Meserii pentru downshifting

Discutam de curînd cu unii colegi despre ce am fi făcut fiecare dacă n-ar fi existat calculatoare, dacă am fi trăit de exemplu prin anii 60 sau 70. Unii, ingineri totali, au spus că ar fi lucrat în electronică. Dar am auzit din fericire și răspunsuri faine, ca fotograf, pictor sau muzician. Cred că toți am fost influențați mai demult, în alegerea noastră, și de factori negativi, de situația catastrofală din țară, de amenințările insecurităților de tot felul din toate părțile, de lipsa de viziune occidentală. Eu îmi amintesc de perioada aceea, în anii după Revoluție, cînd mergeam cu doi colegi, după ore, la toate expozițiile de calculatoare care apăreau în oraș, căscînd ochii la monitoarele color, care mi se păreau atît de inaccesibile și fascinante. PC-urile nu erau deloc răspîndite pe vremea aceea și evident că alegerea a venit și de aici. Și totuși acum vreau altceva. Nu zic că nu îmi place job-ul. Uneori, nu de puține ori, este lejer, alteori obositor. Dar, hei, trebuie să trăiesc și eu! În comparație cu altele, cu majoritatea m-aș hazarda să spun, este chiar ușor: stai jos și gîndești, studiezi, discuți, scrii cod, fără prea mari responsabilități. Mai ales că am mai lucrat și pe la alte firme înainte și am mai și auzit despre altele. Sîntem însă destui care am dori să facem altceva. Poate că așa este firesc, în toate meseriile sau poate că nu am avut satisfacțiile pe care le așteptam. Sau nevoia de contrabalansare într-un domeniu opus, datorită ego-ului rămas nesatisfăcut. Pe băncile facultății visam la un servici interesant, pasionant și fără probleme. Mă imaginam atunci lucrînd zi și noapte într-o clădire de birouri, privind luminile orașului, programînd tot felul de chestii interesante. Ce naiv! Nu mă gîndeam deloc la aspectul social, de exemplu la chestia că pot avea tot felul de tipologii de colegi, nu puțini tîmpiți, sau la faptul că job-urile nu-s deloc stabile. La faptul că banii îmi vor fi insuficienți pentru ceea ce vreau să fac. Mă gîndeam că aș putea întrerupe și relua oricînd, dacă aș vrea, știu și eu, să călătoresc de exemplu. La început îmi plăcea aici, la servici. Era interesant, firmă mare, mulți colegi, organizare beton. Treptat însă lucrurile s-au degradat: de la valoarea oamenilor, mulți dintre ei plecînd, iar cei care-au rămas nu-s toți caractere cu care să vrei sa-ți petreci 8h-9h pe zi. Apoi unirea cu altă companie, apoi outsourcing-ul, urmat acum de angoasele existențiale pe care le aud împrejur, scîrbit, în fiecare zi, deși managementul încearcă să liniștească spiritele. Și chestia e că nu prea ai alternative în Timișoara, așa că în caz de ceva cred că voi fi nevoit să plec, undeva, în Vest. Sau poate-mi voi lua un an sabatic să mă ocup de mine însumi, deși, financiar, nu știu cum aș scoate-o la capăt. Am mai citit pe net de developeri care au făcut asta, dar în Occident poate și-au asigurat financiar un status ok, nu ca aici. Și meseria asta: sînt unii care spun că o faci pînă la o anumită vîrstă, după care nu mai poți. Dar eu nu cred asta. E un domeniu nou, în fond limbajul C și Unix-ul, deci chestiile adevărate, au apărut abia pe la-nceputul anilor 70, iar Windows-ul și interfețele grafice la mijlocul anilor 80, iar primele promoții de facultăți de specialitate cam tot pe-atunci, așa că evident că n-ai unde să vezi acum developeri trecuți a doua tinerețe. M-aș vedea totuși lucrînd la o firmă cu puțini angajați, în care lumea să se cunoască bine, (de presupus să existe și caractere adevărate, ceea ce în Timișoara nu prea găsești), ca o a doua familie. Proiecte au fost și vor mai veni, așa că, teoretic, în mod normal, într-o firmă normală de exemplu, n-ar fi diferență în privința stabilității. Trec destul de des prin zona din jurul străzii Paris, unde există tot felul de firmulițe de apartament, de bloc, sau în case cu etaj, cu oameni calmi, serioși, care fumează pe balcon, cu o cafea în față, discutînd despre lucrul lor, tot felul de cabinete, birouri de arhitecți, avocați, economiști, naiba știe ce-s. Nu cred că au acolo atîtea reguli de corporate și angoase existențiale. Și de ce n-ar avea și o atmosferă plăcută? Uneori mă simt așa de sătul și de obosit că-mi vine să fug și să devin complet independent, să mă retrag undeva, să fiu librar de exemplu, da, la asta m-aș pricepe. Aici am observat că agenții de vînzări sînt tineri și tinere, foarte entuziaști, și se vede că le place job-ul. Nu am văzut pe nimeni care să stea mai mult timp, cîteva luni doar, angajați temporar, doar pentru experiență, și niște banuți în plus, cred. Sau mai visez uneori să devin independent, să lucrez de acasă la proiecte, poate mai învăț și ceva hard la servici pînă atunci. Sau să am propriul magazin, propria librărie, în genul boem, ca Shekespeare & Co din cartierul Latin, cu dormitor cu tot, pe care să-l deschid cînd am chef. Sau, de ce nu, un magazin alimentar, un butique, deși la asta nu mă pricep mai deloc dar se poate învăța, pe care să-l admistrez sută la sută. Sau, ceea ce am spus eu în discuția cu colegii de care pomeneam la-nceput, doresc să scriu, full-time, deconectat de lumea dezlănțuită. Writing for living, why not? Am citit opt-nouă cărți anul acesta despre tot felul de tehnici, dar cred că mai mult m-au zăpăcit. Nu prea-mi iasă cum trebuie. Îmi trebuie o constanță, să-mi fac un ritm, cred. În fine. Însă voi continua.

Octombrie galben

E octombrie. Țin minte că și anul trecut, tot pe vremea asta, cînd ne întorceam la lucru, de la o pizzerie din Unirii, ne miram, la fel, ce repede-a trecut vara. Așa zic și acum, de parcă era ieri. Ce repede-a trecut timpul! Nu simt că s-a schimbat ceva de atunci, poate doar s-a mai depus oboseala. Cînd eram student, consideram perioada asta abia un început de an universitar, iar acum mai degrabă ne gîndim la apropierea sărbătorilor de iarnă. Și asta mă cam neliniștește oarecum, pentru că mă gîndesc la planurile pe care mi le-a făcut pentru acest an... Dar hai să fim optimiști totuși. E încă toamnă. Afară e o vreme faină. Ce bine e să ai, din cînd în cînd măcar, cîte-o zi liberă, să privești lejer, detașat, peisajul citadin, natura urbană, blocurile bej și gri, copacii cu frunzele verzi și galbene, din ce în ce mai mult galben pe zi ce trece, păsările care zboară în stoluri, sus, foarte sus, vîntul care adie, mirosul de toamnă. Sînt și cîțiva nori pe cer, alungiți, risipiți. Și oamenii, altfel de oameni decît am la servici, de toate vîrstele și din toate categoriile sociale, copii, bătrîni cu plase în mînă, tot felul de lucrători, vînzători în piață, șoferi care aduc marfă. Demoazele care merg undeva. Parcă e un altfel de timp, o altă dimensiune, mai calmă, ce-ți dă răgaz să meditezi, să simți gustul vieții, ca și mărul acesta galben pe care-l mănînc acum. E o după amiază tîrzie. Există atîtea haiku-uri despre toamnă dar nu-mi vine niciunul potrivit acum în minte. Mi se pare mie sau majoritatea haiku-urilor sînt despre toamnă? Oriunde mă plimb sau privesc, mă simt de parc-aș fi în mijlocul naturii, nu știu de ce. Ca într-o pictură impresionistă. Un fel de pastorală urbană. Uneori, de obicei cînd sînt stresat, închid ochii și încerc să mă gîndesc cum arăta locul acesta înainte de apariția civilizației, la începutul sau chiar înainte de construcțiile umane. Ca și Proiectul Mannahatta sau numărul dedicat originii Parisului, din "Les Cahiers de Science et Vie", numit "Paris raconte Lutèce", apărut recent și pe care-l mai răsfoiesc din cînd în cînd nopțile, stînd în pat, înainte de culcare.

Mediul de la servici

Mi-am luat două zile libere fiindcă simțeam că nu mai rezist. Nu atît datorită lucrului, cît mai ales atmosferei de la servici. Și-n plus vreau să stau acasă puțin fiindc-am rămas cu o tuse care mă sîcîie de cîteva săptămîni încoace, după ce mi-a trecut gripa, poate și puțin pe bază de agitație nervoasă. Dar, mai ales, nu mai suport gălăgia continuă de la lucru, conversațiile idioate pe care le aud împrejur, telefoanele care sună, ușa de la intrare care se trîntește din minut în minut – stăm op'șpe oameni acolo în cinci mini-pseudo-cubicule. Și situația tensionată în general. Primesc aproape zilnic tot felul de mail-uri cu schimbările care-au loc în firmă, și care nu se mai termină de un an încoace. Schimbări de ierarhii de exemplu, pe care nici nu le mai citesc. Sau site-uri intranet unde trebuie să intri să complezi tot felul de date, personale sau skill-uri ori să participi la diverse sondaje. Noi proceduri interne, travel policy, știri neliniștitoare despre reducerile din R&D ale companiei, capex, șmapex. Mda, se fac economii drastice peste tot. Naiba știe, de atîția ani de cînd sînt aici tot de astea aud, da parcă nu așa ca-n ultimul timp. E-hei! Înainte alta era atmosfera. Mai ieșeam împreună ziua la o pizza, la Mall, sau seara la un film, într-un băruleț, ceva. Oare va mai fi așa vreodată (la altă viitoare echipă)? Apoi mai e sindicatul care tocmai s-a format. Nu m-am decis încă dacă să intru sau nu în sindicat. Nu pentru că tre' să dau un procent da' nici nu-s eu așa sociabil și nici nu am putere de convingere. Poate mai încolo. Francezii cu care comunicăm sînt cam escroci, periodic se leagă de cîte ceva și împrăștie stress-ul prin unii manageri locali, manageri care au trimis dincolo la lucru sau specializare în ultimii ani numai semidocți și pupători în fund și poate că de aceea, aș zice eu, atitudinea lor față de români ar fi oarecum justificată. Aș putea să mă revolt, să fac și eu crizele de nervi, să mă agit, să intru în mgt, dar nu, îmi place să-mi văd de ale mele, să-mi pun căștile, să citesc o carte sau să vorbesc cu colegii mei, cu cei care sînt faini, căci mai sînt și unii faini, din fericire, te asigur. Apoi discuții despre licențele de soft de muzică, sau de documente. Dar, din spirit de frondă, eu nu mi le-am șters de pe PC. PC pe care trebuie să-l oprim vineri seara, cică să nu consume curent (hm!), laolată cu alte echipamente. N-am unde să-mi petrec pauzele mici pe care mi le iau, la bufet este mereu plin. Este înghesuială pentru că în urma noii organizări, au venit la noi alți colegi, din alte clădiri. Chipuri noi. Nicio fată mai faină, evident. Cafeaua se termină repede – mai nou o beau dimineața, acasă, și pt. că e și mai bună și că nu-s sigur dacă automatul nu e out of service. Îmi odihnesc ochii privind afară, dincolo de molozul din curte, înspre blocurile de-un bej deschis (cînd e soare) sau bej-închis (cînd e noros), la puțina verdeață din depărtare, visînd cu ochii deschiși. Avem ședințe săptămînale de clan debriefing – absolut inutile. Cred că-s doar un pretext pentru dpm-i de a mai auzi ceva de la noi. Mă uit la fețele colegilor. Pe unii îi cunosc de atîția ani. Toți par atît de obosiți, sau doar au îmbătrînit, nu-mi dau seama. Nu înțeleg cum pot fi dpm-ii atît de pasionați! Sînt plătiți oare atît de bine pentru cît sînt de supra-munciți? Pe D. de exemplu nu l-am văzut niciodată plecînd acasă sau venind la servici. În ultimul timp nici nu mai vine la masă. Pauza nu îmi mai ajunge ca să mă relaxez, să mă desprind, și, oricum, depășesc cu mult o oră. Din august am reînceput să merg la cantină. Plec la fără 5, dar deja e așa o coadă acolo! Iar servirea începe abia la fix. Oare la ce oră pleacă ăia ca să ajungă la timp? Uneori stau mai mult la coadă decît la masă. Vin oameni de la toate firmele dimprejur, de la bănci, de la clădirile noi din 700. Și, evident, colegi de la alte departamente, unii angajați chiar anul acesta, pe la început, cînd încă se mai făceau angajări; se vede că-s mai noi pentru că vin împreună, parcă-s legați cu lanțuri invizibile, și sînt, sau cel puțin par, cuminți și mai mulțumiți decît ceilalți. Aud, prind fără să vreau, frînturi de discuții, de pe la mesele unde mă așez. E criză și se simte. Nu prea ai alternative de job-uri în Timișoara, piața e cam închisă, și asta e o diferență majoră față de Occident, deși nici acolo nu mai este ca acum 3-4 ani. Dar, ciudat, deși sînt încă tineri, oamenii au o atitudine defensivă. Sper să nu se ajungă ca-n Franța, ca la France Telecom de exemplu, unde unii au ajuns să se sinucidă cînd au aflat să vor fi disponibilizați după zeci de ani vechime în firmă. Îns-am observat că mulți dintre colegii mei nu prea vor să emigreze. Se simt bine, cred, mai ales dacă amîndoi soții lucrează la o firmă de genul ăsta: au apartamente, pămînt, unii deja și casă. Mașini. Deși afirmă mereu că vor salarii duble. Ce e scîrbos aici e că majoritatea numai despre asta vorbesc, că numai asta au în cap. Al naibii dacă auzi altceva. Nimic. N-am auzit niciodată vorbindu-se despre ceva cultural sau despre vreun hobby (în afară de fotbal). Despre cărți nimic. Iar ideea lor de film bun, de exemplu, înseamnă doar pur entertainment, comedie sau SF. Oameni bidimensionali. Nimic adînc. De asta și merge firma așa, șontîc-șontîc. În rest se citește și se comentează cu voce tare forumul intern de gossip, ziare cu știri semidigerate (ce diferență între ziarele românești și cele franceze!). Ce mai stil și ce mai mediu de lucru! Faptul că stau toți împreună dă naștere unui amestec, unei mixturi gălăgioase de bîrfe (se bîrfesc grețos, chiar și între ei), planuri, emisiuni TV cu treburi de proiect. Cred că-și dau seama, inconștient, că nu s-ar descurca într-o țară europeană. De fapt mulți dintre cei care-au plecat nu s-au adaptat foarte bine. Te simt ăia că vii la ei doar pentru bani și e normal să nu te accepte ca prieteni – e o chestie de civilizație pînă la urmă. Aș vrea să văd eu pe vreunu' care se duce în America de exemplu nu ca să muncească pîn' se îndobidocește, ci să zică: hei!, gata!, vreau să merg pe urmele lui Mark Twain, a lui Kerouac, a marilor scriitori de care-am auzit, să ... descopăr blues-ul la el acasă, să gust din viața artistică a New York-ului, să merg la spectacole, să... ah! Dar nu, n-am auzit. Sînt ingineri, sînt români, sînt deja îndoctrinați. N-ai ce să le mai faci. Nu, dar e și trist să vezi oameni să zicem între 28 și 36 de ani cu gesturi de oameni bătrîni, storși, urîțiți de muncă (e un mediu destul de toxic) vorbind despre pensie, despre bani, despre acumulări materiale. Fiecare își dorește să pună deoparte, să-și facă o viloacă repede sau cît mai curînd, în care să se izoleze, să doarmă (cred, că altceva nu pot). Și, cum am spus, nu le ajung banii. S-au îmbuibat și au uitat de unde-au plecat. Nici nu se mai deplasează cu tramvaiul. Iar Mall-ul a ajuns un hobby pentru mulți dintre ei. Mă întreb dacă așa gîndesc și occidentalii. Știu că francezii, în general, nu – nu mai pun deoparte (știu, din cauza sistemului social avansat). De unde vine asta la români? De la perioada regimului de acum mai mult de douăzeci de ani? Sau a perioadei de după 89, cu marile ei disponibilizări? Stress-ul de a-și face mereu provizii, de ordinul depozitelor dac-ar putea, sacrificîndu-și viața privată. Teama de viitor. Conceptele de downshifting-ul sau de an sabatic n-au prins deloc încă pe-aici. Nu-i numesc yuppies, pentru că, ei bine, aici e o firmă de muncitori (mă rog, ingineri, dar tot muncitori), gen maiștri. Eu unul dacă voi fi pus să aleg între viața personală și servici voi alege în mod cert viața personală. Clar! Dar majoritatea nu vor face asta. Pe de altă parte mai găsești și oameni OK, foarte cool chiar, fiindcă de asta stau aici, evident. Nu-ți mai zic acum și de ei, sînt așa cum trebuie să fie. Pentru mine atmosfera de la lucru primează asupra activității în sine. La noi în echipă de exemplu, sau mai bine zis în grup, e un echilibru fragil, fifty-fifty, în privința calității umane. Îmi amintesc un fapt de anul trecut – eram odată atît de ocupat și stresat de proiect încît nici nu m-am mai dus în pauza de masă. Și atunci, un lucru extraordinar s-a întîmplat. Fii atent! Fără să-i spun, A. mi-a adus la birou un sandwich baghetă, din acela cum îmi place mine, de la patiseria aia faină de pe Gh. Lazăr, cum mergi spre Unirii. Înțelegi? Pentru astfel de oameni mai am rămas eu aici. Cît privește job-ul, la fel, scanez sute de megi de trase și de documente, analizez și rezolv fr-uri. Aș face-o mai bine, cred, dac-ar fi mai liniște și armonie împrejur. Dar poate că nici nu se vrea de fapt performanță. Mă gîndesc uneori că poate firma are de fapt ca scop de activitate acela de a face experimente sociale pe proprii angajați, și că nu trăiește de fapt din ce produce. Deci ce folos agitația? Nu știu cît mai voi mai rămîne aici – dacă la anu' vin proiectele despre care se tot discută poate că voi pleca. Ia să schimb eu mai des! Măcar încerc. Pentru că m-am cam săturat, înțelegi?

Nobel-urile noastre

Pentru prima oară am aflat de Hertha Müller luna asta, a doua zi după ce-a luat Nobel-ul pentru literatură. Interesant că traducerile ei apărute în românește au fost vîndute în doar cîteva sute de exemplare pînă la aflarea veștii. Acum nu se mai găsesc în librării. Urmeză să fie retipărite, evident. Imediat s-au găsit cîțiva pseudo intelectuali de Dîmbovița care i-au negat meritul, că cică o scris în germană, c-ar fi fost alții care ar fi meritat. Ei bine, poate că a contat și politicul, anul ăsta sărbătorindu-se douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului. Dar, hei!, ce importanță are? Și repet. Ce importanță are? Chiar scriam luna trecută despre pusta, despre Mitteleuropa, ca un spațiu care nu poate da artiști adevărați. Și imediat, dar imediat!, faptele m-au contrazis. În fine. Ceeea ce mă interesează și mă face mîndru în același timp este că ea provine de aici, că este din Timișoara, că am fost un timp concetățeni, ea părăsind țara la 34 de ani, cu doi ani doar înainte de Revoluție. Și, mai ales, că am urmat aceeași Universitate. Normal, facultăți diferite, eu cu puțin peste douăzeci de ani după. Dar faptul acesta, că ne-am tocit coatele pe aceleași bănci, poate în aceleași amfiteatre, în aceleași săli de seminar, la aceeași bibliotecă, mergînd pe aceleași coridoare, înconjurați de profesori obtuzi, dobitoci, totalitari, asta îmi dă o energie și o încredere care mă face să transced acest mediu provincial, acest cerc strîmt în care am uneori impresia că trăiesc. Și asta mă face să mă simt grozav! Am ieșit a doua zi din casă, și tot continuam să mă gîndesc la asta în drum spre servici, trăgînd în piept aerul neobișnuit de rece al acestui mijloc de octombrie. Mi-o imaginez pe scriitoare în anii '70 plimbîndu-se pe o vreme poate ca asta, pe cărările acoperite cu un covor de frunze, pe malul Begăi, discutînd probleme intelectuale cu colegii ei, mergînd prin puținele braserii, bistrouri de pe vremea aceea, pe străzile ce aveau mult mai puține mașini ca acum, observînd viața, cangrena societății, scriind cu talent, cu franchețe, adunînd material pentru cărțile ei de mai tîrziu, autentice, se spune. Vorba lu' Pleșu: "Vasăzică se poate!"

În alt context, am aflat dintr-un mail corporate de la CEO-ul companiei mamă, că doi foști angajați de la firma unde lucrez, au luat, tot acum, premiul Nobel pentru fizică. Mă rog, de fapt la firma care s-a unit cu noi acu' doi ani, cînd începuse picajul la burse, care ne-a tras și pe noi în jos. Mai exact de la Laboratoarele Bell, în fine, trebuie precizat că este vorba de doi foști angajați, probabil foarte bucuroși c-au scăpat de acolo la vremea respectivă. De fapt nici nu știu exact cui aparțin de fapt Laboratoarele Bell, sau ce statut au, parcă americanii nu voiau să le dea în urma "merging"-ului. Dar, orișicîtuși, thanks Benny for sharing with us this news. N-o să mai producem noi un Nobel nici în următorul secol nici în veci. Nici dacă trece criza și firma ajunge, hai să nu zicem pe locurile 1,2 ci pe locul 3 mondial și vor avea buget un R&D imens ca să angajeze materie cenușie care să facă numai cercetare, și nu să-și spioneze angajații, ca acum, asta fiind principala ocupațiune a lor.

Mediul și inspirația

Acest post este un draft. Un prim draft de fapt. L-am scris dintr-un shot, fără reveniri, seara, înainte de culcare, fiind răcit cobză, și după o zi de muncă intensă la servici. Poate c-o să revin să-l mai cizelez.

De unde vine inspirația? Subiectul e foarte vast, prea vast pentru a fi tratat aici, și pentru a-l trata eu în general. Dar mă gîndesc în primul rînd la scriitorii mei preferați. Să încep cu Hemingway, de exemplu: s-a inspirat numai din viața lui. A scris despre primul Război Mondial, apoi despre viața boemă de la Paris, apoi despre anii cînd a stat în Spania, în Africa apoi cei douăzeci de ani petrecuți în Cuba, cu viața oamenilor pe care i-a cunoscut prin baruri, cafenele, porturi, tranșee. Salman Rushdie își înmoaie pana mereu în cerneala neagră a Indiei natale. Henry Miller pendulează mereu între Paris și New York iar romanele lui sînt strict biografice. Jack Kerouac a scris exclusiv despre călătoriile făcute de el, schimbînd doar numele personajelor. Kurt Vonnegut are un stil total diferit, atît de scris cît și din pdv al plot-ului. El spunea că nu rescrie niciodată, și că se gîndește bine înainte de a pune cuvintele jos și că dacă ceva a fost scris, apăi așa rămîne. Dar și romanele lui au puternice referințe biografice, de la primul, "Pianul mecanic", o metaforă, o sinecdocă a unei mari companii într-o societate distopică. Dar adevărata lovitură a dat-o cu "Abatorul 5", inspirat din participarea lui în WW2. Mark Twain povestește cu drag despre locurile idilice din America, de pe valea Mississippi-ului, apoi explorarea continentului, prin Nevada, California, mergînd și în jurul lumii. Iar cărțile lui de istorie sînt o reacție la inocularea indusă de scrierile din Anglia medievală de pînă atunci, aruncînd în aer prejudecățile, complexele unei culturi inferioare, fiind o declarație de independență tinerei națiuni. O. Henry își pune eroii și antieroii povestirilor lui să se desfășoare în mediul bine stabilit al Americii sfîrșitului de secol XIX, deși se poate petrece oricînd, atît este de actual. Julio Cortazar scrie despre povestiri complicate despre intelectuali, despre dragoste, acțiunea însă petrecîndu-se la Paris, unde și-a petrecut mare parte din viață și Buenos Aires, locul de unde-a venit. Despre Philip K. Dick se poate spune că a avut imaginație uriașă. Însă el a declarat într-un interviu că s-a inspirat din marii scriitori francezi și ruși (greu detectabil, zic eu, poate subconștient). Temele recurente din multe din cărțile lui sînt: universuri paralele, paranoia, idei care nu prea pluteau prin aer la vremea aceea. Problemele lui psihice și dependența de amfetamine l-au făcut să dea, zic eu, o altă dimensiune specificității realității de-atunci. De altfel, acțiunea din cărțile lui se petrece undeva prin America, în viitorul apropiat, în general în California, sau San Francisco Bay Area, unde-a și trăit de altfel. Haruki Murakami scrie despre alienare și nevoia de comunicare plasîndu-și acțiunea romanelor pe fundalul Japoniei contemporane. Iar Paul Auster despre New York, Brooklyn, Manhattan, mergînd puțin și în Franța, la Paris și în Provence, unde a locuit cîțiva ani.

Se spune că nimic nu e original. De asta în SUA nu se copyright-ează ideea, ci opera, deci modalitatea de exprimare. Cînd văd un film bun, sau citesc o carte, dacă mă uit ulterior pe net, aflu că multe dintre ideile de acolo au mai fost folosite și-n trecut. Ok. Există mai multe tipuri de scriitori: unii care exploatează mai bine realitatea, alții plonjează adînc imaginație de unde-și aduc ideile, sau există o sursă comună? Shakespeare (sau Marlowe, sau cine-o fi fost el) de exemplu nu a fost original din punct de vedere al plotului. Și-a luat ideile din diverse surse, piese vechi de teatru, poeme. Ceea ce-l diferențiază este stilul, neegalat pînă-n ziua de azi. La fel Boccaccio, cu povestirile din Decameronul său - niciuna nu-i originală, dar toate sînt delicioase! Să amintesc scrierile care au ca sursă legendele Olimpului, care și ele au ca sursă, unele, legende mai vechi, din Asia... Au toate acestea o sursă comună, în timp? Sau există mai multe izvoare, fără nicio legătură între ele? Tot ce este scris a mai fost scris odată? Sau totul este codificat, cum zicea Jung, în pattern-ul uman?

Pusta

Locuiesc într-un oraș adormit. Oriunde mă uit, împrejur, văd numai oameni adormiți, obosiți, ale căror gînduri nu se mai focusează pe alte lucruri decît asupra odihnei. Și asupra proprietăților imobliare, bani, acumulări de bani, sau terase, Mall, emisiuni scîrboase la TV. Cam atît. Filmele, cărțile, activitățile culturale sînt văzute doar ca entertainment.

Dar să mergem puțin în timp, să cercetăm puțin cauzele stări de fapt, deși nu-mi place istoria. Trec peste perioada de pașalîc, comparabilă puțin poate cu Spania maură și înlocuită rapid cu Austria imperială, care a adus un val de coloniști sași. Apoi istoria locală ne spune că la-nceputul secolului XX, românii reprezentau abia a treia populație, după nemți și unguri. De fapt Banatul a fost eliberat abia la nouă luni de la Marea Unire. Abia atunci a început colonizarea Timișorii cu români veniți din alte regiuni, din Oltenia, etc, împroprietăriți de autorități după Primul Război Mondial. Un nou val dirijat de coloniști români a urmat după cel de-Al Doilea Război. Pe fondul situației grele din Blocul de Răsărit, treptat, nemții au început să părăsească țara, astfel încît după 90 cam numai cine n-a vrut n-a plecat. În estimp, zona, Timișoara mai ales, s-a umplut cu oameni aduși din toate regiunile, orașul devenind un centru Universitar și industrial. Mai mult cu numele. O formă fără fond. Din industrie n-a prea rămas mare lucru iar Centrul Universitar ... să zicem că nu e așa eficient. Cam așa văd eu lucrurile aici.

