Acum cîțiva ani mă aflam într-un tren, plecînd din Genova. Era ultra-aglomerat, fiind plin sezon. Ajunsesem de la aeroport prea târziu ca să mai prin locuri la InterCity, așa că am luat un Regio. Nu-mi rezervasem dinainte online pentru că nu știam dacă voi aunge la timp, era cam la limită. Și chiar eram la limită. Am ajuns în Gara Piazza Principe cu zece minute înainte de plecarea trenului, deci aș fi ajuns. În fine, bine că l-am prins. În prima parte a călătoriei am stat în picioare, între două culoare ale vagonului, cu oameni mergând încoace și încolo, făcîndu-le loc cu cele două bagaje ale mele, mereu atent la picioare să nu fiu călcat și cu mîna în apropierea buzunarelor, lîngă portofel și celular. La un moment dat am fost anunțați că trebuie să ne dăm jos și să luăm un altul pînă la destinație. Am coborît iar acolo ne aștepta un alt tren, nici nu am mai verificat care, m-am luat după puhoiul de oameni care cobora și se îndrepta spre el. Deci iată-mă în al doilea tren pe ziua respectivă, asta după ce fusesem cu două avioane.
Era o după amiază tîrzie, călduroasă, dar îmi păstram optimismul. Noul tren era puțin mai aerisit, mi-am găsit un loc tot între culoare, dar acolo erau scaune care se pliau, așa că am putut să mă așez. Vînzoleala era însă la fel de mare. În apropiere se afla un cuplu vorbitor de engleză, probabil american sau canadian, și un alt cuplu care aveau un accent est european și vocabular foarte limitat. Toți erau foarte tineri. Despre aceștia din urmă credeam că-s românași, dar am aflat că erau turci care locuiau în Germania. La început nu știam ce mă enervează la ei, doar accentul apăsat? Amândoi erau foarte grași și cu un ten deschis la culoare. Apoi, fără să vreau am început să fie atent la ce vorbeau. De fapt mai mult ea vorbea. Practic își povestea viața, atît a ei cît și a familiei, că lucrează la un magazin, că s-a căsătorit (cu tipul de lîngă, care mai mult zâmbea), apoi le-a arătat pe celular poze de la nuntă, cu invitații, 'this is my father-in-law', 'this is my sister', precum și biografiilor lor, 'my sister is studying to become a... medicine!' și au ținut-o tot așa. Americanii ăia sau ce erau, se făceau că apreciază, 'oh, that's nice' sau făcînd alte afirmații de umplutură: 'Maybe shel'll get to cure us all.' Ajunsese să mă enerveze de-a binelea. Să povestești chestii din acestea personale unor străini. Nu înțelegeam chiar tot, eram întrerupt de huruitul trenului, de fîsîitul ușilor care se deschideau și se închideau și de oamenii care treceau. Intram într-o zonă cu tuneluri, așa cu nu mă puteam uita afară să-mi abat gîndurile. Semăna cu o colegă pe care am avut-o la compania la care lucrez, la început chiar am crezut pentru un moment că poate ea e, de fapt semăna cu multe altele și mulți alții pe care i-am văzut cocoțați pe scara ierarhică în companiile de la noi, cu stilul acesta infantil, cretin chiar, de a fi, ajungînd în poziții de senior management. De fapt nu numai de la firma unde lucrez. Pentru că doar acest lucru se apreciază la noi în țară, unde mentalitatea e: 'oh, ia uite la asta, știe să dea din gură, ne place, deci hai s-o promovăm!'. Pentru că cineva care citește cărți și e plin de tact, de bun simț, poate nici nu are mijloacele de a călători. Oare și-n Germania, unde lucrează asta, există același sistem de valori, m-am întrebat? Oare s-a pervertit mentalitatea peste tot în lume, piața muncii a nivelat creierele pînă au ajuns să promoveze astfel de specimene iar nivelul de inteligență a ajuns atît de jos peste tot? Eu sper totuși că nu.
Din fericire, cuplul de turci germanizați vorbăreți a coborît mai devreme, ea s-a scuzat că i-a ținut de vorbă, le-a zis că speră că nu i-a plictisit. 'Oh, no, not at all!' au zis americanii, politicoși. Ceilalți ne-am continuat călătoria. Abia s-a repus trenul în mișcare cînd cei doi au început să vorbească. 'That girl, so annoying', a zis el. 'No, but her voce' a spus ea și a început s-o imite: 'nia-nia-nia!'. 'Yeah, my ears hurts!'. Și rîdeau amîndoi. Nu am înțeles chiar tot ce vorbeau, dar era clar că o desființau. Și asta m-a făcut să mă simt bine. Iată, mi-am zis, aici în Occident, în lumea civilizată, impostura, vorbăraia goală e demascată imediat, nu se promovează. Deci instinctele mele au fost mereu bune de-a lungul timpului. Și acesta este unul din motivele pentru care îmi place să călătoresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu