Îmi amintesc totul de parcă a fost ieri, deși a trecut aproape un an. Cel puțin nu cred c-am uitat ceva ce nu țineam minte și atunci când m-am întors. Simt nevoia să consemnez aici această a doua călătorie a mea la Roma, în caz că oi face Alzheimer, dar și mai ales că prima oară, acum zece ani, nu am prea scris, deși și de atunci am o mulțime de amintiri, trăirile fiind intense atunci când călătorești. Și pentru faptul că anul acesta nu voi mai pleca niciunde.
Întâi, plecarea din noua clădire a aeroportului, recent dată în folosință, pe care nu doar că am găsit-o dezamăgitoare, dar mi-a dat un sentiment de tristețe, ca de final al unei epoci, după atâția ani de când tot am plecat din țară din vechea clădire, situată lângă ea, părând mult mai micuță dar mai cochetă, acum cu luminile stinse, arătând îmbătrânită și părăsită, ca o văduvă, că mi s-a strâns inima. Și ca o cutie mare plină de amintiri. În avion, tot cursa Lufthansa de la șase și zece dimineața, stând la locul meu obișnuit de la hublou, în semiîntuneric, privind zorii, ascultând fără să vreau două femei stabilite în State, mergând spre casă, discutând. O femeie tânără, înaltă, uscățivă, cu doi copii adolescenți, de fapt mai mult ea vorbea, deplângând faptul că în localitatea ei de baștină, Șofronea, s-au închis localurile și totul parte pustiu. Cealaltă era mult mai în vârstă, dar arătând ca o țărancă înstărită din anii de înainte de 89, cu soțul ei stând undeva mai în spate, având o haină neagră, de piele, probabil la ultima vizită din viață aici acasă, uitându-se doar în față, stresată, răspunzând doar laconic la întrebările celeilalte, 'aveți copii în Washington?', 'Da, da. Ne așteaptă.' și până la urmă cea tânără n-a mai continuat, și-a dat seama că nu are partener de discuție. Păcat că n-am stat lângă ea, aș fi vorbit mai multe, nu sunt eu sociabil, dar curiozitatea te împinge. Folosea și cuvinte englezești, înainte de deschiderea ușilor, stând în picioare pe culoar (așa mi-am confirmat că e înaltă), a întrebat, mai mult pentru ea însăși cred, "where will it open?", tot uitându-se înainte și înapoi.
Sosirea la aeroportul din München, unde mi-am zis să mă răsfăț și am luat un mic dejun american cu ouă ochiuri și șuncă prăjită, iar după aia m-am simțit cam balonat. Am mai băut un cappuccino și o apă. Apoi o cafea și am luat un ștrudel cu mere, că cine știe cînd voi ajunge. Din ce în ce mai puține reviste care mi s-au părut interesante în magazine, sau cel puțin în engleză. Tot acolo am văzut pentru prima oară cartea Katiei Hoyer, Beyond the Wall, apărută la Penguin, dar nu am cumpărat-o chiar atunci. Stând pe scaun și așteptând avionul de Roma, am văzut-o pe pasagera înaltă de la zborul anterior, cu copii, ei mergând pe coridor spre poarta de îmbarcare. Aveam timp destul, nu prea aveam ce face pe-acolo decât să mai citesc ceva, deși eram cam obosit, nu dormisem bine ziua precedentă, ca de obicei înainte de-a merge cu avionul, nu reușesc să mă odihnesc destul în ziua dinainte. Bine că era aeroportul era aglomerat, fiind în plin sezon turistic, ceea ce m-a împiedicat să ațipesc. Am sunat-o pe Mama de câteva ori, iar de câteva ori, mai multe, m-a sunat ea.