Într-un fel, seamănă cu istoria colonizării vestului Americii. Deși, dac-aș păstra proporțiile, simplificînd, aș compara situația de aici cu, să zicem, California, că tot eu am uneori cîteva momente de "California Dreamin'". Eh, fără Disneyland. Și fără Hollywood, of course! Oameni veniți aici pentru muncă, emigranți economici, veniți să înceapă o nouă viață, să-și întemeieze o familie. Ce altceva ar fi găsit aici? Cultura n-a avut timp să se formeze, chiar dacă acum două secole aici își aveau premiera, înaintea Vienei, mari opere de muzică clasică. Dar mentalitatea aceasta s-a păstrat și asta se vede cu ochiul liber. Timișoara a fost, este și va rămîne, cred, doar un oraș negustoresc, un tîrg, un mare centru comercial. În care arta, cultura, chiar cercetarea științifică nu-și are încă locul, și asta din mai multe motive. Am auzit de conceptul de Mittel Europa la care lucrează de ex. Cornel Ungureanu aici în Timișoara, dar și alții. E vorba de o încercare de a defini, de a decoperi de fapt cultura din spațiul Central European, văzut ca fiind mai mult ca o simplă punte între Vest și Est. Nu am auzit de descoperiri importante, încă, din păcate. Fiindcă tot compar cu America. Să luăm de exemplu literatura americană, care mie îmi place cel mai mult - energică, fără complexe. Să fie cauza doar popularizarea ei masivă datorită dominației mondiale? Au produs culturile locale regionale, și în alte locuri ale lumii, periferice, lucruri grozave de care nu am auzit? Sau cauza este doar libertatea? Aș înclina să spun că da. Deși nu este libertate de exprimare mai mare ca-n Franța, și aici mă refer la mulți artiști, scriitori americani care-au trăit la Paris. Apropo, reciteam de curînd un pasaj din "Zile liniștite la Clichy" în care Henry Miller spune că singura lui problemă în acea perioadă era foamea, restul problemelor erau pur imaginare.

Viața culturală se formează în marile aglomerații urbane. Și se mai spune că pentru a exista o viață artistică, trebuie ca la bază să existe o economie puternică. Ori aici nu s-a format nici una nici alta. Concret. Să luăm de exemplu IT-ul. Am tot auzit, de la Tulsa - Oklahoma, și pîn' la Erevan că IT-ul poate fi soluția salvatoare a economiei. Dar realitatea este alta. Softul se face în centre speciale, cu oameni nu doar high calificați, dar și high plătiți, condiție sine qua non. Și care să trăiască într-un mediu interesant, aș adăuga. Nevoia subconștientă de spiritualitate a omului e neglijată. Există valuri eterne de noi veniți, dar și de plecați. Alții stau doar cîțiva ani. Și motivele nu-s doar cele materiale. Există o pustietate spirituală, ca o stepă culturală, o preerie, o pustă. Un mediu care alungă spiritele. Aici nu vin formații mari să concerteze, nu au loc festivaluri de film, evenimete sportive mari, totul fiind concentrat în București, nici tîrguri de carte. Eventual poate niște tradiții locale. Cu siguranță Timișoara nu e o excepție, și există și locuri mai rele. Ca peste tot, economicul conduce politicul. Dar conduce și altceva. Cineva spunea că Viața imită Arta. Dar aici viața nu imită nimic. Acesta e mediul în care trăiesc, în care muncesc, în care trebuie să iubesc. Problema e să nu fi influențat, chiar dacă devii un alienat. Eu nu consider că am fost influențat nici de școală, nici de facultă, nici de servici, nici de team buildinguri, nici de colegi. Sau cel puțin așa sper. Și mai cred că nu sînt singur în situația asta. Sînt totuși optimist și sper că vom fi mai mulți, care vedem, gîndim și acționăm altfel decît marea masă, care nu sîntem amorțiți, care nu ne-am anchilozat atinși de nuielușa conveniențelor, care mai avem și altceva în cap și-n suflet. Deși, cine știe, poate vom pleca și noi.

Ce-mi place și ce nu

Astăzi acest blog împlinește un an. Am scris cam puțin, în general despre lucrurile pe care le observ împrejur, și care mă interesează, și mai puțin despre mine, așa că m-am gîndit de ceva vreme să fac două liste, într-una să scriu ce-mi place, ce ador, și în alta ce nu îmi place, ce detest. Nu mă refer aici la lucruri evidente, sau generale, gen pace-război sau alb-negru, (nu gîndesc binar) ci la lucruri cu care în general mă întîlnesc în cotidian. Mă așteptam să fie mult mai multe și cu siguranță cred c-am sărit vreo cîteva, dar în mare cam astea sînt. Deci.

Îmi place:

• Să scriu. Pînă acum am făcut doar cîteva încercări. Singurul lucru finalizat e un scenariu de lung metraj. Ce interesant a fost, pe parcursul scrierii cînd am descoperit propria voce a personajelor și apoi acțiunea și-a croit singură drumul, altfel decît plănuisem inițial! Și mai am atîtea planuri!
• Parisul. Ador nu doar arhitectura lui, ci atmosfera, atît de calmă, oamenii deschiși, civilizați, și interesul lor pentru tot ceea ce este cultură. Sînt un flâneur. Chiar și pe o vreme rece și umedă terasele de pe trotuare sînt ocupate fiindcă au, undeva sus, dedesubtul copertinelor care acoperă mesele, radiatoare care emit căldura. Cînd treci pe lîngă ele parcă simți căldura oamenilor.
• Filmele bune. Majoritatea filmelor pe care le-am văzut (estimez undeva puțin peste o mie) le consider proaste. Dar de fiecare dată după ce vizionez unul cool, îmi spun: uau, s-a meritat! Dar trebuie să filtrezi mult, să cauți în noroi ca să găsești aur.
• Să citesc o carte bună. Literatură. Asta, cred, mai mult decît altceva.
• Toate romanele lui Philip K. Dick, Jack Kerouac, Paul Auster, Henry Miller, Mark Twain, Kurt Vonnegut. A, iar dintre povestiri, îmi plac cele ale lui O. Henry, Julio Cortazar, Mihal Grămescu. Dar e un subiect prea vast că să-l detaliez aici. Nu am citit operele lor complete încă, deși de PKD mă apropii. Și alții, dar în special aceștia. Sper că voi descoperi mai mulți.
• Să călătoresc. Singur, maxim în doi. Așa mă relaxez cel mai bine și-n același timp mă simt inspirat. Să pătrund treptat în atmosfera locală, să las lucrurile să mi se dezvăluie gradual.
• Jazz-ul, de la cel classic la cel acid. Și derivatele lui: bossa nova de ex. Improvizația, ritmul.
• Pictura impresionistă. Am fost la Orsay de cîteva ori și mă voi mai duce mereu. De la peisajele citadine la cele idilice. "Răsărit de soare" a lui Monet.
• Anii 60 și 70 în Occident. Anii 60 au însemnat începutul unei noi epoci în toate domeniile, de la industrie la muzică și film. Societatea era mult mai egalitaristă. Spunea cineva că raportul între salariul unui CEO și al ultimului angajat era de 4-5. Acum e de peste 200. Și cred că oamenii erau mai fericiți atunci, nu erau așa bombardați cu informații de media, televiziunea prin satelit era la început, oamenii socializau mai mult, citeau mai mult. Cunosc asta doar din filme, cărți, reviste.
• Haiku-urile. Gust cu aceeași plăcere străfulgerările unui haiku de la "Drum îngust spre o provincie îndepărtată" a lui Basho, urmat de toți maeștrii japonezi, și pînă la cele din ziua de azi.
• Ploaia. Am observat că oamenii în general se feresc de ploaie. O asociază cu un sentiment de tristețe, de parcă soarele trebuie să zîmbească neapărat. Mie-mi place însă. Și să mă plimb prin ploaie și să miros ploaia și natura. Mă simt mai curat, mai proaspăt.
• Diminețile cețoase cînd plec la servici. Nu-mi place să mă trezesc de dimineață dar dacă e ceață... Nu știu exact de ce – impresionism? Ceața mă face să mă simt mai lucid, și îmi ascute simțurile.
• Nopțile liniștite. Prefer să lucrez noaptea, nu ziua. De fapt noaptea prefer să facă cele mai multe lucruri, și tot atunci îmi vin și cele mai multe și mai bune idei. Nu, nu cred că este doar pentru dormit.
• Laptop-urile. Da, neapărat. Ai alt feeling cînd îți permiți să ai mobilitate în timp ce lucrezi, și de aici și inspirația...
• Programatorii GNU. Mai folosesc programe sub licență GNU acasă, chiar la servici utilizez niște biblioteci de funcții. E fascinant să vezi oameni pasionați, care fac asta nu pentru bani. Care-ți răspund la mailuri sau pe forumuri, prompt, cînd ai o problemă etc.
• Camembert-ul, croissanții. Nu m-au impresionat inițial, de-abia după ce m-am întors am realizat ce mult îmi lipseau. Gustul se formează în timp.
• Arhitectura modernă, de la Frank Lloyd Wright, Le Corbusier încoace. Îmi pare că formele catalizează viața.
• Carnetelele de tip Moleskine. Mici, handmade, învelite în piele, negre, se prind cu un elastic, oricînd, oriunde la îndemînă cînd vrei să notezi o idee.
• Muzica lui Jean Michel Jarre – după părerea mea, poate chiar superior lui Mozart, Bach,... Ritmurile lui, profunzimea și varietatea sunetelor, ca de maree.
• Țărmul mării. Să ascult valurile, să simt briza, și, cum zice Manu Chao: "Am nevoie de mare ca să privesc în depărtare".
• Călătoriile cu avionul și aeroporturile. Dacă mă gîndesc cum ar trebuie să arate societatea perfectă a viitorului, îmi imaginez imediat un aeroport. Hi-tech, oameni civilizați, politicoși, zîmbitori, curățenie. A gateway to the stars!
• Să pierd cît mai mult timp prin librării, și anticariate. De fapt cărțile în general. Nu am descoperit încă o limită de timp după care să mă plictisesc sau să vreau să plec de acolo.
• Nouvelle Vague, și-n special Truffaut – practic cinematografia s-a schimbat după această perioadă, foarte scurtă de altfel.
• JJ Cale – melanjul de jazz, blues, americana, atitudinea laid-back. Ascult over and over again.
• Orășelele din Olanda, cochete, cu multă apă împrejur. Și satele din Provence. Apropierea Mediteranei, vegetația, clima, casele, oamenii care știu să-și trăiască viața mai din plin. Mă rog, n-am prea călătorit eu așa mult prin lume.
• Benzile desenate, comics-urile. Dinamism. Și mai ales voice over-ul.
• Cursele de anduranță (Dakar, Le Mans, Turul Franței). Uneori mă gîndesc că viața este o lungă cursă de anduranță.
• Blogurile personale. Locul unde oamenii sînt singuri, doar cu gîndurile lor, neinfluențați în vreun fel de media sau de alții, și unde fiecare își poate explora în voie propriile adîncimi și-n același timp să poată intra-n legătură și cu alții.
• Perioada concediilor, cînd oamenii se simt mai liberi. Timp pentru reîntîlniri, planuri. De ex Crăciunul. Ar trebui o reglementare internațională, o rezoluție ONU pentru legiferarea unui număr mai mare de zile de concediu pe an. 40 de exemplu. Deși oamenilor proști, cu mintea odihnită, le-ar veni dup-aia tot felul de idei, cum sînt unii de la mine de la servici, care cînd sînt mai destresați, debitează tot felul de ciudățenii. Dar eu unul cred că se poate trăi bine și fără atîta muncă, dar nu știm noi cum.
• Și, nu în ultimul rînd, fetele inteligente și cu picioare lungi. Unora le plac mai mult sînii. Alții spun că frumusețea se citește în ochi. I'm a legman. Găsesc că cel mai sexi lucru la o fată sînt picioarele.

