Roma, a doua oară, partea a doua

A doua zi m-am trezit proaspăt odihnit și cu planuri trasate în linii mari. Ajunsesem obosit în seara precedentă, îmi făcusem provizii de apă din care am tot băut, făcusem un duș că nu aveam vană, altfel aș fi intrat cu totul sau măcar numai cu picioarele în apa care nu era îndeajuns de rece, și cu tot cu aerul condiționat nu reușisem să scad parcă temperatura acumulată în corp. La micul dejun trebuia să te abonezi cu o zi înainte la o anumită oră, eu am ales 7 jumate, dar ajuns acolo era cam păcăleală, o mini focaccia cu șuncă și o cafea, cât să nu pleci cu stomacul gol, să nu leșini până ajungi la un local adevărat, servită de o fată și de o femeie în vârstă. M-au întrebat dacă doresc și un iaurt, dar am zis nu, nu știu de ce. Alesesem acest hotel pentru locație, evident, ăsta e cel mai important lucru, că mâncare doar ai unde găsi în Italia. Atunci am făcut cunoștință cu un alt membru al echipei de la hotel, unul mai tânăr, dar îmbrăcat elegant, cămașă suflecată, mai miștocar puțin, curios. În sala de mese era un cuplu cu o diferență mare de vârstă, el cu vreo douăzeci de ani mai mare parcă, dacă nu mai mult, cum aveam de altfel să mai văd și peste câteva zile, în trenul spre Venezia, cumva asta mi s-a părut excitant, dar asta poate din cauză că eram singur și deci sensibil la așa ceva. Am plecat către Vatican tot pe jos, tot transpirat, că nu mi-am luat bilet de metro, am traversat Ponte Sant'Angelo, dezamăgitor pentru că era într-un fel de renovare și avea placaje de jur-împrejur și nu vedeai nimic în exterior. Oamenii care-s îmbrăcați în costume romane parcă-s bufoni, fac mișto de unii trecători, bine zice Rick Steves să te ferești de ei. Era o coadă destul de lungă la intrarea la Castel, și soarele începea să ardă, m-am plimbat împrejur și am decis că trebuie neapărat să completez mic-dejunul mănânc ceva. Am găsit cu greu un local, moderat de aglomerat la terasă, dar eu am stat în interior, unde-am luat un mic dejun sățios și apoi parcă am văzut lucrurile mai limpede. Am vizitat magazinele cu suveniruri dar ciudat că n-am mai găsit acei îngerași ca data trecută, cum a primit Mama în anii 80 de la o prietenă care-aplecat în Italia, poate nu se mai fac, dar ce ce oare, nu mai au licență, s-a săturat lumea de acel model, vrea ceva mai simplist? Îmi pare rău că nu am luat data trecută, dar atunci făceam economii mai mari. M-au atras statuetele de lemn cu Fecioara Maria, nu m-am hotărât care s-o iau, până la urmă mi-am cumpărat una peste câteva zile, dintr-un magazin din Padova.

Era o dimineață de duminică, iar Papa Francisc urma să țină un scurt discurs la amiază, conform obiceiului. De jur împrejurul Vaticanului se aflau o mulțime de carabinieri și carabinierițe, foarte sociabili, discutau, râdeau, foarte natural. Am trecut de controalele de securitate de la colonadă, mereu temător pentru că auzisem că mișună pickpockeți pe acolo, și am ajuns în Piața San Pietro. Un car al televiziunii RAI domina piața mai ceva ca obeliscul, pregătind transmisia pe Rai Uno. Dar nu m-am învârtit prea mult fiindcă era soare și m-am așezat sub colonadă de unde puteam vedea fereastra la care știam că Papa va apărea. O mulțime de oameni intrau în Piață sau se mutau dintr-un loc în altul iar eu stăteam mereu cu o mână pe buzunar și cu celularul în cealaltă mână. Cu vreo 10 minute înainte fereastra s-a deschis și un covoraș a fost întins în jos pe fereastră. Un val de chiote a izbucnit în piață și un freamăt de excitare ne-a cuprins parcă pe toți: Papa va ieși curând! Era ca așteptarea unui super star la un concert, doar că aici era vorba de ceva serios, vedeam paraplegici, călugărițe, pelerini cu pancarte (pe una scria asociația de prietenie Vatican - Israel). Dar și mai mare a fost bucuria atunci când chiar a apărut: aplauze, urale din inimă. Am sunat-o pe Mama, i-am spus să se uite la TV și i-am filmat o parte din discurs, că celularul meu se încălzea prea tare și bateria se descarcă repede. Discursul nu a ținut mult iar după aceea parcă m-am simțit ... binecuvântat. Apoi m-am mai învârtit prin piață, am filmat, dar materialul s-a dovedit a nu fi chiar utilizabil, oamenii așteptau la coadă să ia apă de la o fântână, alții se puseseră deja la o coadă pentru intrarea la Bazilică. Îmi venea să mai rămân o vreme acolo, nu știu de ce.