La sosirile într-un aeroport sunt întotdeauna puțin amețit, având în nări miros de kerosen și soluție de curățat scaune. Emoții ca de fiecare dată la caruselul de bagaje, unde m-am rugat în gînd ca de fiecare dată, dar a fost OK. Aveam la mine doar un rucsăcel de 20 de litri și atât, iar bagajul mare l-am lăsat la cală, nu am mai călătorit niciodată astfel, îmi luam de fiecare dată și un troler de cabină, dar atât politica bagajelor Lufthansa care interzice mai mult de un bagaj la tine, cît și comoditatea (nu voiam să mai fiu cu ochii pe două bagaje, și nici să le car, și nu aveam atâtea haine) m-au făcut ca de data asta să risc puțin și să adopt soluția asta. În fine, am mers spre tren, se făcuse cald, mi-am luat de la un distribuitor automat un bilet la Leonardo Express. Am ajuns la peron, unde nu funcționa validatorul, data trecută era un controlor la intrare, puțin mai în vârstă, foarte amabil, dar acum parcă nimeni nu se sinchisea, și nu era nici un oficial pe care să-l întreb. Nici nu eram sigur că asta era trenul, și am început să mă panichez un pic. Odată ajuns în vagon, am întrebat un călător chinez care mi-a confirmat că merge la Roma Termini, dar nu l-am prea crezut, deși părea un om serios, voiam să fiu sigur. Am mers mai în față, apoi am coborât iarăși, poate găseam pe cineva în uniforma TrenItalia, dar tot n-am găsit, așa că m-am întors, în fond aveam data și ora tipărite pe bilet. Asta e, n-ai cum să le prevezi chiar pe toate. A existat un control al biletelor, la puțin timp după ce-am plecat, un controlor tânăr, și totul s-a dovedit că era în regulă. Pe drum nu am recunoscut locurile de data trecută, parca atunci erau mai multe tufe colorate de bougainvillea și erau parcă mai multe blocuri, nu atâtea hale industriale, și case decolorate, atunci și arătau parcă mai curate, sau poate de data asta am luat-o pe alt drum. Ciudat, oricum. La un moment dat am încetinit mult, și ne-am și oprit, deși nu era nicio stație, chiar pe un viaduct de unde se putea vedea o ruină de colonadă romană, pe care nu mi-o aminteam de data trecută. Atunci m-a sunat Mama pe WhatsApp și i-am arătat și ei, ea credea c-am ajuns, m-a întrebat unde e acea priveliște, era aproape de Gară totuși, că ne-am repus imperceptibil în mișcare și am ajuns repede.
Era trecut bine de ora 14. Gara Roma Termini era aglomerată, bineînțeles, (ce clișeu) iar oamenii grăbiți, și mai era zăpușeală, și mirosuri de pizza, îmi era puțin foame, greața de după avion mi se mai risipise, dar abia așteptam să mă văd odată ajuns la hotel. Primisem confirmarea cu o zi înainte, dar cine știe, să fiu sigur că am unde sta următoarele trei nopți, până la următoarea călătorie în Italia. Am mers pe jos, prin soare, că nu era niciunde umbră, pe lângă bulevardele cu trafic intens, cu miros de gaze de eșapament, spre Piazza della Republica, și apoi puțin mai încolo, pe niște străzi în care se simțea izul turistic. Mi-a luat oricum mai mult timp decât mă așteptasem. Hotelul nu avea ascensor iar etajele erau foarte înalte. Genul de clădire care e hotel doar la un nivel, în restul de etaje se afla altceva, poate și apartamente rezidențiale. Recepționerul era foarte simpatic, mi-a dat o hartă, mi-a zis că e foarte aproape de mers pe jos la Colosseum-ul, la 10 minute (în realitate era cam dublu) și cum să ajung la Vatican, să cobor la Cipro (eu știam la Ottaviano), mi-a încercuit cu pixul pe o hartă turistică. Și mi-a mai zis să mă feresc de pickpockeți, mai ales în zonele turistice, dar a zis că eu par un om puternic (nu mi s-a mai zis asta până acum, dar mi-a dat încredere, că aveam nevoie). I-am promis că am să fiu foarte atent. Dar nu i-am spus că am mai fost la Roma, că nu e prima dată, nu știu de ce, poate ca să nu-i scad din entuziasm sau poate ca să nu pierd timpul. Mi-a dat o cheie (nu card) și mi-a explicat. Am mers pe o pasarelă printr-o curte interioară, totul era vechi, vintage, cu mult lemn și elemente de feronerie, Art Nouveau, deși pe mine m-a dus cu gândul la blocul în care-am copilărit la bunici și unde îmi petreceam mare parte a vacanțelor, fiindcă nu prea mă duceam eu nicăieri atunci.