Nu-mi plac:

• Mentalitățile românești – doar o privire pe mass-media românească și înțelegi. Frîne, complexe, șmecherianismul, bășcălia, văicăreli agresive, lucrul făcut de mîntuială, etc.
• Banii și discuțiile despre bani, de care am parte zilnic la servici, în familie și chiar aud pe stradă, pe terase... Or să înțeleagă românașii oare cîndva că nu este politicos să vorbești despre asta, că e un lucru vulgar, grețos? "Hei, ce mai faci?" "Uite, cu banii." "La ce te gîndești?" "La bani." Și dup-aia, începe unul cu cîte un solo voce să vomite despre cît o luat împrumut, sau cît cîștigă. Și asta așa, pe stradă, în auzul lumii, sau în birou! Paștele mă-sii!
• Fanatismul religios. De asta nu-mi place nici istoria. Credința nu trebuie să însemne frică și nici idee fixă, sau prejudecată.
• Birourile comune, cu mai mult de doi oameni. Devine obositor, stresant. Este un zgomot continuu: bîrfe, telefoane, uși trîntite. Dar la noi la lucru nu se înțelege asta. De asta productivitatea este așa cum este.
• Corporațiile americane. Puține concedii. Fără protecție socială. Monopol. Legislația permisivă ce le permite să fuzioneze sau să se spargă.
• Calofilia. Să-l luăm pe amețitul ăla de Cărtărescu, de exemplu; mersi, dacă ești profesor universitar ai un thesaurus substanțial, dar asta NU înseamnă literatură. E frecție, masturbare.
• Bîrfele. Nu doar la servici, inter și intra birouri ci și în bloc, între vecini, sau la o terasă.
• Forumurile de discuții în care se înjură. Adică de fapt majoritatea forumurilor din RO. Ideea cretină pe care-am auzit-o este că e un lucru normal, că sînt debușee ale violenței, deci care te ajută să fii după aia civilizat în societate. Eu nu cred. Cred că se alimentează una pe alta. La fel fac galeriile pe stadioane, da asta-i altă poveste.
• Înălțimile. Sînt acrofob, n-am ce să fac.
• Suburbiile-dormitor. Metro bulot dodo. Alienare. Eu sînt adeptul unui oraș policentric, interconectat. Și cred că ăsta-i viitorul. Sînt utopian-ist.
• Inginerii-filozofi. Aceștia-s cei mai periculoși oameni. Exemplificat perfect în zicala: "Cu omul prost needucat te lupți puțin și ai scăpat. Dar duci o luptă colosală cu prostul care are școală."
• Zgomotul traficului greu de pe străzile unui oraș. Sau am devenit eu prea sensibil? Parcă mai demult îl consideram fluxul vieții, șuvoiul care alimentează viața. Acum prefer piețele pietonale sau străzile liniștite, unde doar ocazional mai trece o mașină.
• Oamenii încruntați pe stradă. Românii care vin din Vest vorbesc parcă înciudat despre cei de acolo, spun că ăia par că n-au nicio grijă. Ba au, dar nu-a așa panicați și căcați pe ei din orice.
• Să conduc. Prefer să iau autobuzul, sau să călătoresc cu trenul, avionul, să mai văd și alți oameni, să privesc la peisaje, să-mi las gîndurile să zboare liber. Și fără responsabilități.
• Barurile – prefer terasele sau cafenelele. Sau, nu am văzut eu baruri faine. Aici e plin de snobi, lăudăroși, semiinfractori, fițoși și, ce e și mai rău, fițoase.
• Fumul de țigară din haine, și cel care intră și în cărți, în reviste pe care le cumperi din locuri unde se fumează, și din care nu mai iasă.
• Ciorba de burtă. Au și francezii mîncăruri scîrboase, de ex. andouille. Cu miros de bălegar. Și mi se pare ciudat cînd văd oameni mîncînd așa ceva! Pe ai mei de exemplu, cînd mă îmbie: "Mmm! Dac-ai știi ce bun este!" Zic: "Ba tocmai că știu!" "Gustă și tu!" "Nu!" Bleah! Nici nu mai scriu că mi-e greață.
• Avatarii de pe web. Deși îmi plac comics-urile, avatarii mă sperie. Nu-mi place să văd o persoană pe care o cunosc redusă la un desen, sau să răspund pe un forum unui desen animat. Mi se pare horror.
• Gîndirea defensivă, care ține de primul punct. Întotdeauna cînd cineva încearcă să mă tragă înapoi de la visele mele reacționez violent. Dar cred că e mai bine așa. E mai sănătos.
• Filmele SF, cu vreo cîteva excepții. Philip K. Dick spunea mai demult într-un interviu că motivul pentru care oamenii abandonează cititul sefeului după ce se maturizează, și pentru care deci nu se mai regăsesc în acest gen, este că SF-ul nu tratează probleme adulte, în special despre relațiile dintre bărbați și femei. Chestie valabilă, cred eu, și în filme. Din păcate lucrurile au rămas la fel, peste tot.

Cam acestea sînt, în mare. Cred că voi lăsa listele deschise. Și sper că voi descoperi mai multe lucruri care-mi plac.

Cîteva frîne și bruiaje

Există atîtea lucruri interesante pe care oamenii ar dori să le facă și pe care totuși nu le duc pînă la capăt, de care se plictisesc pe parcurs, ba uneori chiar nici nu mai ajung să se apuce bine de ele, că le și abandonează. Ceva parcă le bruiază mințile, le pune frînă voinței. Nu pretind c-am identificat toate motivele, dar încerc să analizez puțin unele dintre ele. Am observat patru cauze mari, generale: lenea, dispersia atenției, incapacitatea autodeterminării, oboseala fizică. Și altele.

Multe cauze sînt mascate sau ascunse în spatele lenei. O zicală proastă spune că dacă lenea ar durea lumea ar urla mereu, pe străzi, peste tot. Dar are și ea unele avantaje. În ultimul timp se vorbește din ce în ce mai des de exemplu despre importanța siestei. E necesar uneori și acel ”dolce far niente” cînd iți lași mintea să zboare liber, cînd te uiți la nori sau privești o frunză alunecînd pe apă, sau asculți foșnetul copacilor. Hei, eu zic că mai bine ești aerian decît subteran! Trebuie să poți să te distanțezi uneori, știi?

Dispersia atenției are și ea diverse cauze. Stresul, bombardamentul informațional, generat în primul rînd de televiziuni. Observ de exemplu că majoritatea colegilor mei se uită un mare număr de ore pe zi la televizor. Ce-ar fi dacă toate transmisiile teve din lume s-ar opri? Să existe ziua mondială liberă de teve? Eh, s-ar găsi și atunci alte alternative de îngrășare a creierului: surfing-ul pe Net de exemplu! Am mulți colegi de servici, unii destul de buni profesioniști, a căror principal subiect de conversație sînt programele de teve. Adică: reclame (cu sînt mai porcoase, cu atît mai bine; nu am văzut în Occident reclame de prost gust!), show-uri cu invitați tîmpiți, fotbal, filme cu "whammy". Apoi politica. Era un cîntec a lui Gyuri Pascu, parcă așa: ”Cînd politica-i în trombă, dragostele se sucombă!”. Într-un stat normal sistemul funcționează și oamenii sînt lăsați liberi să se exprime, să întreprindă ce vor, ba chiar sînt încurajați. Aici sînt împiedicați, încă din școală li se inoculează complexe de inferioritate, pe care apoi încearcă toată viața să le exorcizeze. Dacă pui botul, devii un ratat. Mi se pare evident că trăim aici într-o stare de nesiguranță generalizată, și, cred, dirijată. Televiziunile abat atenția oamenilor, radioul și ziarele la fel, caută scandaluri cu lumînarea. Da, sînt ferm convins că fac înadins asta, ca să țină minea populației ocupată. Și la noi la servici e cam la fel, sistemul funcționează după același stil: sîntem amenințați ca s-ar putea întîmpla mereu ceva rău, dar, cumva, lucrurile se rezolvă pîn' la urmă. Și asta de atîția ani de cînd lucrez aici.

A, și o mare cauză a frînelor o reprezintă serviciul, deseori extenuant. Și, desigur, unii colegi proști de acolo. Dar ce poți să le ceri unor absolvenți de Poli din provincie sau de Info? Cînd pe ei nu-i mai pasionează nimic, se gîndesc numai la bani, imobiliare, mașini, eventual gadget-uri, citesc gossip, admiră escrocii care apar la televizor, comentează fazele de la meciuri, au atenția fragmentată, nu se pot concentra la un subiect mai mult de un minut, nu pot citi literatură fiindcă nu pot face interpretări, citesc doar știri gata digerate, compilate pentru același tip de audiență, gîndesc binar, plafonat și nu care cumva să le vorbești despre idealurile tale că-ți rîd în nas și te trag imediat înapoi! Ia ieși la o terasă numai cu oameni din ăștia, cu mentalități de provinciali semi-intelectuali, sferto-docți! Și ei reprezintă majoritatea! Nu toți, evident, dar majoritatea. Chestia este că lipsește din țară aproape o generație, cei care au azi cam între treizeci și patruzecișicinci de ani, emigranții economici care își storc creierele sau se ratează prin diverse firme din Vest. Iar despre majoritatea dintre cei care au rămas în țară pot să zic doar: vai-și-amar! Materia cenușie e foarte subțiată.

Autodeterminarea presupune în primul rînd existența unui hobby. Io zic: vai de oamenii care nu au un hobby! Cred că pe un CV rubrica hobby ar trebuie să reprezinte 50% din importanță. Ești caracterizat nu doar de ceea ce faci la lucru, de persona, ci și de ceea ce nu arăți în fiecare zi. Înseamnă personalitate. Nu ai hobby, nu ai personalitate, ergo: du-te naibii de aici! Heraclit spunea că natura lucrurilor constă în caracterul lor ascuns. De aici și importanța subtextului unui film sau a unei cărți. E mai important uneori ce nu se spune, ce nu se arată, ce se intuiește decît ce se vede direct. Ca un rîu subteran sau ca partea nevăzută a unui aisberg. Cînd văd de exemplu ce multă pasiune se pune în fotbal, mă gîndesc: ce-ar fi dacă toate aceste energii, pasiuni ar fi direcționate înspre altfel de lucruri: în știință, tehnologie, literatură, artă! Am eradica bolile de pe Pămînt, apoi am cuceri spațiul cosmic, cum își imaginau oamenii acum vreo 50 de ani citind science-fiction. Și uite unde s-a ajuns: războaie regionale, naționalism, crize economice, amenințarea pandemiei.

Cu oboseala fizică nu prea poți lupta. Omul are nevoie de odihnă. Vine însă un moment, cînd nu-ți mai ajunge week-end-ul pentru refacere. Nici un concediu nu mai e suficient. E greu de imaginat cum se lucrează la MS, cu doar 14 zile de concediu pe an. Așa o fi peste tot în America? Eu am 24 și tot mi se pare extrem de puțin, față de Germania sau Franța. Uneori simt că nu mai rezist. Simt nevoia să mă opresc, să îmi iau liber o lună, fără plată, un an, doi, să călătoresc undeva sau să mă ocup de mine însumi... Dar asta am mai spus-o și altă dată. Și evident, nu întreprind încă nimic în privința asta. Mă întreb și eu ce naiba aștept? Să dea compania chix? Tocmai s-a anunțat sosirea în curînd a unor noi activități.

Ceea ce îmi pune cel mai mult frînă este faptul că încerc să teoretizez, să conștientizez prea mult ceea ce fac. Așa eram, dacă mă gîndesc, și în facultă, și în liceu, cînd eram complexat înainte de a mă apuca de un proiect, încît simțeam că nu-s încă pregătit, că n-ar fi încă momentul potrivit să mă apuc de o treabă pînă nu mă documentam temeinic, pînă nu citeam întîi enșpe cărți în domeniu. Și, după ce le terminam, decopeream că mai apărea încă una. În ultimul an am citit foarte mult în domeniul acesta care mă interesează, al filmului și în special al scenaristicii. Primul scenariu l-am scris după ce am citit doar o carte de specialitate, și chiar l-am terminat, însă apoi, în loc să continui să scriu și altele, m-am oprit ca să studiez, și tot am citit și studiat, cîteva cărți, în total vreo două mii de pagini. Acuma... sînt mulți care scriu spun că asta nu se învață, ci totul vine doar din instinct. Plus alte cărți pe care mi le iau și nu apuc să le citesc, le răsfoiesc doar și le pun în bibliotecă, pe raft. Ca să nu mai vorbesc de cîte resurse găsesc pe Net, o Niagară de informații, blog-uri, site-uri care par interesante, dar ... în fond, îmi ia din timpul pe care altfel l-aș putea folosi într-un mod creativ. Stînd în acest concediu în ”peștera” mea, în fața bibliotecii personale, nu prea mare, dar cu multe cărți bune, unde de altfel îmi petrec cam toate week-endurile, și toate serile, am luat o decizie: mi-am propus ca pentru următoarele luni să nu mai citesc decît scriitorii care chiar mă pasionează, sau chiar să-i recitesc, și, ocazional, dar doar ocazional, ca să nu zic rar, și cei care mă interesează puțin mai puțin. Iar despre cărți de tehnici literare să nu mai aud!

Nu mă plîng prea mult de accesul la informație de la noi, de faptul că prețurile la cărți, cd-uri și dvd-uri, este la fel și chiar uneori mai mare ca-n Occident, și că nu există o politică de fidelizare a cumpărătorilor, cum am văzut la Fnac în Paris, de exemplu, unde ai reduceri semnificative dacă achiziționezi produse în valoare de n euro pe lună. În fond, le poți lua de pe Net de dincolo, bine că se expediază și aici! Se spune că americanii sînt anti-intelectuali, dar asta nu înseamnă că nu citesc! Pe naiba nu! Se investește atît în bibliotecile publice, nu degeaba se spune că sînt cel mai bine aprovizionate din lume, și în plus, frații mei!, sînt cu acces gratuit! Gratuit în America! Asta investiție în cultură! Cornul abundenței, cred, pe bune, se află în America! Nu-i înțeleg pe românii care se plîng de America din motive intelectuale, că nu le plac oamenii de acolo, că cică-s inculți și de-aia vor ei să vină-n Europa. A, că vor să fie mai aproape de casă, asta da, mă rog! Eliade a scris o carte despre asta, ”La nostalgie des origines”. În fine. Dar este evident că există infinit mai multe posibilități de exprimare în Occident, în State. O varietate mai mare de job-uri, (doar sănătos să fii), sau, ca să mă refer de exemplu la ce mă interesează, concursuri literare, case de film, reviste, etc. Aici este cam unul pe an, și ăla, evident, dubios, mă refer la concursul HBO, unde anul ăsta a cîștigat cel care a fost nominalizat și anul trecut cu același titlu, și căruia i se juca deja o piesă de teatru (evident, tot cu același titlu), și, mai mult, i se mai jucase un film, deși regulamentul interzicea clar lucrurile astea. Spunea cineva că în România nu există regulamente, că sînt făcute doar pentru proști. Ei, asta da frînă!

Mă gîndesc la cartea lui A&B Strugațki, ”Un miliard de ani pînă la sfîrșitul lumii” în care cîțiva oameni de știință, din diverse institute, întreprind niște cercetări și pe măsură ce ajung în pragul unui rezultat îndelung căutat, încep să li se întîmple tot felul de lucruri neobișnuite, regizate parcă de forțe superioare, necunoscute. Parcă cineva ar avea interesul de a-i face să abandoneze. Poate o civilizație extraterestră. Poate rezistența naturii.

Amintiri din copilărie

Cînd eram mic, visam să mă fac mecanic de locomotivă. De fapt toți prietenii mei visau să ajungă fie mecanici de locomotivă, fie șoferi de basculată sau de tir, sau pe orice altceva mare. Chiar aveam unul care voia să fie macaragiu, i se părea lui că e fain așa, să se uite de sus și să arunce în cap la oameni cu ceva. Eu însă, cum am spus, visam, chiar și la propriu vorbind, să ajung să conduc o locomotivă, și chiar să locuiesc într-o gară și, eventual, să-mi folosesc mașina (obligatoriu mare) doar să mai trag o raită din cînd în cînd pe undeva. Mă uitam prin niște reviste de dincolo, primite de ai mei de la prietenii lor din Germania, peste rubrica de jucării, unde obligatoriu era o pagină cu trenulețe electrice Piko: aranjamente cu căi ferate, case, macaze, bariere. Era pagina mea preferată! Cînd mi-au luat ai mei unul, eram în culmea fericirii - seara adormeam tot uitîndu-mă la el! Mi se părea foarte super!

Țin minte că în acea vacanță de dinainte de a intra la școală, am mers cu părinții pe Valea Prahovei, la Predeal. Evident, locul meu preferat de acolo era gara, cu arhitectura ei îndrăzneață și cu multele trenuri care staționau în fața ei. Într-o zi, Tata a vorbit cu un mecanic de locomotivă de acolo să mă suie și pe mine un pic într-una. Era una electrică, mare, fabricată la Electroputere, și avea motoarele oprite. Nici ajungeam la manetele și ecranele de la bord, a trebuit să mă ia în sus în brațe ca pot să mă uit. Nu pot spune că m-a impresionat prea mult, era cam mizerie înăuntru, dar îmi ziceam că poate așa arată o locomotivă electrică românească și cu siguranță cele nemțești sînt mai impresionante (lucru pe care încă-l mai cred și acum). La sfîrșit mecanicul m-a sfătuit să învăț bine la școală ca să am o meserie mai bună, nu ca el. Dar ... eu chiar asta voiam! Nu era un sfat prea încurajator pentru cineva care-și dorea ardent asta și care peste cîteva săptămîni urma să înceapă școala.

La sfîrșitul clasei întîi, la ceremonia de decernare a premiilor (am luat premiul întîi cu coroniță în toată școala primară, abia dup-aia am descoperit lucruri mai interesante), stăteam cu colegii și părinții acolo, în soare, în careul din fața școlii, și răfoiam cartea pe care am primit-o. Țin minte și acum, era o carte a lui Țopescu, despre cai, echitație, cu puține poze, și alea alb-negru, și deci nu prea interesantă. În schimb colegii mei care luaseră mențiune au primit toți cîte-o cărticică, o broșură de fapt, ieftină, cu puțin scris, dar cu multe desene mici, colorate, înfățișînd ... mașinuțe, tractoare, locomotive și altele de genul ăsta. Evident că mi-aș fi dorit și eu una din aia. Nu puteam să fac schimb acolo, plus că nici unul nu voia, ba aveau ai naibii și aere de superioritate relativ la valoarea broșurii lor față de cartea mea cartonată. Atunci iarăși m-am gîndit că poate nu-i așa un lucru bun să înveți bine, că ... uite cu ce te alegi. Le-am spus asta și părinților, acolo. Aoleu, cînd au auzit ai mei asta, imediat au zis că-mi cumpără ei imediat și cartea aia, (nu s-a mai găsit), și m-au asigurat de mai multe ori că aia pe care-am primit-o e mai valoroasă și o s-o înțeleg eu cînd oi fi mare (nici pînă azi n-am citit-o, nici nu cred c-o mai am, poate pe la bunici). În fine.

Pe urmă, cînd m-am făcut un pic mai mare, influențat de filme, de benzi desenate (Pif, Digedags), de cărțile lui Mark Twain, voiam să trăiesc în Vestul Americii, să fiu cowboy. Prietenul meu cel mai bun voia să fie indian, însă ne înțelegeam perfect; ne jucam prin Parcul Botanic, pe atunci se putea călca pe iarbă, și cînd trecea un cîte-un tren pe calea ferată înălțată de lîngă parc ne opream și-l priveam îndelung. De altfel și acum am rămas cu o facinație față de locomotive și, mai recent, față de avioane, vapoare și altele. Meseria pe care o am însă nu are nicio tangență cu motoarele și nici măcar spiritul practic nu aș spune că mă caracterizează sau că m-a caracterizat vreodată.

Evadări

Scriam în post-ul meu anterior despre downshifting. De fapt cred că ceea ce caut eu de fapt este un stil de viață burghez; cred că ăsta-i idealul și convergența tuturor viselor mele dintotdeauna. Caut o schimbare în primul rînd. Nu chiar ca Thoreau, care a ales să trăiască numai în natură - el este mai mult un simbol, și nici nu mi-ar plăcea, cred, să stau departe de oameni, ca Robinson Crusoe. Știu că o întreabare clasică este ”ce cărți sau ce filme ai lua cu tine pe o insulă pustie?”. Păi nu știu, foarte multe cărți, cred, și chiar din cele pe care nu le-am citit și poate nu le voi citi niciodată, că n-o să am timp. Iar filme? Dacă insula e pustie și se strică ceva sau se ia curentul? Am văzut niște fotografii cu insulele din Pacific, de exemplu insula Moorea din Polinezia Franceză, paradisul terestru, de altfel, ce mai: neatins de industria turismului, fără hoteluri sau blocuri, doar sat și colibe; deși cred c-aș prefera insula de lîngă, mai populată. M-aș duce acolo, dac-aș avea bani, dar mulți bani, c-am auzit că un cockteil numai costă vreo cincizeci de euro, dar, după cum zice reclama aceea la cardul bancar, senzația e neprețuită. Din acest concediu, și dacă-mi duc aminte și din cel de anul trecut, în prima săptămînă n-am făcut altceva decît am stat prin casă, și am zăcut, la propriu, în pat, fără aer condiționat, doar uitîndu-mă din cînd în cînd la vreun film, sau citind sporadic dintr-o carte. Ca o convalescență de după o boală, de după stresul și agitația de la lucru. Am citit mai demult, în studenție, un roman bazat pe viața lui Gauguin, ”The Moon and Sixpence” și de atunci, din cînd în cînd, mă tot gîndesc la ea. Gauguin a ales să-și părăsească slujba, să evadeze din anostul cotidian, din Parisul sfîrșitului de secol XIX și să-și urmeze pasiunea, pictura. A ajuns și s-a stabilit chiar acolo, în Tahiti, unde a stat pînă la finalul vieții, pictînd. Deși nu mi-e clar din ce trăia, poate din economiile făcute înainte, că doar nu l-o fi pus cineva să meargă cu piroga să pescuiască sau să împletească nuiele sau să culeagă nuci de cocos. Hehe! Serios vorbind acuma. Problema este mai veche. Rousseau a fost primul cred, încă înainte de Revoluția Franceză, care a pus în discuție civilizația noastră, prizonieră a zidurilor. Ideile lui sînt protestul unui suflet sensibil împotriva brutalei rupturi între noi și natură: prețul plătit mitului modern al progresului la care ne condamnă mentalitatea noastră. Truffaut a făcut un film ”L'enfant sauvage” despre un copil sălbatic, găsit în pădure, tot cam în acele vremuri, prezentat, nu ca Mowgli al victorianului Kipling, ci foarte realist, în toată sălbăticia lui. Deși fără romantism, există totuși un fel de nostalgie care acolo în film este transferată profesorului care se ocupă de el, nu asupra copilului naturii, care pur și simplu privește altfel acum, gînditor, cerul, pajiștea din fața casei. Poate că omul simte nevoia de exotism, ca Mircea Eliade în cărțile sale despre India. O altă evadare la care mă gîndesc este cea descrisă de Peter Mayle în romanele sale începînd cu ”A Year in Provence” - la fel, un englez, foarte gurmand, își cumpără o casă într-un sat din sudul Franței, unde începe o nouă viață, aproape de natură. Apropiat de ce simt eu, de stresul și oboseala omului contemporan, postmodern, am întîlnit-o în ”Big Sur”-ul lui Jack Kerouac și Henry Miller. O zonă întinsă, împădurită, în California, aproape de țărmul Pacificului, loc de refugiu prelungit din oraș pentru scriitori care au hoinărit primele patru decenii ale vieții lor, veniți să-și refacă legătura ruptă cu natura.

Un fel de downshifting

Pînă acum vreo doi ani eram fascinat de marile orașe. Îmi plăcea să mă plimb îndelung pe străzi, să ascult forfota bulevardelor, să simt agitația locurilor publice; zgomotul mașinilor de tot felul îl asemănam cu șuvoiul unul rîu... Îmi plăcea să privesc oamenii, stînd la terase, mergînd în pauzele de masă, îmi făcea plăcere chiar și shopping-ul prin supermarketuri și Mall. Găseam un farmec în oraș în fiecare anotimp. Primăvara, cînd zăpada se topește și natura revine la viață iar terasele din piețele centrale încep să se umple. Moleșeala verii, cînd orașul se cam golește iar activitățile sînt suspendate sau merg au relanti. Toamna, cu oamenii proaspăt întorși din concediu, fiecare cu povești de spus, gata să-și reia proiectele sau să-și înceapă altele noi. Iarna, cu noaptea care vine din ce în ce mai repede, cu vitrine iluminate, felinare, anotimp împărțit în două de sărbătorile de iarnă. Consideram că adevărata viață se află aici, în oraș, mai aproape de centru, nu în periferie, nici în casele din suburbii, pe care le vedeam ca dormitoare ale spiritului, și așa le consider și acum. Mă bucuram că am zilnic ocazia să urmăresc această viață mai îndeaproape, deși, cumva, nu prea luam parte la ea – doar o observam și o admiram. Acum, mă gîndesc, viziunea mea s-a cam schimbat, cred. Idealul meu a devenit mai apropiat de un peisaj idilic, de a sta la țară (nu în România, evident), să am liniște, să fiu înconjurat de verdeață, cu o grădină spațioasă în spate, cu o masă de lemn la care să stau, cu un coș de fructe, un vin, sau să mă întind la umbra unui copac, să miros iarba, să lenevesc, să citesc o carte și să scriu la laptop, să mă uit la cer ziua și la stele noaptea, să meditez, să mănînc bine și sănătos, să fac haiku-uri, iar în nopțile de iarnă să beau un vin fiert, în fața focului, cu ciorapi de lînă în picioare și să citesc, să scriu literatură și scenarii de film. Ah! Și, uneori doar, să merg printr-un oraș civilizat, apropiat, să socializez, să particip la evenimente culturale, artistice sau sportive. În fond ce-ți lipsește la țară? Ai internet, televizor, poți comanda orice acasă, nu ești așa de izolat; îți poți invita prietenii, poți da petreceri.

I don't know. Poate sînt eu cam obosit, surmenat, din cauza serviciului. În fond, fiecare meserie are responsabilitățile ei, nu numai în IT sau telecom, sau în R&D, deși am văzut statistici care spun că nivelul stresului este mai ridicat în acest domeniu. Opt ore la servici, uneori mai mult, timp de cîțiva ani buni, lucrînd doar cu rațiunea, logica. Pffffu! Asta se depune! Poți deveni ”burnout”. Sau, ca Pascal, care la o anumită vîrstă și-a abandonat munca științifică. În fine, ce este grav e că balanța viață-muncă se dezechilibrează. Și de aici a rezultat downshifting-ul. Mă tot obsedează acel extraordinar interviu cu Aurora Liiceanu pe tema asta (care e ușor de găsit pe Net). Plus conceptele de slow food, slow travel, chiar slow gimnastics. Ideea de lent aici este de a face totul cît mai bine, în loc de cît mai rapid, să lași lucrurile să ți se releve, gradual, pentru a vedea lucrurile în profunzime. Altfel rămîi doar cu lucrurile de suprafață, văzute în viteză. De exemplu dinamismul în muzică nu e dat de tempo, după cum la un film nu este dat de scenele de acțiune, iar ce contează este ritmul și ceea ce te face să vibrezi și de aici valoarea inspirațională.

Țț! Și totuși ceva îmi spune că lucrurile pot fi echilibrate. Adică să împaci și orașul și satul, fără a sta într-o casă-dormitor din suburbii. Cumva să te armonizezi cu energiile creative ale orașului. Deși nu știu exact cum. Am încercat să fac asta în primul scenariu pe care l-am scris, dar n-am prea reușit, oricum, trebuie să-l mai rescriu, sper!, sper să-l rescriu și să-l șlefuiesc de atîtea ori de cît este nevoie pînă iasă ceva mai autentic. Apoi mă gîndesc: în Paris, oraș policentric, și în Amsterdam există și asemena zone, cu străzi liniștite, curate, aproape provinciale, și, normal, multe parcuri cu verdeață iar agitația orașului e contrabalansată, foarte bine aș spune, de calmul, de seninătatea oamenilor și, desigur, de arhitectura îngrijită. Poate secretul constă în alternanța aceasta, în a sta o vreme și într-un loc și într-altul. Sau de-a avea un concediu anual mai lung, consistent, de mai bine de două luni pe an, cum au francezii, sau chiar un an sabatic.

