Roma, a doua oară, partea a treia

M-am trezit parcă totuși puțin mai odihnit ca data trecută, sau poate doar mi s-a părut, poate că începeam să mă adaptez sau fiindcă eram mai determinat și aveam planuri mai clare și deci mai exaltat. Același ritual în sala de mese unde-am luat mic-dejunul, în care am văzut și alți oameni, un cuplu cu doi copii măricei și niște asiatici. Am luat-o la pas către Punctul de Informare Turistică, de unde voiam să-mi cumpăr un Roma Card, dar nu m-am grăbit, deoarece deschidea abia la ora nouă. La Colosseum nu se mai intră atât de ușor. Îți trebuie un bilet, desigur, sau un Card Turistic, care e valabil și pentru Forum. Pe lângă asta, mai trebuie o rezervare pe Net cu o oră exactă de intrare, pe care-o făcusem de acasă și pe o aveam la mine listată la imprimantă. Mai aveam timp. Am trecut pe lângă fostul hotel la care-am stat data trecută, acum transformat în B&B, apoi pe lângă un alt hotel la care mă gândisem să stau, și la care m-am zis că poate totuși voi trage data viitoare, (cine știe când), toate fiind foarte apropiate între ele.

Am mers deci cât de încet am putut spre Roma Tourist Infopoint, existau câteva astfel de centre turistice, dar majoritatea erau închise atunci. Pe străduțe se aflau destui turiști matinali ca mine, ocolind vehiculele comerciale utilitare parcate în fața localurilor din care se descărcau mărfuri. Deja simțeam căldura. Am căutat în același timp un local în care să mănânc. Dar aveam prea multe dintre care să aleg. În fine am găsit unul, o măsuță rotundă cu fațada la stradă, foarte aproape de locul unde data trecută am luat prânzul. Am mai luat și un dublu espresso, ca să-mi accelereze energia, când acasă nu fac asta, și astfel ajung ca în concediu să beau mai multă cafea decât în zilele când lucrez. Am ajuns repede pe Via dei Fori imperiali, Tourist Infopoint încă nu se deschisese, și m-am mai învârtit prin zonă. Abia după ora nouă am intrat, era deja o mică coadă, la casierie erau un tip cam lehamite care se mișca greu și o fată drăguță. Am ajuns din fericire la aceasta din urmă, care mi-a spus că nu mai au pentru o zi, doar pentru două, așa că am luat pentru două, deci mai scump, ce era să fac, oricum era inclus și transportul public nelimitat, de care voiam să profit. Am ieșit și m-am îndreptat spre Basilica dei Santi Cosma e Damiano, situată imediat peste drum. Nu am mai fost acolo, dar am văzut clip-urile profesioniste de pe YouTube de la Prowalk Tours de atîtea ori că parcă mai fusesem odată. Foarte interesant că din interior se văd ruinele romane, dar în același timp a fost dezamăgitor deoarece în interior era foarte cald, zăpușeală și praf. Nu exista aer condiționat sau încă nu-i dăduseră drumul.

M-am întors pe Via dei Fori Imperiali și am stat la umbră să se facă o oră potrivită, apropiată de intrarea la Colosseum, care se afla în plin soare. Stând acolo am avut un sentiment de familiaritate cu locurile, ca un roman din antichitate așteptând ceva. Trebuie să citesc mai multe despre istoria Romei, am decis. Am sunat-o pe Mama, sau ea pe mine, nu mai știu, și am liniștit-o că o duc bine, deși din cauza căldurii nu eram eu prea bine și nici prea odihnit nu eram, speram să rezist până seara. A doua zi urma să iau trenul Frecciarossa spre Veneția, deci în plus trebuia să fiu cât de cât odihnit. Trei nopți la Roma, chiar și pentru a revedea cât mai multe din locurile în care-am fost data trecută, (și atunci am văzut multe, am stat opt nopți întregi) plus mersul în câteva zone în care nu am mai fost este totuși mult prea puțin. Dar în același timp voiam să scap de căldura asta insuportabilă cât mai repede. În fine, m-am îndreptat spre Colosseum, mereu temător la eventualii hoți de buzunare de care am tot fost avertizat. Am mai stat o vreme în picioare, în aglomerație, printre turiști, până se făcuse cam sfert de oră până la ora de intrare. Ajuns la primul punct de baraj, mi s-a spus că mai erau zece minute, deci să revin. M-am întors, am mai stat și fix la ora programată am intrat. Vorba vine, ăia nu ne controlaseră biletele, voiau să verifice doar ora. A urmat alt baraj în care-am arătat și biletul, Roma Card-ul și rezervarea, ambele fiind scanate. După care a urmat verificarea bagajelor, ca la aeroport, sau mai exact ca la Vatican, că aveai voie cu apă. Ce să spun? Mase mari de oameni mergând în toate direcțiile, pentru că nu era un sens de parcurs. Urcarea la etaj care mi-a cauzat o transpirație suplimentară. Mult zgomot, oameni cu copii mici în cărucioare, grupuri mari de turiști, toate vârstele. Chiar avusesem nevoie să mai vin încă o dată aici? Nu mai bine stăteam acasă, comod, la aer condiționat, uitându-mă la un film sau citind o carte? Mi-era dor de aceste locuri la care m-am tot gândit în ultimii ani. Dar era căldura, deși bine că în interior era umbră. Deci obositor și din această cauză era greu să te transpui într-o stare de extaz cultural, să încerci să-ți imaginezi cum era pe-aici în Antichitate.

