Timp neliber

Cred c-ar fi frumos din partea mea să continui cu impresiile din călătoriile în Italia și Canada, dar nu știu de ce, parcă n-am nici un chef să mă întorc cu mintea acolo. Și adevăru-i că sînt și obosit. Faptul că la servici trebuie atît să outsoursez proiectul vechi cît și să lucrez, în paralel, la cel nou, mă cam stoarce de energie. Plus faptul că, lucrînd cu colegi de peste ocean, din cauza diferenței de fus orar, am observat o tendință de a rămîne peste program, mult după șase-șapte seara, (recunosc că am intuit cumva asta la început) lucru cu care nu numai că nu-s de acord, dar care, în eventualitatea că se va generaliza, mă face să mă gîndesc serios să plec de aici din vară. Și cred că aș avea unde, sînt cîteva oportunități în companie, deși nu mă consider un oportunist, avînd chiar oroare de schimbări. Nu eram nici entuziast nici prea convins cînd am m-am decis să vin aici. Am ales ceea ce mi s-a părut a fi răul cel mai mic. Hm, poate excursia în Canada are un preț prea mare.

Dacă la începutul anului aveam insomnii, acum parcă aș dormi întruna. Nu am profitat îndeajuns de perioada destul de lejeră din prima parte a anului, cînd încărcarea la servici nu era așa de mare (sau poate că eram eu atît de experimentat în proiect încît rezolvam ultra-rapid orice problemă). De fapt cred că niciodată nu am profitat la maxim de nimic. Nu știu dacă e o chestie care se întîmplă des oamenilor, ori am eu o problemă.

Gîndurile-mi sar de colo-colo prin toate ungherele minții și nu reușesc să le prind, să le aștern (era să zic pe hîrtie) în cuvinte. Mă mir că mă mai pot concentra la servici, dar acolo acționez mai mult din instinct, ca un sportiv, fără timp de reflecție, ca un tenismen care primește mingi de la un automat și le dă înapoi. Înainte de a pleca la servici, cînd nu uit, încerc să mă concentrez, să mă motivez, uitîndu-mă fix în oglinda din baie. Am observat că ajută.

Știu că nu e bine să-ți dorești să treacă timpul, să nu împingi mental ceasul înainte. Simt nevoia să trăiesc din plin fiecare moment, să nu mai irosesc nici o secundă, fiindcă am irosit deja prea multe, dar cînd mă aflu la servici, în noul birou, abia aștept să ajung acasă. Am impresia că de acasă aș putea lucra mai bine (lucru normal, ne mai fiind întrerupt). Însă odată ajuns acasă, mă cuprinde așa o toropeală, că dorm vreo trei sferturi de oră și apoi îmi spun că mai bine încerc să mă adun pentru a doua zi, să dau randament maxim la servici, să nu încerc deloc să lucrez de acasă. Deși am observat, cel puțin aici, în compania în care lucrez, că toate lucrurile complicate s-au făcut în extra-time, în afara orelor de program, seara sau în week-end-uri, ori lucrînd de acasă. Și așa se procedează și acum.

Și în final, cînd presiunea e maximă vine și week-end-ul. Mă desprind foarte greu de grijile de la servici, am nevoie de o plimbare lungă, de cumpărături, de un film. Ah, senzația vineri seara și sîmbătă seara, cu un film bun la dvd player, cu o cană de ceai alături! Gîndul să serviciul e departe, că mai am două zile libere în față! Apoi după-amiezele, stînd pe pat, prea obosit să mai citesc, uitîndu-mă la cer, adormind... Nu știu de ce continui sa-mi iau uneori laptop-ul de servici acasă peste week-end cînd știu clar că nu voi avea nici cea mai vagă umbră de chef să lucrez. Și duminica e parcă doar o seară oarecare a săptămînii, doar un pic mai lungă.

Canada - primele impresii

Amintirile mi se amestecă în cap ca o minge făcută din plastiline din mai multe culori, mi-e greu să mă opresc asupra uneia anume, în fond au relevanță, cel puțin pentru mine, doar luate ca întreg, așa că nu țin să le categorisesc după un criteriu anume. Am să încep aici cu descrierile generale, primele impresii, din pdv al turistului, lăsînd pe data viitoare aminitirile personale.

Trenuri. Pentru mine, simbolul Canadei nu era frunza de arțar, ci o fotografie pe care-am văzut-o cînd eram mic într-o carte, reprezentînd un tren lung trecînd printr-un peisaj cu lacuri cristaline, păduri și munți înzăpeziți în depărtare. Din păcate n-am prea văzut trenuri. La intrarea în portul din Montreal am auzit un sunet de sirenă de tren cu aburi ca-n filmele cu cu cowboy, însoțit de "chuf-chuf"-uri serioase dar cînd m-am întors, am văzut că era un minicar pentru copii, nici măcar pe pe șine. Sunetul m-a însoțit mai apoi cînd mă plimbam prin port (tocmai am căutat pe Google: eram în față la Centre de Sciences de Montréal). Am mai văzut cîteva trenuri pe drumul spre Toronto, la un moment dat șoseaua mergînd paralel cu o cale ferată. La întoarcere, după ce i le-am descris, vagoane de formă trapezoidală, verde cu alb, un coleg canadian mi-a spus că erau trenuri pentru navetiști. Iar marfarele lor arătau destul de ruginite. Apropo, gara din Ottawa e mică, ca și cum guvernanții ar fi spus, hei, dacă tot avem capitală, hai măcar să-i facem și o gară, acolo, doar așa, să nu zicem că n-avem.

Sirop de arțar. Am băut trei sticle de 250ml iar la hotel, la breakfast, am pus pe mini pancakes și mini-gofre, sper că așa se proceda, nu mi-a zis nimeni. Gust de caramel, ușor lemnos și totuși ceva în plus. Nu știu, adică nu cred că e așa de căutat. Eram patru români la coadă la casieria unui supermarket și fiecare aveam o sticlă. Tipa de la casă îi spune pe jumătate unei colege, pe cealaltă jumătate nouă: "N-am mai vîndut sirop de arțar de o lună și acum uite, patru!" Iar cealaltă îi spune: "Poate din cauză că se apropie Thanksgiving-ul!"

Animăluțe. Gîște sălbatice, cu pene gri pasc la colțuri de stradă. Pe drum mai vezi cîte un raton cu coada lată traversînd autostrada. Și veverițele sînt peste tot, prin parcurile publice, în campusul unde-am lucrat, chiar și-n Centrul Ottawei, pe o stradă pietonală, Sparks Street. De diverse forme și culori: negre, gri, maro deschis cu coada de culoare mai închisă. O colegă din Canada mi-a spus că se pregătesc de iarnă, strîngînd provizii. Elani n-am văzut, deși am văzut destule semne galbene de avertizare pe autostrăzi.

Centrele comerciale sînt în general o aglomerație de  clădiri, fiecare de dimensiunea unei hale, fiecare cu tipuri specifice de produse. Walmart-urile sînt un fel de Selgros la noi, numai că de vreo patru ori mai mari, și cu produse de nu-cea-mai-bună calitate. Există și mall-uri, în Montreal am întrat pe Rue St Catherine în vreo trei, și am mai trecut pe lîngă altele, dar n-am mai avut chef. În food court-uri predomină mîncarea asiatică. Și meniul de Thanksgiving de la cantina firmei avea damf de curry. La prețul de pe etichete trebuie să calculezi taxele (numai în piețe nu-i așa), ceea ce-i destul de enervant.

Chapters indigo. Un lanț de librării, foarte bine dotat. Prima oară am zis hai să intrăm, stăm doar puțin. Cînd am ieșit, am văzut că a trecut o jumătate de oră, dar zău că nu știu cum. Timpul trece diferit într-o librărie, cel puțin pentru mine. De exemplu, la literatură, doar scriitorii de la litera M ocupa un culoar întreg! (Mi-am luat un David Mitchell, o Margaret Atwood și ultima carte a lui Douglas Coupland). Oh, aș vrea să lucrez aici!

Muzee. Fiind capitală, Ottawa are o mulțime de muzee. Nu știam că au o astfel de tradiție militară, m-am mai interesat de atunci. Am fost de două ori la muzeul războiului. Sau o astfel de tradiție în aviație. Muzeul Naturii, o clădire cu arhitectură veche, turnuri, creneluri, avînd sus, în sticlă o meduză albă, uriașă, ca de desen animat.

Arhitectura. Gothic Revival-ul din Ottawa arată mai bine decît în poze, adică se încadrează mai bine arhitectural decît ar părea. Cu cît mă uitam mai mult, cu atît îmi ziceam că e mai OK. Clădiri vechi prezervate, printre cele de oțel și sticlă, chiar dacă sînt lipite una de alta și diferența de înălțime e imensă. În Ottawa, cel mai bine m-am simțit în zona Byward Market, un fel de Cartier Latin, adică așa l-am perceput eu, dens și plin de viață, atît ziua cît și noaptea. Clădiri mici, joase, cu unul, maxim două etaje, vechi. Restaurante, magazine, piețe deschise pînă tîrziu. Chelneri super-afabili. Muzică la fiecare colț de stradă. La terase, oameni în pantaloni scurți sau tricouri sau la cămașă, noaptea. Singurul lucru care poate te făcea să te simți în Canada erau plasmele pe care se transmitea hochei.

Mașini. Plin de camionete gen Chevrolet Silverado. Apoi SUV-urile (spunea cineva de criză? n-am auzit!). Tiruri cu bot. Schoolbus-uri galbene (cu bot în Ontario, cu și fără bot în Quebec). Mașini de poliție negru cu alb, late, ca-n filmele americane vechi, pe autostradă și în centru. Autobuzele Greyhound nu-s toate argintii. Stopuri galbene situate de partea opusă a străzii. Limita de viteză pe autostradă de 100km/h, așa că poți măsura distanțele între o localitate și alta în timp (Ottawa-Toronto patru ore). Nici o mașină franceză.

Peisaje. Între Ottawa și Montreal sau Ottawa și Toronto nu e nimic spectaculos. Ok, poate vegetația ruginie, dar nu așa densă pe cît m-am așteptat. Parcul Gatineau însă, cu arțarii cu frunze galben-galben, roșu-roșu și verde te va face să-ți adori toamna.

Montreal. Stații de metrou Art Nouveau. Atmosferă de Cartier Latin cu clădiri de tip americane de cărămidă, însă vopsite în culori deschise, avînd scări la intrare. Un oraș superb, însă îi scad puncte din cauza portului comercial cu silozuri, macarale ruginite. Bine că nu se văd din oraș. Și cam mulți zgîrie-nori. Homeless-i albi, destul de tineri, stau pe cartoane, însoțiți de cîte-un cîine. Am mers mult prin oraș. La un moment dat ne-a ajuns oboseala. Parc du Mont Royal și Lac aux Castors, pline de oameni, ieșiși sîmbătă seara la aer curat.

Toronto. Zgîrie-nori rezidențiali, din sticlă. Destul de groaznic. N-am prea văzut mult din el. Văzut din CN Tower, pare un SimCity. N-am avut timp să stăm, așa că nu mi-am format cine știe ce impresie despre el, în afară că e imens și că începe cu 70 km înainte.

Cascada Niagara. Apa cu dungi verde-deschis/alb, care cade cu încetinitorul parcă. Jos, în aval, se adună spuma. Buza e atît de aproape! Cînd te uiți puțin mai din amonte spre margine, dacă n-ai știi, n-ai crede ce urmează! Nu mă mai săturam privind-o, simțind forța pe care-o emană!

Podul Alexandra (între Ontario și Quebec). Senzație de acrofobie, vertij. Podea de lemn pe structuri de fier. Mașinile făceau un sunet ca de garnituri de metro. Greu să fotografiezi de pe el fiindcă vibrează efectiv la fiecare mașină care trece. L-am traversat pe jos de trei ori, doar fiindcă mașina noastră era parcată în celălalt capăt și trebuia să ne întoarcem.

La televizor, știrile sînt destul de alarmiste și panicarde, deși multe, e drept, sînt preluate de la americani. Oamenii care apar la teve sînt mai calmi, par bine-crescuți, binevoitori. Trăsături nord-americane (înalți, maturi). Civilizați, dispuși la dialog și nu așa agitați sau caustici ca cei din State.

Cartierele rezidențiale din Kanata. Case mari, cu două garaje, cu front stradal lat, cu copaci și peluză manichiurată, cu flori, între casă și șosea. Paradisul? Poate.

Febra pregătirilor neașteptate

Îmi propusesem să continui să descriu impresiile despre vacanța din Toscana (luna trecută am apucat să scriu despre Lucca) însă mă văd nevoit să mă întrerup aici pentru o vreme. Și am un motiv pentru asta, și încă unul foarte serios, unul la care nu m-aș fi așteptat și la care sînt sigur că nici voi nu v-ați fi așteptat (folosesc o formulă de adresare, deși nu știu nici cine va citi această postare și nici dacă o va citi cineva, însă faptul acesta mă face să simt mai bine, mai aproape oameni). Ei bine, motivul este că voi pleca trei săptămîni în străinătate, în interes de servici. Destinația sună neverosimil: Ottawa, Canada! Eu, care călătoresc atît de puțin, pus în fața perspectivei de a traversa Atlanticul! Și tocmai cînd îmi făceam planuri pentru restul anului, cu hibernarea, cu cititul, cu amintirile din Toscana care mi-ar fi ținut de cald la gura sobei, cu un ceai, cu o carte sau un film bun în față! Astfel, de la începutul acestei luni mă aflu în plină febră a pregătirilor, ca să folosesc un clișeu jurnalistic și nu mă simt deloc pregătit psihic, ba din contră, parcă sînt din ce în ce mai stresat. În primul rînd a fost o poveste întreagă cu aplicarea vizei: enșpe formulare de completat pe net pe site-ul departamentului de cetățenie și emigrare al Canadei, scanări și xeroxări de documente, taxe plătite, adeverințe de la firmă, asigurare de sănătate, la rîndul lor cópii și scanări după acestea, fotografii, etc., totul făcut de două ori din cauza unei erori de software de care-am dat la unul dintre pași și care mi-a adus aplicația într-o stare care nu mai putea fi editată. Apoi, după primirea avizului de la serviciul de emigrări (care mi-a fost trimis prin e-mail după cam o zi și jumătate), am trimis pașaportul prin curier rapid la ambasadă, pașaport care mi-a venit după trei zile lucrătoare, vizat și cu o siglă cu frunză de arțar pe o pagină! Au urmat căutarea cazării, cît mai aproape de servici (ăia vin la lucru înainte de opt dimineața) și rezervarea de biletelor de avion (am găsit doar cu două escale). Toate astea nu ți le face firma, ci trebuie să te ocupi tu de toate. Poate că nu mi s-ar fi părut totul așa de stresant dacă nu mă aflam și în atmosfera aia de haos de la servici, în care trebuia să fac încontinuu switch de context între proiectul vechi, a cărui mentenanță va fi externalizată unei alte firme, căreia trebuie să-i asigurăm training (deocamdată online) și proiectul cel nou, de care nu prea știu nimic, și a căror sesiuni de training, de asemenea online, mi se par criptice. Toate astea m-au cam epuizat și încă mai am atîtea de făcut! Am să notez aici ce mai urmează, încercînd astfel să-mi pun un pic de ordine-n idei. În primul rînd am de pregătit sesiunea de training online pentru săptămîna viitoare (de adăugat vreo zece slide-uri în fișierul PowerPoint). Apoi trebuie să studiez cît mai mult din specificațiile noului proiect, pentru că vreau să plec cu cît mai multe noțiuni învățate, pe care acolo urmează să le clarific, nu să mă uit ca vițelul la poarta nouă. Pentru aceasta, mi-am adus acasă o mulțime de documente de citit, însă, pf!, zău că nu știu dac-o să apuc. Plus că trebuie să-mi iau o pereche de pantofi, vreo două cămași (nu știu încă de unde), un adaptor pentru priză, medicamente și cam atît cred. Oricum, destule. Totul într-un interval de o săptămînă. Ok, cred că mă opresc deocamdată aici, nu știu dacă luna asta voi mai avea timp să scriu, nu cred. Însă cu siguranță am să revin luna viitoare cu impresii și amănunte. Numai bine!