Arșiță

Stau acasă. E atît de cald că nu-mi vine să fac nimic altceva decît să stau în pat și să lenevesc. În general în toate zilele astea doar am dormit și cam atît. Sînt ca un convalescent care se reface după o boală numită muncă. Mai am două săptămîni de concediu. Transpir abundent, pielea se revoltă, mă spăl de față cu apă rece, fac dușuri, îmi introduc picioarele în apă, beau seara cîte-o bere de la frigider sau un vin rosé rece. Ziua mîncăm cîte-un pepene galben sau verde pe care ni-l luăm din piață. Afară, căldura se ridică și din asfalt, în valuri fierbinți iar cerul e gălbui. Noaptea se aud greierii, unii dintre ei mi se pare că au urcat pînă aici. Dorm mult deși adorm greu. Cum era haiku-ul acela? Parcă așa: ”Noapte de vară. / Țîrîitul greierilor / Ține stelele treze”. Pe la două noaptea începe să se răcorească și atunci ies pe balcon și mă bucur de vîntul care, în sfîrșit, începe să sufle. Abia am reușit să termin de citit o carte zilele astea. Mă mai uit la filme vechi, bune, în general alb-negru. Și la televizor. În București cică e și mai cald, am văzut imagini cu ștranduri deschise noaptea, oameni bălăcindu-se, mîncînd un grătar, sporovăind, deh!, ca bucureștenii. E cod galben deși cică-n alte țări de lîngă noi este cod roșu. N-am mai scris nimic nici în twitter - mi-am pierdut peste 20 de followeri dar nu mă mai interesează. Am vrut să mai scriu pe forumul Cinemagia dar cu așa oameni răi și încuiați la cap acolo, mi-am zis că mai bine nu. De altceva nici gînd. Am fost în Mall, măcar acolo era mai răcoare, mi-am luat un tricou, niște cărți, m-am uitat la electronice, apoi am mîncat la KFC și iarăși m-a durut burta seara. Mă mai uit pe la televizor. Ah, ador Turul Franței! Îmi place să privesc acele peisaje frumoase, cu multă verdeață, satele cu căsuțe vechi dar îngrijite, unele cu piscină, cu podgorii, cîmpuri de lavandă, cu oameni veniți din toată lumea să încurajeze cicliștii! Comentatorii vorbesc despre istoria locurilor, despre arhitectură, ne spun rețete de mîncare specifice din fiecare regiune prin care trece. Interesant; și educativ și relaxant. Cumva vara asta mă duce cu gîndul la perioada vacanțelor mari din facultate, cînd citeam SF și ziare cu politică și făceam programe pe calculator din pasiune, că net nu aveam. Dar în facultă nu eram atît de obosit decît poate-n prima săptămînă de după sesiune. Acum îmi revin mai greu. Și mă gîndesc la marile vacanțe din copilărie. Da, sînt atras de perioada aceea, din trecut. Fără enșpe canale de televizor, eventual un documentar al lui Cousteau, sau stînd cu cîte-o carte-n mînă, sau o revistă, Secolul XX, sau Pif, sau Almanahul Anticipația. Oamenii știau parcă să socializeze, nu prin intermediul comunităților virtuale ca acum, se vizitau mai des, sau mi se pare doar mie. Îmi plac mașinile de atunci, majoritatea Dacii 1300, dar și 1100 sau Ford, Opel, VW Bettle, Skoda, Renault, sau celebrul Citroën 2CV, ca-n filmele lui Louis De Funes. Nu mă deranja zgomotul, traficul era mult redus, față de cum e azi. Cînd eram mic, la bunici, timpul părea altfel, părea că ... stă pe loc. De fapt ce este timpul? Este o iluzie? Fiecare moment care vine și trece chiar dispare? Poate nici nu ia ființă, ci este, era întotdeauna aici. Constă Universul din ringuri concentrice de realitate? De fapt poate că totul este o iluzie. Chiar și arșița asta.

Căutări artistice

Caut cam aceleași lucruri de cînd mă știu, și nu nu prea găsesc, sau, uneori, cel puțin nu găsesc așa repede. Filme, cărți și muzică. Ok, teoretic am tot Internetul la dispoziție, dar în practică găsesc foarte greu ceva ce chiar mă pasionează. Sau nu am eu suficientă răbdare? Deseori calitatea filmelor nu e prea bună. Nu găsesc nici măcar muzica din ultimii 10 ani. Pentru televizor trebuie să-ți rezervi timp. Cărți? Nu-mi place să citesc în format electronic. În România au început să apară cărți ca lumea abia de vreo 15 ani iar anticarii au deci o ofertă săracă. Nici librăriile de aici nu mă mulțumesc. În Amsterdam și Paris, ei, acolo da, era altceva, oferta era mai pe gustul meu, ăsta-i adevărul. Ok, zic că nu găsesc ce-mi place. Așa era și înainte, în liceu, și în facultate. Pe atunci strîngeam revistele de SF cu gîndul că le voi răsfoi odată. Acum doi ani Tata mi le-a aruncat însă pe toate, în timpul Marii Dezordini pe care a făcut-o Mama renovînd apartamentul. Dar nu-mi pare așa de rău. Mă aștept să găsesc informație la un simplu click, dar în realitate nu-i chiar așa. Există atît de multă informație, cărți de citit, muzică de ascultat (albume, discografii complete, concerte, rarități), atîtea filme de văzut (cineaști pe care nu i-am urmărit niciodată). Mi-aș petrece tot restul vieții căutînd și consumînd cultură, deși asta n-ar mai fi viață (hm, de parcă acum e). Dar chestia e că nu vreau să fiu intelectual, ci artist. Am observat că mai există puține cărți care mă interesează cu adevărat în acest domeniu, literar, vreau să spun: puține cu care chiar mă identific. Asta pe de o parte e bine, pentru că mă face să vreau să scriu eu altceva, pe de altă parte, mă gîndesc cum aș putea să scriu eu ceva cînd alții au scris exact ce simt eu, și încă mult mai bine. Și mereu simt nevoia să văd filme, să citesc, să-mi iau mai multe cărți. Și simt că timpul trece și tot nu fac nimic. Și aș vrea să stau noaptea, tîrziu, cînd e liniște, lîngă biblioteca personală și să răsfoiesc cărți, sau reviste, chiar din orice domeniu literar sau conex, pînă-mi vine vreo idee. Dar nici măcar în week-end nu pot sta pînă tîrziu, abia dacă pot să mă uit la un film pînă pe la unu noaptea. Aș vrea să reduc numărul orelor de somn. Nu înțeleg cum pot unii oameni să doarmă doar 3-4 ore pe noapte. Poate că nu au așa un job stresant. Pe naiba, toată lumea are griji, și nici serviciul meu nu pot spune că e cine știe ce obositor. Există și zile cînd efectiv frec menta. Sînt și altele cînd însă simt presiunea, stresul. Îmi voi lua 16 zile de concediu. Probabil nu voi pleca niciunde, ca și anul trecut. De fapt am fost rupt între dorința de a pleca undeva, chiar într-o stațiune de lîngă Mare și dorința de a sta acasă și a scrie ceva. Dar cred că m-am decis. Hai să încerc, așa cum mi-am luat liber să scriu scenariul în primăvară, mi-am zis să mai încerc să scriu încă unul sau, măcar un step outline, un treatment. Am un subiect, inspirat din întîmplările prin care am trecut cînd am lucrat în Franța, dar, desigur, am să-l fac mult mai interesant, în genul ”Auberge Espagnole”, deși nu chiar la fel, pentru că e văzut dintr-un pdv al unui român. Apoi mă gîndesc să scriu literatură, măcar o povestire dacă nu să încep un roman. Și aici am un subiect, inspirat tot din viața mea, un tînăr într-un oraș, căutări existențiale, autenticitate, prieteni, cărți, cam ca în ”Northern Exposure” sau ”Brooklyn Boogie” sau ca în scenariul meu, ”Vinil”.

Zgomote

Am observat de ceva timp încoace că am devenit hipersensibil la sunete. De exemplu acasă abia mai pot să mă concentrez cu zgomotul fondului care se aude de afară: mașini care trec, claxonează, oameni care vorbesc tare, vrăbii, cîini care latră, copii și tineri care urlă pe un teren de fotbal. Lîngă mine s-a mutat de curînd o fătucă, o pipiță care ascultă muzică mellow, și românească. În bloc, sau în blocurile de lîngă, din cînd în cînd, cineva mai lucrează în apartament: se aud aspiratoare și alte mașini de făcut zgomot. De afară aud alarme de mașini care pornesc dintr-o dată. De exemplu, alaltăieri, noaptea, a început alarma unei mașini. M-am trezit, am așteptat să se oprească, dar nu. M-am uitat la ceas: era ora trei jumate și aia tot continua. Am aprins televizorul, apoi l-am stins, mi-am pus o pernă pe cap, apoi două: degeaba. Sunetul era prea tare, prea ascuțit, penetra atît termopanul cît și perna. Cu greu am reușit să adorm cu acel sunet. Am fost adormit la servici toată ziua următoare. Cînd am venit acasă, am aflat că abia la ora 4 după masa a venit un camion să ridice mașina care încă își mai cînta registrul de alarmă. În timp ce mii, zeci de mii de oameni din cartier erau cu nervii la pămînt. În seara următoare m-am pus în pat și am dormit 12 ore.

Și la servici mă deranjează zgomotele. În primul rînd cretinitățile spuse de colegii din birouri. Mai mult mă enervează astea decît job-ul. Nu pot să cred că am unii colegi atît de tîmpiți. Și se presupune că e o companie multinațională, cu oameni care cîștigă peste medie și care, totuși, gîndesc ca niște idioți. Imobiliare, bani, hotnews, newsgroup-ul de gossip, fotbal, reclame la televizor, complexe de inferioritate, traume ne-exorcizate. Apoi discuțiile despre proiect. Toată lumea vorbește cu voce tare, spune tot ce face, tot ce a făcut și tot ce va face. Și sunetele din încăperi: telefoane care sună, mașini de tocat hîrtia pe care unii (din plictiseală, cred) le dau drumul, imprimanta de pe culoar, care, atunci cînd începe să listeze, face ca un pescăruș (mai nou ca un stol de pescăruși). Afară e șantier, ca de fiecare dată: înspre 700 sînt două macarale care au cîte o sonerie de semnalizare. Se aude zgomot de fier tăiat, de sudură și de ciocănituri în fier. Cu acest zgomot mai că m-am obișnuit: așa era și la vechiul loc de muncă, acum 8 ani, cînd s-a extins, așa era și în facultă, chiar și în timpul examenelor. Din cînd în cînd se aude un tren care trece peste viaduct. Uși trîntite. Etc.

În oraș este forfotă, agitație; la Mall mai rapid ajungi pe jos decît cu o mașină. E o coadă continuă pe toată lungimea străzii Circumvalaținii. În fastfood-urile din centru e plin, muzica se dă tare (și în general e proastă, românească). Terasele sînt pline, toată lumea vorbește tare. Nu găsesc un locșor de liniște. Eram la Paris acum aproape doi ani, pe Champs-Élysées, la ora prînzului și pentru prima dată mă deranja gălăgia, mașinile, traficul greu, abia puteam vorbi, trebuia să țip tare, nu știu cum puteau oamenii ăia să stea la acele terase, despărțite doar de niște panouri subțiri și plante în ghivece, de vuietul mașinilor și de vibrațiile asfaltului. Abia așteptam să găsesc o zonă de liniște, așa că am luat-o spre grădini, pînă în spate la palatul Élysées, unde ne-am așezat pe iarbă, lîngă oameni care, cred, veniseră și ei tot pentru refugiu, chiar dacă în jur, nu departe, era plin de polițiști. Acesta e și unul din motivele pentru care nu mă mai duc la Paris anul acesta: m-aș stresa prea tare, și sînt, oricum, cam stresat. Sau doar obosit, nu știu. De gălăgie, dar și de drum. Nu știu, poate greșesc. Poate și din cauză că vreau să stau și să scriu și poate că nu sînt sigur că simplul fapt al mersului acolo este suficient pentru a se declanșa inspirația, că voi avea un ”Satori” ca a lui Kerouac.

Legume

Cînd nu plouă o perioadă de timp, se încruntă, și, uitîndu-se pe geam, nemulțumit, spune: ”Hm! N-o să se facă legumele anul ăsta!”. Cînd plouă, dă din cap, se încruntă, oftează un pic și apoi exclamă: ”Ț! Prea mult! Sper să nu se strice legumele!” Acuma, mă-ntreb, de unde această grijă tocmai pentru legume? Doar nu ești cultivator, nu ești țăran, nu ai nici casă, stai la bloc, într-un apartament mic, cu două-trei camere, într-un cartier de blocuri asemănătoare, îți cumperi mîncare din supermarket, viața ta se desfășoară în oraș, lucrezi în IT, de unde și pînă unde îngrijorarea asta? E o moștenire ancestrală de la părinții care au stat la sat? Sau doar le place să fie tot timpul nemulțumiți? Să pară și ei interesați de ceva, într-un domeniu? Apoi mă gîndesc: este existența lor atît de golită de conținut, sînt oare atît de storși, secătuiți, goliți chiar, de sentimente, de spirit încît au ajuns să empatizeze cu legumele? Sînt morcovii, guliile, de sub pămînt, un simbol al dorinței de odihnă? Munca de uzură, oboseala, supraîncărcarea cu informații, stresul cotidian sînt contrabalansate pe plan interior de nevoia de a-și relua legătura cu natura, cu pămîntul? De sacralizare? Este un link slăbit în creierul lor ars? Un downshifting inconștient? Poate puțin din fiecare astea. Eliade spunea în ”Solilocvii” că ”Păcatul cel mai greu e de a se refuza armoniei, a trăi incoerent, bicisnic, abstract, ireal.” Am observat din ce în ce mai des în jurul meu, cum un intelectual, sau un inginer, sau chiar artist, un interpret de muzică clasică, de exemplu Ș., ajunge să-și piardă interesul pentru lucrurile spirituale, sau pentru citit, cultură, film (zero) exclusiv în favoarea celor strict materiale. Practic nu ai ce altceva să comunici cu astfel de oameni, sînt niște filistini, iar cînd se apucă să vorbească, o fac ca un jurnal de actualități, sec, fără suflet. Și mă gîndesc și că această mutație, de la natural la artificial, îi afectează puțin și pe cei din jurul lor și deci și societatea noastră.

