A merge doi ani consecutivi în același loc, un număr egal de zile și să te cazezi exact în același hotel îți dă un sentiment de familiaritate dar care în același timp îți ia din farmec. Și de asemenea, mai ciudat, că parcă re-înnod perioada de data trecută de unde-am rămas, ca și cum ar fi fost doar cu o zi înainte. Recunosc, nu mi-am făcut temele de data asta, nu știu de ce, poate că voiam doar să fiu spontan, să explorez orașul mai încet, în stil liber, și mai departe de aglomerație. În fond, văzusem toate atracțiile turistice, nu că nu mi-aș dori oricând se le revăd dar în același timp încă aveam proaspăt în memorie și amintirea zilelor precedente extra călduroase de la Roma, care au produs un fel de traumă și o fobie față de căldură, făcându-mă să-mi reevaluez pasiunea față de Italia și zonele meridionale.
În prima dimineață am plecat la Padova cu un tren regional. Aș fi preferat Verona, pentru că prima oară când am fost acolo nu mi-am gestionat cum trebuie timpul și mai aveam destul de văzut și locuri în care să intru, dar linia de mare viteză era în renovare și aș fi făcut vreo trei ore până acolo, asta dacă nu cumva ar fi băgat și autobuze de legătură pe traseu, cum citisem. Ce-i sigur e sigur, mi-am zis, așa că Padova câștigă un punct în plus la numărul de ori în care-am fost acolo. Sper că vor urma celelalte (dar sper că nu singur, că nu mai vreau singur). Cu excepția Centrului, orașul mi s-a părut puțin schimbat. În zona de imediat după gară o mulțime de negri dar mai ales bangladeșieni, de toate vârstele, unii mai în vârstă, stând pe scaunele de plastic la câte-o terasă, printre arcade, împrumutând obiceiurile noastre locale, sau poate există și acolo, oricum văd că-și permit. Arăboaice plimbând căruciorul, tineri descărcând mărfuri din camioane. Nu știu cum e zona aceea noaptea, dar ziua pare foarte safe, oricum cu mult mai safe față de Roma. Am luat-o prin parcul de lângă capela Scrovegni, era mai umbră și aer mai curat, nicio șansă nici de data asta să-mi procur bilete online, e cam același principiu de intrare ca la Galeria Borghese din Roma, așa că am dat o raită prin centru, mai dus pînă la piața de formă ovală Prato della Valle, înconjurată de statui, unde, fiind dimineață, se ținea o piață volantă, data trecută era doar în piețele din jur-împrejurul palatului della Raggione. Nu am găsit nici un unghi din care să fac o poză ca lumea. Am luat-o pe una din străduțele lungi, pietruite, pitorești, spre Bazilica Sfântului Anton, în care am intrat și m-am rugat. Am vrut să-mi iau o statuetă de la librăria dinăuntru, dar nici una nu m-a satisfăcut pe deplin, așa că am profitat doar de aerul condiționat și am mers la toaletă. Însă cum am ieșit, imediat spre dreapta, am trecut o mică trecere de pietoni și am intrat într-un mic magazin cu obiecte religioase unde-am cumpărat o mică statuetă de lemn cu Fecioara Maria. Mi s-a făcut foame, dar terasele deveniseră cam pline, așa că am intrat într-un KFC, destul de aglomerat și el, noroc că o femeie mi-a făcut semn cu mâna să stau la masa ei, la care era singură, apoi s-au mai așezat un cuplu de tineri negri. În fine, bine că m-am săturat. Apoi am ieșit și m-am mai plimbat pe străduțe, nu aveam de gând să stau prea mult, m-am uitat la clădirile din zona vechii Universități, dar nu am intrat în Aula Magna, cred că poate fi vizitată doar cu programare cu grupuri de turiști. Întregul centru istoric mi s-a părut acum mai întins ca suprafață. Am mai intrat într-o patiserie pentru un desert apoi am luat-o tot pe jos înapoi spre gară.
În tren am asistat la o discuție între o fată înaltă francezo-arabă cu un turist american cred, care mergeau spre Veneția iar ea îi făcea ochi dulci și-i desena cu degetul pe piciorul gol și lung, dezvelit de despicătura rochiei lungi. Ea era exuberantă, el mai rezervat. El spunea că vor cumpăra niște snacks, iar ea, "Snacks?? It's Venice!" și făcea un semn teatral cu mâna. Doamne, bine că nu m-am încurcat și eu cu una ca asta, mai bine singur, cu toate dezavantajele, mi-am spus și m-am simțit mult mai bine. Poate poți da de cineva ca lumea, dar îți cam dai seama imediat cam cu cine ai de-a face, sau cel puțin sper. Eu am coborît la Mestre, că să dau o raită prin Gara care-mi place foarte mult, fremătând de oameni nerăbdători să ajungă pe insulă, asta pe de o parte, iar pe de alta ca să-mi cumpăr bilet de autobuz spre Aeroport, pentru peste câteva zile, fiindcă de data asta plecam de la Marco Polo. Am mai vrut iarăși să mă plimb prin Mestre, să merg pînă în Centru, și aș fi avut ceva de mers, dar am zis că mai bine stau în Veneția, totuși. Timpul mi se părea că trece repede și nu profit destul. În gară am mâncat într-un bistro care împărțea un spațiu comun cu McDonalds, abia am găsit loc, apoi mi-am mai cumpărat o Ciambella cu multă pudră de zahăr, am mîncat-o în drum spre autogară/autostazione, care e în dreapta, și m-am spălat pe mîini cu apă din pet, am vorbit cu Mama, am intrat puțin și în librăria Giuni al Punto, interesant, unele cărți erau îngălbenite de soare, doar câteva în engleză, titluri cunoscute. Am luat bilet de tren și am ajuns la Veneția Santa Lucia în zona peroanelor aflate în bătaia soarelui.