Am ieșit m-am întrebat dacă să mai intru și la Forum. Am vrut să prelungesc ora de intrare, mai spre seară, sau să fac altă rezervare, dar site-ul nu mai mergea. M-am așezat la o coadă la intrare, unde așteptau câteva grupuri de turiști. Unul din ghidurile lor le-a spus în engleză să-și procure apă și i-a avertizat că ea nu răspunde dacă pățesc ceva și leșină. Asta m-a descurajat foarte tare. Și m-am gândit, are oare rost să stau în căldura asta infernală, să risc deci, sau mai bine mă protejez? Am mai stat o vreme și am rumegat, m-am gândit la soarele arzător,  și apoi am decis că e prea periculos, așa că mai bine nu. Asta e, poate altă dată. În fond, mai fusesem aici și oricât de interesant cred că mi s-ar fi părut, cred că am luat o hotărâre înțeleaptă. M-am îndreptat spre Metrou. În stație, în subteran, am văzut un tânăr primind îngrijire de la ambulanțieri. Stătea întins pe o bancă, prietena lui se afla lângă el, iar ambulanțierii îi țineau de călcâiele puțin mai sus. În rama de metrou era foarte răcoare iar geamurile erau aburite. Am coborât la Roma Termini. Îmi plac gările. Am mers la toaletă, am intrat la librăria Borri Books, de la nivelul -1, dar nu am urcat mai sus și m-am uitat la comics și mi-a dat niște idei, dar despre asta am scris puțin anul trecut. Apoi m-am dus să mănânc ceva, am urcat la food court, m-a abordat cineva de la un restaurant cu un meniu, și am mâncat acolo niște paste, destul de scumpe, la prețuri de aeroport. Nu am putut plăti cu telefonul, nu știu de ce, după aia m-am gândit că am introdus codul pin de la cardul în lei, în loc de cel din euro. În fine, eram zăpăcit.

Am luat din nou metroul cel răcoros, și am coborât la Flaminio, aproape de Piazza del Popolo, dar când am urcat la suprafață nu am recunoscut împrejurimile, a trebuit să mă uit pe Google Maps. Asta ca să intru în Giardini Borghese, cu speranța că poate-aș găsi o bancă pe care să stau la umbră. Până acolo am mers pe o stradă lungă plină cu autocare parcate, majoritatea turcești, din care multe erau pornite și emanau un miros pregnant de gaze de eșapament, că mai asta-mi lipsea, să mă intoxic. Am ajuns la templul lui Esculap, acel mic lac cu bărcuțe, dar n-am găsit nici un loc de stat pe nici o bancă. Se efectuau lucrări în zonă, era și un gard și nu puteam înainta în linie dreaptă dar din ce am întrevăzut în depărtare tot parcul părea aglomerat și cu băncile ocupate. Am stat în picioare, sperând că apropierea lacului are un efect răcoritor, deși nu-l simțeam, și am plecat relativ repede. Din nou la metrou, de data asta doar ca să merg cu metroul ca să mă răcoresc. Am mai mers două stații, după care m-am întors tot aici și-am coborât. Am traversat Piazza del Popolo, bineînțeles că Bazilica omonimă era închisă deci adio Caravaggio. Am traversat piața cât de repede-am putut prin arșiță, ocolind schelele instalației de sunet pregătită pentru un viitor concert cred, care ocupau mare parte a pieței și am mers spre Corso. Mi-am amintit că citisem că aici pe Corso mai demult aveau loc curse de cai, cum scria Goethe în celebra sa carte de călătorie în Italia, și întorceau în Piazza del Popolo, și pe lângă asta și carnaval parcă, cum scria Dumas în Contele de Monte Cristo și chiar Dickens, în cartea lui de voiaj (care nu mi-a plăcut), cărți pe care le-am citit în română în timpul scurs de la prima mea călătorie aici. Citindu-le, acum câțiva ani, am simțit un dor să vin să revăd aceste locuri dar iată-mi din nou aici și tot la ceea ce mă gândesc este cum să nu-mi mai fie atât de cald. Pe Corso am întrat în niște magazine despre care știam sigur că au aer condiționat, Zara, Gap, la cele de pantofi nu, că acolo lumea e prea insistentă și vor să probezi, deși îmi cam trebuiau o pereche, albi, cum e moda. Niciodată n-am fost la modă. Data trecută purtam pantaloni lungi, deși era sfârșit de iunie și era cald. Aceeași lume leneșă pe străzi, era după masă, o perioadă a zilei pe care nici acasă nu o cunosc, pentru că lucrez, doar amintirile din copilărie și cele din câteva călătorii. Toată lumea cu înghețată sau un pet cu apă în mână. Fete frumoase peste tot. Terasele toate ocupate. Bine că nu-mi era foame.

Am zis hai să merg iarăși la Muzeul Capitolin, îmi aminteam că aveau acolo o instalație de climatizare eficientă. Pe drum mi-am mai luat două peturi de apă de la un magazin din Piazza Venezia, vândute de un italiano vero. Am ajuns repede, am intrat fără să plătesc, cu Roma Card ai intrare gratuită la vreo două obiective, sau trei, pe care eu oricum nu le-am valorificat. Acolo am stat jos pe niște trepte în sala statuii metalice uriașe a lui Marcus Aurelius, mi-am scos ușor picioarele din pantofi, m-am bucurat când am simțit un fir de aer intrându-mi ușor sub tălpi, și am așteptat să-mi scadă puțin temperatura doar. Am mai intrat desigur la secțiunile cu picturi și unde era la fel de răcoare și bine și am stat și jos o vreme pe o băncuță capitonată. Un lucru interesant. Îmi aminteam bine de tabloul Magdalena penitente, dar o vreme crezusem, în mod eronat, că era a lui Caravaggio. Apoi cumva am aflat că e lui Tintoretto. Aici am aflat că de fapt este a fiului lui Tintoretto, Domenico Robusti. Mi s-a părut ciudat că m-am putut înșela de atâtea ori cu privire la același lucru.