Filmele SF

Cu unele excepții, punctuale, nu-mi plac deloc filmele SF. Mi se par mult inferioare altor genuri, atît ale cinematografiei cît și ale SF-ului, și aici mă refer la literatură și comics-uri. Nu sînt pe gustul meu. Poate că am citit eu prea multe romane, povestiri și reviste de acest gen, care mi-au plăcut. E drept, mi-au plăcut la vremea de atunci, acum vreo 15 ani, în liceu și mai ales în facultate, cînd eram un maniac al genului. Deși există cîțiva autori pe care îi mai citesc și chiar recitesc și acum, cum este de exemplu Philip K. Dick. La fel cum există o droaie de alți scriitori pe care acum nu i-aș mai citi, nu le-aș mai acorda nici o șansă și aș lăsa imediat din mînă o carte proastă dacă autorul nu mă convinge. Filme SF însă care să-mi placă nu am prea văzut nici atunci și nu găsesc nici acum. Multe au fie un rol voit educativ, grețos, fie dezamăgesc de pe la mijloc, neținînd pasul cu începutul, ca și cum scenaristul s-a blocat brusc, ba actorii de pe ecran par ca niște marionete, cu fețele ca de lemn, ba se apelează la soluții facile de ieșire din criză, etc. Chiar, de ce nu se fac filme de science-fiction bune? De ce cărțile sînt superioare, că doar în romane se pune accent pe gîndurile și viața interioară a caracterelor, ori SF-ul, fiind considerat mai mult un gen pentru tineri, este bazat mai mult pe acțiune decît pe psihologie. Nu este genul destul de vizual? De ce atunci benzile desenate sînt mai bune și decît filmele și decît cărțile SF? Înțelegem mai bine personajul principal din cauza popup-urilor? Sau din cauză că poți privi mai pe-ndelete de exemplu astroporturi, nave spatiale? Sînt acestea mai atrăgătoare decît tehnicile CGI? Deși și aici e de obiectat, eu considerînd că se derulează mult prea rapid pentru a fi savurate. Dar golul trebuie umplut cu ceva. Se poate spune oare că universul filmic SF este sărac populat? Sau că lumile sînt închise? Un univers creat de un scriitor sau cineast nu se regăsește în operele altor cineaști. Universurile lor sînt granulare. Nu au continuitate. Aici o acțiune dintr-un film nu se mai poate întîmpla și în altul. Cred că un film SF bun trebuie să aibă o tehnică preluată din benzile desenate. Așa cum este „A Scanner Darkly” sau chiar „Sin City”, care au atît animație cît și monologuri interioare. În ele parcă vezi scrisul deasupra sau dedesubtul scenelor. La fel, în space opera, ca „Empire Strikes Back” sau „The 5th Element”, care se pot mapa mai mult pe o structură de comics, cu mai multe turning point-uri, decît pe o structură filmică în 3 acte, deci fără început, mijloc și sfîrșit foarte clar determinate și, nu în ultimul rînd, făcînd apel la „voice over”.

Nevoia de vacanță

A trecut și luna mai și încă nu mi-am făcut niciun plan concret de plecat în vacanță. Și simt o enormă dorință, o chemare irezistibilă de a pleca undeva! Iarăși mi se pare că timpul ăsta trece prea repede și mă gîndesc că, din decembrie încoace, n-am făcut nimic interesant. Am citit cîteva cărți, am văzut cîteva filme, cam puține. Am scris un scenariu, mda, asta e ceva, deși nu a fost prea reușit. Cam atît. În continuare există riscul de-a trăi cam la fel. Și simt că înnebunesc. În occident tinerii, în general, după terminarea facultății, călătoresc pe undeva, sau, eventual, își continuă studiile în altă parte. Adică nu se angajează imediat. De asta o parte din proaspeții absolvenți nu-și găsesc job-uri imediat după absolvire. Se intuiește în ei o dorință de plecare, de explorare a altor zări, nu sînt văzuți ca investiție pe termen lung. La noi nu era așa. Poate că începe să fie, acum, dar atunci nu era așa. Pe atunci concediul era considerat un lux sau o fiță ne-necesară. Scopul era să intri cît mai repede în pîine, să-ți faci o carieră (calculatorul era cel mai important lucru din lume) să strîngi ceva bani, să ai casă, mașină și abia apoi, mai tîrziu să-ți permiți poate să pleci undeva. Nu știu pe nimeni care să fi obținut vreo satisfacție în asta. De fapt nu știu pe nimeni care să fi realizat asta pe cont propriu, fără ajutorul rudelor. Nu luam în calcul pe atunci oboseala, epuizarea de după o săptămînă de lucru, problemele de zi cu zi. La servici mă tot bate ANE la cap să-i trimit un mail cu perioada în care-mi iau concediu. Am tot amînat-o pînă acum de vreo două ori. Pentru că sincer nu știu. Visez uneori să fac o călătorie, spirituală, prin Europa, fără un plan precis, călătorind cu autobuzul, cu trenul, căutînd cazare în oficiile de turism sau dormind în tren. Și să-mi notez impresiile într-un jurnal de călătorie. Să intru în vorbă cu oamenii, să vizitez nu doar marile orașe ci să gust și din La vie paysanne, la cîmpie sau la munte. A, și neapărat la malul unei mări, într-un port, fie și turistic! Să citesc și să mă concentrez adînc asupra unor lecturi pe care le tratez altfel superficial. Îmi place combinația de literatură, jurnal de călătorie și meditații filozofice, mă gîndesc la road-novel-urile lui Jack Kerouac și la scrierile lui Mircea Eliade despre călătoriile în India, în ale căror cărți mă cufund în ultima vreme. Ca punct final aș alege Lisabona sau Atlantic-ul și ca puncte de pauză Madrid-ul și, evident, Parisul, unde-aș zăbovi mai mult, mai ales în împrejurimi, la Versailles. Alteori mă gîndesc să merg la mare, în Grecia, să stau într-un hamac, sub o umbrelă și să mă uit la în zare. ”Am nevoie de mare ca să privesc în depărtare”, cîntă Manu Chao. I don't know. Mi-ar trebui pentru asta cam o lună de zile, minim. A, și mai vreau și în toamnă un concediu, (fără plată, fiindcă alte zile nu mai am) de vreo 3 săptămîni, pentru a mai scrie ceva. Mă gîndesc ce mutră vor face cînd voi cere un concediu pentru septembrie sau octombrie. Nu știu cum să le cer, ce motiv să inventez! Dar, hei, nu toată lumea se plînge că nu are timp și că timpul trece repede și că nu au nici o soluție? Dar nici nu fac nimic pentru asta! Pentru majoritatea, totuși, banii sînt mai importanți decît viața personală. Sînt prea speriați de viitor, angoasați de incertitudine. În fine. Sper să nu interpreteze asta ca o ”trădare”, ca o fugă de la îndatoriile de la servici. Asta e. Mă rog, întîi trebuie să mă hotărăsc cam pe unde voi merge. Sînt foarte prost la făcut planuri. Adevărul este că mă simt cam surmenat, după atîția ani de muncă, nu că job-ul actual ar fi mai greu, dar doar și simpla rutină zilnică de servici-acasă mă seacă spiritual. Mi-s sătul de munca asta și de societatea din acest oraș. Mă deranjează tot mai mult zgomotele străzii, mașinile, aglomerația, vocile oamenilor, devin repede irascibil, bine că reușesc să mă stăpînesc. Iubesc liniștea și calmul nopții, dar din păcate nu rezist tîrziu nici măcar în week-end. Vreau să fug undeva, departe, să iau o pauză cît mai lungă, o lună, două, un an sabatic! Recunosc în adîncul sufletului că dacă se va adînci criza financiară și voi rămîne fără job nu îmi va părea prea rău. Poate atunci mă voi putea apuca mai serios de literatură, de scenaristică. Am văzut undeva scris: ”am avut odată sentimente, dar am renunțat la ele fiindcă mi-a fost teamă c-o să devin sărac”. Și nu vreau să devin asemenea multor oameni pe care-i văd în jurul meu, zombi, îndobidocit de muncă, cu creierul nivelat de conformitățile de la televizor și din presă. Cum să dau cezarului ce-i al cezarului și să fiu împăcat cu mine însumi în același timp?

În alte ”birouri”

Dintotdeauna politica internă a firmei a fost de a schimba cîte ceva, chiar și cînd se părea că treaba merge destul de bine. Cel mai ușor lucru de implementat în această privință este mutarea oamenilor dintr-un birou în altul, cu tot cu calculator, telefon, hîrtii și celelalte obiecte personale. Toate astea, spun ei, ca să-i obișnuiasă pe angajați cu schimbarea, sau să le dea o perspectivă nouă asupra muncii, care uneori intră în rutină. Teorie interesantă în fond, dar nu prea reușită în practică. E drept că proiectele vin și pleacă, se mută, se rotesc de la un site la altul. La fel și cu team-building-urile, făcute periodic pînă acum un an (între timp a venit criza, care le-a întrerupt). Aici iarăși nu prea am văzut avantajul. Adică, uite, la ultimul training a fost chestia aia cu sporturile extreme. Unora le-a plăcut, culmea! Eu unul, împreună cu alți colegi de la dev n-am fost așa de încîntați, dar na, am zis hai s-o facem, e o formă de respect pentru firma care ne plătește. Adică după ce-am umblat ore întregi prin pădure, pe ceață, umezeală și frig, țopăind pe pietrele de pe marginea unui pîrîu învolburat, după ce am făcut rapel de la 15 metri, urmat de o tiroleană (și acum am coșmaruri) și mers pe frînghie printr-o peșteră inundată de Dunărea la Cazane, se așteaptă de la noi să fim mai adaptabili la nou, mai maleabili? Adică ... hei, unde-i șpilul? Mie unul perspectiva unei schimbări a unui lucru la servici mă duce cu gîndul la toate întîmplările alea, și devin pot să spun că cred că am ajuns și mai reticent, conservativ. Păi încă un team building din ăsta și mă înscriu în Partidul Conservator! E cam o lună de cînd ne-am mutat în alte birouri, nu departe, ci fix în cele tangente cu noi. De fapt nu sînt propriu-zis birouri, nici cubicule, ci o combinație între cele două. În fiecare încăpere se află cam patru oameni, sau doi, cum e cazul meu personal, și nu există uși între ele. Iar pereții despărțitori sînt din termopan, transparenți sau acoperiți cu postere. Evident că fiecare aude ce se vorbește peste tot, dacă nu-și pune căștile. Asta cică facilitează comunicarea. Astfel, dacă un coleg dintr-un colț vrea să-i adreseze o întrebare altui coleg de echipă situat în alt ”birou”, situat în diagonală, sau despărțit de un perete, nu se mai obosește să meargă pînă la el sau să-i telefoneze, ci îl strigă direct și-l întreabă ceva, sau îi dă o indicație, iar acesta la rîndu-i îi răspunde după același sistem. La fel, dacă cineva vorbește la telefon, toți află ce-a vorbit persoana respectivă și cel puțin unul se simte dator să comenteze, chiar dacă a fost o conversație privată. Am ales să stau aici unde sînt din variate motive, nu le mai scriu acum. Poziția biroului însă nu era prea bună, fix la întretăierea a 4 alte cubicule plus ușa de la intrare care se deschide și închide, am măsurat, cam o dată la un minut și jumătate. Dar nu credeam că va fi așa gălăgie. La început am fost foarte deranjat de forfota și discuțiile dimprejur. Zic foarte, fiindcă nici acum nu le-am asimilat complet. Mai pun muzică la speaker-ul de la calculator și la căștile mele mari, în surdină, cînd toată lumea vorbește împrejur. M-am obișnuit cu noile fețe dimprejur. Și acustica din interior e diferită. Apăsatul unei taste, sunetul telefonului, vocea-mi sună altfel. Înainte-mi odihneam privirea pe clădirile din 700, acum mă uit în partea opusă, și mi se pare că ochii-mi obosesc mai tare. Dar cel mai mult mă deranjează discuțiile colegilor, din toate părțile. Oh, și ce discuții mai aud! Băi! Nimic inteligent! Aștia-s oare intelectuali? Vai și-amar! Un amestec de infantilități, comentarii asupra reclamelor de la televizor (pare-se hobby-ul preferat al majorității), ”faze” de pe la diferite emisiuni, complexe de inferioritate, bîrfe de prin alte birouri, comentarii ale gossip-ului de pe newsgroup, glume răsuflate. E unul care, deși nu-i cere nimeni asta, se simte cred dator, să ne citească din cînd în cînd unele știri de pe hotnews, alese cu grijă, cele mai tîmpite, urmate, bineînțeles, de comentarii împrejur. A, să vezi cînd se pune unul sau una să vorbească ceva privat la telefon! De exemplu am o colegă care zilnic vorbește de cîteva ori cu copiii ei mici, care sînt la grădi, mai bine zis îi învață să vorbească, timp în care eu nu prea mai pot să fac altceva decît să mă dau pe Net sau să duc la bufetul de jos. Alt coleg ne salută în fiecare dimineață cu ”Yellow, everybody!” și o colegă rîde întotdeauna, reflex. După o săptămînă a început să rîdă și el de propria-i expresie. De fapt am observat că el rîde cel mai tare la propriile lui ”poante”, în majoritate semi-vulgare. Ce mai observ la mulți co-workeri, și mi se pare interesant, este o încercare de exorcizare a complexelor de inferioritate acumulate în copilărie, în școală și facultate. Și mai observ că nu le reușește. Adică e o explicație a frînelor mentale pe care și le pun în viață, dar nu se zărește nicio soluție. În fond, e nevoie de tratament de specialitate. În rest, oamenii își spun unul altuia tot ce fac. Unii încearcă de trei săptămîni încoace să-și instaleze laptop-ul, cu ajutorul Suport Team-ului și se simt datori să ne țină la curent cu status-ul operațiunii și cu ce greutăți întîmpină la fiecare pas. Nu înțeleg ce poate fi așa greu! Mă gîndesc: poate le place! În fine. Plus testorii care vin și pleacă trîntind ușa, și dpm-ii care se perindă mereu cu cîte un task urgent. A, și fiindcă în ultimul timp au fost peste 30 de grade Celsius, au început să apară, normal, și discuțiile despre aerul condiționat, mereu aceleași, doar fin variate în exprimare, motivație și demotivație. Nu zic că nu-mi place de unii. În general îmi place cam de o treime dintre colegii mei, de altă treime îmi displace iar treimea rămasă îmi e indiferentă. Hei, înseamnă asta că sînt o persoană perfect echilibrată? Și acum despre cei care chiar îmi plac. Well,... problema e că nu știu cum să mă apropii de ei. Adică poate că dacă m-aș duce la cantină aș reuși să mă apropii cumva și să mă împrietenesc cu ei. Dar cum acolo, în înghesuiala și gălăgia aia, am zis că nu mă mai duc, cel puțin o vreme, și cum după program nu se obișnuiește să se iasă undeva ci doar ca fiecare în parte să plece în seama lui (grr!) nu prea văd cum altcumva aș putea comunica cu ei. Și chiar aș vrea, oh, foarte mult! De exemplu îmi place cum, cu jumătate de oră înainte de prînz, cei de la MT vorbesc, se strigă între ei, ”unde mîncăm?” sau ”vii la 12 la cantină?”. Nu ca la noi în echipă. Dar continuăm să ne comportăm ca monadele lui Leibnitz. Il faut trouver une solution!

