În seara de dinaintea plecării, în camera de hotel, intrasem în panică. Îmi făcusem rezervarea de acasă dar atunci mi-a trecut prin cap că ar fi fost posibil ca din cauza diferenței de fus orar, ora de plecare să-mi fi fost calculată greșit iar trenul, în loc să plece de la 09:35am ar fi plecat în schimb cu o oră mai devreme. Am verificat pe mobil, mi-am setat VPN-ul pe Italia, părea ok totuși, dar cine știe cum sunt afișate orele în aplicațiile astea și pe Google. Am stat ca pe ghimpi dar nu m-am descurajat, ba chiar parcă mi-a dat un impuls, o doză de stres ca la servici, care m-a făcut mai alert. Mi-am pregătit ca de obicei de cu seară hainele cu care urma să plec a doua zi, ciorapi, lenjerie, blugi, tricou polo și mi le-am așezat pe spătarul unui scaun, sub care mi-am pus pantofii de sport. Asta după ce m-am bărbierit și m-am spălat și mi-am înmuiat picioarele cu dușul în apa rece care nu curgea atât de rece precum aș fi vrut. Am mai dat o tură pe canalele pe care le aveam disponibile pe TV, majoritatea emisiuni nostalgice, știri regionale și filme polițiste, și m-am culcat. În ultimul timp nu mai rezist să stau noaptea nici după ora 11. A doua zi m-am trezit cu mult înainte de șapte, am făcut un duș, am împachetat ce mai aveam în geamantan, șlapii, pijamaua, șamponul Wash&Go, deodorantul Nivea B&W, crema de protecție solară Avène, peria și pasta de dinți Colgate și la 7 jumate am ieșit, după cum îmi programasem să-mi iau mic dejunul frugal. Am ieșit pe hol și după ce am închis nu am mai reușit să scot cheia din yală. Mai pățisem asta și în zilele precedente. Abia m-am prins că trebuia să ții cheia puțin în stânga sus și atunci merge ca unsă. De data asta a fost mai greu, mă pregăteam să merg la recepție să cer ajutor, dar în ultimul moment a cedat și ușa s-a închis. Hotelierul cel tânăr mi l-a prezentat pe patronul hotelului, era un tip la vârsta a doua, grizonat, calm, binevoitor, arăta ca un actor de cinema, un Mastroiani puțin mai corpolent, stând pe un scaun la o măsuță, în capătul pasarelei de acces între clădiri, aproape de recepție. Am mâncat cât am putut de repede, să nu fiu nici prea nepoliticos, nu mai țin minte dacă era aceeași lume sau nu, parcă nu, doar că mulți vorbeau mult și în italiană, și femeile de la recepție și hotelierul. Am mers din nou în cameră, am verificat pentru a zecea oară dacă n-am lăsat ceva, am aruncat pet-urile în coșul de gunoi, am aranjat puțin patul, cât să nu pară prea haos. Acum îmi dau seama că nu am făcut nici o poză cu camera. Am ieșit să-mi fac checkout-ul, am plătit taxa de sejur. Hotelierul m-a întrebat unde merg, i-am spus că la München, l-am mințit, dar știu că românii au o reputație proastă în Italia ca peste tot în Europa, deși poate avea acces la datele mele, dacă le-o fi verificat cumva, atunci la sosire pașaportul i l-am dat la scanat altuia. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis ca data viitoare să fac rezervare direct, nu pe Booking. I-am mulțumit de ședere, i-am spus că m-am simțit foarte bine, trebuie să faci un compliment, mai ales că s-a meritat totuși. Am coborât scările repede pentru ultima data și m-am îndreptat pe jos spre gară cât de repede am putut.