Din nou am ajuns la aceeași librărie Feltrinelli, m-am plimbat o vreme acolo, printre cărți, la răcoare. Am trecut printre ruinele din Largo di Argentina, unde se petrece celebra scenă din Iulius Cesar cu Et tu, Brutus? Dar nimănui parcă nu-i pasă. Am mai intrat la Chiesa del Gesu, parcă nu mi s-a mai părut atât de mare, dar parcă mai plină de data asta. Am stat pe o bancă, am ascultat un concert și începutul vecerniei. Am vorbit iar cu Mama pe WhatsApp, oh, i-am zis, e atât de cald, abia aștept să mă-ntorc și să stau acasă restul concediului, zău, i-am spus și chiar simțeam asta. Ea m-a întrebat de ce nu mergi la hotel? Nu pot doar puțin, și în plus apoi mi-e greu să mă reapuc de drum. Iar ea apoi mi-a spus că ce-ți mai trebuie, lasă c-ai văzut destule și eu atunci m-am enervat, în loc să mă stimuleze, uite că-mi mai și scade moralul pe care de-abia-l mai puteam ține pe linia de plutire. Apoi m-am plimbat fără niciun scop pe străzi, încercând să mă bucur de spectacolul pe care-l oferă orașul. Interesant să vezi o călugăriță conducând un scuter. Sau să vezi Fiat-uri 500 vechi dar bine întreținute și încă funcționale. Am mers de-a lungul străzii mărginite de copaci pe care circulă tramvaiul, am ajuns la insula Tiberina, apoi pe anticul Ponte Cestio și-am continuat să hoinăresc. Știam că mă va durea capul și nu voi putea gândi clar, așa că aveam la mine o listă cu obiective de văzut. Cât pe-aci să nu merg să revăd Treptele Spaniole, de data asta am mers și la Trinita dei Monti, care este teritoriu francez, am făcut un efort și am urcat transpirând.

Timpul trece repede, începea să se însereze, lumina de afară devenise aurie, dar mie-mi era cald în continuare. Să mănânc, sau să nu mai mănânc, asta era întrebarea. Să țin regim, poate mai slăbesc, cu transpirația asta. Terasele ocupate, normal. Cozi la intrarea în restaurante celebre. Scaune pe care doar stăteau oamenii la cozi la intrare în restaurante. O femeie stătea pe scaun cu spătarul în față uitându-se la cuplurile care mănâncă, sau la ce mănâncă, așteptând să termine să elibereze locul. Probabil un restaurant recomandat de un ghid celebru. Am trecut pe lângă un KFC, dar m-am abținut, apoi pe lângă un McDonalds. Aveam mari rezerve să intru în astfel de locuri. Dar mi-am zis că fiind iarăși singur, și în situația existentă a mega turismului de masă, e din ce în ce mai greu, așa că trebuie să renunți la niște principii ca să supraviețuiești. Așa că m-am decis și am intrat într-un McDonalds, situat pe un bulevard aglomerat, Via del Tritone, am comandat la un automat, de la care, pe lângă un meniu mare mi-am mai luat în plus și-un burger. Am găsit și loc de stat la o măsuță, erau câteva neocupate, plus că localul avea și etaj, deci cu siguranță mai găseai locuri. Am mâncat până m-am săturat, nu mai mult, am mai lăsat puțin deoparte, să nu mă-ndop. Când am ieșit, parcă aveam mai multă energie.

Am decis să mai stau puțin și să-mi petrec și seara aici, în fond a doua zi urma să plec. Mi-am amintit că mai trebuia să văd un loc unde n-am mai fost niciodată, situat în apropiere. M-am întors la Piazza di Spagna, la fel de plină, și am luat-o în sus, spre Via Margutta, unde locuia personajul lui Gregory Peck din Vacanță la Roma. Acum este o stradă mărginită de galerii de artă și buticuri ale caselor de modă ca și Via del Babuino, pe care m-am întors. Lume bună, oameni eleganți, magazine cu antichități, bijuterii, cafenele șic, mirosuri de parfum, limuzine, ceasuri de lux. Până și scuterele Vespa vintage degajau un stil de viață rafinat. Iar acolo nu era deloc aglomerație. De fapt pe străzi lumea începea parcă să fie puțin mai elegantă, mai mulți oameni în costume, poate ieșiți de la munca de la ministere sau de la bănci. Dar sejurul meu aici se apropia de final, era timpul să mă întorc la hotel, ceea ce am și făcut, tot pe Via Nazionale, ca de atâtea ori, cam de fiecare dată, și acum, anul ăsta, și cu ani în urmă.

Roma, a doua oară, partea a doua

M-am trezit dis de dimineață, nu îndeajuns de proaspăt și odihnit pe cât aș fi vrut, și cu planurile trasate doar în linii mari. Ajunsesem obosit în seara precedentă, îmi făcusem provizii de apă din care am tot băut, făcusem un duș, că nu aveam vană, altfel aș fi intrat cu totul sau măcar numai cu picioarele în apa care nu era îndeajuns de rece, și cu tot cu aerul condiționat setat nu reușisem să scad parcă temperatura acumulată în corp. La micul dejun trebuia să te abonezi cu o zi înainte la o anumită oră, eu am ales 7 jumate, dar ajuns acolo era cam păcăleală, o mini focaccia cu șuncă și o cafea, cât să nu pleci cu stomacul gol, să nu leșini până ajungi la un local adevărat, servită de o fată și de o femeie în vârstă. M-au întrebat dacă doresc și un iaurt, dar am zis nu, nu știu de ce. Alesesem acest hotel pentru locație, evident, ăsta e cel mai important lucru, că mâncare doar ai unde găsi în Italia. Atunci am făcut cunoștință cu un alt membru al echipei de la hotel, unul mai tânăr, dar îmbrăcat elegant, cămașă suflecată, mai miștocar puțin și mai curios. În sala de mese era un cuplu cu o diferență mare de vârstă, el cu vreo douăzeci de ani mai mare parcă, dacă nu mai mult, ea la vreo douăzeci, cum aveam de altfel să mai văd și peste câteva zile, în trenul spre Veneția, cumva asta mi s-a părut excitant, dar asta poate din cauză că eram singur și deci sensibil la așa ceva.