La Tîrgul de Carte Gaudeamus din Unirii

Era lume multă, și o fojgăială mare și înăuntru și-n afară, ceea ce este de apreciat, fiindcă uneori, înconjurat fiind zilnic la servici de atîția inculți și filistini, mă gîndesc că sîntem foarte puțini oameni care mai citim ceva. Păcat că-n Timișoara are loc doar un singur astfel de eveniment pe an. În București sînt vreo 3-4 tîrguri și festivaluri, dar acolo sînt mai mulți oameni interesați de artă și cultură. Bine, acolo e capitala, de ce să nu recunosc, și deși nu-mi place să folosesc termenul de „provincie”, nu doar datorită rolului Internet-ului ca sat global, impresia mea este că aici lumea este mult mai materialistă, mai lipsită de perspectivele pe care ți le dau artele. Dar să revin. Am văzut acolo oameni de toate vîrstele, tineri, bătrîni și, interesant, oameni de vîrstă mijlocie, pe care-i știam total dezinteresați, zombi-ficați. La începutul anilor '90 se spunea că în România nu se vor mai citi cărți, și în special beletristică, timp de zece ani. Și cam așa a fost, cu excepția unor cărți de aventuri, de senzațional și de SF. Întîi presa, descătușată de cenzură, apoi apariția și dezvoltarea televiziunilor prin cablu au dus la mutarea centrului interesului populației spre micul ecran ba mai mult, viața socială și personală a multora s-a transpus în jurul emisiunilor de televiziune, în lipsa banilor necesari pentru a-și face alte preocupări (vai, ce prost mă exprim!). A, și asta a dus și la o fragmentare a atenției oamenilor, la o incapacitate de concentrare, la dispersia atenției, cum văd zilnic la servici de exemplu, la dezvoltarea prostului gust, etc. În fine. Nu spun că s-au schimbat multe de atunci, dar cu siguranță s-a produs o saturație și acum observ mult mai des oameni cu o carte în mînă. Și poate și nevoia umană, firească, de frumos, care pînă la urmă începe să iasă la suprafață. Nu la toți, normal.

Cam la asta meditam eu mergînd și venind zilnic, în cele patru zile, la, și de la Tîrgul de Carte din Piața Unirii. Afară era foarte cald, prea cald pentru luna mai. Înăuntru, în pavilionul alb, închis, era și mai și. Nu aveau aer condiționat, și, în fiecare zi după ce ajungeam acolo curgea apa pe mine. Mă ștergeam peste frunte cu dosul mîinilor ude și trebuia să mă feresc să nu-mi cadă picăturile pe transpirație peste cărțile expuse cînd mă aplecam asupra unui stand. Ca și-n anii precedenți, oferta lor nu m-a prea satisfăcut. Nu ca prețuri, care erau puțin mai mici decît în librării, dar ca diversitate. Am aflat că există în Timișoara o librărie-anticariat în limba engleză, e cam departe dar trebuie să merg pe acolo odată. Îmi par foarte cool cărțile vechi, mai ales în engleză. Apoi, mai erau edituri care vindeau cărți foarte ieftine, nu știu de ce, dar îmi face plăcere să iau o astfel de carte, parcă uitată de cineva undeva, ca o comoară ce se cere descoperită. Cred că standul cu cei mai multți vizitatori a fost al Adevărului, care aveau toate numerele apărute pînă acum din colecția „100 de Cărți”, și care se vindeau ca pîinea caldă, și DVD-uri cu filme românești, din seria Mărgelatu, Brigada Diverse sau Sergiu Nicolaescu sau din seria filmelor cu jandarmii (acestea din urmă le-am luat pe rînd, cîte unul, săptămînal, prin iarnă). Ce pot să spun e că, pe de-o parte, editura lor face un lucru bun prin faptul că popularizează literatura, fie ea și doar clasică, în format atractiv, legate în piele ecologică, la un preț aproape de chilipir, ceea ce, ținînd cont de sărăcia din țara asta și de criza financiară, e un lucru important. Pe de altă parte, poate fi o pacoste pentru alte edituri care trăiesc numai prin asta, și care nu pot concura cu un așa preț. Hm, interesul fiind stîrnit, mă gîndesc că lumea va căuta apoi și alte titluri. Rămîne de văzut. Oricum, sper că lumea le mai și citește/răsfoiește, nu le ia doar ca să le țină în bibliotecă, cum am auzit că fac unii și alții. O altă editură care mi-a atras atenția și de la care am luat și anul acesta mai multe cărți este Editura Herald. E specializată în cărți de spiritualitate, creștinism, budism, hinduism, Zen, DAO, Yi King și altele. Sînt așa multe titluri și descrieri atractive, dar, răsfoindu-le acasă, mi-am dat seama că nu le înțeleg, că înțelesul lor cumva îmi scapă. Ori nu sînt traduse bine ori autorii nu se expimă coerent, ori voit scriu așa, cifrat, ca și subiectul pe care îl abordează, nu știu. Și mă cam necăjesc. Poate îmi trebuie mai multă răbdare. Poate că subiectul, fiind secretizat, nu se vrea dezvăluit. Oricum, interesul meu este în principal literatura. Am cîțiva scriitori preferați cu care aș vrea să mă asemăn dacă aș scrie ceva, dar pe care îmi este greu să-i copiez, pentru că mi se pare că au atins un punct atît de apropiat de perfecțiune, încît nu se mai poate scrie nimic după. Deși o carte bună este aceea care te inspiră. Și mă inspiră! Alt lucru interesant este editura ziarului Jurnalul, care are, la fel, o ofertă de carte+ziar la preț bun, dar cu autori români; nu credeam că mă va mai interesa vreodată literatura română, deși știam că în perioada interbelică aveam cîțiva scriitori deosebiți, ce scriau la unison, conectați la ceea se scria în acele timpuri în Occident. A, plus diaspora: Eliade, Cioran, Ionescu! Aș mai fi vrut să găsesc și altceva, nu știu exact ce, poate albume cu fotografii mai ieftine de exemplu sau cărți neapărute încă prin librarii.

Mergeam în pauzele de masă, luîndu-mi întîi o baghetă de pe Gh. Lazăr pe care o terminam pînă ajungeam în fața cortului-pavilion din Piață. Înauntru mă enerva podeaua, parcă mă înfundam în unele locuri cînd pășeam, nu înțeleg cum era făcută. Cînd trecea cineva pe lîngă mine îmi pierdeam puțin echilibrul și îmi era teamă să nu cumva să cadă peste mine standurile rotative mai înalte. Mi-a plăcut că oamenii erau deschiși, voioși chiar, cînd cumpărau ceva, glumeau cu vînzătoarele, acestea glumeau și ele, spiritual. De exemplu, unul la vreo 40-și de ani, a venit cu listă de cărți și DVD-uri care-i lipseau din colecția lui și, probabil, a unor cunoștințe. Cînd dă să plătească, îi spune fetei (20 ani) care vindea: 'Vaai, să nu-mi spuneți domnișoară că nu am toți banii la mine!'. (Ea, zîmbind) 'Aa, dar eu nu vreau să vă spun asta!'. 'Doar trebuie să vă plătesc, nu?' 'Păi ... eu nu v-aș cere bani, dar știți cum e, dacă m-au pus...' (El se verifică prin toate buzunare) 'A, gata, uite, am găsit! Fiuu! Am avut emoții, zău!'. 'Ha-ha! Eu eram sigură că aveți!'. (El, numai zîmbet) 'Ha-ha! Ce bine-mi pare! Poftiți!' (Îi întinde banii. Ea îi ia, bucuroasă;spune:) 'Mulțumesc! Să vă dau acuma și restul!' Etc. Etc.

Patru lucruri drăguțe

a) Carnețel Moleskine. Are coperțile negre, de piele, tari, ca să poți scrie pe diverse suprafațe, are un elastic pentru a sta închis și a putea fi purtat în buzunar; e hand-made, și asta se vede; hîrtia e de calitate, nu fuzionează. Sînt și modele cu foi liniate, cu linii spațiate fin, atît cît trebuie, dar și cu foi veline. E foarte important să am întotdeauna cu mine un carnețel în care să-mi notez de fiecare dată cînd îmi vine o idee. Obișnuiesc să mă așez pe o bancă în oraș într-o pauză de prînz și să scriu ceva, de exemplu ce observ împrejur sau să creionez un personaj, ori niște imagini sau replici. Într-un local e mai greu, în general în pauze e aglomerație, și e mult fum de țigară. Sau în pauzele pe care le fac la servici, cînd mă duc fie la bufet (dacă nu e aglomerație și gălăgie) fie într-o sală de ședințe neocupată și scriu ce-mi trece prin cap. E mai bine decît să citești o carte, ca să nu atragi atenția că nu lucrezi. Mulți scriitori spun că a avea un carnețel e indispensabil. Mergi pe stradă, își vine o idee, și cînd ajungi acasă, te pui la calculator și vezi că nu-ți mai iese. Henry Miller de exemplu spunea că scrie cînd îi ”începe dictarea” și trebuie să fie pregătit pentru oricînd. Ori nu poți programa asta, e un simț. Costă cam mult, dar prin magazine nu se prea găsesc alte tipuri de carnețele, sau costă doar ușor mai puțin. Iar cele foarte ieftine se ferfenițesc repede. Mafia carnețelelor din industria papetăriei? Sau pur și simplu oamenii, elevii, intelectualii, nu mai folosesc așa ceva. Jurnaliștii au doar reportofon. Cine știe?

b) Colecția de cărți de la Adevărul. Sînt bine legate, coperțile sînt din piele ecologică, verde cu scris auriu, paginile sînt ca spuma laptelui, netransparente. În general sînt cărți clasice, apărute demult, dar acum, răsfoindu-le, mi se pare că le abordez altfel, mai cu respect, seriozitate. Nu mi le-am luat pe toate din colecție, că nu am nevoie de toate, deși sînt ieftine, doar opt roni, și nu se prea găsesc la chioșcuri, dar am aflat de la ANE că au un depozit aproape, pe Mercy. Am fost acolo, erau destule, era o pivință plină de cărți, am stat și la o coadă mică, semn că au căutare (sînt bine popularizate la televizor și pe Net) și mi-am luat toate numerele care-mi mai trebuiau. Apoi am mai fost înc-odată, să-mi mai iau încă vreo trei care nu mi se păreau foarte importante prima oară, dar... așa fac eu, zic ”las că nu-mi trebuie acuma” și după aia, uneori, nu mai gasesc. Am acasă unele ediții ale titlurilor, apărute mai demult, pe hîrtie cam ca de ziar, urît mirositoare, cu plumbul care se ia, cu scrisul greu distinctiv și pe care astfel mi le-am reînnoit. În fine, deschizînd o astfel de carte și începînd să citesc parcă intru într-o altă lume, în trecut, înțelegînd altfel profunzimea clasicilor, cu ochii de acum, după ce am trecut oarecum prin viață, și, mai ales, dezintoxicat de prostiile învățate în școală.

c) Prelungitor cu protecție la variații de tensiune. Are șapte sockeți, plus un input și un output pentru cablul de internet și la fel pentru cablul tv (deși pe acesta nu l-am folosit încă). Utilizîndu-l, am observat că imaginea la televizor se vede mai curată (deși e tot analogică). Înainte observam două linii orizontale, albe, care baleiau cîteodată ecranul, sper să nu fie doar o impresie, în fond le folosesc de aproape două luni. Plus că mă simt mai în siguranță cu hard-ul extern și mai ales cu laptop-ul. Pentru mine am luat trei, iar părinților două, tata chiar nevoie și mai mare, la țară la el instalația electrică bănuiesc că e și mai prost făcută. Mama mi-a zis că am intrat în boala prelungitoarelor. Bine, ea nu suportă cablurile, mereu preocupată de ce spun musafirii dacă vă atîtea cabluri, că doar în reviste nu se vede niciun cablu. Dar curentul aici e foarte prost, variază ca naiba, și prelungitorul văd că ajută.

d) Piont Noir. L-am luat de la Kaufland, după ce m-am învîrtit mai bine de-un sfert de oră printre toate culoarele, citind o grămadă de etichete ale diverselor de vinuri expuse pe rafturile de acolo. Este un vin roșu rubiniu, demidulce, și are o aromă de fucte de pădure. Este recomandat la desert, cu cookies. Și, mă gîndesc, la o vorbă cu cineva, sau la citit sau scris. Cel de Viță Românească însă are sulfiți, care cică îți provoacă dureri de cap (lucru verificat de mine). De asta prefer să-mi iau doar DOC-uri. Cică soiul este dificil de crescut. Are pielea subțire, e temperamental. Nu e un supraviețuitor ca și Cabernet-ul, care poate crește oriunde, ci este mai fragil, are nevoie constantă de atenție, îți trebuie răbdare și crește doar în cîteva locuri din lume, din fericire și-n în România.