Mi-am zis să mă duc la Orto Botanico, așa c-am luat-o în cele din urmă pe una dintre străzile pe care știam sigur că n-am mai fost, de la sud de Vatican, Via delle Fornaci, mărginită de blocuri, în care am început să mă simt de parcă eram acasă, în orașul meu, în cartierul meu, într-o după masă fierbinte și somnoroasă de duminică, atunci când nu este nimeni pe stradă. Am intrat într-un supermarket ținut de un pakistanez și mi-am luat niște ape, din care una am devorat-o imediat, apoi am continuat să merg pe lângă magazine și localuri cu storurile închise, până când partea pietonală a străzii s-a terminat, tot treceau mașini și scutere, și m-am gândit să nu risc să mai continui pe aici. Ce să fac, mă întorc, zic și am mers iarăși până am ajuns din nou la Vatican, am luat-o pe la umbră pe lângă clădirile din partea de sud, am mai intrat în câteva magazine de suveniruri, dar tot nu mi-am luat nimic, deși știam că nu voi mai trece pe acolo în ziua următoare. Am mers pe Via della Conciliazione până înainte de pod, apoi la dreapta, pe malul Tibrului și astfel m-am îndepărtat de turiști. La Orto Botanico măcar era umbră și avea o toaletă pe care am găsit-o conform hărții, unde m-am spălat pe mâini și am stat mult timp cu mâinile în jet-uri apă (relativ) rece de la cele două chiuvete. Mă gândeam să-mi bag și câte un picior în chiuvetă, pe rând, că simțeam că nu mai pot de cald, dar mă temeam (pe bună dreptate cred) că aveau camere video. Apoi am vrut să stau jos pe o bancă să mă odihnesc puțin, la umbra unui copac, mi-am scos picioarele din pantofi, să simt aerul mai rece, dar tot cădeau încontinuu insecte, așa că a trebuit să plec. Se înnorase ușor, apoi chiar a dat câteva picături dar în general am mers pe la umbră fiindcă erau destui copaci. Am luat-o pe o alee care urca, pe lângă un pâlc de bambuși foarte înalți, pe lângă un iaz cu peștișori alimentat cu un pârâiaș în care de asemenea voiam să-mi bag piciorele ca mă răcoresc. Erau oameni, nu era chiar pustiu, câțiva îndrăgostiți, apoi vreo trei tineri care m-au salutat cu Salve, un cuplu cu doi copii și alții. Care era ideea. Voiam să ajung sus, să ies la un loc de belvedere, Passeggiata del Gianicolo, de unde știam că ai priveliști asupra orașului. Dar vai, nu se putea. Cuplul de îndrăgostiți care o luat-o în fața mea, depășindu-mă, căci eu urcam greu, întotdeauna super transpir când urc pe căldură, a dispărut. Era un  turnichet mai înalt decât un stat de om, cu un buton pe margine, de care m-am apropiat. Poate că cei doi trecuseră printre, dar eu nu aveam curajul. Nu voiam să rămân aici. Deci m-am întors, am trecut din nou pe la toaletă, mi-am ținut câte o mână sub fiecare jet de apă rece, timp de câteva minute, apoi m-am îndreptat spre ieșire.

Ploicica se oprise. Am mers spre Trastevere, am intrat în bisericuța unde data trecută mi-am uitat camera foto, și m-am întors după câteva minute, că simțeam că rucsacul parcă e un pic mai ușor, și am văzut-o pe băncuță, iar un om de acolo mi-a spus să mă rog pentru asta. Pe străzi nu era animație, terasele erau mai mult goale, dar eu aveam întotdeauna o jenă în a sta la o terasă. Cu greu mă determin, doar când chiar mă roade foamea. Am mai dat o scurta raită pe acolo, apoi am traversat Tibrul și m-am îndreptat iar spre Largo de Argentina, și am intrat din nou la Feltrinelli. După ploaie orașul nu pare mai curat, din contră, încep să iasă mirosuri urâte din beciurile și din bucătăriile restaurantelor. M-am îndreptat spre localul unde mâncasem ieri, dar era închis pentru încă mai vreo câteva ore. Și deci m-am mai plimbat pe străzi și am bifat toate punctele turistice, dar nu m-am oprit nicăieri. Am mers și prin cartierul evreiesc, dar n-am intrat la sinagogă, știam să e închis, ca de fiecare dată. Tot îmi tot doresc să intru într-una, dar nici în Timișoara nu am prins vreodată deschis, de când mă știu, și doar umblu des prin zona Unirii.