Am plecat de la hotel bucuros că mă aflu din nou, iată, la Roma, a doua oară, după nouă ani, timp în care am mai călătorit și-n alte locuri, și am apucat să citesc mai multe despre istoria acestei țări, a cărei limbă din păcate n-am apucat s-o învăț. Serviciul epuizant, de care de obicei aveam nevoie de câteva zile bune ca să-mi revin, plus timpul liber pe care preferam să-l dedic lecturilor sau muzicii. Și în intervalul scurs am vizionat o mulțime de filme italiene, atât mai vechi cât și mai noi. În fine, eram atît de mulțumit că mă aflu aici că aproape că-mi venea să merg în pas săltat. Singurul bemol, ca să mă exprim ca francezii, era căldura, la care credeam că mă voi adapta, dar n-a fost deloc așa, aveam să sufăr mult, foarte de asta. Transpiram aproape continuu. Drumul m-a dus întîi la Piazza del Quirinale, unde data recută n-am ajuns, cu soldați păzind cu seriozitate intrarea la Palazzo, dar n-am prea zăbovit că era în bătaia soarelui. Primul obiectiv la care m-am oprit a fost Fontana di Trevi, pentru că în 2015 această fântână era în renovare și deci nu avea nici un pic de apă, lucru la care m-am tot gândit în ultimul timp, așa că atunci când am ajuns în acel loc hiper-aglomerat am avut un sentiment de împlinire. Nu am aruncat nici atunci și nici acum o monedă, mă mir că nu înfundă, dar am văzut că toți cei ce făceau treaba asta o făceau filmați de partenerii/partenerele lor. Mă gândesc câți dintre ei au auzit de Bernini sau au citit măcar o carte despre Roma, fiindcă nu mi se păreau ca fiind genul. Și cîți stau cu adevărat la Roma câteva zile, nu vin ca țăranii în trecere doar să se laude după aia pe Instagram. Americanii lui Rick Steves știu că fac asta, la fel și francezii care stau cu nasul în ghidurile lor turistice, dar aceștia nu reprezintă majoritatea. Am intrat și în biserica din colț unde m-am așezat pe o băncuță și m-am rugat puțin.
Apoi imediat m-am îndreptat către un mic local unde mai mâncasem și data trecută, neaglomerat și ieftin, situat pe Via dei Coronari, o stradă care mi s-a părut un pic mai comercială de data asta, cu mai puține galerii de artă, în loc de asta street-foods și răcoritoare extrem de scumpe, unde am băut cea mai scumpă limonadă din viața mea, de cinci euro, deși la Menton cu doi ani în urmă dădusem 4, o fi o criză a lămâilor în ultimul timp de care nu știam, în supermarket-uri la noi nu-mi dădeam seama. Am ajuns la local, îl recunoscusem pe patron, parcă nu se schimbase, am găsit și un loc de stat, la o masă lângă două fete frumoase, de care mă miram că nu-s transpirate, deși erau nemțoaice. Am comandat paste carbonara, dar nu erau prea grozave, bucățelele de bacon erau tari, că a trebuit să le scuip, ca pe sâmburi. Dar mi-au potolit foamea. M-am mai plimbat pe stradă, apoi, ghidat de fluxul de oameni, am luat-o la dreapta pe o străduță și evident am ajuns la Piața Navonna, plină de artiști care vindeau tablouri viu colorate și de terase pe margini cu chelneri cu șorț care-și pofteau clientela, cupluri, deși pe mine, ca de obicei nu, pentru că cei singuri nu-s văzuți cu ochi buni de un popor atât de sociabil și de gregar, deși uneori chiar speram să mă cheme. Sper să ajung vreodată cu o prietenă pe aici, măcar să experimentez sentimentul acesta, și nu numai de asta.
După aceea, nu m-am putut abține să nu intru și într-o librărie, deși mi-am zis să nu intru atât de des de data asta, că n-am atâta timp, însă până la urmă am fost în fiecare zi, în același loc, central. Am intrat deci la Feltrinelli din Largo de Argentina, un loc cu aer condiționat, cu agenți de pază parcă prea vigilenți, cu destule cărți în limba engleză, atât clasici cât și contemporani, pentru toate vârstele, unele apăruseră și la noi, pe unele le aveam acasă dar încă nu le-am citit și mi s-a făcut dor parcă să fiu acasă și mi-a propus ca în săptămâna de concediu care-mi va mai rămâne să stau acasă și să citesc cât de multe pot din ele, asta laolaltă cu alte planuri statice, de făcut în cameră, la răcoare. Exista o secțiune dedicată Italiei (Chaucher and Italy de ex). Am intrat și în încăperile foarte întinse cu cărți în italiană, unde, comparativ cu ce e la noi, am găsit uriașă secțiunea referitoare la romane polițiste, față de care cea din Cărturești, care e cea mai întinsă librărie de noi, pare o glumă, precum și cea de eseuri (gialli). Și tot spre deosebire de noi, toți clasicii din lume, din antichitate până în secolul XIX, se găseau acolo, in print. Și de asemenea cărți despre muzică, în general artiști pop rock din jurul anilor șaptezeci. Ca să nu mai zic de cărți de artă, cu reproduceri, doar ne aflam aici, și care se găsesc și în librăriile muzeelor. Nu am văzut însă cărți de benzi desenate, deși am fost și la etaj, cred că le-au mutat de aici, dar le-am găsit în altă librărie, în zilele următoare, dar despre asta am mai scris și anul trecut.
Continuare în postarea următoare.