Lucca

Mă aflam în trenul care mă ducea de la Lucca înapoi la Florența și pentru prima dată în această vacanță mă simțeam cu mintea limpede, încărcat cu energie, împăcat cu viața mea de pînă acum, cu vîrsta pe care o am și încrezător în viitor, convins că mi se va revela ce e important în viață și că totul e în regulă cu mine și cu lumea. Lipsea desigur o fată din acest tablou dar eram convins că și asta se va rezolva curînd, cînd voi fi deplin pregătit și voi reuși să mențin momente din astea cel puțin zilnic. Era vreo șase seara, un început de seară de vară aurie iar peisajele care mi se perindau în fața ochilor de la etajul superior al vagonului mi se păreau parcă mai frumoase ca la plecare, la dus mi s-a părut mai sumbru, dar asta poate din cauza ploii de dimineață, cine știe. O combinație de verde cu galben, verde de la dealurile împădurite și de la storurile caselor și galben de la clădirile vechi și noi scăldate în soare. O senzație de magie la vederea vreunui turnuleț cu creneluri pe înălțimi sau un sat medieval cocoțat pe undeva în depărtare. O frumusețe pe care abia atunci o observam, deși mă aflam de aproape o săptămînă în Toscana. Primele trei zile le-am petrecut la Florența, apoi următoarele zile mi le-am petrecut în ordine, cîte-o zi la Siena, Pisa și Viareggio iar acum, Lucca. Mă așteptau încă două zile și jumătate pe care am decis să le petrec explorînd Florența, lăsînd prin urmare pentru altă dată San Gimigniano, Arezzo, Montepulciano și altele. Și îmi mai ziceam să încerc și un fel de slow traveling după ultimele zile de excursie. Și, categoric, Toscana nu se explorează în doar zece zile.

Mă aflam singur în compartiment, trenul fiind cam gol, și mi-am scos picioarele din pantofi, fiindcă mă dureau ca naiba. N-am vrut să-mi iau pantofi de sport, pe de o parte fiindcă aveam de vizitat muzee, biserici și alte locuri care necesită o ținută și mi-am zis hai să fiu un pic elegant, iar pe de altă parte nici n-am vrut să investesc într-o pereche nouă. Și oricum, pantofii îmi păreau destul de comozi, poate n-ar fi avut nici o importanță la cît am mers. În gări mai urcau oameni dar nu se așezau la etaj, din fericire. La un moment dat s-a așezat un om de vîrstă mijlocie cu cîteva scaune mai în față, care citea un ziar, dar asta a fost tot, așa că am fost singur mai tot drumul. Mi-era un pic foame și mă gîndeam unde să merg să mănînc cînd ajung acasă (acasă, ce cuvînt, zic: mă aflu în Italia și mă simt atît de în mediul meu, încît o asociez cu conceptul de acasă!). Cel mai nasol lucru atunci cînd călătorești singur mi se pare cînd te așezi la o masă într-un restaurant, printre atîția oameni, cupluri sau grupuri, bine dispuși, lejeri, degajați iar tu te afli singur neștiind ce să faci cu mîinile, unde să te uiți, în timp ce aștepți să-ți vină felurile de mîncare. Dar cu timpul te obișnuiești.

Cum spuneam, dimineața a fost ploioasă. Cînd am coborît din tren, mi-am scos jacheta din rucsac dar după vreo cinci minute mi-am dat-o jos, fiindcă mi se părea destul de cald și în fond purtam și o cămașă. M-am îndreptat spre zidurile care înconjoară centrul istoric orașului, luîndu-mă după cîteva grupuri de turiști, pe care le-am pierdut imediat ce-am intrat fiindcă unii se opreau prin magazine de suveniruri sau cafenele. La început eram destul de nervos că plouă și sînt nevoit să port umbrela, care mă împiedica să fotografiez ca lumea. Dacă țineam aparatul doar cu o mînă, pozele îmi ieșeau mișcate, așa că trebuia să țin axul umbrelei între bărbie și umăr sau să mă adăpostesc într-unul din diferitele intrînduri unde nu ploua și să fotografiez o stradă, o fațadă sau o piață. Însă ceea ce m-a calmat aproape instant a fost atitudinea celorlalți turiști, care și-au scos frumos umbrelele și au pornit lejer și fără mofturi spre oraș. Același calm care l-am observat la occidentali și la alte zone turistice din Franța cînd stăteau la coadă, calmi, la obiective turistice dar eu uite că tot nu m-am învățat din prima.

Nu mai știu la ce oră am ajuns, era oricum dimineață, într-o zi de luni și magazinele se deschideau mai tîrziu. Centrul istoric al orașului e un labirint de străduțe, nu există multe hărți stradale (sau nu le-am observat eu) iar în ghidul meu Lonely Planet nu erau trecute toate străzile, doar cele principale, ceea ce e frustrant, așa că am găsit destul de greu Piazza dell'Anfiteatro. M-am chinuit să fotografiez, să aștept grupurile de turiști să treacă, mașinile de aprovizionare să treacă, și să evit statuia aia modernă din centrul pieței înconjurată de gărdulețele de metal care indicau o mic șantier în lucru, asta pe lîngă schelele întinse pe una din fațade. Străzile acelea înguste semănau destul de bine cu cele din Siena. Ploaia a scăzut în intensitate treptat, treptat însemnînd două ore, dar puțin cîte puțin, constant. M-am adăpostit într-o loggia din Piazza San Michele și i-am telefonat unui coleg să văd ce mai e pe la servici, fiindcă situația de la lucru nu era prea liniștitoare, și i-am promis că-l sun, așa că că am considerat că e cel mai potrivit moment, dar nici el nu era la servici, își luase cîteva zile libere să meargă acasă, unde avea o problemă de sănătate cu maică-sa (i-a murit săptămîna trecută). Apoi mi-am scos ghidul din rucsac și am încercat să memorez străzile (ceea ce n-am reușit așa că m-am rătăcit de cîteva zeci de ori). Am luat-o aleator pe una din străzi, am văzut una din statuile lui Puccini, am intrat într-o cafenea și am mîncat un panini și am băut o cafea uitîndu-mă pe geam la oamenii care mergeau prin ploaie. Am urcat în două turnuri, întîi la Torre delle Ore, apoi la Torre Guinigi, (ultimul e cel care are copaci în vîrf) bine că aveam și ghidul NG la mine, că nu-s trecute amîndouă în LP, (ciudat) dar și mai bine a fost că nu erau închise pe vreme de ploaie, cum sînt toate turnurile, probabil numai pe vreme serios-ploioasă, nu așa. Am făcut eforturi să nu mă uit pe casa scărilor în jos, fiindcă am vertijuri. Cam pe vremea cînd am urcat în Guinigi ploaia s-a lăsat. Panoramele merită să fie admirate, vîrful munților cu norii de ploaie, străzile pe care vezi mergînd turiști cu harta în mînă. Și, mai presus de toate, calm, mult calm, o atmosferă provincială, cehoviană, sau de sat mai mare în care însă ai atîtea de văzut că n-ai cum să te plictisești. Am mai vizitat două biserici dar din păcate nu-mi mai amintesc care anume, și catedrala San Martino (nu mai știu dacă am plătit ca să intru, parcă am plătit). Lucca este supranumit orașul celor o sută de biserici și poate de aici rezultă și atmosfera asta de pace, dar nu o pace din acelea moleșitoare, ci una vibrînd de energii pozitive, plină de beatitudine, în care parcă te aștepți să întîlnești îngeri pe fiecare stradă.

Soarele era din ce în ce mai sigur și mai puternic și începea să ardă. Pe străzi au apărut biciclete, exact ca-n fotografiile din ghidurile turistice, cu oameni de toate vîrstele pedalînd, terasele au început să se umple, storurile la case au început să se deschidă și din cenușii, fațadele clădirilor au devenit galbene și galbene-pal. Ca ultim lucru, am zis hai să mă urc pe zidurile care înconjoară orașul. Eram deasupra Porții S. Pietro. Mi-a plăcut atît de mult, încît am decis să înconjor tot orașul pe deasupra zidurilor. Am făcut vreo o sută de fotografii, cu terasele din oraș văzute de la înălțime, pline cu flori, parcuri și clădiri văzute mai de sus. Pe deasupra zidurile au o lățime de vreo doișpe-cinșpe metri, aleea centrală e încadrată de copaci și e plină de joggeri, de bicicliști, de familii cu copii în cărucior, oameni de toate vîrstele, care se plimbă domol, discută, stau pe bănci. Există multe priveliști care-ți taie răsuflarea, atît cînd te uiți în interiorul orașului cît și în exterior, la peluza și canalul de la baza zidului, cîteva sute de metri pînă la șosea și partea exterioară a orașului, și peisajele montane din depărtare. Cînd am ajuns în locul de unde-am plecat, mi-a venit să intru din  nou în oraș să mai trag o raită, acum că mi se părea că-l cunosc mai bine în lumina aceea aurie. M-am despărțit cu greu de oraș dar în același timp mă simțeam împlinit.

Ce frumos să-ți petreci tot concediul aici, mi-am zis, nici nu mă gîndisem pînă atunci la asta, e atît de odihnitor! Atîția turiști o fac! Gara nu era departe, pleca un tren spre Florența peste un sfert de oră. Parcă și gara era mai liniștită, nu ca-n celălalte orașe din Toscana iar oamenii mai calmi, stînd pe bănci sau pe jos lîngă bagaje. Începeam să mă neliniștesc că dacă mai continui așa o zi să fac atîtea fotografii, nu mai aveam loc pe card, nu știu de ce nu mi-am luat și celălalt card cu mine, pînă mi-am adus aminte că mai aveam și celularul cu mine, care poate face poze decente uneori. Și bine că nu mai e grevă, cum prinsesem cu o zi înainte, cînd m-am întors de la Viareggio. Tutto bene cu alte cuvinte. Lucrurile îmi păreau așezate. Universul îmi părea ordonat. În tren, m-am gîndit la cartea mea pe care am început s-o scriu și pe care am lăsat-o baltă de atîtea ori și la cum aș putea să distilez cumva experiențele toscane într-o carte a cărei acțiune se petrece în Timișoara. Mă simțeam mai aproape ca de orice să o dezvolt și să o termin,  liber de orice fel de complexe, gata să mă reapuc. Sînt pregătit, mi-am zis, în timp ce mă uitam la peisajele aurite ale apusului din trenul care se grăbea spre Florența.

Picturile

Am zis luna trecută că voi reveni cu impresii din vacanță și uite că au trecut deja patru săptămîni în care n-am mai scris nici un cuvințel pe blog. Ce-am făcut în acest timp? Păi în primul rînd, în mare, am cam încercat să-mi asimilez amintirile, punîndu-mi pozele pe flickr și citind din cărțile pe care mi le-am luat de-acolo, apoi altele pe care mi le-am comandat după ce m-am întors: de la "O cameră cu vedere" de EM Forster la "Inferno" de Dan Brown (hihi, deși am zis că n-o să mai citesc nimic de el), și alte cărți pe care le-am văzut în librăriile din Florența. Apoi am răsfoit albume de artă, de fapt cărți despre Renaștere, am plonjat în wikipedia și torente și videoclipuri de youtube spre a căuta să înțeleg ce am văzut, ce-am pierdut și ce urmează să fac într-un viitor sper cît mai apropiat. Am făcut un tur de forță al istoriei picturii în general, de la Renașterea timpurie pînă la pre-rafaeliți, lucruri de care nici nu bănuiam că există sau, lucru ciudat, nu le-am acordat nici cea mai mică o importanță pînă acum. Știam de Botticelli, dar reproducerile după Venus nu m-au convins. Nici nu mă pregăteam să-i acord o atenție deosebită în Uffizi, pînă am văzut Calomnia lui Apelles și am citit ce înseamnă. Asta a avut un efect ca pornirea ștergătoarelor de parbriz pe ploaie torențială. Apoi am remarcat Primavera, care m-a dus cu gîndul la demonii și zeitățile din "Visul unei nopți de vară", de care m-am simțit întotdeauna fascinat. A urmat Bunavestire, cu îngerul cu privirea concentrată și cele două degete arătînd spre Maria, care parcă se frînge de emoție, simte ce i se întîmplă, (și crede), o operă puternică, spre deosebire de cea a lui Da Vinci, care îmi pare un tablou mai rece, mai intelectual, cum mi s-au părut toate ale sale. Abia la urmă am revenit la Venus, cu modestia din privire, cu forța creației dinspre zeitățile care suflă, ca niște linii aurite care parcă o materializează sau o împing, sau îi dau forță. Din momentul acela am devenit un fan al lui Botticelli și mi-am notat să-l studiez cu atenție (ceea ce n-am prea avut pîn-acum timp s-o fac).