Mă gîndeam întotdeauna la ceva rece, la Polul Nord, la copci în care să-mi introduc picioarele, sau măcar la vănița de acasă pe care mă gândeam s-o umplu și să stau cu labele picioarelor în ea tot restul concediului după ce ajung. Sper, să rezit, îmi spuneam, mă încurajam. Alteori îmi ziceam să nu mă mai gândesc la asta, să ignor căldura. Să mă focusez pe împrejurimi. Îmi amintesc de cîteva localuri care nu mai există, ca de exemplu un restaurant foarte bun în care-am mâncat data trecută, de pe Via Quatro Novembre, unul dintre cele mai bune restaurante la care-am fost în Italia, cu fetele acelea drăguțe, nu pot să nu mă întreb ce s-o fi ales de ele. Sau librăria Feltrinelli din Galeria Alberto Sordi de pe Corso. Pe lângă asta, ruinele antice par cumva ..., nu știu, justificate

Îmi trebuia o destinație. Spre Coloseum. Am mers razant pe lângă Circo Massimo. Un grup de turiști cu temele făcute (eu de ce nu mi le făcusem, și încă, de atâta timp?) m-a depășit și a luat-o în sus pe o cărare pe care nici nu o observasem, și imediat m-am luat după ei, cu pauze, pentru că la urcat mi-e foarte greu, transpir industrial și uite-așa am ajuns unde voiam, pe colina Capitolină, de unde se vede Forumul. În loc să admir priveliștea, atenția mi-a fost atrasă de un grup de oameni strâns în jurul unei turiste mai în vârstă, foarte în vârstă, care stătea la orizontală și i se turna apă pe buze. Săraca, cred că și-a dorit atât de mult să vină aici, dar în august așa e. Am mai stat totuși o vreme acolo vedeam turiști care se pozat cu templele în spate, plecat, veneau alții, eu stăteam mai la o parte să nu deranjez, dar vedeam foarte bine și de acolo. Am mers spre Piața Campidoglio, apoi am urmat un traseu pe care l-am tot văzut și revăzut pe canalul de pe YouTube Pro Walk Tours, Columna cu lupoaica, mica grădină de lângă, am coborât niște trepte, am trecut pe lână închisoarea Mamerime unde se zice c-au stat Sf.Petru și Sf. Paul, am mers pe Via dei Fiori imperiali, m-am uitat puțin la mall-urile lui Traian și a lui Augustus, și-am mers spre Coloseum, mereu cu ochii-n patru, că îmi părea că văd niște persoane dubioase și am fost avertizat că sunt pickpockeți prin zonă. Drumul e mult îngustat din cauza lucrărilor la linia C de Metrou și totul arată ca naiba de urît, fiind practic un șantier. Un șantier modern printre ruine care datează de cam mult. Am înconjurat Coloseum-ul, apoi m-am întors, m-am uitat la cântăreții stradali, cu boxele de amplificare, situați din loc în loc - nu cântau doi odată. Spre Altare della Patria era un alt șantier, parcă și mai urât, ca o uzină chimică sau o rafinărie. Cu greu am ajuns la Columna lui Traian, trecând printre vânzătorii ambulanți negrotei care m-au salutat. Era destulă poliție pe acolo. Eram obosit, mi-era foarte cald că nu mai puteam gândi la nimic, nu mai aveam idei, mă mai aștepta o zi și am decis să merg pe ușor înapoi la hotel, urmând traseul pe care-l făcusem des când am venit prima dată la Roma, pe Via Nazionale. Asta e o arteră dens circulată, elegantă, dar pe margine are destule magazine mai ieftine, dar de unde-ți poți lua o apă sau un sendvici de exemplu. Se însera și încă erau turiști care mergeau spre centru, adică spre forum. Unii mergeau spre gară, sau așa părea. Poate așa păream și eu, dar hotelul meu era în apropiere. Nu eram mulțumit de cum decursese ziua. Sigur, a fost partea cu Vaticanul, un moment deosebit, dar altfel simțeam că-mi irosisem cam ziua. Dar mai aveam o zi întreagă la dispoziție, am zis mai bine mă odihnesc, dorm tun și apoi mâine voi mai recupera.

Continuare în postarea următoare.