Știam că voi transpira, dar voiam să fiu sigur că voi ajunge cu cel puțin o oră înainte. Am mers spre Republica, mă gândeam că uite, nu am avut timp de data asta să revin nici pe aici, mai ales că era și un Feltrinelli (data trecută când am fost erau două, una era în limbi străine, care între timp s-a desființat, primul loc unde-am plătit cu cardul contactless în viața mea - și asta s-a întâmplat în 2015. Țin minte și cartea pe care mi-am cumpărat-o atunci, J.K. Rowling, Tales of Beedle the Bard, o cărticică albăstruie, tot de la Bloomsbury, desigur). Există încă atâtea locuri pe care aș fi vrut să le văd, atît în Roma (Galleria Borghese cu sculptura lui Bernini Apollo și Daphne, unde e la fel de greu de intrat, având un sistem de rezervare online complicat, cam ca la Colosseum, dar cu mult mai puține locuri, sau alte galerii: Dorija Pamphilij, Barberini Corsini, Colona, sau Castel Sant'Angelo), cât și la marginile Romei (Via Appia, Parco degli Acquedotti, greu de vizitat pe caniculă, Basilica dei Santi Pietro e Paolo, Basilica Papale di San Paolo fuori le Mura, unde este îngropat Sf. Paul) sau în împrejurimi (Lacul Bracciano, unde se petrece acțiunea a două episoade din Everybody Loves Raymond, sezonul 5, Civitavecchia și desigur, Civita di Bagnoregio sau Orvieto). În loc de asta, m-am tot învîrtit prin Centro Storico și uite că nici măcar nu am revăzut totul. Dar eu abia atunci, după trei nopți aș fi putut spune că mi-am revenit după stresul de la lucru, sau că mi-am intrat în ritm, sau altfel spus că intrasem în modul travel, dar mi-am zis, dar asta e, cu siguranță voi mai veni o dată. Dar nu cred că aș mai veni în august și partea bună că plec acum e că scap de caniculă, în fond la Veneția nu e chiar atât de cald.
În gară am răsuflat ușurat când am văzut pe panou că ora trenului coincide cu cea rezervată de mine. Era vorba de trenul Frecciarossa 9414 care venea de la Napoli Centrale, pleca de la Roma Termini la 09:35 și ajungea la Venezia Santa Lucia la 13:34 și pentru care plătisem 50.90 € cu rezervarea locului la clasa premium. Am ieșit puțin din gară să fac o poză dar nu părea nimic deosebit din nici un unghi, plus militarii cu Jeep-uri care dădeau imaginii un aer de stare de război. Am băut un expresso și am mai mâncat ceva să-mi completez mic dejunul, am luat două ape, am mai pozat ceva în interior dar nu am fost mulțumit de cum au ieșit. Am vrut inițial să fac un album pe Facebook cu drumul plus gările dar efectiv nu am mai avut niciun chef/energie. M-am mai plimbat prin gară, am coborât la nivelul -1, m-am uitat prin vitrine. Nu știu de ce dar parcă abia așteptam să plec, și să ajung odată, dar acasă, în Timișoara, la mine în apartament, la care visam ca la Paradis. Pe peron era lume multă, ca și în tren de altfel, un ETR 500. Locul meu era la geam, dar proasta dispunere a locului pe care l-am rezervat (evitasem locurile așezate față-n față) a făcut să nu am efectiv vedere la geam, era doar plasticul (marele minus al trenurilor italiene e că au și astfel de locuri) și-n plus ar fi stat cineva lângă mine, în dreapta. Așa că am riscat, m-am pus pe un loc neocupat imediat în spate care era un loc solo. Controloarea a înțeles, evident, dar era ultimul loc înainte de ușile pneumatice care se tot închideau și deschideau într-una pe tot parcursul drumului, oamenii mergând la vagonul restaurant. În tren era foarte răcoare, ceea ce pe de-o parte m-a bucurat dar pe altă parte nu, fiindcă eram deja transpirat pe tricou și-mi era teamă să nu răcesc. După vreo două ore mi s-a făcut efectiv frig de-a binelea. Pe rândul din dreapta se afla un om în vârstă, un italian, nu știu unde mergea singur, iar în fața lui un cuplu cu o diferență mare de vârstă între ei, el la peste patruzeci iar ea la vreo douăzeci și ceva. Ea citea Pădurea Norvegiană de Haruki Murakami și avea un pulover pe care-i acoperea doar partea de sus, umerii, desigur știa cum e în astfel de trenuri de distanță mare, chiar și vara.