Am plecat către Vatican tot pe jos, tot transpirat, că nu mi-am luat bilet de metro, am traversat Ponte Sant'Angelo, dezamăgitor pentru că era într-un fel de renovare și avea placaje de jur-împrejur și nu vedeai nimic în exterior. Oamenii care-s îmbrăcați în costume romane parcă-s bufoni, ironici față de unii trecători, bine zice Rick Steves să te ferești de ei. Era o coadă destul de lungă la intrarea la Castel, și soarele începea să ardă, m-am plimbat împrejur și am decis că trebuie neapărat să completez mic-dejunul, să mănânc ceva, orice. Am găsit cu greu un local, moderat de aglomerat la terasă, dar eu am stat în interior, la răcoare, unde-am luat un mic dejun sățios și apoi parcă am văzut lucrurile mai limpede. Am vizitat magazinele cu suveniruri dar ciudat că n-am mai găsit acei îngerași ca data trecută, cum a primit Mama în anii 80 de la o prietenă care-aplecat în Italia, poate nu se mai fac, dar ce ce oare, nu mai au licență, s-a săturat lumea de acel model, vrea ceva mai simplist? Îmi pare rău că nu am luat data trecută, dar pe atunci făceam economii mai mari. M-au atras statuetele de lemn cu Fecioara Maria, nu m-am hotărât care s-o iau, până la urmă mi-am cumpărat una peste câteva zile, dintr-un magazin din Padova.

Era o dimineață însorită de duminică, iar Papa Francisc urma să țină un scurt discurs la amiază, conform obiceiului. De jur împrejurul Vaticanului se aflau o mulțime de carabinieri și carabinierițe, foarte sociabili, discutau, râdeau, foarte natural. Am trecut de controalele de securitate de la colonadă, mereu temător pentru că auzisem că mișună pickpockeți pe acolo, și am ajuns în Piața San Pietro. Un car al televiziunii RAI domina piața mai ceva ca obeliscul, pregătind transmisia pe Rai Uno. Dar nu m-am învârtit prea mult fiindcă era un soare puternic și m-am așezat sub colonadă de unde puteam vedea fereastra la care știam că va apărea Papa. O mulțime de oameni intrau în Piață sau se mutau dintr-un loc în altul iar eu stăteam mereu cu o mână pe buzunar și cu celularul în cealaltă mână. Cu vreo 10 minute înainte fereastra s-a deschis și un covoraș a fost întins în jos pe fereastră. Un val de chiote a izbucnit în piață și un freamăt de excitare ne-a cuprins parcă pe toți: Papa va ieși curând! Era ca așteptarea unui super star la un concert, doar că aici era vorba de ceva serios, vedeam paraplegici, călugărițe, pelerini cu pancarte (pe una scria asociația de prietenie Vatican - Israel). Dar și mai mare a fost bucuria atunci când chiar a apărut la fereastră: aplauze, urale din inimă. Am sunat-o pe Mama, i-am spus să se uite la TV și i-am filmat o parte din discurs, că celularul meu se încălzea prea tare și bateria i se descarcă repede. Discursul nu a ținut mult iar după aceea parcă m-am simțit ... binecuvântat. Apoi m-am mai învârtit prin piață, am filmat, dar ulterior materialul s-a dovedit a nu fi chiar utilizabil, oamenii așteptau la coadă să ia apă de la o fântână, alții se puseseră deja la o coadă pentru intrarea la Bazilică. Îmi venea să mai rămân o vreme acolo, nu știu de ce.