De fapt primele opere pe care mi le-am propus să le acord atenție, încă de dinainte de a pleca, au fost cele cu îngeri și în special Bunavestirile. Am văzut zeci de picturi și fresce, în catedrale și muzee, la unele le-am și uitat autorul, (știu că aș putea să mă uit pe Net să verific), unele le-am fotografiat (acolo unde era voie). De fapt nu cred că am intrat într-o biserică fără să văd o Annunziata. Nu știam că picturile de acum opt-nouă sute de ani înfățișînd chipurile biblice seamănă cu cele din bisericile ortodoxe, aceleași figuri alungite cu diademe (așa se numesc?). Pînă la un punct, pentru că am văzut de exemplu și îngeri cîntînd la instrumente cu corzi. E interesant de urmărit evoluția picturii în Renaștere, cu apariția fundalurilor, a perspectivelor, a semi-profilelor, torsiunilor musculaturii la Michelangelo, a chipurilor care devin mai rotunjite la Filippo Lippi, picturile ca niște desene colorate, clare, a lui Ghirlandaio, și de aici trebuie înțeles mediul intelectual neoplatonic al Toscanei din care Botticelli "spread his wings wide and soared into the dawn of a new light". În acest context se înțelege Nașterea lui Venus.

E ceva ce nu-mi place la Rafael, nu prea empatizez cu lumea personajelor sale, îmi pare îndepărtată, poate e din vina mea, nu știu, poate și posturile forțate ale manierismului. N-am fost la Vatican, poate am să-mi schimb părerea după ce voi vedea pe viu. Caravaggio pictează sublim însă este greu de digerat cu scenele sale sadice. Nu știam că la Uffizi se găsește și Școala Flamandă, cu autoportrete de Rembrandt, cu scene mundene cu oameni stînd la masă, sau peisaje în apropierea unei ape, toate pe un fond întunecat. De asemenea nu știam că la Palazzo Pitti există picturi moderne, un fel de impresionism, dar acolo n-am mai avut timp pentru asta, oricum nu mă gîndisem să intru la Pitti doar că m-a prins ploaia după amiază, și pe la vreo cinci am decis să ies și să intru la Giardino de Boboli. Extraordinare și tavanele încăperilor, ca niște bucățele de cer populate cu îngeri, dacă te uiți mult, îți vine să întinzi mîna și să ajungi acolo, numai să nu amețești (în unele locuri erau oglinzi de împrumut).

Impresii din Florența

Încă nu mi-am revenit din oboseala de după cele zece zile petrecute în Toscana. Încă mă dor picioarele ca naiba după cît am mers pe acolo, plimbîndu-mă pe străzile pietruite, prin aglomerație și căldură, urcîndu-mă prin turnurile medievale, în domuri, să fotografiez panorame, rătăcindu-mă zilnic pe străduțele medievale, făcîndu-mă de fiecare dată să mă opresc și să-mi consult ghidul pe care-l aveam în rucsac. Vacanțele sînt făcute pentru odihnă, și n-ar fi exact să spun că m-am odihnit acolo, cu sculatul de dimineață la șapte, trezit de clopotul campanilei domului din Florența, aflat foarte aproape, la două străduțe de hotelul în care-am stat, cu alergatul de la un obiectiv la altul sau cu cele patru zile în care-am mai fost și plecat în împrejurimi.

M-am simțit foarte bine per ansamblu, deși am fost și puțin stresat, fiindcă, eh, așa-s eu, mereu cu gîndul ba la drumul de întoarcere, să prind autobuzul/trenul (am avut cîteva aventuri aici, despre care am să scriu în alte posturi, promit!), ba cu senzația că n-am văzut destule pe ziua respectivă și că nu m-am impregnat suficient cu spiritul locului. Pentru că cred că motivul secret pentru care oamenii aleg să meargă la Florența acesta este, speranța că frumusețea, arta, energiile care-au creat Renașterea să acționeze asupra lor înșiși, să catalizeze frumosul din sufletul lor și să devină mai frumoși. Mie nu mi s-au petrecut lucruri extraordinare, ca-n filme, în sensul să întîlnesc o fată, etc. Fiind mai mereu pe fugă, în mișcare, nici nu cred că aveam cum și nici n-am urmărit cu tot dinadinsul asta. Am stat singur noaptea în camera de hotel și n-am avut nici suficient timp să meditez, fiindcă adormeam repede și dormeam tun. Am văzut mulți oameni care călătoresc singuri, aș aprecia acolo cam la douăzeci la sută procentajul turiștilor solo, ceea ce spune multe despre caracterul oamenilor care merg în Toscana, ceea ce contrastează atît de puternic cu multinaționalii lobotomizați care alcătuiesc mediul în care lucrez, și în general cu oamenii-din-țara-care-se-află-pe-ultimul-loc-în-Europa-ca-număr-de-carți-pe-cap-de-locuitor-și-în-industria-de-carte, ceea ce a constituit pentru mine încă un motiv să mă simt bine.

Notez aici pe scurt cîteva lucruri de suprafață care m-au impresionat cel mai mult.

În primul rînd politețea oamenilor, a localnicilor și celor care lucrează în servicii. Mă așteptam ca atmosfera să fie cam ca-n Paris, cu chelneri care te tratează pe sus dacă ești străin și crede că nu le apreciezi suficient mîncarea/vinul lor, sau ușor miștocari, sau recepționeri indiferenți. Apoi poveștile pe care le-am auzit despre atitudinea ostilă față de românii din Italia. Nimic din toate astea nu mi s-a părut adevărat, dacă ești turist.

Femeile. Cu cît femeia ocupă un loc mai înalt în societate, cu atît societatea e mai civilizată. Ergo, Italia e cu adevărat un stat egalitarist. Emancipate, active, foarte sigure pe ele însele, departe de România unde vezi mai mult speciile extreme, de scorpie-de-multinațională sau din contră, de femeie resemnată, cu capul plecat. Multe șoferițe (de taxi, de mașini utilitare) ce să mai zic de scutere. Vorbesc cu voce melodioasă, curgătoare, expresivă, fără rîsete răutăcioase, cu sprîncenele ridicate, cu privire sinceră, deschisă, exprimînd siguranță de sine dar și bun simț în același timp.

Aglomerația. Zi și noapte puhoaie de oameni pe străzi, batalioane de turiști pe fiecare stradă. Cu toate astea găsești oriunde străduțe laterale marilor artere, mai puțin umblate, care parcă te transportă în trecut.

Vestea cea mai bună este că oamenii citesc, lucru la care nu m-aș fi așteptat în Italia. OK, poate din cauză că aici e Toscana, o zonă super culturală. Am fost în cîteva librării, toate pline (atît de cărți cît și de clienți), din care două mai mari, aproape una de alta, pe Via de' Cerretani, desfășurate pe trei nivele, cu scări rulante, cu cărți avînd mirosuri apetisante, cu coperți atrăgătoare, foi albe ca laptele, grupate pe genuri, exact ca-n Franța. Am stat acolo cam o oră și m-am uitat prin ele și oh!, ce poftă de citit mi-au făcut! Mi-am și luat cîteva (cele în engleză sînt mai ieftine ca la Paris!) iar altele mi le-am notat în minte să le caut aici. Am văzut oameni citind în trenuri, autobuze (în italiană). Am mai vizitat și un anticariat și o librărie în engleză - de fapt toate librăriile au secțiuni importante în engleză.

Mirosurile. Aceleași ca-n Paris în Cartierul Latin, acel amestec de țigări, parfumuri, mîncăruri prăjite și ceva în plus, specific orașelor din Toscana: marochinărie (pantofi, genți, curele, etc.) care vine din magazine odată cu un aer rece, condiționat. Prețurile însă mi s-au părut imense.

Mîncarea. Nu sînt un gurmand (pentru mine e mai important cum să simt după masă), dar știu să apreciez mîncarea bună. Ori aici mîncarea chiar a fost bună peste tot, indiferent dacă mîncam într-o tratorie, osterie sau dacă doar luam o gustare între mese: panini, gelato, lasagna sau o felie de pizza. N-am avut nici o indigestie.

Spațiile publice, piețele sînt ultra aglomerate la orice moment al zilei. Nu există bănci, doar unele din piatră fără spătar, așa că oamenii se așează pe unde pot, pe treptele de la intrările în instituții, biserici, sau chiar stau direct cu fundul pe jos. Nu mi-au plăcut malurile rîului, ar fi fain dacă ar fi amenajate și s-ar putea face promenade, dar aici nu cred că se aplică, cu Arno-ul care se revarsă din cînd în cînd și poate face ravagii.

Pe străzile înguste trebuie să fii atent la mașini, la piuiturile taxiurilor, la claxoanele bicicletelor, la Vespe, la mini-bus-urile care abia lasă un mic loc pe margine și care cînd trece pe lîngă tine trebuie să te oprești. Să fii atent. Multe străzi aglomerate nu au trotuare, de exemplu Via Corso, iar contactul prin pantof cu piatra pavată de pe jos îl resimți apoi în degete și în gambă făcînd mersul pe jos mult mai obositor decît pe asfalt.

Localnici sînt destui, nu sînt minoritari cum m-aș fi așteptat. Ce interesant să locuiești acolo, nu că m-aș gîndi s-o fac. Oameni care deschid ușile alea mari cu cheia pe străzile mai puțin umblate, sau care discută prin piețe, care cumpără ceva și discută despre ce le mai face mama, se sărută pe obraji cînd se întîlnesc seara într-o piață publică și stabilesc unde să meargă. Și sentimentul ăsta că toți alcătuiesc o comunitate reală, că sînt înfrățiți, la fel ca-n Franța.

Am citit în ghidul Lonely Planet de anul acesta că doi la sută din populația Toscanei e formată din români. Am auzit românește peste tot, în general oameni trecuți bine de treizeci și cinci de ani, dar și cîțiva mai tineri, țărani sau țigănuși, dar nu așa de fioroși. În autogară erau anunțuri în românește, agenții de turism românești. În autobuzul spre Siena o reclamă la o firmă de servicii internet, la fel, în română, un afiș cu o invitație la concertul unei formații din aia vulgară de hip hop din Ro, șamd.

Vînzătorii ambulați de origine arabă, cerșetorii țigani, insistenți, negrii care stau aiurea pe la gară, tinerii insistenți care vor să le cumperi pixuri sau te invită să semnezi cîte-o petiție (împotriva drogurilor de exemplu) ca apoi să-și sugereze o donație, grupuri de arabi vorbind și gesticulînd tare, supravegheați atent de carabinieri serioși pe partea opusă a străzii. Americanii nu-s obișnuiți să-i ignore sau să le întoarcă spatele, eu însă da. Cu toate astea Italia guvernată de Matteo Renzi n-a votat la europene cu naționaliștii, ca restul Europei civilizate.

Activitățile culturale de pe străzi în fiecare seară și noapte. O manifestație cu oameni îmbrăcați în costume medievale, cu steaguri, concerte de muzică clasică, dansuri medievale, chitară clasică, concerte de orgă în biserici, mimi stradali, etc. Gratuite și avînd o mulțime de spectatori.

Totul pare mic văzut de sus sau de pe hartă. În realitate e mult mai mare. Orașul, care se continuă mult și dincolo de "Centrul" Centrului Istoric. Muzeele, în care nu găsești doar Renaștere, am văzut pictură flamandă, Rembrandt, la Uffizi, la care poți sta mai mult de o zi, dacă vrei să și înțelegi, iar Palazzo Pitti e un Louvre croit pentru dimensiuni umane. Magazinele par mici din exterior dar cînd intri vezi că multe au și etaj și subsol.

Cum spuneam la început, cu alte impresii, mai de adîncime, despre oameni și despre alte localități din Toscana precum și mai multe despre sentimentele mele ca turist solo, am să scriu altădată. Deocamdată mi-am luat încă două zile libere ca să mă odihnesc și să-mi revin.

Vacanțe

Da, păi acum vreo lună și ceva citeam un roman, Tangoul Vechii Gărzi, de Arthuro Pérez-Reverte. Am auzit de scriitorul ăsta prima dată într-un supliment al Le Magazine littéraire de acum cîțiva ani, apoi un interviu la Thalassa (invitat ca scriitor al Mediteranei), dar, deși știam că i-au mai fost traduse la noi vreo jumate de duzină de cărți, și fiind eu orientat mai mult spre literatura engleză și franceză n-am citit nimic de el pînă acum. Așa, și... cumva, descrierile exhaustive ale golfului Nisei, în toate momentele zilei, noaptea, cu miile de luminițe de pe țărm, sau dimineața, cu oamenii de la terase care-și beau cafeaua, mi-a trezit cheful să plec în vacanță. Prefer și folosesc în general cuvîntul vacanță și nu concediu, fiindcă pe de o parte ultimul sună prea corporate și urăsc tot ce e corporate (deși din politețe mă abțin să recunosc asta în fața colegilor mei) iar pe de altă parte mă simt tot un copil și nu cred că mă voi maturiza vreodată. Dacă pînă la vîrsta asta nu m-am maturizat, nici nu cred că o voi mai face vreodată (așa se zice și despre însurătoare).

Nu sînt genul care pleacă în concediu. Cred că cel mai fain concediu pe care l-am avut în viața mea (asta pe lîngă cele trei de la Paris) a fost în 2010, cînd am stat în apartamentul meu de la etajul nouă, pe o căldură de peste 35 de grade, fără aer condiționat, dormitînd, citind, uitîndu-mă seara la filme (am văzut mai mult de treizeci de filme atunci) și mîncînd nenumărați pepeni și lubenițe timp de o lună de zile. N-am ieșit deloc în oraș, doar puțin pe jos să-mi iau mîncare. Și m-am simțit minunat! (Că după ce m-am întors la lucru m-au copleșit cu taskuri peste task-uri, asta-i altă poveste, dar tot s-a meritat). De altfel cam așa mi-am petrecut și toate vacanțele mele din vremea studenției și deși știu că asta ar părea ciudat pentru unii, n-am nici un regret. Știu, nu-s normal. În Poetica, Aristotel spunea că cei mai buni scriitori sînt nebunii, fiindcă reușesc să se pună în pielea personajelor, (ceea ce Pérez-Reverte nu e, e un latin calculat, dar atmosfera din romanul de mai sus e bine realizată, e vorba de perioada interbelică și cea a anilor șaizeci). Iar eu sînt și dus cu pluta și nici n-am talent, un dublu handicap din care nu iese nimic.