Am intrat pe Direttissima și nici nu am băgat de seamă când am trecut pe viaductul Paglia, fiind tot cu gîndurile fie la ceea ce n-a mers prea bine la Roma fie la sosirea la destinație și apoi la gîndul nerăbdător de-a mă întoarce acasă la mine. Prima oprire a fost la Florența Santa Novella, unde, fiind stație terminus, am schimbat direcția de mers, apoi mai mult prin tuneluri la Bologna, cu stația în subteran, după care am oprit și la Ferrara, (amândouă orașe le-am vizitat în 2016) apoi Padova, unde aveam să revin în ziua următoare cu un tren regional, după care Mestre, cu ale sale întinse împrejurimi industriale, unde-au coborît mulți, dar n-a mai urcat nimeni, pentru ca nu se pot lua bilete pt. trenurile de mare viteză spre Veneția (doar) de aici. Vremea era frumoasă, cu un cer albastru doar la început și cu câțiva nori cumulus, dar cum spuneam nu am avut nici un chef de filmat sau de pozat, doar ultima porțiune, între Venezia Mestre și Venezia Santa Lucia, pe care am filmat-o aproape în totalitate (am pierdut doar începutul și sfârșitul, ultimele secunde înainte de oprire, cînd am oprit, căci frânarea a fost exasperant de lentă) de pe partea stângă a direcției de mers (deci fără șantierul naval Fincantieri, care este pe partea dreaptă). Îmi place întotdeauna să călătoresc pe acest traseu începînd imediat după plecarea din Mestre, după ce străbatem o zonă fără clădiri istorice drăguțe, doar cu depozite și clădiri funcționale, unele destul de înalte, Veneto fiind o regiune foarte dezvoltată economic, apoi trecem printr-o porțiune cu vegetație iar apoi trenul încetinește, ajungînd în zona lagunei, iar apoi pe podul feroviar, iar Veneția cu turlele sale se vede din ce în ce mai aproape. Întotdeauna sînt fascinat cînd trec pe acest pod și chiar am auzit și exclamații admirative de la cîțiva pasageri. Imediat ce am intrat pe insulă, lîngă mine s-a postat un grup de fete nerăbdătoare & vorbărețe, studente americance în Spania, am aflat din ce discutat cu un cuplu de pasageri. Am vorbit desigur cu Mama pe WhatsApp de vreo două ori. Nu am monitorizat viteza în permanență, dar nu am observat vreodată să fi depășit 200km/h. Infrastructura mi s-a părut excelentă pe tot traseul. În rest nimic deosebit, ceea ce totuși e un lucru bun, în sensul lipsit de evenimente, deși cred că pe linia lentă aș fi avut parte de peisaje mai interesante. Deosebită era doar ideea de a traversa Italia, de a călători cu un tren de mare viteză între două vechi mare orașe culturale, Città Eterna și La Serenissima, lucru care mi-a dat un sentiment de împlinire cumva.
Și iată-mi din nou, după doar un an, în gara Venezia Santa Lucia. Am ajuns la timp iar check in-ul la hotel se făcea abia de la ora 3, așa că am zis hai să stau să mănânc ceva aici, de ce nu, măcar economisesc timp să nu mai trebuiască să caut după aia. Îmi plac gările și aceasta în mod special, imediat ce ajungi la ieșire vezi Grand Canal-ul plin cu ambarcațiuni la care nu mă mai satur să mă uit. Dar gara se continuă. Noi am ajuns în zona acoperită, dar multe trenuri regionale, majoritatea de fapt, opresc în altă zonă a gării iar acolo se află la fel magazine, unele de gamă superioară, Sephora de exemplu și alte locuri unde se poate mânca (e și un KFC mizerabil în care-am fost după vreo două zile). Nu există sală de așteptare, poate doar membrii clubului Freccia, deci cei care merg la clasa Business, în rest lumea stă pe unde găsește, majoritatea pe jos chiar. Nu aveam emoțiile plecării ca cei mai mulți, ci ale sosirii, ale cazării. Am luat-o încet pe jos spre hotel. Super aglomerație, cald, voiam să fac un duș cât mai repede, miroseam ca-n tren, a produse de curățat. Am stat la același hotel ca data trecută, totul preplătit pe booking. Totul a fost ok, dar eu parcă voiam să mai stau în pat să dorm puțin, și m-am luptat cu gândul ăsta, dar până la urmă l-am învins așa că am ieșit pe străzi, fără nici un plan, nu ca data trecută, când știam clar ce vreau și unde să merg, țin minte că data trecută m-am îndreptat direct spre Oficiul pentru Turism de lângă gară să-mi iau un card Venezia Unica după care imediat spre muzeul (muzeele de fapt, că sunt trei) San Marco. Dar am scris despre asta atunci. Acum însă totul mi se părea obișnuit și mă simțeam deci familiar cu locurile, aproape ca în Timișoara, dacă nu și mai, nu că nu ar fi avut farmec, dar era o stare de normalitate a bunului gust, cu arhitectura și arta la tot pasul, atmosferă după care tânjeam acasă și la care eram sigur că voi reveni, poate nu atât de curând.