Nu vreau să mai adaug că m-am plimbat pe străduțe, deoarece, evident că în general doar asta am tot făcut. Într-o dimineață am mers în zona canalului Canareggio, lângă două poduri celebre, sau cel puțin așa le consider eu, Ponte delle Guglie și Ponte dei Trei Archi, și am tot mers până în capăt, de unde se vedea podul feroviar. Clădiri din cărămidă, nimic turistic, puține terase, din ce în ce mai mulți localnici. Una din zonele rezidențiale se află în partea de Nord-Vest a insulei. Sunete de mașini care taie fier, oameni în vârstă ieșind cu cățelul la plimbare, sau cărând căruciorul de la piață, stații de benzină, câteva blocuri noi cu patru etaje cam ca la noi, izolat turiști solo sau cupluri, care preferă zona asta, nu doar din cauza prețurilor, dar are un aer mai normal, necopleșitor adică, tipic italian în același timp și mai romantic - nu poți avea romantism în aglomerație.
Pe insula Lido am mers de două ori, cu vaporetto numărul doi. Îmi place nespus de mult acolo, totul. O dată, într-o după-amiază, am luat autobuzul, unul electric, și am mers pînă la Malamocco, locul unde locuia Hugo Pratt. Nu mă dau în vânt deloc după Corto Maltese, nu l-am "prins" în copilărie în revista Pif, dar îmi evocă un aer nostalgic pe care nu l-am trăit deși aș fi vrut, greu de explicat. Iar cărțile sale care se află la loc de cinste în toate librăiile din Italia și Franța exercită o atracție asupra mea. Am coborît deci,am trecut pe lîngă o zonă cu terase în care evident nu am intrat, și m-am aventurat prin vegetație, de-a lungul unui canal, pe lângă un fort (inaccesibil). Nu era chiar sălbăticie,erau mașini parcate până la un punct, pînă am ajuns pe partea cealaltă a insulei, la Adriatica, dar acolo nu era plajă, doar stabilopozi însă era o cărare de-a lungul mării de câțiva km pe care aș fi parcurs-o poate, sau măcar o parte din ea, dacă nu era soare. M-am întors la stația de autobuz, bazilica era închisă, evident, cine s-o întrețină, o fată m-a salutat dintr-un bar destul de îndepărat, i-am făcut cu mîna. Mulți tineri, angajați sezonieri. Pe vremea cînd eram ca ei nu se găseau niciun fel de job-uri, nu doar în turism, păcat că nu am prins. În autobuz o fată machiată se uita la alte două, poate cam tot de vîrsta ei, poate puțin mai mari, mai în față, care-au coborît mai repede, poate la plajă, poate nu voia să intre în discuție cu ele, poate, fiind mai mari ca ea le invidia. Ce intersant să locuiești aici, vara, în vacanțe, dacă ai undeva unde să stai. Citești, te odihnești. Toate vilele din zonă par destul de pustii, poate lumea doarme, poate e la plajă. Există destul de multe mașini parcate și destule hoteluri. Am stat în stație, că era singurul loc unde puteam sta jos, la umbră și la răcoarea brizei, și am vorbit cu Mama pe WhatsApp. I-am filmat și ei, desigur, chiar am mers destul de mult pe jos cu smartphone-ul în mînă, am intrat și la OVS, urcând pe scările rulante, unde mirosea a pește prăjit, ca și data trecută. Tot pe insula Lido am și mîncat - am găsit același local pe Granviale Santa Maria Elisabeta, care începe la stație, asta două zile consecutive. Cu alți chelneri, cu ca în anul precedent. Eu nu prea îndrăzneam la început să cer un loc undeva, de data asta mi-am luat inima-n dinți și am comandat o lasagna (cam rece în interior) și un șnițel cu cartofi prăjiți (mai exact cred că era doar un cartof prăjit tăiat în zeci de felii subțiri, dar bun și ăla). Erau niște americani lângă mine sper că nu se holbau cum înfulec, dar mi-era foame. M-am mai plimbat pe străduțele din jurul canalelor, pe la umbra copacilor înalți, m-am uitat la clădiri, care-mi aminteau nu știu de ce de unele cartiere din Timișoara, poate toate cartierele de case din lume au ceva în comun. Unele erau de vânzare, am văzut un panou în fața uneia pe care scria două milioane nouă sute nouăzeci de mii de euro. Asta e. Am mers până la plaja liberă unde știam că există o toaletă publică, la distanță de apă însă. Partea de nord a insulei n-am prea explorat-o, mi-am dat seama abia pe urmă, la fața locului, cu soarele în cap nu prea judec rațional. Dar asta e, rămâne sper pe altădată. Există multe locuri în care poți merge, există multe liniile de explorare, dar de data asta voiam și să mă relaxez, că mă simțeam cam obosit.
