Statuia prințului

În Viena am trecut de cîteva ori prin piața din fața palatului Hofburg, încercînd să prind un cadru cu statuia Prințului Eugeniu de Savoia, pe care-l știți desigur ca eliberatorul Timișoarei din anul 1716. Destul de dificil. Aproape toată piața era plină de mașini, probabil aparținînd complexului muzeal iar eu voiam să prind în poză o scenă atemporală, deși pe de altă parte întotdeauna m-a atras observarea 'trecutului în prezent', sentimentul acesta al continuității istoriei, dacă mă înțelegeți.

Cîteva date din viața acestui personaj fascinant.

S-a născut la Paris (!), avînd descendență italiană (!), și a petrecut o vreme la curtea regelui Ludovic al XIV-lea (!), dar a ieșit din grațiile acestuia poate din cauză că era scund și deloc chipeș sau din cauza unui scandal în care i-a fost implicată familia, așa că a plecat din Franța, oferindu-și serviciile militare Casei de Habsburg. Mi-l imaginez ajuns în fața împăratului Leopold I, după ce a străbătut sala lungă a tronului cu pașii zăngănind de la pintenii și cataramele pantofilor cu toc, făcînd o plecăciune adîncă, scoțîndu-și pălăria cu boruri largi și cu pană, atent să nu-i alunece peruca buclată și pudrată, după moda vremii, declarînd că își pune sabia la dispoziția majestății sale. Împăratul, fiind ocupat și extenuat de la luptele cu turcii, a încuviințat făcînd doar un semn cu degetul său pe care se afla un inel cu diamant, gîndindu-se 'hai să vedem ce poate', și astfel a obținut un post în serviciul imperial, deschizîndu-i astfel calea spre carieră.

O, și ce mai carieră a avut! În primul rînd s-a remarcat în bătălia împotriva turcilor care-a pus capăt lungului asediu de 60 de zile al Vienei din 1683. A urmat asediul din Buda, la fel. După eliberarea Timișoarei s-a îndreptat spre Belgrad și i-a scos afară și acolo pe turcaleți. Dar nu s-a specializat doar în masacrarea otomanilor, pe care de altfel i-a scos efectiv din peisajul zonal. A urmat un lung șir de bătălii, conducînd cu succes armatele împăratului, mărșăluind prin Europa în condiții vitrege și purtînd unele din cele mai sîngeroase bătălii din acea epocă, cîștigînd Bavaria, nordul Italiei (la Torino) și mare parte a Țărilor de Jos. S-a remarcat întotdeauna în urma unor abile și îndrăznețe manevre tactice. (De altfel mai tîrziu în istorie Napoleon l-a avut pe Eugen de Savoya ca model). Asta în ciuda intrigilor, invidiilor și detractorilor de la curtea de acasă, lucru întîlnit în toate timpurile. Dar rezultatele au contat cel mai mult.

A luptat în cîteva rînduri și împotriva francezilor. Poate vă veți întreba dacă asta nu-i un soi de trădare totuși. Păi nu, ia să ne gîndim. Nu e considerată trădare dacă ai fost refuzat de cel căruia i-ai oferit inițial serviciile, nu? Lucru valabil și în alte domenii (afaceri, relații). A fost rănit în luptă de mai multe ori. Pe vremea aceea mai exista încă un cod al onoarei, la finalul unei bătălii comandanții opozanți își făceau întotdeauna cadouri, nu ca acum cînd se bombardează de la distanță cu drone (O, tempora!). Iar bătăliile aveau ceva spectaculos: uniforme colorate, răpăit de tobe, mișcări coordonate și masive de trupe pe cîmpul de luptă. Nu idealizez bătăliile. Fiind pacifist, sînt conștient de tragismul și de absurdul lor. De asemenea a fost și un pasionat de artă, în special de arhitectură și pictură, comandînd tablouri de la marii artiști ai vremii, care pot fi admirate în palatul său, Schloss Belvedere, situat aproape, la sud de Ring, la care nu am mai ajuns. Între atîtea activități nu prea e de mirare că nu și-a mai făcut o familie, deși s-a iubit cu o contesă unguroaică.

Așa că altă dată, cînd vă veți mai plimba pe strada care-i poartă numele din Timișoara, poate vă veți gîndi puțin și la acest capitol al istoriei.