Natură virtuală și neliniști

Nu petrec deloc timp în mijlocul naturii, nici măcar în concediu, cum spune legea muncii că trebuie. Uneori, cînd vin acasă și nu plouă, trec prin Parcul Botanic, dar nu mă opresc, fiind mereu ba înfometat, ba dornic de un duș sau grăbit să iau ceva de la magazinele care stau să se închidă. Doar mirosul și culoarea frunzelor mă liniștește. Și liniștea. Singurele mele legături cu natura sînt prin intermediul filmelor, revistelor și al cărților. Am scos din bibliotecă și am adus lîngă mine Big Sur de Kerouac, O plimbare în pădure de Bill Bryson, Walden de Thoreau, Roughing It de Mark Twain, Un an în Provence de Peter Mayle, Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome, O cameră cu vedere a lui E.M. Forster, Visul unei nopți de vară, citesc reviste, online și nu numai, de călătorii și locuri în care mă visez, chiar și case la țară cu grădină și desigur mă uit la filme a căror acțiune se petrece cît mai mult în natură, unele ecranizări ale cărților de mai sus, altele nu: Les Randonneurs, Sideways, Le sauvage, Les enfants du Marais, Le fils de l'epicier, Les Vacances de Monsieur Hulot, The Darjeeling Limited, The Cider House Rules, Almost Heroes, Six Days Seven Nights, Before Midnight, Taking Woodstock, La collectionneuse, Un dimanche à la campagne, Moonrise Kingdom, Standing Up. Eu, care mă consider un orășean get-beget, un adept a lui Topîrceanu cu versurile "Dați-mi strada-ngustă / unde gustă omul viața mai din plin", un urbanist care citește Jan Gehl, City Journal, City Metric, Guardian Cities, a ajuns acum să se răsfoiască reviste ca House & Garden sau Country Living UK, Le journal de la maison, Campagne Décoration, etc. Dar nu fiindcă aș dori să-mi îngrop spiritul într-o casă la marginea orașului, să ajung ca acei concetățeni de-ai mei îndobidociți de discuțiile despre case. Dar întîi de toate: verdeață, am nevoie de verdeață și de timp liber.

Nici anul ăsta nu voi pleca în concediu într-o stațiune sau într-un mediu rural. A merge în astfel de locuri, fără o parteneră, mi se pare puțin cam bizar. Prea multă singurătate de suportat, înconjurat de oameni în cuplu. Nu sînt sigur dacă M. Hulot mai este de actualitate. Așa că am ales iarăși Italia. Un tur al cîtorva orașe din Emilia-Romagna. De data asta nu voi călători nici măcar o săptămînă întreagă, doar șase zile, după care, în a doua săptămînă de concediu, plănuiesc să stau acasă, să citesc, să ascult muzică și să mănînc pepeni galbeni. Și să-mi las gîndurile să zboare-n voie. Ca-n vremurile bune de odinioară, din facultate sau din primii ani de carieră. Eh, ce mai carieră! Nu mă consider un om de carieră, ci doar un muncitor care-și face treaba. Citeam anul trecut undeva, parcă pe BBC, despre cum te poți retrage la 40 de ani. Era vorba despre să-ți alegi strategii de economisire pe termen lung dar efectiv n-am prea înțeles mai nimic. Și, oricum, unde să găsesc un financial advisor în fundătura asta de lume? Articolul m-a atras fiindcă avea ca și ilustrație un bărbat care stătea în hamac și citea o carte, și mai avea un teanc de cărți lîngă el. Acum, nu știu sigur dac-am înțeles: citea despre cum să faci treaba asta sau citea fiindcă deja s-a pensionat? Avînd în vedere hamacul și peisajul relaxant dimprejur, cred că mai degrabă ultima.

Sper să mă odihnesc și să nu mai am neliniștile de anii trecuți, despre care n-am scris aici: angoasa că nu găsesc o masă liberă, jena de a mă așeza singur la o terasă aproape plină, sau că n-ajung la timp ca să prind trenul de întoarcere sau că mă dor picioarele și n-am unde sta jos, verificarea mentală periodică a portofelului, a celularului și a camerei foto, senzația că hainele mele nu se asortează deși m-am gîndit mult înainte ce am pe mine, sau umblatul după un suvenir fără a mă putea hotărî la unul din cauză că am embarras du choix. Sau mai e senzația aceea că locul tău nu e acolo și poate nu va putea fi niciodată acolo, de exemplu cînd te afli într-o piață agroalimentară sau printre mulți localnici. Și atunci cînd te afli într-un loc neturistic care ar putea semăna cu un loc oarecare din orașul tău și oamenii nu-ți mai par că au acea aură cum ți se părea mai devreme și te gîndești să mergi acasă și brusc realizezi că de fapt nu mergi acasă, ci într-un loc transient (hotel) și te gîndești cît de mult îți lipsește familia. Uneori mă ia o agorafobie și mă gîndesc să las baltă totul și m-aș duce undeva să citesc sau acasă, să văd un film la dvd player. Una din diferențele dintre un turist și un călător e că un turist se gîndește la întoarcere iar un călător caută să imerseze cît mai mult în cultura locală. Încerc să fiu un călător dar mai am și momente de slăbiciune, poate din cauză că o fac atît de rar și nu sînt antrenat. Cînd călătoresc prin Italia mă tem parcă să nu cad în timp, să mă trezesc în Evul Mediu, poare că sună ca-ntr-un film-clișeu, dar sentimentul e viu. Și greșeala pe care o fac mereu, aceea de a vrea să văd cît mai multe, ca într-un film pe avans-rapid, o mare greșeală de care sînt conștient, fiindcă cele mai vii amintiri sînt cele pe care le am de atunci cînd stăteam jos undeva, pe trepte, sau pe o bancă, sau direct pe dalele de piatră, la umbră. Și dorința de a mai trece o dată și încă o dată pe lîngă un loc pe lîngă care am mai trecut, ca să se impregneze mai bine în memorie și arhitectura veche să-și exercite influența asupra mea, ca un catalizator, deși mai mult ca o expunere în vederea înmagazinării, ca o albină zburînd din floare-n floare. Și văd atîtea fete frumoase, singure și inabordabile, care nici nu se uită la mine, oare de ce?, mă-ntreb. Și senzația uneori că viața e prea sofisticată și mă sufoc, sînt un sălbatic, îmi zic, nu suport atîta civilizație, vreau mai bine să stau la o casă înconjurat de copaci, în liniște, eventual cu o carte în mînă sau și mai bine cu o parteneră alături.