Plecările în concediu sînt overrated și toate stațiunile sînt de prost gust. Asta e concluzia la care am ajuns. De fapt conștientizam asta de dinainte de a mă apuca să lucrez, dar o vreme trăiam cu iluzia că poate asta e ceea ce-mi trebuie. De asta îmi și place luna august. Și din cauză că orașul e mai gol, mai calm, cu toți yupiștii și țărănocii urbani plecați pe la all inclusive-uri. Și la Paris e o lună faină, francezii-s plecați, nu e așa aglomerație prin parcuri și nu e deloc adevărat că e orașul e închis. Poți face o mulțime de lucruri. Singurul loc unde-aș pleca din Timișoara în luna august e Parisul. Însă 1. e prea scump pentru mine și 2. de cîteva ori m-am simțit prea epuizat ca să mă trambalez pînă acolo. Voiam doar să stau în apartament și să fac ceea ce am și făcut de fapt în atîtea rînduri.

Ce interesant că Hollywood-ul nu prea face filme de vacanță, nu știu dacă asta e o politică sau instinct wasp (mai degrabă prima), iar în puținele care există, personajelor li se întîmpă ceva nasol (Six Days Seven Nights), cu excepția lui Holiday, cu Cary Grant și Katharine Hepburn. Cu totul alta e situația în filmele franceze. Filmele mele de gen preferate sînt cele două din seria Les Randonneurs (1997 și 2007) pe care le-am văzut de peste o sută de ori, literalmente de peste o sută de ori. Apropo, oare mai există în lume vreun obsedat de filmele astea două ca mine? Păcat într-un fel că că nu e trilogie, deși nu cunosc trilogie la care ultimul film să nu fie dezamăgitor (nu cred în trilogii, doar bilogii). Filmul este despre un grup de prieteni (aceiași) care merg în concediu. Cred că motivul pentru care îmi place e că mă face să mă gîndesc la ce aș fi făcut eu în vacanță dacă aș fi trăit într-o țară cu oameni normali (în Franța, ce mai) și aș fi dus o viață normală și aș fi avut prieteni, la fel ca-n Friends de altfel.

Ok, să revin, am început să caut și prima mea opțiune a fost, firesc, din instinct, Sudul Franței, un loc unde visez uneori să revin, (n-am mai fost de doișpe ani), dar, după ce-am căutat pe site-urile de gen, și am văzut scorurile, am lăsat-o baltă encore une fois. M-am dat în schimb pe google maps ore în șir pînă ce aproape m-am săturat. Asta a fost una din locurile mele de vis o vreme, pînă ceva s-a schimbat în mine acum cîțiva ani, mi s-a schimbat un comutator mental și am început să urăsc lumina puternică. Voiam să merg cred pentru că mi-era dor, și atît. Dar, mi-am zis, trebuie să ies undeva din țară, în fond e unul din dezideratele pe care mi l-am propus la începutul anului (măcar pe ăsta să-l realizez). Opțiunea imediată, și cea pe care-am ales-o de fapt, este Florența. Și Toscana. Așa că mi-am luat ghidul Lonely Planet, am citit forumuri și, da!, mi-am făcut rezervări pentru nouă nopți în prima jumătate a lui iulie. Însă apoi mă gîndesc că poate m-am cam pripit. M-au năpădit gîndurile negative, care mergeau chiar spre panică. Ce să fac acolo? Nu mai bine stăteam acasă să mă odihnesc de exemplu? De atunci sentimentele mele fluctuează. OK, am nevoie să fiu puțin singur, am nevoie de civilizație, de cultură, să văd oameni relaxați, poate mă apropii și de literatura italiană (care literatură? între Commedia del Arte și Umberto Eco nu prea știu pe nimeni) și poate că am nevoie și de o schimbare de decor. Pe de altă parte, mă gîndesc că e prea mult, prea obositor să mă deplasez prin Toscana, să schimb trenuri, autobuze, avioane. Alteori mi se pare prea puțin fiindcă nu cred că voi apuca să văd o bună parte din Toscana, zona de est de exemplu, sau satele medievale care mi se par cam izolate. Dar jocurile sînt făcute. Mai multe mai încolo.

Poluări

În fiecare noapte jumătatea de Nord a Timișoarei este învăluită de un miros de cauciuc ars care provine de la fabrica de anvelope Continental. Nu poți dormi cu geamul deschis, nu poți nici măcar să aerisești. Lumea se plînge, însă primarul (susținut în campanie de respectiva companie) spune să nu exagerăm fiindcă s-au făcut măsurători care nu arată depășiri ale nivelelor de noxe admise. Chiar atît de proști ne consideră să credem în rezultatele măsurătorilor? Iisuse! De parcă nu știm în ce țară trăim. L-am văzut într-un reportaj la știri cum făcea mișto (deh, ca românul) de o locuitoare (bogată, dintr-un cartier de case) din Dumbrăvița care se plîngea de miros. Cum s-a ajuns la situația asta? Eu cred așa. Cred că nemții au cumpărat centrul de R&D în automotive de la Siemens, (care s-a săturat după cîțiva ani să lucreze cu românii, lămurindu-se că are de-a face cu amatori în majoritate, inginerași prea tineri pentru un centru de R&D serios), ca să primească autorizare de construcție a fabricii. (lucrurile astea se mai întîmplă, știi?, adică dacă creezi multe locuri de muncă, autoritățile închid ochii la poluare, asta în afară de șpăgi, de care nu mai zic). Eu așa cred că s-a întîmplat. Unde naiba să găsească nemții alt loc în care să fabrice anvelope și ieftine și în interiorul orașului?

Nu știu cine a fost dobitocul care a avut ideea de a monta sirene de tip american pe ambulanțele și mașinile de poliție din oraș. E foarte greu să ții geamul deschis ziua, chiar dacă nu stai sau nu lucrezi lîngă un bulevard. Simți că-ți crapă creieru-n două de la efectul Doppler cînd trece cîte-o mașină din aia. Nu poți nici dormi cu geamul deschis fiindcă te vor trezi la șase dimineața (la care se adaugă mirosul despre care am scris la primul paragraf). Din cinci în cinci minute ești asaltat de o sirenă, ca o antiaeriană mobilă, uneori două și chiar trei simultan. Cred c-au fost importate direct din America, dar oare chiar nu s-au găsit în Europa? Se aud cred și la zece km depărtare de oraș. Și-n Paris se aud sirenele destul de des dar sînt mai discrete, nu în halul ăsta. Sau le-au luat tîmpiții de unde-au găsit mai ieftin, cum a făcut guvernul actual cînd a semnat parteneriatul strategic cu o firmă de telecomunicații chineză ajungînd să fim o țară membră a NATO care-și transmit comunicațiile secrete printr-o rețea de telecom fabricată în China. În fine, revenind la sirene. Poate din cauza asta gradul de nervozitate, de irascibilitate în oraș a crescut în ultimul timp.

Săli de jocuri și case de pariuri în cartier. Nu știu de ce primăria nu se sesizează. Am văzut ce fel de oameni intră într-o casă de pariuri: bărbați, tineri și de vîrstă mijlocie cu o mină de etern-loseri. Ăștia chiar cred că pot cîștiga? Și dacă da, patronul escroc le va da banii? Am și eu niște colegi se servici tîmpiți care mai pariază. Ca și la Loto. Ok, cu loteria e altceva, deși aceasta e clar măsluită. E sinistru să vezi mutre de infractori care stau în fața unei săli de jocuri, îmbrăcați în haine de culori cenușii, vorbind vulgar, iar seara invitînd trecătorii înăuntru.

M-am întrebat deseori cine deține terasele din centru. Unii sînt străini, italieni dubioși care ies cu minori sau minore și pe care-i vezi după orele de pauză, după ora 14, cînd oamenii și-au terminat pauza de masă. Dar am aflat că restaurantul club xxi și cafeneaua symphony, din chiar centrul centrului, lîngă Operă, unde vin turiști și lume bună, sînt deținute de un țigan borît (aceasta nu este o vorbă rasistă). Să-ți mai vină să stai acolo? Însă nu sînt mulți oameni care cunosc treaba asta. Sau terasa viviani, pe lîngă care trec uneori, pline de țărani, e drept, spălați, la cămașă călcată, însă oricît de spălați ar fi, li se vede clar țărănismul analfabeto-îndobidocito-răutăcios în ochii de porc, și-n felul cum vorbesc la smartphone-uri. Am văzut o fotografie în presă cu patronii. Ce mai mutre de șacali! Și cine știe cîte din astea mai sînt în oraș?

Zonele Pieței Unirii, Libertății sînt în starea de șantier de anul trecut. Și nu cred că vor fi gata pînă la toamnă, așa că nu sper că voi mai apuca să beau un frappé pe-acolo. Iar ca să traversezi străduțele din jurul străzii Mercy, Savoya, Blaga trebuie să treci peste podețe fragile de metal și să n-ai vertijuri. Săracii comercianți! Și mi-e ca după terminarea acestor Grand Travaux, să nu se transforme în ceva cu o arhitectură inginerească, fără suflet. În șanțuri sapă pușcăriașii și din cînd în cînd îi auzi cu o voce mieroasă, de undeva de jos, cerînd țigări trecătorilor. Nu înțeleg de ce trebuie cu pușcăriași, chiar nu există oameni liberi care să muncească?

Nu știu, dar parcă se dorește depopularea Timișoarei. Poate ca să continue exploatarea gazelor de șist. Foarte probabil: săptămîna trecută a fost un cutremur, și asta se întîmplă mai des în ultimul timp, de cînd se fac prospecțiuni secrete în zonă (secrete, dar mai răsar uneori prin presa locală). Și atunci mă gîndesc: e cazul să mă mut? A venit momentul să plec undeva?

Întîlniri evitate

Bunicul meu avea în felul lui de a fi o ușurință în a intra în vorbă cu lumea, spre deosebire de mine, care-s un introvertit sută la sută, iar oamenii la rîndul lor îl plăceau instant. Îmi spunea săracu de nenumărate ori să nu mai fiu așa sălbatic, dar din păcate sfatul lui nu s-a prins deloc de mine. Atunci cînd întîlnea să zicem pe stradă pe cineva apropiat de vîrsta lui, intra imediat în vorba cu el, zicîndu-i că i se pare că l-a mai văzut undeva, dar nu mai amintește unde sau că nu-l recunoște imediat. De multe ori descoperea chiar că aveau cunoștințe comune, sau că au lucrat în apropiere (bunicul meu a fost inginer constructor și a călătorit mult în vestul țării cu slujba). Pe vremuri, orașul era cu mult, mult mai mic, în anii cincizeci de exemplu populația Timișoarei era mai puțin de jumătate decît e acum. Ce timpuri! Uneori mă gîndesc că locuiesc într-un oraș prea aglomerat și, ca toate orașele mari, este bolnav, și îmi zic ce bine-ar fi să trăiesc într-unul cu să zicem patruzeci de mii de locuitori, sau chiar într-un sătuc, asta poate deoarece pentru mine, un idealist utopic, imaginea vieții la țară se confundă cu picturile idilice sau cu romanele lui Jane Austen. De fapt cred că nu numărul de locuitori contează ci gradul lor de civilizație, iar aici Timișoara stă ultra-catastrofal de prost. Dar să revin.

Locuiesc în același oraș în care-am și copilărit, lucru care se întîmplă, am observat, destul de rar, și e o caracteristică mai mult a loser-ilor. Nu știu de ce oamenii sînt dezamăgiți uneori de asta, de parcă să pleci dincolo e calea obligatorie pe care un om trebuie neapărat să meargă. Așa era cînd am terminat facultatea, cam toți visau să plece și au cam plecat. Cînd mă mai întîlneam cu unul după un an,doi, mă întreba, foarte mirat: "Cum? Nu ți-ai depus încă actele pentru Canada?". "Ăăă..., nnnu", făceam, dînd din umeri. Provincialism? În fine. Și astfel, vrînd-nevrînd, mă mai văd uneori cu foste cunoștințe, de exemplu foști colegi de școală, profesori, chiar foști vecini. Și atunci se întîmplă un lucru ciudat: îi evit. Monstruos, nu? Ei bine, asta fac. Îi evit. Alți oameni, normal, i-ar opri pe stradă și ar intra în vorbă cu ei, i-ar întreba ce mai fac, cum o mai duc cu sănătatea și așa mai departe. De exemplu o mai văd uneori pe fosta mea dirigă din generală. O scorpie. E înaltă, are părul aranjat la fel, în formă de clopot, merge foarte repede și are un prost obicei ca uneori să treacă pe la prînz prin zona firmei unde lucrez și o văd în trecere cînd ies în pauza de masă, chiar dacă nu ne intersectăm. Odată, cînd veneam de la Poștă (și în ultimul an merg des să-mi ridic coletele comandate de pe bookdespository) m-am intersectat cu ea. Nu știu dacă s-a uitat la mine, dar privirea ei s-a îndreptat spre coletul pe care-l țineam în mînă. M-o fi recunoscut? O fi avut o licăire de amintire că eram grijuliu cu cărțile? Nu cred. Nu știu, cu părul meu rărit în față, puțin încărunțit la tîmple, nu mai seamăn cu copilul de atunci. De fapt în ultimii doi trei ani îmi pare c-am îmbătrînit mai accentuat, am riduri în colțul ochilor care nu mai trec cu un week-end de relaxare. În fine, o consider piază rea: dacă mă gîndesc să merg la o librărie să-mi cumpăr o carte de exemplu și mă intersectez înainte cu cu ea, renunț la idee. Asta e. Superstiție, instinct, un al șaselea simț, nu știu. Mă mai văd uneori cu un prieten din copilărie, dar e atît de adîncit în gînduri încît mă bucur că nu mă recunoaște și că pot să-l ignor. Sau ne ignorăm reciproc? Alteori cu un fost coleg școală, care-l avea pe ta-su agronom și își petrecea vacanțele la țară, slăbuț la învățătură și genul căruia nu i-a lipsit nimic în copilăria petrecută în perioada dictaturii, lucru pe care-l uram. Îl mai văd uneori ducîndu-și copilul la școală. Odată l-am văzut pe partea cealaltă a străzii pe un fost șef de la firma unde lucram. M-am înțeles bine cu el la servici, n-am avut nici o problemă, puteam să trec strada sau să aștept la semafor încă puțin să traverseze, dar am preferat să merg înainte, spre firmă, fiind și un pic în întîrziere, dar oricum. Acum vreo lună, mergînd la servici, (cam toată viața mea în aer liber mi-o petrec de acasă la servici și înapoi și pauzele de masă prin zona centrului) cineva m-a salutat pe stradă, pe nume, m-am întors și am recunoscut un fost vecin de bloc. OK, fiind mereu în întîrziere, nu l-am observat inițial, așa că aici e alt caz. Dar, ca un sălbatic ce sînt, nu m-am oprit să-l întreb, doar m-am întors, dar l-am salutat, era cu o fetiță, fiica lui, cred, m-am oprit o secundă, i-am zis: "A, salut..., salut!" ridicînd mîna și apoi m-am îndepărtat, grăbit. Ok, nu eram chiar prieteni, eu m-am mutat în bloc din clasa I, iar prietenii mei erau în blocul bunicilor (puțin mai departe), dar fiind de aceeași vîrstă, mai vorbeam despre cum e pe la școlile noastre, eu eram la 18, el la 24, apoi la licee. Mda. Acum vreo două luni, nu știu de ce, m-am gîndit la o colegă de liceu (a, da, cred că știu, am văzut pe FB pe cineva cu acealși nume, printr-o cunoștințp comună, era fiica ei cred, pentru că semănau). Ei bine, în mod foarte ciudat, mergînd spre centru, lîngă agenția CFR, mi s-a părut că recunosc din spate pe cineva de aceeași statură, cu o geantă de laptop pe umăr, apoi i-am recunoscut vocea - vorbea la celular, și am văzut-o puțin din profil. Da, puteam să-i atrag atenția cu mîna, dar n-am făcut-o. Nu-mi explic de ce, era (și sînt convins c-a rămas) o fată ca lumea. Cel mai rău îmi pare după o întîlnire cu un unchi. L-am văzut între Bega și Conti, lîngă Ceasul Floral, era cu o nepoată a lui căreia îi era profesor la liceul de muzică. Eram la distanță oarecum mare unul de altul, el era adîncit în conversație, dar aș fi putut să-l salut, să-i atrag atenția cu mîna. Era vară, caniculă, avea pe el cu un maieu gri, nu fiindcă n-avea bani dar îi plăcea să arate uncool. Eh, a trecut, mi-am zis, lasă că ne mai vedem. N-am prea avut ocazia să ne vedem și după vreo patru ani, tot într-o vară, a avut un accident de scooter și s-a dus. Și atunci m-am gîndit la evitarea, ezitarea mea de atunci și m-am simțit și mai prost. Dar nu m-am învățat minte și continui s-o mai fac.

