau toate blocate. Ce să facem? Eu mi-am dat jos puloverul, Ermil, fiind oricum în cămașă, și-a suflecat mînecile, iar Cipi, neavînd ceva curat de dedesubt (eram plecați de-o săptămînă, iar el, ca de obicei, vomitase în urma unei beții crunte de cu o seară înainte și rămăsese fără alte haine curate) începea deja să transpire din plin. Peturile cu apă pe care le-am cumpărat din Gara de Nord înainte de urcarea-n tren s-au golit repede, asta și fiindcă ne era sete deoarece mîncasem ceva condimentat la un fast food. Iar conductorul,... ei bine, acesta nu se vedea nicăieri! Toți oamenii din vagon îl căutau din priviri, întinzîndu-și gîturile, întorcîndu-și capetele încoace și încolo, din ce în ce mai îngrijorați, și neîntîlnind altceva decît alte priviri îngrijorate. Devenea din ce în ce mai cald. La un moment dat, cineva plecă în căutarea conductorului. După cam zece minute, (simțeam că încep să mă deshidratez și mă usturau puțin buzele) acesta sosi. Pe fața lui se citea un registru complex de emoții: cam un sfert mirare, un sfert bășcălie, un sfert superioritate și un sfert mulțumire de sine. Fiind așezat chiar lîngă ușă, Ermil îl interpelă imediat rugîndu-l să mai coboare puțin temperatura în vagon. La care conductorul, cu un aer blazat, neadresîndu-se în mod expres cuiva anume, zise: „Acuma, ba unu zice că-i prea frig, ba altul că-i prea cald!... Apăi io nu știu ce să vă mai fac! Văd că nicicum nu-i bine!”