Mi-am zis să mă duc la Orto Botanico, așa c-am luat-o în cele din urmă pe una dintre străzile pe care știam sigur că n-am mai fost, de la sud de Vatican, Via delle Fornaci, mărginită de blocuri, în care am început să mă simt de parcă eram acasă, în orașul meu, în cartierul meu, într-o după amiază fierbinte și somnoroasă de vacanță, atunci când nu este aproape nimeni pe stradă, doar ocazional trecând câte-o mașină. Am intrat într-un supermarket ținut de un pakistanez și mi-am luat niște ape, din care una am devorat-o imediat, apoi am continuat să merg pe lângă magazine și localuri cu storurile închise, până când partea pietonală a străzii s-a terminat, pe care uneori treceau câteva mașini și scutere, și m-am gândit să nu risc să mai continui pe aici. Ce să fac, mă întorc, îmi zic, și am mers înapoi până am ajuns iarăși la Vatican, de unde am luat-o pe la umbră pe lângă clădirile din partea de sud, am mai intrat în câteva magazine de suveniruri, dar tot nu mi-am luat nimic, deși știam că nu voi mai trece pe acolo în ziua următoare. Am mers pe Via della Conciliazione până înainte de pod, apoi la dreapta, pe malul Tibrului și astfel m-am îndepărtat de turiști. La Orto Botanico măcar era umbră și avea o toaletă pe care am găsit-o conform hărții, unde m-am spălat pe mâini și am stat mult timp cu mâinile în jet-uri apă (relativ) rece de la cele două chiuvete. Mă gândeam să-mi bag și câte un picior în chiuvetă, pe rând, că simțeam că nu mai pot de cald, dar mă temeam (pe bună dreptate cred) că aveau camere video. Apoi am vrut să stau jos pe o bancă să mă odihnesc puțin, la umbra unui copac, mi-am scos picioarele din pantofi, să simt aerul mai rece, dar tot cădeau încontinuu insecte, și am văzut multe furnici, așa că a cam trebuit să plec. Se înnorase ușor, apoi chiar a dat câteva picături dar în general am mers pe la umbră fiindcă erau destui copaci. Am luat-o pe o alee care urca, pe lângă un pâlc de bambuși foarte înalți, pe lângă un iaz cu peștișori alimentat cu un pârâiaș în care de asemenea voiam să-mi bag piciorele ca mă răcoresc. Erau oameni, nu era chiar pustiu, câțiva îndrăgostiți, apoi vreo trei tineri care m-au salutat cu Salve, un cuplu cu doi copii și alții. Care era ideea. Voiam să ajung sus, să ies la un loc de belvedere, Passeggiata del Gianicolo, de unde știam că ai priveliști asupra orașului. Dar vai, nu se putea. Cuplul de îndrăgostiți care o luat-o în fața mea, depășindu-mă, căci eu urcam greu, întotdeauna super transpir când urc pe căldură, a dispărut. Era un  turnichet mai înalt decât un stat de om, de care m-am apropiat, având un buton pe margine care nu știam la ce folosește. Poate că cei doi trecuseră printre, dar eu nu aveam curajul. Nu voiam să rămân aici blocat. Deci m-am întors, am trecut din nou pe la toaletă, mi-am ținut câte o mână sub fiecare jet de apă rece, timp de câteva minute, apoi m-am îndreptat spre ieșire.

Ploicica se oprise. Am mers spre Trastevere, am intrat în bisericuța unde data trecută mi-am uitat camera foto (și mă întorsesem panicat după câteva minute, că simțeam că rucsacul parcă e un pic mai ușor, și am văzut-o pe băncuță, iar un om de acolo mi-a spus să mă rog pentru asta). Pe străzi nu era animație, terasele erau mai mult goale, dar eu aveam întotdeauna o jenă în a sta la o terasă. Cu greu mă determin, doar când chiar mă roade foamea. Am mai dat o scurtă raită prin acest cartier distinct și plin de caracter al Romei, apoi am traversat Tibrul și m-am îndreptat iar spre Largo de Argentina, și am intrat din nou la Feltrinelli. După ploaie orașul nu pare mai curat, din contră, încep să iasă mirosuri urâte din beciurile și din bucătăriile restaurantelor și de la canalizare. M-am îndreptat spre localul unde mâncasem ieri, dar era închis pentru încă mai vreo câteva ore. Și deci m-am mai plimbat pe străzi și am bifat toate punctele turistice, dar nu m-am oprit nicăieri. Am mers și prin cartierul evreiesc, dar n-am intrat la sinagogă, știam să e închis, ca de fiecare dată. Tot îmi tot doresc să intru într-una, dar nici în Timișoara nu am prins vreodată deschis, de când mă știu, și doar umblu des prin zona Unirii.

Mă gândeam mai tot timpul la ceva rece, la Polul Nord, la copci în care să-mi introduc picioarele, sau măcar la vănița de plastic de acasă pe care mă gândeam s-o umplu ca să pot sta cu labele picioarelor în ea în fiecare zi din tot restul concediului după ce ajung. Sper să rezist până atunci, îmi tot spuneam în gând, încercând să mă încurajez. Alteori îmi ziceam să nu mă mai gândesc la asta, să ignor căldura. Să mă focusez pe împrejurimi. Îmi amintesc de data trecută de câteva localuri care acum nu mai există, ca de exemplu un restaurant foarte bun în care-am mâncat atunci, de pe Via Quatro Novembre, unul dintre cele mai bune restaurante la care-am fost eu în Italia, cu fetele acelea drăguțe, nu pot să nu mă-ntreb ce s-o fi ales de ele, sper c-or fi bine. Sau librăria Feltrinelli din Galeria Alberto Sordi de pe Corso, ori cea în engleză de lângă Republica. Pe lângă asta, ruinele antice par cumva ..., nu știu, justificate. Și atunci îmi era cald, deși era final de iunie, dar nu simțeam ca acum.