Două apariții

În drum spre servici, într-o dimineață, mereu în grabă, mereu în întîrziere, mergînd pe străduțele dintre blocuri, în fața unei scări, am văzut un poștaș tînăr, foarte tînăr, aș zice, deși nu mă pricep să estimez vîrsta unui om, sub treizeci de ani. Avea părul rar, cu un început de chelie, o frunte bombată, fața alb-rozalie și era destul de corpolent. Purta o cămașă albă iar pe umăr o geantă din care scotea cu o mînă un teanc de scrisori, foarte atent, preocupat și sigur pe el. Mi-am amintit de poștașul pe care-l vedeam în vacanțele copilăriei mele, la blocul bunicilor mei, iar acesta părea o versiune mult mai tînără a lui. Or fi rude? N-ar fi exclus. Părea un om perfect potrivit pentru meseria lui, parcă era născut pentru a avea meseria asta. Într-un dicționar ilustrat la cuvîntul poștaș s-ar putea pune poza lui. M-am simțit pe moment că trăiesc într-un film, cu alți actori, ca și cum viața mea nu e un sequel al copilăriei mele, ci un remake.

Săptămîna asta am fost la un fast food în pauza de prînz și am fost servit de o fată genul emo, machiată strident la ochi, ca Amy Winehouse, dar cu tușe mai groase, ca și cum ar fi purtat o mască, cu unghiile date cu ojă neagră și îmbrăcată, evident, tot în negru. Am comandat și o tartă cu ciocolată, deși nu prea iau de obicei, doar ca să mai stau cîteva secunde în preajma ei. Ajuns înapoi la firmă, m-am uitat la bonul de casă pe care era trecut numele ei. Am căutat-o pe Net (da, uneori fac asta, recunosc - par kinky?) și am descoperit lucruri interesante. A studiat Artele și Design-ul, are la activ cîteva expoziții de fotografie și film și a postat pe youtube o mulțime de videoclipuri stranii care-o au ca autor. Într-una din fotografiile ei, un tînăr cu figură de prinț Shakespearian, citește, cu o palmă deasupra alteia, stînd la o masă pe care mai află o călimară, cîtvea cărți, o portocală, un măr, un ceas de buzunar, citind, dintr-o carte cu paginile violet iar lîngă el o pisică neagră stă pe calorifer privind în sus pe geamul deschis de unde vine lumina. Într-unul din videoclipuri dansează singură pe podeaua albă  într-un sală de expoziție cu tablouri viu colorate pe pereții albi, într-un costum de balerină, pe o melodie de tango. În altul, (intitulat Conspirație) o vedem tot într-un costum de balerină, filmată din spate, în fața unui geam prin care se întrezărește un bloc și răsăritul soarelui. Însă cele mai multe videoclipuri consistă în viziuni eterice, apariții ectoplasmice, în alb-negru, pe un fond de muzică electronică fără percuție. Unele motive recurente: ochii ei, un ceas cu numere romane, scris, filmări cu încetinitoul, o atmosferă de parcă a explodat o bombă atomică. Nu pot spune că înțeleg ceva, că văd în ele o logică anume sau o narativitate (sub unul din ele de exemplu scrie: ideea de timp și spațiu prăbușit, relația dintre memorie și trecerea timpului) dar îmi plac prin însăși stranietatea lor.

Paysans

Neagu Djuvara scria undeva pe la finalul "Istoriei Românilor..." că unul din motivele decăderii țării este strămutarea rapidă a oamenilor de la sat la oraș, fenomen în masă care s-a produs după ce-l de-Al Doilea Război Mondial. Sînt perfect de acord. Țăranii au distrus bruma de civilizație existentă și continuă s-o facă. Nu știu dacă prostia exista în ei dinainte sau i-a făcut așa caracterul slab de prost crescuți ori contactul cu o civilizație pe care n-au înțeles-o și nici n-o-nțeleagă în toată viața lor care le-a mai rămas de trăit. Au venit la oraș, dar nu s-au civilizat absolut deloc, nici cei care au făcut facultăți, nici cei care au ajuns profi universitari (majoritatea profilor pe care i-am avut la facultă erau, sau cel puțin păreau, țărănoi strămutați), nici funcționari-de-stat (șpăgari și veșnic nevrozați), nici doctori-care-nici-nu-se-uită-la-tine-dacă-nu-le-dai-bani, nimic nu s-a prins de ei. Au intrat la facultăți și au fost promovați pe baza originii lor "sănătoase". Iar nativii din oraș erau "săriți" de la împărțirea de apartamente de la întreprinderile unde lucrau, de aici și expresia peiorativă care se dă termenului de "țăran" și deci de aici și ura. Ce să mai zicem de țăranii proletarizați, o categorie și mai periculoasă? Însă ce e și mai grav e că și-au educat prost copiii (evident). Așa că nu doar generația lor e îndobidocită și împuțită și îmbîcsită, ci o parte din proasta creștere s-a transferat (desigur) și generației următoare, mulți din cei născuți în anii șaptezeci, optzeci și care au rămas în țară (cei care au emigrat au făcut-o și pentru că s-au săturat de țărani), și asta într-o așa măsură încît aceștia vor să se întoarcă la țară, fiind obsedați de achiziția de case și terenuri, vrînd să refacă poveștile din copilărie pe care le-au auzit de la părinții lor proști, trăind după un ideal de vis american care nu mai există demult, pe care l-au văzut în filmele vechi și ieftine la posturile de televiziune comerciale, și desigur că n-au auzit de inversarea demografică, care a apărut de vreo două decenii. Din partea mea, le doresc să-și ia case cît mai departe de oraș, să se ducă-n pizdele mamii lor cît mai departe de Timișoara, să ne le mai văd mutrele de șacali prin orașul meu. Poate că unii din generația Y vor mai reuși să schimbe ceva. Am oarecare speranțe în Generația Y, am observat... Și-n Franța a fost o mutare a populației, într-o proporție mai mică, dar la ei fenomenul e mult mai atenuat, la ei există chiar există o Conștiință Națională (ei au probleme acum cu emigranții, ca și toată Europa de Vest de altfel, să vedem cum le rezolvă). Și încă ceva: țărani mai există, orașul e plin de ei, încă mai sosesc, țara are rezerve mari de țărani care se mută aici. Cu greu ai loc de ei. Nu poți face un țăran proletarizat (nici unul aflat la generația a doua, mai spălat) să citească o carte. Am văzut un țăran care a intrat cu copiii într-o librărie, cu o geantă mare, și a întrebat dacă au rechizite și pe cînd ieșea le-a spus copiilor: "ia uite cum stau cărțile aici, he-he, poți să te plimbi printre ele ca pe stradă". La toate joburile pe care le-am avut toți colegii vorbeau despre copilăria petrecută la țară - mi se părea groaznic și cînd le spuneam părerea asta își luau un aer disprețuitor, așa, de: "eh, ce știi tu?". Nu e club sau bar în care să recunoști cîțiva țărani sau fii-de-țărani-proletarizați măcar după cum se îmbracă, dacă nu după cum vorbesc. Îi vezi prin nu doar în Piața 700, sau Maria, sau în stațiile de tramvai care duc la Gara de Nord, ci și-n Centru, în cartiere... Mai greu e la servici, că te mai împiedici de un țăran-corporatist sau fiu-de-țăran-proletarizat-devenit-corporatist, dar n-ai încotro.

Docktorații

Două lucruri m-au contrariat cel mai mult cînd am intrat la facultate, acum mulți-mulți ani: în primul rînd nivelul moral foarte scăzut al profilor și apoi atmosfera ca de congregație mai degrabă meșteșugărească decît academică din amfiteatre și sălile de seminarii. Imaginea mea vis-a-vis de un prof universitar era aceea de model, un cunoscător al tuturor secretelor domeniului, un om care s-a sacrificat ca să învețe pe rupte ca să ajungă acolo. Ok, poate așa o fi și fost, dar cred că sacrificiile i-au dezumanizat, i-au înrăit pînă la urmă. Oricum, nu mi-a trecut deloc prin minte c-aș putea ajunge vreodată să lucrez acolo, și, sincer, nici nu mi-aș fi dorit, la ce salarii mici erau pe vremea aia (pe atunci, în anii nouăzeci, eram cam materialist, și aveam idei de dreapta, chiar dacă nu prea știam clar ce-i aia). Țin minte că odată, prin anul doi, la un curs, un profesor (cel care era considerat un fel de părinte spiritual al secției) ne-a spus că va face tot posibilul să ne împiedice să intrăm la doctorat sau să facem cercetare, șamd. Ne-a zis cam așa: "dacă veți veni la mine, eu am să mă prefac ocupat și am să vă chem altă dată, cînd știu că n-am să fiu aici. Și tot așa, pînă am să vă descurajez și o să vă lăsați păgubași." Eram prea timid pe atunci ca să-i fi spus ce mi-a venit pe limbă, că rolul școlii nu e de a încuraja dezvoltarea individului, în nici un caz de a demoraliza, de a stinge în noi orice pasiune, orice licăire de cunoaștere? Dar mi-am zis, ei lasă, cui îi pasă ce zice ăsta? Nu vreau eu să iau job-ul nimănui, las' să-și aducă pe cine crede el. Îmi amintesc odată, în timp ce veneam spre casă, un coleg era nervos pe șeful de an care îi peria pe profi și drept urmare lua note mari. I-am zis că n-are rost să se enerveze, și el mi-a răspuns, "cum nu? îți dai seama că el va ajunge să lucreze aici și tu trebuie să-ți cauți cine știe pe unde?". L-am asigurat că n-am nici cea mai mică intenție de a lucra în Universitate și așa și era. Sincer. În fine, nu știu cum au fost aleși/propuși cei pentru burse în străinătate (s-au promovat ei înșiși? - nu i-am întrebat) la finalul facultății, dar din cei trimiși (au fost vreo patru), nici unul nu s-a mai întors. Toți au folosit oportunitatea de a ieși din țară ca pe-o trambulină de a ajunge "dincolo" (pe atunci nu te puteai duce în Occident fără viză). Mie unuia mi se părea, și mi se pare și acum, la distanță mare de timp, un lucru total nedemn, dar în fine, la cîte cazuri asemănătoare am văzut mai apoi în carieră, la cîți colegi de servici care-și pupau în ms-dos șefii ca să-i trimită în delegații de luni de zile în străinătate, cu diurne grase, și cînd se întorceau, își dădeau demisia zicînd că și-au găsit de lucru acolo, eh, ce să mai adaug?

Nu demult am fost la susținerea tezei de doctorat a unui coleg. Șeful comisiei era un tip de la București, un bătrînel anacronic, care arăta ca decupat din emisiunile științifice de prin anii cincizeci-șaizeci. Prăfuit, cu ochelarii ca Arthur C. Clarke, un om care parcă a trăit toată viața în mediul academic, nu ți l-ai fi imaginat în altă postură. Discursul lui de final suna cam așa: "Mă bucur să văd că și aici, în acest colț îndepărtat al țării, se face cercetare la un nivel de vîrf și că Timișoara este pusă la curent cu cele mai recente descoperiri în domeniul...", etc. Pfuaai! Măi, dacă nu era vorba de un coleg de-al meu de servici, nu știu ce-aș fi făcut, da' așa-mi venea atunci să sar pe geam, înțelegi ? (ușile erau închise, din ce-mi amintesc).

Discutam mai deunăzi cu un coleg care e-n ultimul an de doctorat. E mai mic ca mine și la o altă facultate, a și ținut cîteva ore ca asistent și mi-a povestit despre cam cum mai e acum în mediul universitar. În primul rînd, există bani. Ești plătit bine dacă ești la doctorat. Dacă nu-l iei însă, trebuie să returnezi toată suma pe toți anii. Și așa sînt unii care se înscriu doar să încaseze banii, nu fac nimic doi ani și apoi dispar. În rest poți participa la orice conferințe vrei în străinătate (și nu sînt deloc puține), Universitatea-ți decontează totul. Articolele pe care le scrii, cîteva pe an, oricum nu le citește nimeni, doar profesorul își trece numele ca și co-autor/coordonator. Mi-a mai zis că-n ultimii zece ani s-au produs doctori pe bandă rulantă și că e un lucru îndeobște acceptat că nivelul lor e foarte scăzut. (Aici nu mi-e clar de ce. Trebuia să vină rapid un schimb de generații? În fine.) Mi-a mai povestit și altele, nu vreau mai scriu acum, că s-a făcut tîrziu și mă duc să mă culc, dar concluzia e că este o delăsare și lehamite generalizată, cam ca peste tot în România de altfel.