De acolo am plecat de fiecare dată cu alt vaporetto. O dată am luat șasele, care avea marginea cam periculos de aproape de apă, parcă care m-a dus, pe un traseu pe care n-am mai fost, cu clădiri de cărămidă, vapoare lungi staționare, yacht-uri de lux pe puntea cărora se plimbau ofițeri cu trase, pe sub poduri cu grafitti pro palestiniene, ambarcațiuni cu macarale care încărcau-descărcau, pînă la Piazzale Roma, de unde am traversat canalul pe Ponte della Constituzione și am mîncat iarăși la un KFC cam mizerabil, plin de arăbeți și indieni veniți cu familiile lor prea numeroase.
A fost ciudat în ultima după-amiază târzie când mă aflam exact ca data trecută, tot în fața expoziției Bienalei de Arhitectură, stând exact pe aceeași bancă, întrebându-mă dacă să intru sau nu. Parcă nu a trecut un an, parcă trăiam într-un prezent continuu. Dar tot n-am intrat.
Și tot în ultima seară, în Piața San Marco, stînd pe trepte, avînd Basilica și turnul în față, lîngă orchestre. Cu greu m-am urnit să iau un vaporetto de la San Marco, aglomerat, dar de data asta am intrat în primul, am stat doar în picioare, un drum lung. Luminițe sclipind în apă în întuneric. Dar mai ales lumea, la fel de pestriță. Un chinez abțiguit, înainte de coborâre, strigând: "I love Venice! I love Italy!" - probabil singura lui manifestare de bucurie înainte de a se întoarce în țara lui ca într-un lagăr în care nu are voie să strige nimic. Apoi doi tineri îndrăgostiți, suedezi cred, o ea și un el, înalți, cu tenul perfect, ca sculpturile antice, zâmbind tot drumul. Îi așteaptă o viață lungă în față, în care cu siguranță vor mai călători mult din țara lor frumoasă și răcoroasă. Oameni pe care nu-i voi mai revedea niciodată, și totuși am împărțit cu ei momente de care-o să-mi aduc aminte toată viața.
În dimineața plecării, era o zi de sâmbătă, am coborât să iau mic-dejunul dar apoi n-am mai ieșit la nicio plimbare, am stat în cameră, pe pat, și m-am uitat în tavan, cu bagajul pregătit lângă. După check-out m-am îndreptat spre gară am mai intrat într-o biserică, am filmat prin gară un mic tur, mi-am luat bilet și m-am urcat în tren. A fost și controlul biletelor. Am coborât la Mestre, am luat-o la dreapta spre autostazione, biletul nu avea trecută ora pe el, așa că am așteptat primul autocar venit, era o tipă drăguță care făcea semne la alții care stăteau pe margine să se apropie și ei, mi-am pus bagajul în cală, cu o strângere de inimă. Bine că avea aer condiționat. Nu mai fusesem niciodată la Aeroportul Marco Polo, deci cu Lufthansa. Am stat la geam lângă o rusoaică (cred că era) care tot vorbea cu cineva din spatele ei. Am mers numai prin peisaje urbane, mult turism și acolo, judecând după numărul de restaurante și oameni mergând cu bagaje. La coborâre am avut emoții că nu-mi găsesc bagajul, dar am mers pe partea cealaltă și era acolo. Asta e, face parte din emoțiile călătoriei. Aeroportul era foarte aglomerat, mult mai aglomerat față de cel din Treviso, dar așa cum era de așteptat, lumea era bună, nu românași de la coada vacii. Asta mi-a plăcut și asta pentru mine face o diferență majoră într-o călătorie. După check-in am intrat într-o zonă și mai aglomerată, unde-am stat și-am tot stat, cu alte emoții, până ce în sfârșit s-a anunțat zborul Lufthansa 9459 spre München de la ora 16:45, cu durata de o oră și cinci minute, care a plecat cu doar o ușoară întârziere, dar am ajuns din fericire cu destul timp înainte ca să prin celălalt zbor, spre casă, LH1660, zbor de noapte, la care la poartă mi s-a schimbat biletul cu unul de clasa business, prima dată când mi s-a întâmplat asta. Taxiul l-am luat de mai încolo, că în față erau numai indivizi dubioși, nu știu de ce-i lasă să facă servicii din astea, noroc că era în permanenți o mașină de poliție acolo. Deci am mers mai încolo am întrebat un lucrător al aeroportului de unde pot lua un taxi, se apropia un Tudo i-a făcut cu mâna și m-a luat. Și așa am ajuns acasă, cu bucuria mare a revederii. Și în mare cam asta a fost.