Îmi trebuia o destinație. Spre Coloseum. Am mers razant pe lângă Circo Massimo. Un grup de turiști cu temele făcute (eu de ce nu mi le făcusem oare, și încă, de atâta timp?) m-a depășit și a luat-o în sus pe o cărare pe care nici nu o observasem, și imediat m-am luat după ei, dar cu pauze, pentru că la urcat mi-e foarte greu, transpir industrial și uite-așa am ajuns unde voiam, pe colina Capitolină, de unde se vede Forumul. În loc să admir priveliștea, atenția mi-a fost atrasă de un grup de oameni strâns în jurul unei turiste mai în vârstă, foarte în vârstă, care stătea la orizontală și i se turna apă pe buze. Săraca, cred că și-a dorit atât de mult să vină aici, dar în august este într-adevăr atât de cald pe cât te avertizează ghidurile turistice. Am mai stat totuși o vreme acolo, vedeam turiști care se pozau cu ruinele templelor în spate și plecau relativ repede, spre alte obiective, apoi veneau alții, iar eu tot stăteam mai la o parte să nu deranjez, însă vedeam foarte bine-mersi și de acolo. Am mers spre Piața Campidoglio, apoi am urmat un traseu pe care l-am tot văzut și revăzut pe canalul de pe YouTube Pro Walk Tours, Columna cu lupoaica, mica grădină de lângă, am coborât niște trepte, am trecut pe lână închisoarea Mamertime unde se zice c-au stat Sf. Petru și Sf. Paul, am mers pe Via dei Fiori imperiali, m-am uitat puțin la mall-urile lui Traian și a lui Augustus, și-am mers spre Coloseum, mereu cu ochii-n patru, că îmi părea că văd niște persoane dubioase și am fost avertizat că sunt pickpockeți prin zonă. Drumul e mult îngustat din cauza lucrărilor la linia C de Metrou și totul arată ca naiba de urît, fiind practic un șantier. Un șantier modern printre ruine care datează de cam mult. Am înconjurat Coloseum-ul, apoi m-am întors, m-am uitat la cântăreții stradali, cu boxele de amplificare, situați din loc în loc - nu cântau doi odată. Spre Altare della Patria era un alt șantier, parcă și mai urât, ca o uzină chimică sau o rafinărie. Cu greu am ajuns la Columna lui Traian, trecând printre vânzătorii ambulanți negrotei care m-au salutat. Era destulă poliție pe acolo. Eram obosit, mi-era atât de cald că nu mai puteam gândi la nimic, nu mai aveam idei, mă mai aștepta o zi și am decis să merg pe ușor înapoi la hotel, urmând traseul pe care-l făcusem des când am venit prima dată la Roma, pe Via Nazionale. Asta e o arteră dens circulată, elegantă, dar pe margine are destule magazine mai ieftine, dar de unde-ți poți lua o apă sau un sendvici de exemplu. Nu am mai găsit localul în care data trecută mâncasem o lasagna cu cartofi prăjiți. Se însera și încă erau turiști care mergeau spre centru, adică spre forum. Unii mergeau spre gară, sau așa părea. Poate la fel păream și eu, dar hotelul meu era în apropiere. Nu eram mulțumit de cum decursese ziua. Sigur, a fost partea cu Vaticanul, un moment deosebit, dar altfel simțeam că-mi cam irosisem timpul. Dar mai aveam o zi întreagă la dispoziție, am zis mai bine mă odihnesc, dorm tun și apoi mâine voi mai recupera.

Continuare în postarea următoare.

Roma, a doua oară, partea întâi

Îmi amintesc totul de parcă a fost ieri, deși a trecut aproape un an de atunci. Nu cred c-am uitat ceva ce nu țineam minte și atunci când m-am întors. Simt nevoia să consemnez aici această a doua călătorie a mea la Roma, în caz că poate-oi face Alzheimer, dar și mai ales că prima oară, acum zece ani, nu am prea scris, deși și de atunci am o mulțime de amintiri, trăirile fiind intense atunci când călătorești. Și pentru faptul că anul acesta nu voi mai pleca niciunde.

Întâi, plecarea din noua clădire a aeroportului, recent dată în folosință, pe care nu doar că am găsit-o dezamăgitoare, dar mi-a dat un sentiment de tristețe, ca de final al unei epoci, după atâția ani de când tot am plecat din țară din vechea clădire, situată lângă ea, părând mult mai micuță dar în același timp parcă mai cochetă, acum cu toate luminile stinse, arătând îmbătrânită și părăsită, ca o văduvă, că mi s-a strâns inima. Și ca o cutie mare plină de amintiri. În avion, tot cursa Lufthansa LH1661 de la șase și douăzeci și cinci de minute, dimineața, foarte punctual, stând la locul meu obișnuit de la hublou, în semiîntuneric, privind zorii, ascultând fără să vreau discuțiile între două femei stabilite în State, mergând spre casă. O femeie tânără, înaltă, uscățivă, cu doi copii adolescenți, de fapt mai mult ea vorbea, deplângând faptul că în localitatea ei de baștină, Șofronea, s-au închis localurile și totul parte pustiu. Cealaltă era mult mai în vârstă, dar arătând ca o țărancă înstărită din anii de înainte de 89, cu soțul ei stând undeva mai în spate, având o haină neagră, de piele, probabil la ultima vizită din viață aici acasă, uitându-se doar în față, stresată, răspunzând doar laconic la întrebările celeilalte, 'aveți copii în Washington?', 'Da, da. Ne așteaptă.' și până la urmă cea tânără n-a mai continuat, și-a dat seama că nu are partener de discuție. Păcat că n-am stat lângă ea, aș fi vorbit mai multe, nu sunt eu sociabil, dar curiozitatea te împinge. Folosea și cuvinte englezești, după aterizare, înainte de deschiderea ușilor, stând în picioare pe culoar (așa mi-am confirmat că e înaltă), a întrebat, mai mult pentru ea însăși cred, "where will it open?", tot uitându-se înainte și înapoi.

Sosirea la aeroportul din München, unde mi-am zis să mă răsfăț și am luat un mic dejun american cu ouă ochiuri și șuncă prăjită, iar după aia m-am simțit cam balonat. Am mai băut un cappuccino și o apă. Apoi o cafea și am luat un ștrudel cu mere, că cine știe când voi ajunge. Din ce în ce mai puține reviste care mi s-au părut interesante în magazine, sau cel puțin în engleză. Tot acolo am văzut pentru prima oară cartea Katiei Hoyer, Beyond the Wall, apărută la Penguin, dar nu am cumpărat-o chiar atunci. Stând pe scaun și așteptând avionul de Roma, am văzut-o pe pasagera înaltă de la zborul anterior, cu copiii ei mergând pe coridor spre poarta de îmbarcare. Aveam timp destul între zboruri, nu prea aveam ce face pe-acolo decât să mai citesc ceva, deși eram cam obosit, nu dormisem bine ziua precedentă, ca de obicei înainte de-a merge cu avionul, nu reușesc să mă odihnesc destul în ziua dinainte. Bine că aeroportul era aglomerat, fiind în plin sezon turistic, plin de oameni care mergeau în vacanță, ceea ce m-a împiedicat să ațipesc. Am sunat-o pe Mama de câteva ori, iar de câteva ori, cele mai multe, m-a sunat ea.