Interese dispersate

Mă interesează atît de multe lucruri încît simt că mă împrăștii într-atît de multe direcții și nu mai înaintez nicăieri, cu alte cuvinte staționez în viață sau în cel mai bun caz bîjbîi și mă învîrt într-un labirint de pasiuni temporare, multe din ele fiind la nivel de concepte intelectuale, nu activități și în nici un caz materializate fizic. Oare asta e viața, un labirint? Nu ajung să mă specializez în ceva, să aprofundez sau să transform acel ceva într-un hobby al meu, care să mă definească, fiindcă imediat un alt curent mă atrage spre altceva, mă poartă în altă parte și o vreme dispar din vechiul loc, ca-n desenele animate în care personajul fuge atît de repede din scenă încît îi rămîne pălăria pe loc și abia mai apoi i se vede mîna prin cadru înșfăcînd-o. Trec des de la o pasiune la alta, de la un domeniu la altul, dintr-o cameră mentală la alta, deși în fiecare zi citesc cîte ceva din toate celălalte domenii. Nu știu ce mă face să comut așa de la un subiect la altul. Poate un articol mai consistent, un film sau cel mai des, cred, o carte. Viața e prea scurtă ca să cuprinzi toate subiectele care te pasionează și simt că timpul fuge prea repede, lucru universal acceptat în zilele noastre la toate vîrstele. O listă: cărți, scris, literatură, filme franțuzești, filozofie, Franța, Paris (în special Parisul de odinioară), utopie, benzi desenate, urbex (urban explorer), diorame, pictura impresionistă, folozofia antică, cărți, mașini vechi, anii cincizeci, șaizeci și șaptezeci în Europa de Vest, urbanism, planificare urbană, science-fiction, cultura pop, trenuri, yacht-uri, țărmul mării, insule, civilizația franceză și engleză, epoca jazz-ului, hippie, timpul, începuturile creștinismului, ezoterism (creștinism interior, sufi, etc.), fizica atomică, echipamentele NASA și ESA, haiku, spectacolele burlesque, jazz, campionatul european și mondial de raliuri, rally raid-uri, cursa de la Le Mans, reviste color cu articole lungi care suprind spiritul timpului, librării, vinuri, avioane mici, Italia și Anglia rurală și a micilor orășele, faruri, telescoape, hărți. Unii spun că dacă-ți vei așterne pasiunile, intersele, hobby-urile, obsesile pe hîrtie (hîrtie, nu electronic) și le unești vei observa un sens, o logică. Dar în cazul meu totul mi se pare prea dispersat, sau... hm, de fapt nu știu, trebuie să le trec întîi pe hîrtie.

Ado în oglindă

Luna aceasta am atins iată și vîrsta asta pe care nu-mi vine să cred c-o am. Uneori mă întreb dacă nu cumva visez și dintr-un moment în altul aștept să mă trezesc și să am ... nu mai știu exact cînd mi s-a oprit ceasul, probabil cînd am terminat facultatea și am început să lucrez, sau în ecartul dintre joburi de acum o duzină de ani. Nici nu arăt și nici nu mă comport și în general nu sînt cum mă gîndeam c-am să fiu cînd eram copil sau mai tîrziu în facultă ori în primii ani de carieră, în care tot așteptam ca ceva să se întîmple, nu știu ce, ceva extraordinar, ceva care însă n-a mai venit. În interior mă simt tot ca un adolescent, deși în societate încerc să ascund asta, ca de exemplu faptul că luna trecută mi-am cumpărat două mașinuțe de fier la scara 1:24 sau că îmi place să citesc benzi desenate și că ascult muzică pop și sînt extrem de fascinat de diorame de trenulețe. Nu doar că nu sînt însurat, și că nici n-am copii și cred că lumea consideră că la vîrsta mea asta e grav, dar sînt și timid cu fetele care-mi plac, nu am un job extraordinar, nu mă prea omor cu munca. Nu sînt manager ca majoritatea foștilor mei colegi și n-am nici o ambiție în privința asta, stau tot la două camere într-un bloc comunist și nu vreau să stau la casă, nu privesc cu ochi buni obsesia concitadinilor mei care vor să stea la case. Din partea mea toți țărănoii să se mute la case repede și cît mai departe de Timișoara și să lase orașul pentru oameni civilizați. Nu cîștig rău pentru zona asta, nu degeaba-mi fut creieru' zi de zi la servici, și nu suficient pentru a-mi lua ceva mare, gen apartament mai mare sau mașină (nu că mi-ar lipsi). Cum spunea Pip în la finalul Marilor Speranțe: lucrez destul de mult ca să am un trai decent. Nu am nicio ambiție să mă depășesc. N-am citit așa de mult (trebuia să fi citit pînă acum vreo trei mii de cărți - nu-s sigur c-am atins nici o treime din atît) așa că nici cult nu sînt, nici de călătorit n-am călătorit, decît în Franța și acolo mai ales prin Paris. Am probleme de concentrare din cauză că visez cu ochii deschiși. Asta mi se întîmplă și cînd citesc o carte de exemplu, atenția fiind-mi deturnată de dezvoltări ulterioare a acțiunii iar unele simboluri pe care le întîlnesc acționează asupra minții mele ca madlena lui Proust. Am și probleme de comunicare, cred că din cauză că oamenii cu care discut nu se pot concentra la o conversație și atunci nici eu nu mai sînt interesat dacă au înțeles ce vreau să le spun sau nu. Lucrez într-un mediu total anti-intelectual, anti-artistic, anti-viață (robotizat). N-am văzut niciodată pe nici unul din colegii mei la Cărturești de exemplu, însă pe plan personal sînt mai "realizați" ca mine. Proști dar fericiți, idealul manipulării sociale. Nu mă îmbrac la sacou, deși am vreo două, e drept că la servici n-aș avea unde să-l port, nu mă duc prin baruri sau cluburi, cum visam cînd eram ado, iar terasele din oraș le disprețuiesc. Viața mea e împărțită între servici (unde mă cam simt ca la școală: rapoarte pe care trebuie să le dau și să scriu, etc.) și casă. Acasă mă simt prea obosit ca să mai fac și altceva, nu înțeleg cum Dumnezeu alții mai pot să mai dezvolte o pasiune (poate apelează la iarbă sau au fizicul mai puternic). După ce m-a lovit boala la sfîrșitul anului trecut, m-am mutat la ai mei și în prima parte a anului acesta am ținut un regim alimentar extrem de dur (acum sînt bine; adică ultima oară cînd mi-am făcut analizele, în iunie, eram bine). Anul ăsta mi-au apărut mai multe fire de păr alb ca niciodată. Cînd mă uitam în oglindă la început credeam că sînt fire de păr blond (am fost foarte blond în copilărie) și m-am bucurat, apoi dîndu-mi mîna prin păr am văzut că-n interior începea să încărunțească. Asta se întîmplă tuturor colegilor mei de fapt, și celor mult mai tineri ca mine. Părul continuă să-mi cadă și privirea mi-a slăbit. Cei de vîrsta mea arată toți rablagiți rău, șifonați ca niște rufe scoase de la centrifugă. Mulți din cei mai tineri ca mine arată mai rău. Nimeni nu-mi dă vîrsta asta. În ciuda a toate astea, nu mă simt chiar prost. Nu știu unde mă îndrept și nu văd nici o ieșire din șablonul sau poate mai exact spirala asta, dar asta mi-e viața. Chiar dacă n-am făcut nimic, trăiesc prin cărțile pe care le citesc, prin filmele pe care le văd. Da, în peștera lui Platon. Mă simt uneori ca într-un uriaș clopot de sticlă care include orașul, ca într-o poză cu o colonie spațială pe care-am văzut-o odată într-o revistă SF, despărțit de viața exterioară, adevărată. Am eu niște planuri, deziderate, pe care însă nu reușesc să le pun în aplicare. Probabil îmi lipsește ambiția și încrederea în mine însumi. Nu cred în relațiile cauzale. Adică dacă știi cauza nu înseamnă că ai și soluția. Cu alte cuvinte cred că se poate rezolva o problemă fără a-i știi exact cauza. Cumva se poate. Dar nu dețin cheia, know-how-ul. Am citit și cărți de spiritualitate, de la ezoterism la Deepak Chopra, dar cred că singurul lucru să-i zic cîștigat e că n-am luat-o razna și m-am ținut pe linia de plutire. De fapt poate că în viață trebuie s-o iei razna uneori, să te pierzi ca să te poți regăsi, nu știu unde-am citit asta sau dac-am citit-o undeva. De fapt, într-un fel sînt un rătăcit, mă aflu într-un punct mort al traficului, într-o mlaștină la marginea unui fluviu și privesc la vapoare, un naufragiat al vieții, visînd încă la voiaje îndepărtate, ca un adolescent.

Insula pustie

Mi-am pus și eu, deseori, întrebarea: ce cărți aș lua în primul rînd cu mine pe-o insulă pustie, cărți pe care le-am citit și mi-au plăcut sau cărți pe care aș vrea să le citesc dar încă n-am apucat sau dacă și-și, în ce proporție? Am observat că toți cei cărora li s-a pus întrebarea asta, prin diverse interviuri, au ales prima variantă. Însă există atît de multe cărți pe care-aș vrea să le citesc, tone, încît mi se pare că ne aflăm pe un munte de comori literare, unele pe care le știm și altele pe care nu le putem descoperi fiindcă n-avem timp, preferînd în loc de asta să ne uităm la teleu, sau să frunzărim Net-ul. Așa cum coralii crează o insulă, am putea crea o insulă numai cu cărți. Sau am putea-o umple cu cărți. E incredibil cît de puțin apuc să citesc într-un an, asta în condițiile în care sînt plecat de acasă (doar?) nouă ore pe zi, însă pe de altă parte e drept că nici măcar n-am viață de familie. Sînt un mare-mare loser. Nu știu nici cînd și nici dacă am s-apuc să citesc ceea ce aș vrea. Nu, nu-mi fac planuri exacte de citit, nici liste pe goodreads, am destule planuri la servici și-n plus asta m-ar face să mă simt ca la școală, ceea ce ar strica tot farmecul. Așa că... oh, nu știu. Cred c-aș lua cu mine o mulțime de cărți, atît cele preferate cît și din cele pe care intuiesc că aș cam vrea să le citesc odată și-odată, mai mult din acestea din urmă, fiindcă am totuși speranțe mari. Dar mă mai gîndesc și la cum aș putea ține pasul și cu ceea ce apare între timp. De fapt poate că ăsta-i și șpilu' cu întrebarea asta, dorința asta de auto-izolare aflată în fiecare din noi. Ne declarăm depășiți și atunci dorim să ne retragem undeva. Ce-ar fi dacă nu s-ar mai crea opere noi și omenirea ar trebui să trăiască doar din ceea ce s-a creat în trecut? Să zicem că ar fi un cataclism cosmic, undeva, care ar radia pe Pămînt și care-ar face ca oamenii să devină sterili din punct de vedere artistic? Ar fi o asta o mare pierdere, sau am putea trăi bine-mersi, avînd astfel prilejul de a ne redescoperi comorile din trecut, și nu neapărat doar din trecutul îndepărtat (au contraire!), pe care, în viteza în care trăim, l-am ignorat? Dacă e adevărată ideea că creativitatea nu e originală, ci totul ține de influențe, de mimetism, cum spun unii, atunci am putea foarte bine să citim de exemplu doar ceea ce s-a scris pînă acum. Măcar pentru un an sau doi, pînă trece cataclismul. Pînă ne reîncărcăm bateriile. Deși nu cred că asta (retragerea pe o insulă) ar fi neapărat o opțiune temporară, nu? Poate deveni o opțiune de viață. De ce nu? Cu timpul, obosim să luptăm cu relele din societate, cu prostia umană și dacă lucrurile continuă tot așa, dacă societatea continuă să involueze, izolarea poate deveni cu timpul dezirabilă. M-a întrebat odată o prietenă (de fapt o potențială prietenă, fiindcă pîn' la urmă n-a ieșit nimic) "ce ți-au făcut oamenii?". Eram la a doua sau a treia întîlnire și tocmai îi spuneam despre oamenii pe care-i cunosc și pe care i-am cunoscut și mi-am dat seama că devenisem peste măsură de defensiv cînd aduceam vorba de ei. De parcă rolul societății e să te împingă-n jos, cu capul sub apă. Ok, știu ce poate face un colectiv de oameni, la NASA de exemplu, care au trimis oameni în spațiu și așa mai departe. Dar eu nu lucrez la NASA. Și peste tot unde-am lucrat am întîlnit oameni ... cum să spun, nu proști (deși majoritatea erau și sînt imbecili), dar parcă hipnotizați de media și de consum și de posesia de obiecte. Poate și eu arăt așa, de departe. În fond, la servici nu-ți exprimi adevăratul eu, de asta și evit cu strășnicie să-mi etalez pasiunile. Doamne ferește! Profilul de FB este share-uit doar cu cîțiva prieteni. Nu știu cum pot unii să-și facă sute de prieteni. Odată mi-am făcut public contul de Twitter și i l-am share-uit cuiva în care credeam că am încredere, dar nu m-am mai simțit în siguranță după aia, tot felul de comentarii care nu mă făceau să mă simt bine. Și totuși nu mi-ar plăcea să stau într-o suburbie-dormitor, cu vecini multinaționali ambițioși și goliți de spirit și obosiți cronic. Îmi place să văd oameni pe stradă, oameni civilizați. Din păcate nu prea văd civilizație, nu în ultimul timp, iar speranțele într-o îndreptare a lucrurilor scad pe zi ce trece. OK. De fapt nu cred că mi-ar plăcea să stau chiar pe o insulă pustie ci mai degrabă, undeva la malul mării sau pe o insulă populată, mai aproape de civilizație. Să am cîțiva vecini, să merg la piață, să conduc o camionetă, fie ea și rablagită, de fapt cu cît mai rablagită cu atît mai bine, mi-aș lua un cîine, aș cultiva plante, fructe, legume, și preferabil mi-aș dori să am acces la Internet. De căsătorie nu cred c-o să fie vorba vreodată, dacă n-a fost pînă acum, și nici nu mai sper, așa că ce pierdere ar fi? Poate-aș avea timp să scriu, și aș putea trăi din scris, și mi-aș putea împlini visul. Dacă nu, măcar m-aș odihni, aș medita, și m-aș duce o dată pe an la Paris. E un plan de pensie? Nu, și dac-aș avea bani cred c-aș pleca imediat.

