Locul meu

Mă gîndesc uneori că de fapt eu nu trăiesc aici, în acest oraș, nici în această țară. Nu mă identific cu absolut nimic de aici. Ba chiar afirm cu tărie că disprețuiesc țara asta și că uneori o urăsc. Nu-mi plac oamenii, nici cei din Timișoara nici cei din București, nici cei de la țară, nici cei din alte orașe. Nu-mi place mentalitatea lor, atitudinile defensive, money-oriented, bășcălioase, admirația față de bădărani. Nu-mi plac filmele din valul minimalist, nici literatura scrisă dintr-o suflare. Nu împart cu ei obiceiurile, acelea care le-au rămas - mersul la bere cu prietenarii, unde fetele formează un grup separat de băieți - dar nici cele noi - fascinația mall-urilor, a supermarket-uri, a emisiunilor teve autohtone, la care nu mă mai uit. Ocolesc locurile aglomerate, de la barurile de snobi unde oamenii se uită cu o privire tîmpă spre celular, unde vin să-și etaleze ultimele achiziții auto sau imobiliare, sau să suspine după ce obiecte mai au nevoie, sau să se laude cu locurile pe care le-au vizitat în fugă și cu hainele cumpărate, evident, de la mall-urile de acolo, sau să povestească ce au citit pe site-urile cu știri semidigerate, sau ce faze au mai văzut la televizor sau la radio. Și care nu citesc nicio carte și se duc la un film doar ca să aibe ce povesti unde-au fost după aia, și cît i-a costat, și forma scaunului, și gustul pop-corn-ului. Și ăștia se numesc intelectuali. Cei care-au absolvit o facultate în Timișoara sînt și mai îndobidociți, se vede de la un km. Ce bine că n-am făcut politehnica – cred că-i cea mai proastă instituție de învățămînt din Europa! Vai, poate aș fi fost și eu acum cu creierul prăjit ca ăștia!

Perimetrul în care îmi petrec zilele este unul destul de restrîns, cartierul unde locuiesc, servici, situate, din fericire, aproape, și chiar într-o zonă centrală, cîteva librării pe care le frecventez, și cam atît. Mda, cam puțin, nu? Universul în care trăiesc este în schimb mult mai mare. Trăiesc de fapt în lumea din cărțile pe care le citesc, din filmele pe care le văd. Este mult mai interesantă decît lumea externă – uneori mai frumoasă, dar uneori mai urîtă. Dar, hei, măcar este viața ”fără grăsime”, fără lucruri redundate. Și mai cred că viața imită arta. Așa că mai există o speranță.

Un coleg din altă echipă, mai în vîrstă, cu care nu prea vorbeam de obicei, se plîngea la cantină că citește atîtea cărți de specialitate (el are un hobby – arheologia) dar nu are cu cine să vorbească despre ele. Și nici cu cine să împărtășească interesul, să-și formeze echipă cu care să meargă să ... descopere ceva. Hei, cam ca și mine, i-am zis! Uneori mă consider singurul om din partea asta a țării interesat în mod artistic de film, de literatură. Mă simt izolat, ca o insulă. Cred că totuși, orice s-ar spune, nu trebuie să fim influențați de mediul social în care ne aflăm. Mă gîndesc uneori să plec din țară. De fapt de cînd am terminat facultatea mă gîndesc, periodic, la asta. Poate că într-adevăr locul meu nu e aici. Ci într-o țară civilizată, ca Franța, sau America, sau UK - poate m-aș putea exprima mai bine acolo. De ce stau? Well, după ce-am fost la Paris, am văzut niște lucruri – oameni ialienați, nivel de viață modest al clasei de mijloc, și oarecare rezerve față de străini. De fapt, nu știu exact. Poate nici nu am frecventat cercurile care mă interesează. De fapt tot ce-am făcut în afara lucrului a fost să explorez Parisul, să mă las purtat de liniile de forță ale străzilor. Dar asta mi-a plăcut! Și acolo aș face de fapt cam ce fac și aici, dar acolo aș avea mă gîndesc și mai puțin timp liber pentru scris, pentru văzut filme. Plus adaptarea la o limbă nouă. Pe de altă parte acolo poate mi s-ar putea publica ceva, undeva, nu ca aici, unde se merge tot pe cunoștințe. Și aș avea de-a face cu oameni mai normali, nu cu genul de tipologii false, sau fără fond, ca aici. Se spune că peste tot e cam la fel, dar eu nu cred asta. Ce caut totuși într-o țară în care cititul unei cărți este văzut ca snobism, jogging-ul – ceva de care se rîde iar jazz-ul e considerat muzică de nișă?