La sosirile într-un aeroport sunt întotdeauna puțin amețit, având în nări miros de kerosen și soluție de curățat scaune. Emoții ca de fiecare dată la caruselul de bagaje, unde m-am rugat în gând ca de fiecare dată, dar a fost OK. Aveam la mine doar un rucsăcel de 20 de litri și atât, iar bagajul mare l-am lăsat la cală, nu am mai călătorit niciodată astfel, îmi luam de fiecare dată și un troler de cabină, dar atât politica bagajelor Lufthansa care interzice mai mult de un bagaj la tine, cât și comoditatea (chiar mă săturasem, nu voiam să mai fiu cu ochii pe două bagaje, și nici să le car, și nici nu aveam atâtea haine) m-au făcut ca de data asta să risc puțin și să adopt soluția asta. În fine, am mers spre tren, se făcuse cald, mi-am luat de la un distribuitor automat un bilet la trenul Leonardo Express. Am ajuns la peron, unde nu funcționa validatorul, data trecută țin minte că era un controlor la intrare, puțin mai în vârstă, foarte amabil, dar acum parcă nimeni nu se sinchisea, și nu era nici un oficial pe care să-l întreb. Nici nu eram sigur că asta era trenul, și am început să mă panichez un pic. Odată ajuns în vagon, am întrebat un călător chinez care mi-a confirmat că merge la Roma Termini, dar nu l-am prea crezut, deși părea un om serios, voiam să fiu sigur. Am mers mai în față, apoi am coborât iarăși, poate găseam pe cineva în uniforma TrenItalia, dar tot n-am găsit, așa că m-am întors, mi-am căutat un loc la geam, puțin mai sus și fără oameni în jur, în fond aveam data și ora tipărite pe bilet. Asta e, n-ai cum să le prevezi chiar pe toate. A existat un control al biletelor, la puțin timp după ce-am plecat, un controlor tânăr, și totul s-a dovedit că era în regulă. Pe drum nu am recunoscut locurile de data trecută, parca atunci erau mai multe tufe colorate de bougainvillea și erau parcă mai multe blocuri, nu atâtea hale industriale, și case decolorate, atunci și arătau parcă mai curate, sau poate de data asta am luat-o pe alt drum. Ciudat, oricum. La un moment dat am încetinit mult, și ne-am și oprit, deși nu era nicio stație, chiar pe un viaduct de unde se putea vedea o ruină de colonadă romană, pe care nu mi-o aminteam de data trecută. Atunci m-a sunat Mama pe WhatsApp și i-am arătat și ei, ea credea c-am ajuns, m-a întrebat unde e acea priveliște, era aproape de Gară totuși, fiindcă în scurt timp ne-am repus imperceptibil în mișcare și am ajuns repede.

Era trecut bine de ora 14. Gara Roma Termini era aglomerată, bineînțeles, (ce clișeu) iar oamenii grăbiți, și mai era zăpușeală, și mirosuri de pizza, îmi era puțin foame, greața de după avion mi se mai risipise, dar abia așteptam să mă văd odată ajuns la hotel. Primisem confirmarea cu o zi înainte, dar cine știe, să fiu sigur că am unde sta următoarele trei nopți, până la următoarea călătorie în Italia. Am mers pe jos, prin soare, că nu era niciunde umbră, pe lângă bulevardele cu trafic intens, cu miros de gaze de eșapament, spre Piazza della Republica, și apoi puțin mai încolo, pe niște străzi în care se simțea izul turistic. Mi-a luat oricum mai mult timp decât mă așteptasem. Hotelul nu avea ascensor iar etajele erau foarte înalte. Genul de clădire care e hotel doar la un nivel, în restul de etaje se afla altceva, poate și apartamente rezidențiale. Recepționerul era foarte simpatic, mi-a dat o hartă, mi-a zis că e foarte aproape de mers pe jos la Colosseum-ul, la 10 minute (în realitate și dacă mergeai repede era cam dublu) și cum să ajung la Vatican, să cobor la Cipro (eu știam la Ottaviano), mi-a încercuit cu pixul pe o hartă turistică. Și mi-a mai zis să mă feresc de pickpockeți, mai ales în zonele turistice, dar a zis că eu par un om puternic (nu mi s-a mai zis asta până acum, dar mi-a dat încredere, că aveam nevoie). I-am promis că am să fiu foarte atent. Dar nu i-am spus că am mai fost la Roma, că nu e prima dată, nu știu de ce, poate ca să nu-i scad din entuziasm sau poate ca să nu pierd timpul. Mi-a dat o cheie veche (nu card) pe care trebuia s-o returnez când plec în oraș, și mi-a explicat. Am mers pe o pasarelă între două corpuri ale clădirii, printr-o curte interioară, totul era vechi, vintage, cu mult lemn și elemente de feronerie, Art Nouveau, deși pe mine m-a dus cu gândul la blocul în care-am copilărit la bunici și unde îmi petreceam mare parte a vacanțelor, fiindcă nu prea mă duceam eu nicăieri atunci.