Angst închis

Deși pînă atunci aici în țară îi vedeai planînd alandala prin viață, ca niște frunze purtate de vînt, odată ajunși dincolo își fac automat planuri. Deodată, totul li se pare clar, propria lor viziune asupra ceea ce au de făcut se limpezește. Lucrează, își fac o casă, își iau mașină, totul se învîrte în jurul banilor și carierei, dar, mă rog, e și asta ceva. La mine a fost altfel. Eu mă simțeam și mai rătăcit ca aici, nu știam ce-i cu agitația din jurul meu, parcă totul se mișca pe fast-forward, deși oamenii erau mai relaxați, nu știam de ce sînt atît de multe lucruri extra-servici pe care trebuie să le rezolv, de ce pierd atît de mult timp chiar cu cele mai mărunte lucruri (cumpărături, navetă, ambuteiaje, facturi), de ce nu mai am timp să citesc. Noaptea adormeam greu, stînd pînă tîrziu în întuneric uitîndu-mă pe geam la blocurile cu mii de luminițe din Défense. Aveam trac de fiecare dată cînd mergeam la servici. Totul mi-era străin, chiar și sunetele mașinilor. (Nu ținutul e străin, călătorul e străin, spunea Robert Louis Stevenson.) Vedeam oameni civilizați în jurul meu, în metro, în autobuz, pe stradă, dar nu aveam cum să comunic cu ei, îi vedeam pe fiecare în lumea sa, ca înconjurat de o bulă străvezie. Odată, într-o seară, într-una din lungile mele plimbări, mă aflam pe Blvd. Saint Germain și am trecut pe lîngă o vitrină și apoi mi s-a părut că nu-mi văd reflexia. Am mers mai departe vreo duzină de pași, dar treceam pe lîngă o clădire de beton, fără vitrine, și m-a cuprins așa un fel de nerăbdare și curiozitate amestecată cu panică, mă gîndeam, poate eram un vampir, poate am murit și eram de fapt o fantomă. Așa că m-am întors. Sper că nu m-a observat nimeni cînd mă priveam în reflexie. Dacă ne-am putea vedea în trecut ca într-un film, mi-aș dori să văd scena asta de undeva, s-o derulez. Poate-aș înțelege mai bine ce am simțit atunci. Nu mi s-a părut că arăt diferit de băștinași. Mă încadram în peisaj perfect. (Asta s-a întîmplat vis-à-vis de 'Musée des lettres et manuscrits'.) Singurele momente faine le trăiam în serile de week-end cînd reușeam să mă simt un pic mai degajat și să simt Parisul mai familiar. Atunci mi-am făcut și unele cunoștințe, să le spun prieteni. Ce ușor intră în discuție acolo oamenii cu tine! Femei și nu numai, oameni de toate vîrstele. Evident că întotdeauna alții erau cei care intrau în vorbă cu mine. În Timișoara nu te bagă nimeni în seamă, aici se pleacă de la prezumția că orice necunoscut singuratic este potențial periculos (și eu am impresia asta, aici; poate așa este în general peste tot), acolo însă parcă e considerat interesant. În fine. Abia însă după ce m-am reîntors în țară am început să-mi fac și eu planuri. Aveam un servici, abia acum realizam asta, cît-de-cît stabil, plătit destul de bine, deși tot rămîneam fără bani la sfîrșitul lunii deoarece îi cheltuiam copios pe cărți (comandate de pe Amazon), reviste, dvd-uri și pe călătorii în străinătate, mi-am luat un apartament în rate, l-am pus la punct (tot în rate), aveam și doi-trei colegi cu care ieșeam prin oraș și încercam să atragem în cercul nostru și pe alții (n-am reușit) și cu care mergeam prin cluburi de noapte, am început să ies cu cîteva fete, deși nimic de durată, cum plănuiam de fiecare dată la începutul unei relații. Nu realizam că pierd de fapt timpul. Apoi totul a devenit nebulos, odată cu goana timpului, prietenii au plecat în Vest și alții noi nu mi-am putut face printre yupiștii ahtiați de case și gadgeturi și cu creierul golit. Și acest angst îl regăsesc iată, acum, aici. Și ce fac? Mă plimb prin acest mean old town și tot simt mă simt la fel ca atunci. Mă plimb și prin locurile unde-am copilărit cu gîndul să mă reconectez cu ceva pierdut, dar în afară de un fel de nostalgie și de un sentiment al ratării nu rămîn cu nimic. Cercul s-a închis în jurul meu. Timpul m-a prins în capcană.

Complexe lingvistice

Este într-adevăr engleza o limbă mai flexibilă, s-a dezvoltat mai mult de-a lungul timpului, a devenit mai bogată din cauza folosirii ei la scară universală și a multitudinii de afluențe, sau e doar o părere, o impresie a mea, falsă? Asta e o întrebare pe care mi-o pun uneori, cînd văd ușurința cu care se exprimă scriitorii de limbă engleză. În ultimul timp, din cauză că-n general cărțile care mă interesează nu le găsesc și în traducere și în plus toate site-urile românești sînt ultra-catastrofal de proaste, citesc mai mult în engleză decît în română. A, și în franceză, desigur. Și de fiecare dată cînd încerc să traduc mental ceva din engleză, caut mai degrabă echivalentul în franceză, unde parcă sună mai bine. La fel de ciudat e cînd vezi cîte cuvinte seamănă în franceză și engleză! Totuși există cuvinte, expresii care-mi par intraductibile (outdoorsy, care mă obsedează) pierzîndu-și un pic din sens prin traducere. Din nou mă întreb, nu cumva asta-i părerea mea, vina mea de fapt, fiindcă nu găsesc cuvîntul corespondent, le mot juste în română. Engleza, cu multele ei verbe cu particulă adverbială, cu multele ei cuvinte compuse, îmi pare totuși mai naturală, mai fluidă. Construcțiile ei gramaticale îmi par că se mulează pe o arhitectură mai simplă, dar în același timp mai flexibilă. Evit de fiecare dată englezismele, am văzut ce caraghioasă era o colegă care le folosea pe scară largă, folosind desigur expresii luate din filme ("I mean, come on, guys!"). Dar trebuie să recunosc că unele expresii sună mai bine în engleză, sau, altfel spus, în română sună prozaic. Deși în fond am auzit destule englezisme și-n Franța (cool).

Apropo, deși sînt francofil, limba mea preferată e italiana. E atît de melodioasă! Cînd ascult piese în italiană, canțonete, festivalul de la San Remo, ah, simt că mă ung la inimă, deși nu înțeleg toate cuvintele, doar pe ici pe colo. Cînd îmi arunc o privire pe un text în italiană, îi remarc imediat muzicalitatea, iar textul parcă-l percep, îl înțeleg la un nivel subliminal, nu știu cum să spun, de parcă îl știu de undeva (altă viață?) și pare codificat cu un cod simplu, dar pe care momentan nu mi-l amintesc. Dac-aș avea timp aș învăța italiana. De fapt poate voi avea timp, dacă firma la care lucrez va da chix, cum tot zic unii că se va întîmpla, și voi ajunge în șomaj. În fond e singura limbă în care nu cred c-aș avea accent, și nu s-ar mai uita ciudat oamenii la mine în Occident dac-aș vorbi italiană. I-am spus că sînt din Italia unei vînzătoare surîzătoare de la BHV, care m-a întrebat din ce țară sînt (mi-am cumpărat un carnețel - notebook, vezi?, sună mai bine în engleză) (da, bine că nu m-a întrebat mai multe, m-am prefăcut grăbit și era aglomerație). Sînt convins că ar fi avut altă reacție dacă i-aș fi spus că-s român. Deși nu par român. Fizic, mă integrez bine în peisaj în Occident. În aeroporturile din România, lumea mi se adresează în engleză by default. În fine. M-am gîndit deseori să-mi creez o identitate falsă. Și să mă stabilesc în Occident, departe de țara asta (am ochit cîteva locuri, spot-uri). Și nu numai asta. Chiar și începînd de acum. Ce-ar fi să spun noilor cunoștințe că-s divorțat de exemplu? Avînd vîrsta mea și fiind neînsurat pe deasupra, îți poți atrage ușor oprobiul social. Așa că m-am gîndit c-ar suna mai bine.

À la rentrée

C'est la rentrée și ca-n fiecare an în perioada asta citesc cu nerăbdare pe site-urile franceze secțiunile dedicate cărților, downloadez reviste, ezit între a-mi cumpăra Lire-ul sau Le Magazine Littéraire, mă entuziasmez răsfoindu-le (nu citesc toate secțiunile, îmi place mai mult să le răsfoiesc și să citesc de ici-colo, fără o anume ordine) și mă gîndesc c-aș vrea să fiu acum în Franța (n-am fost niciodată în luna septembrie, de altfel nici în octombrie sau noiembrie, sînt trei luni care lipsesc din educația mea), să am cu cine discuta și împărtăși acest sentiment, să chibițez, să aștept decernarea premiilor literare, să mă duc la lansări de carte, la întîlniri cu scriitorii, etc. Să trăiesc pe viu același obicei care există în Franța de zeci și zeci de ani. Și asta-mi face de fiecare dată o și mai mare poftă de citit. Și atunci ce-mi rămîne de făcut? Îmi comand cărți de pe Net. De unde altundeva? Ce pot să-mi (mai) iau din librăriile de la noi? O scurtă răsfoire a siturilor editurilor din RO mă dezamăgește, la fel ca mersul prin librării, care poate deveni de-a dreptul deprimant, nu doar aici, în Timișoara, la marginea țării, unde civilizația e subțiată ca o felie semi-transparentă de cașcaval. (Banatul e un fel de deșert cultural, o Californie, însă fără Hollywood, desigur.) Cărți publicate doar fiindcă sînt traduse gratuit, sponsorizate de diverse instituții culturale, și promovate tot de ele. Un mod dubios de publicare, nu? Ei bine, aici asta-i norma. Nu mă mir că la noi nu se citește. Aiureli non narative, supra-împodobite cu cuvinte, adjective, adverbe, un amestec de vis și realitate, care nu duc nicăieri, eșuînd într-un cul-de-sac. Din motive financiare, nu-mi comand cărțile cu modul de livrare expres, astfel că-mi ajung atît de greu! Ultimele colete mi-au luat aproape trei săptămîni să-mi sosească, deși data poștei scrisă pe ele indica intrarea în țară cu mai bine de-o săptămînă în urmă. Însă ce să le mai zici? Unul dintre oficiile poștale din apropiere s-a desființat, iar cel la care merg a devenit desigur și mai aglomerat. Altceva: cărțile paperback tipărite în UK au o hîrtie de o așa proastă calitate! Scrie negru pe gri. Spre deosebire de cele din Franța, unde arată super, sau chiar din US, deși am văzut că și acolo tiparul poate avea probleme, însă măcar hîrtia e albă. Și iată-mă avînd cărțile lîngă mine, atît de multe, oh!, și încă trebuie să-mi mai comand un lot, am mai văzut ceva! "So many books, so little time". Am căutat pe Net să văd cine spunea asta: Frank Zappa. Și parcă citesc atît de greu! Autorilor preferați de exemplu le savurez fiecare paragraf. De-aș fi unul din acei idle rich aș sta toată ziua în Jardin de Luxembourg sau într-o cafenea, citind.

Acum 12 ani

Lucram într-o firmă situată într-un apartament al unui bloc aflat lîngă COȘ (Casa Oamenilor de Știință), aproape de Parcul Rozelor. O zonă liniștită, cu destul de puține figuri dubioase pe stradă, cu multă verdeață, într-o atmosferă provincială, deși aproape de centru. Pe aceeași scară mai erau: un dentist, un avocat, o firmă de turism și încă una care nu am aflat cu ce se ocupa. Nimic nu indica numele firmei la care lucram, dar cui îi păsa din moment ce clienții erau în State și în plus, salariul era "gri" (adică o parte legal, minim pe economie, iar cealaltă (pînă la 350$) mi-o dădea în mînă economista cînd venea pe la sediu). Oricum altceva mai bun nu găsisem. 2001 a fost cel mai prost an pentru job-uri din toată cariera mea. Firma la care lucram înainte a dat chix în luna mai și apoi am stat pe tușă în vara aia vreo trei luni. E drept că refuzasem pe atunci să mă înregimentez într-una din cele două corporații multinaționale care dominau piața muncii pe atunci în oraș și încă mai credeam că pot sta deoparte de ele. Cînd m-am angajat bănuiam (sau speram) că voi avea o oarecare libertate de expresie, puțină creativitate și un orar mai flexibil. Eram în total cinci oameni (cu tot cu mine) în două camere plus o bucătărie, plus o cămară cu cărți de la care avea cheie doar șeful echipei. Fostul asociat al firmei își luase tălpășița, am aflat, cu cîteva luni în urmă, și-și luase cu el și echipamentele de calcul, calculatoarele, plus imprimanta, telefonul. Patroana era o o tipă plecată de aici peste Ocean și care voia să-și facă milionul de $ după care să se poată retrage din afacerile astea (asta am aflat-o de la o cunoștință). Jobul nu s-a dovedit atît de OK pe cît părea inițial. Patroana era o acritură care ne ținea pînă seara tîrziu (din cauza diferenței de fus orar) ca să-i dăm raportul pentru fiecare lucru mărunt în parte. Aveam Internet abia de o săptămînă, și ăla cu țîrîita, doar cîteva ore pe zi, căci se deconta fiecare minut, la fel ca și fiecare telefon pe care-l dădeai. Am avut o criză existențială, mă gîndeam: uite ce-am ajuns, lucrez într-un apartament (înainte lucram la o firmă de peste 50 de oameni, făcusem team-building, etc), cu doi colegi încă studenți, fără nici o alternativă de a pleca altundeva, pe scurt: perspectivele erau absolut nule. În pauze mergeam cu team-leader-ul la cîte-un restaurant mai ieftin la marginea orașului (la capătul căii Șagului). Oricum, pentru mine, care lucrasem doi ani și mai bine într-o zonă destul de izolată a orașului asta reprezenta o variație mai mult decît binevenită, dar cam asta era tot. Începeam să-mi revizuiesc convingerile privind multinaționalele. Prietena mea de atunci... Eh, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre 9/11. În camere (să le spun birouri?) se vorbea mult și nu doar despre servici. Site-urile de știri nu aveau conținut video și nici nu erau actualizate în timp real ca azi. Așa că atunci cînd unul din colegi a zis că a primit un telefon de la soră-sa cum că un avion a intrat în World Trade Center-ul din New York am tratat evenimentul întîi ca pe-un simplu zvon, apoi ca pe un lucru mărunt, încă una din nebuniile care se întîmplă în State. Cînd a fost vorba și de celălalte avioane, am zis că sigur ceva nu-i în regulă, ori e o exagerare pe-undeva ori o farsă. Cînd șefa a anunțat că e blocată într-un aeroport în Canada și că nu are acces la Net, mi-am zis ce bine că putem pleca acasă mai devreme să ne uităm la CNN. Pe drum priveam oamenii, care păreau că n-au nici o treabă. N-or fi aflat? Oare o fi adevărat? Îmi amintesc că și-n 22 decembrie 89 în tramvai oamenii aveau aceeași figură, te făceai să te întrebi dacă chiar știau ce se întîmplă sau nu vor să știe sau sînt împotrivă sau sînt pur și simplu idioți? Evident că acasă tv-ul mergea și m-am uitat cu Mama cum blocurile se prăbușeau, lumea se surpa, realitatea parcă se scufunda, ca și viața mea, care părea și ea un mare moloz. Poate și asta a contribuit și la schimbarea job-ului (oricum, afacerile au rămas blocate mai bine de-o săptămînă după aia). Și cred că și la renunțarea la a mai emigra. Cam asta a fost.