Am plecat de la hotel bucuros că mă aflu din nou, iată, la Roma, a doua oară, după nouă ani, timp în care am mai călătorit și-n alte locuri, și am apucat să citesc mai multe despre istoria acestei țări, a cărei limbă din păcate n-am apucat s-o învăț. Serviciul epuizant, de care de obicei aveam nevoie de câteva zile bune ca să-mi revin, plus timpul liber pe care preferam să-l dedic lecturilor sau muzicii. Și în intervalul scurs am vizionat o mulțime de filme italiene, atât mai vechi cât și mai noi. Din păcate eram tot singur. Dar în fine, eram atît de mulțumit că mă aflu aici că aproape îmi venea să merg în pas săltat. Singurul bemol, ca să mă exprim ca francezii, era căldura, la care credeam că mă voi adapta, dar n-a fost deloc așa, aveam să sufăr mult, foarte mult, de asta. Transpiram aproape continuu. Drumul m-a dus întâi la Piazza del Quirinale, unde data recută n-am ajuns, cu soldați păzind cu seriozitate intrarea la Palazzo, dar n-am prea zăbovit că locul era în bătaia soarelui. Primul obiectiv la care m-am oprit a fost Fontana di Trevi, pentru că în 2015 această fântână era în renovare și deci nu avea nici un pic de apă, pe atunci totul era numai schele, lucru la care m-am tot gândit în ultimul timp, așa că atunci când am ajuns în acel loc hiper-aglomerat am avut un sentiment de împlinire. Nu am aruncat nici atunci și nici acum o monedă, mă mir că nu se înfundă, dar am văzut că toți cei ce făceau treaba asta o făceau filmați de partenerii/partenerele lor. Mă gândesc câți dintre ei au auzit de Bernini sau au citit măcar o carte despre Roma, fiindcă nu mi se păreau ca fiind genul. Sau măcar au văzut La Dolce Vita. Și câți stau cu adevărat la Roma câteva zile, nu vin ca țăranii în trecere doar să se laude după aia pe Instagram. Americanii lui Rick Steves știu că fac asta, la fel și francezii care stau cu nasul în ghidurile lor turistice, dar aceștia nu reprezintă majoritatea. Am intrat și în biserica din colț unde m-am așezat pe o băncuță și m-am rugat puțin.

Apoi imediat m-am îndreptat către un mic local unde mai mâncasem și data trecută, neaglomerat și ieftin, situat pe Via dei Coronari, o stradă care mi s-a părut un pic mai comercială de data asta, cu mai puține galerii de artă, în loc de asta street-foods și răcoritoare extrem de scumpe, unde am băut cea mai scumpă limonadă din viața mea, de cinci euro, deși la Menton cu doi ani în urmă dădusem 4, o fi o criză a lămâilor în ultimul timp de care nu știam, în supermarket-uri la noi nu-mi dădeam seama. Am ajuns la local, îl recunoscusem pe patron, parcă nu se schimbase, am găsit și un loc de stat, la o masă lângă două fete frumoase, de care mă miram că nu-s transpirate, deși erau nemțoaice. Am comandat paste carbonara, dar nu erau prea grozave, bucățelele de bacon erau tari, că a trebuit să le scuip, ca pe sâmburi. Dar mi-au potolit foamea. M-am mai plimbat pe stradă, apoi, ghidat de fluxul de oameni, am luat-o la dreapta pe o străduță și evident am ajuns la Piața Navonna, plină de artiști care vindeau tablouri viu colorate și de terase pe margini cu chelneri cu șorț care-și pofteau clientela, cupluri, deși pe mine, ca de obicei nu, pentru că cei singuri nu-s văzuți cu ochi buni de un popor atât de sociabil și de gregar, deși uneori chiar speram să mă cheme. Sper să ajung vreodată cu o prietenă pe aici, măcar să experimentez sentimentul acesta (și nu numai de asta).

După aceea, nu m-am putut abține să nu intru și într-o librărie, deși mi-am zis să nu intru atât de des de data asta, că n-am atâta timp, însă până la urmă am fost în fiecare zi, în același loc. Am intrat deci la Feltrinelli din Largo de Argentina, un loc cu aer condiționat, cu agenți de pază parcă prea vigilenți, cu destule cărți în limba engleză, atât clasici cât și contemporani, pentru toate vârstele, unele apăruseră și la noi, pe unele le aveam acasă dar încă nu le-am citit și mi s-a făcut așa un dor să fiu acasă și mi-a propus ca în săptămâna de concediu care-mi va mai rămâne să stau acasă și să citesc cât de multe pot din ele, asta laolaltă cu alte planuri, statice, de făcut în cameră, la răcoare. Exista o secțiune dedicată Italiei (Chaucher and Italy de ex). Am intrat și în încăperile foarte întinse cu cărți în italiană, unde, comparativ cu ce e la noi, am găsit uriașă secțiunea referitoare la romane polițiste, față de care cea din Cărturești, care e cea mai întinsă librărie de noi, ar încăpea în două săli, precum și cea de eseuri (gialli). Și tot spre deosebire de noi, toți clasicii din lume, din antichitate până în secolul XIX, se găseau acolo, in print. Și de asemenea cărți despre muzică, în general artiști pop rock din jurul anilor șaptezeci. Ca să nu mai zic de cărți de artă, cu reproduceri, doar ne aflam aici, și care se găsesc și în librăriile muzeelor. Nu am văzut însă cărți de benzi desenate, deși am fost și la etaj, cred că le-au mutat de aici, dar le-am găsit în altă librărie, în zilele următoare, dar despre asta am mai scris și anul trecut. La ieșire m-am plimbat pe străzile din zona centrului Istoric, fără să mă opresc niciunde, încercând să revăd cât mai multe din locurile unde-am fost data trecută la care m-am tot gândit în acești ani, până ce m-a prins oboseala, și am mers înapoi spre hotel, pe Via Nazionale, ca data trecută.

Continuare în postarea următoare.