Filme "de artă"

Pentru mine, filmele reprezintă entertainment, nu artă. Nu mă convinge deloc conceptul de "filme de artă". Cărțile însă, da, se pot încadra în ambele categorii. Asta nu înseamnă că găsesc entertainmentul un lucru neimportant, din contră, în societatea stresată și bolnavă în care trăim, care caută să te tragă-n jos, să te aducă la același numitor comun, un film te poate reconecta cu viața, te poate pune din nou pe șine. Însă filmele așa-zis "de artă" par că vor cu tot dinadinsul să te afunde. În primul rînd, nu-mi place că se concentrează mai mult asupra decorurilor, asupra scenografiei, de multe ori kistch-izată, edulcorată, sau asupra îmbrăcăminții decît asupra personajelor, care par doar manechine care vorbesc și se mișcă, țepene și înfofolite. Actorii se exprimă mai mult prin priviri lungi, hipnotice, prin tăceri îndelungate, fără să știi prea clar ce gîndesc personajele, deoarece voice-over-ul este interzis conform unei reguli idioate a scenaristicii moderne. (Îmi place voice-overul, am nevoie de voice-over!) Apoi apare suprapunerea asta între vis și realitate, totul e atît de ambiguu încît ajungi să nici nu mai știi unde de afli de fapt. Filmele de artă exploatează ad nauseam existențialismul. Personajele au de regulă coșmaruri. Ele nu muncesc sau au tangențe artistice, dar par totuși nu le lipsesc mijloacele de a trăi. De obicei omul este scos din context (nu merge la servici sau nu interacționează de nici un fel cu societatea), și e plasat într-un loc izolat, de exemplu o stațiune, sau într-o clădire izolată sau într-un loc nedeterminat unde e mult întuneric iar personajele se mișcă în încăperi întunecoase, ca niște umbre, încît abia le mai distingi. Oamenii nu au un trecut, eventual cîteva amintiri din fragedă copilărie prin scurte flash-back-uri, și nu ni se indică de ce au ajuns/decăzut în starea asta. Este fie tăcere, fie dialoguri teatrale, deși puțin cam abstracte pentru gustul meu, fie o muzică în cheie amenințătoare. Dragostea e văzută ca ceva dureros, ceea ce e nu doar nefiresc, dar și contra naturii. De fapt toate personajele principale au ceva masochist în ele, toate sînt fataliste. De regulă totul se termină cu o înfrîngere, și deseori cineva moare la final. Cred, sînt convins de fapt, că acest filme au un mesaj subliminal, inoculîndu-le spectatorilor că tot ce fac e zadarnic sau că oricum va ieși prost, așa că lăsați orice speranță cînd vă uitați la astfel de filme. Multe sînt filme europene, create ca un reacție/protest la cele americane, deși americanii au ajuns să-i copieze uneori pe europeni, crezînd că asta reprezintă de fapt artă.

Peisaj central în schimbare

Mă plimb des prin zona Centrală, prin Unirii și Libertății, în pauzele de prînz și uneori chiar și seara. Îmi place să mă uit la oameni, pe care-mi place să-i cred normali, nu stresatoizi materialiști ca la mine la servici. Cine știe, poate chiar există servicii normale cu oameni normali. Nu cunosc, dar sper că există.

În primul rînd, vreau să spun că m-a rănit dispariția librăriei Humanitas. Pentru mine, chiar era un reper, o bornă culturală, o oază, și cred că și pentru mulți alții. O știu de atîta timp în acel loc, încă din secolul trecut, mi-am cumpărat de atîtea ori cărți de la ei! La început, cînd eram student, îmi păreau atît de scumpe! Uneori doar intram înăuntru, răsfoiam cîteva și mă gîndeam să mai aștept pîn' la bursă. Cînd am rămas fără servici în 2001, îmi făceam planuri pentru cînd voi avea un job, și asta mă mîngîia. Avea tavanul de cărămidă, rămășiță a construcțiilor vechi de sute ani. Cînd eram stresat de la servici, și, grăbit fiind, treceam pe lîngă ea, automat mă simțeam mai bine, asigurat că există și oameni care citesc și care scriu, care au și alte preocupări în afară de supraviețuirea zilnică. Și acum, nu mai e. Arată ca o cameră goală cu geamuri. În interior se vede praful. Nici măcar rafturi nu mai sînt. Nici nu știu care a fost motivul și nici dacă se va deschide o alta, eventual în alt loc, în acest oraș de inculți și de yuppies cu creierul prăjit. Apropo, Timișoara se vrea capitală culturală europeană dar cred că i s-ar potrivi mai degrabă capitală europeană a inculturii. Acum doi ani s-a desființat librăria Noi, anul trecut Humanitas 2-ul, apoi Diverta din Libertății, anul ăsta a venit și rîndul librăriei Humanitas "Emil Cioran". Care urmează? Mi-e groază să mă gîndesc. Poate o să mă obișnuiesc, sau poate nu. Oricît de patetic sună, simt un gol în suflet cînd văd că nu mai e acolo, ca o persoană care a murit. De fapt toată strada Mercy s-a împuțit. E plină e yuppies futuți care ies în pauza de prînz la terase. De la distanță, pare cam ca-n Occident însă cum te apropii puțin le vezi figurile încruntate, ușor bășcălioase, și mereu cu un smartphone în mînă. În apropiere, strada Mărășești a devenit pietonală. Însă nu prea sînt localuri, nici magazine, nici nu e încadrată de pomi. Mai mult, pe trei sferturi din ea, în Vest, se află două spitale, așa că majoritatea pietonilor o reprezintă pacienți în halate care stau pe bănci și se uită la oameni. Instinctiv, îi ocolesc, cine știe de ce boli contagioase suferă. De cîteva ori pe an se organizează un tîrg de antichități sau de produse tradiționale sau naturiste. Sper că lucrurile vor progresa, să vedem ce produce liberalismul, imaginația. Deocamdată au apărut pomii în ghivece și cîteva terase. E un început.

Colegul

În facultate am fost colegi buni, destul de apropiați. N-aș spune chiar prieteni, pentru că eu unul n-am avut prieteni în studenție, și cred că nici el nu avea. Plus că eu nici n-am stat în Cămin, fiind din oraș. El venea din Sebeș, Alba, un oraș cu oameni cumsecade, harnici și bine-crescuți. Aveam destule lucruri în comun: pasiunea pentru cărți, pentru science fiction, muzică și benzi desenate. Era mai mult citit decît mine, avusese parte de o bibliotecă mai mare acasă - ai săi i-au pus la dispoziție una mai mare (bibliotecile publice erau destul de goale cînd eram noi copii). Se uita la mai multe filme decît mine - se ducea săptămînal la cîte-un film, pe cînd eu am fost cred doar de cîteva ori la cinematograf în toată facultatea. Bine, eu mă uitam și la filme la televizor. Citea  fără nici un complex de inferioritate cărți de aventuri, de la capă și spadă la romane de război, ceea ce pe mine nu mă pasionau, dar de asemenea și SF. Se considera războinic. Mi-a spus că unul din modelele lui în viață e un personaj din cărțile lui Sven Hassel, un aventurier fără scrupule, adaptabil la absolut orice. Își cumpăra fără nici un complex toate cărțile cu coperți colorate de aventuri care se găseau la tarabele din centru, și asta uneori chiar în detrimentul mîncării. Și le citea pe bandă rulantă. Îi plăceau colecțiile, avea toate numerele dintr-o colecție, nu concepea să piardă vreunul și făcea asta de cînd era mic, cu revistele de copii.

Apoi ne-am întîlnit într-o zi, imediat după terminarea facultății, cînd trebuia să ducem o adeverință la centrul militar zonal – cred că pentru foia de terminare a facultății. Doamne, ce teamă-mi era de armată! Spunea că se căsătorește. Știam că are o prietenă, o colegă de la aceeași facultate, mai mare cu un an ca noi, cu care era prieten de mai mulți ani, dar nu mi-a venit să cred - el, care poza în misogin, care se lăuda că nu se va căsători niciodată. Nu știam pe atunci că oamenii își pot schimba radical concepțiile. Mai tîrziu am aflat că asta se numește maturizare.

L-am întîlnit apoi, după vreun an, lucram la aceeași firmă cu el. Și atunci avea o cu totul altă atitudine față de cum îl știam. Foarte sociabil, vorbăreț, dezinvolt, zgomotos, expansiv, familiarizat cu viața. Într-o așa mare măsură încît îți era uneori greu să stai cu el în birou. Asculta muzică la boxe, povestea amintiri din complex, din copilărie. Căsătoria, serviciul au avut o așa mare influență asupra caracterului său sau au scos la suprafață talente sociale ascunse? Avea o poreclă, din Star Wars, deși n-am înțeles atunci de ce un personaj negativ. Mai tîrziu m-am gîndit că poate era o treabă gîndită. Știa, a înțeles sau a învățat că pentru a te descurca aici, într-o țară de șmecherași, trebuie să dai din gură, să dai din coate, să faci valuri, altfel n-ai ce mînca, cu tot cu facultatea pe care-ai făcut-o. Nu știam pe atunci treaba asta, nu eram deloc pregătit pentru viață. Nu m-am prea înțeles cu el, am avut și o discuție înainte de a pleca, i-am spus că nu-mi place amatorismul de acolo, că se pierd fișiere modificate, că e haos, că se stă prea mult la servici inutil, că trebuie venit și-n week-end-uri. Era o firmă în care oamenii se se simțeau bine, cred, dacă asta urmărești la un job cînd ești tînăr și vrei distracție. Erau zile în șir la rînd în care nu se lucra nimic, toată lumea jucîndu-se pe calculator în rețea. Se stătea și doișpe ore la servici, din care doar o oră era lucru, în rest joacă. Mi-a zis: acasă mergi să te antrenezi, la servici vii să joci. Inutil să spun că am căutat o altă firmă, concurentă, și nici n-am mai vrut să mai aud de ei.

Și timp de mai bine de-un an n-am mai auzit nimic de el. Însă am dat întîmplător de el așteptînd tramvaiul pe o bancă, într-o după-masă de vară, eu petrecîndu-mi concediile (și) atunci tot pe-acasă, plimbîndu-mă sau citind. Atunci am mai discutat, n-am mai așteptat tramvaiul, am luat-o pe jos, și parcă l-am regăsit pe acel coleg al meu pe care-l știam din facultă. Mi-a zis că la servici nu-i nici bine nici rău, dar îi place că se poate juca, că a fost în Germania cu firma, că nu i-a plăcut cum s-au purtat acolo nemții cu el. Nu mai știu ce-am povestit. Asta a fost ultima oară cînd l-am văzut. Era în anul 2000.

Viața mea a luat-o în altă direcție, perioada petrecută în Franța mi-a schimbat perspectivele și foștii colegi i-am pierdut. Peste trei ani, mergeam la bazin, și am dat peste un fost coleg, pe care l-am mai întrebat cum e pe la lucru, ce mai fac colegii, și mi-a zis că el, cel despre care vorbesc, a cîștigat la Loteria Vizelor și plecat în State. M-am cam mirat pentru că-mi amintesc că întotdeauna a vorbit negativ despre America și despre emigrare în general. O fi fost și această atitudine o chestie gîndită? În fond la servici nu-ți spui deloc planurile, dar  nici nu trebuie că pari că ai ceva de ascuns în același timp. Sau pur și simplu a fost o oportunitate pe care n-a vrut s-o piardă, deși, totuși, deja înscrierea la loterie spune multe. Un fost coleg de facultate, bun prieten cu el, și care mi-a fost și coleg aici la firma la care lucru acum, dar la alt departament mi-a spus că e în Chicago, dar că a pierdut legătura cu el, adică la un moment dat n-a mai răspuns la mail, lucruri care se întîmplă de fapt destul de des cu cei care pleacă în Vest. M-am întrebat de cîteva ori ce mai face. Uneori, cînd treceam prin Occident printr-un magazin de bd, mă gîndeam la el și mă întrebam: oare mai citește acolo, în State? Are colecții de filme, de cărți, comics-uri? Probabil că da.

Am dat de el, întîmplător, pe site-ul linkedin, un site serios, de relații profesionale. În fotografia de profil arăta puțin încruntat (în general oamenii arată joviali în pozele de servici). Am aflat că e manager de proiect la o firmă serioasă, de succes, în chiar centrul Chicago-ului (am căutat-o pe Net). Soția lui la fel. Nu știu de ce mi-a reținut atenția și de ce mă gîndesc la asta. În fond nu am avut amintiri prea plăcute de la serviciul la care-am lucrat împreună. Și mai e ceva. Prin comparație eu el, mă simt așa un loser, pentru că n-am făcut nimic în viață, mai nimic. Nu-s însurat, am un job mediocru într-un oraș mediocru, într-o țară de mediocri, n-am familie și-n general n-am realizat nimic. Mi-am petrecut viața visînd, citind, uitîndu-mă la filme. El în schimb s-a descurcat. A avut și noroc, dar, cum se spune, norocul și-l face și omul și el chiar a lucrat la asta. A știut ce-a vrut, nu ca mine, și-a planificat succesul, nu și-a pierdut niciodată încrederea în sine, spre deosebire de mine. Și-a urmat instinctul, ritmul lui interior. Din colegii de bancă de la laborator care-am fost, el a ajuns în centrul unui oraș de zgîrie-nori iar eu am rămas tot în acest mean old town, mișcîndu-mă tot prin aceleași locuri. El e un model de urmat pentru mine, într-un sens. Și totuși am această impresie, nu știu de ce, că povestea nu se sfîrșește aici. Dar... cine știe?