Roma, a doua oară, partea a doua

A doua zi m-am trezit proaspăt odihnit și cu planuri trasate în linii mari. Ajunsesem obosit în seara precedentă, îmi făcusem provizii de apă din care am tot băut, făcusem un duș că nu aveam vană, altfel aș fi intrat cu totul sau măcar numai cu picioarele în apa care nu era îndeajuns de rece, și cu tot cu aerul condiționat nu reușisem să scad parcă temperatura acumulată în corp. La micul dejun trebuia să te abonezi cu o zi înainte la o anumită oră, eu am ales 7 jumate, dar ajuns acolo era cam păcăleală, o mini focaccia cu șuncă și o cafea, cât să nu pleci cu stomacul gol, să nu leșini până ajungi la un local adevărat, servită de o fată și de o femeie în vârstă. M-au întrebat dacă doresc și un iaurt, dar am zis nu, nu știu de ce. Alesesem acest hotel pentru locație, evident, ăsta e cel mai important lucru, că mâncare doar ai unde găsi în Italia. Atunci am făcut cunoștință cu un alt membru al echipei de la hotel, unul mai tânăr, dar îmbrăcat elegant, cămașă suflecată, mai miștocar puțin, curios. În sala de mese era un cuplu cu o diferență mare de vârstă, el cu vreo douăzeci de ani mai mare parcă, dacă nu mai mult, cum aveam de altfel să mai văd și peste câteva zile, în trenul spre Venezia, cumva asta mi s-a părut excitant, dar asta poate din cauză că eram singur și deci sensibil la așa ceva. Am plecat către Vatican tot pe jos, tot transpirat, că nu mi-am luat bilet de metro, am traversat Ponte Sant'Angelo, dezamăgitor pentru că era într-un fel de renovare și avea placaje de jur-împrejur și nu vedeai nimic în exterior. Oamenii care-s îmbrăcați în costume romane parcă-s bufoni, fac mișto de unii trecători, bine zice Rick Steves să te ferești de ei. Era o coadă destul de lungă la intrarea la Castel, și soarele începea să ardă, m-am plimbat împrejur și am decis că trebuie neapărat să completez mic-dejunul mănânc ceva. Am găsit cu greu un local, moderat de aglomerat la terasă, dar eu am stat în interior, unde-am luat un mic dejun sățios și apoi parcă am văzut lucrurile mai limpede. Am vizitat magazinele cu suveniruri dar ciudat că n-am mai găsit acei îngerași ca data trecută, cum a primit Mama în anii 80 de la o prietenă care-aplecat în Italia, poate nu se mai fac, dar ce ce oare, nu mai au licență, s-a săturat lumea de acel model, vrea ceva mai simplist? Îmi pare rău că nu am luat data trecută, dar atunci făceam economii mai mari. M-au atras statuetele de lemn cu Fecioara Maria, nu m-am hotărât care s-o iau, până la urmă mi-am cumpărat una peste câteva zile, dintr-un magazin din Padova.

Era o dimineață de duminică, iar Papa Francisc urma să țină un scurt discurs la amiază, conform obiceiului. De jur împrejurul Vaticanului se aflau o mulțime de carabinieri și carabinierițe, foarte sociabili, discutau, râdeau, foarte natural. Am trecut de controalele de securitate de la colonadă, mereu temător pentru că auzisem că mișună pickpockeți pe acolo, și am ajuns în Piața San Pietro. Un car al televiziunii RAI domina piața mai ceva ca obeliscul, pregătind transmisia pe Rai Uno. Dar nu m-am învârtit prea mult fiindcă era soare și m-am așezat sub colonadă de unde puteam vedea fereastra la care știam că Papa va apărea. O mulțime de oameni intrau în Piață sau se mutau dintr-un loc în altul iar eu stăteam mereu cu o mână pe buzunar și cu celularul în cealaltă mână. Cu vreo 10 minute înainte fereastra s-a deschis și un covoraș a fost întins în jos pe fereastră. Un val de chiote a izbucnit în piață și un freamăt de excitare ne-a cuprins parcă pe toți: Papa va ieși curând! Era ca așteptarea unui super star la un concert, doar că aici era vorba de ceva serios, vedeam paraplegici, călugărițe, pelerini cu pancarte (pe una scria asociația de prietenie Vatican - Israel). Dar și mai mare a fost bucuria atunci când chiar a apărut: aplauze, urale din inimă. Am sunat-o pe Mama, i-am spus să se uite la TV și i-am filmat o parte din discurs, că celularul meu se încălzea prea tare și bateria se descarcă repede. Discursul nu a ținut mult iar după aceea parcă m-am simțit ... binecuvântat. Apoi m-am mai învârtit prin piață, am filmat, dar materialul s-a dovedit a nu fi chiar utilizabil, oamenii așteptau la coadă să ia apă de la o fântână, alții se puseseră deja la o coadă pentru intrarea la Bazilică. Îmi venea să mai rămân o vreme acolo, nu știu de ce.

Mi-am zis să mă duc la Orto Botanico, așa c-am luat-o în cele din urmă pe una dintre străzile pe care știam sigur că n-am mai fost, de la sud de Vatican, Via delle Fornaci, mărginită de blocuri, în care am început să mă simt de parcă eram acasă, în orașul meu, în cartierul meu, într-o după masă fierbinte și somnoroasă de duminică, atunci când nu este nimeni pe stradă. Am intrat într-un supermarket ținut de un pakistanez și mi-am luat niște ape, din care una am devorat-o imediat, apoi am continuat să merg pe lângă magazine și localuri cu storurile închise, până când partea pietonală a străzii s-a terminat, tot treceau mașini și scutere, și m-am gândit să nu risc să mai continui pe aici. Ce să fac, mă întorc, zic și am mers iarăși până am ajuns din nou la Vatican, am luat-o pe la umbră pe lângă clădirile din partea de sud, am mai intrat în câteva magazine de suveniruri, dar tot nu mi-am luat nimic, deși știam că nu voi mai trece pe acolo în ziua următoare. Am mers pe Via della Conciliazione până înainte de pod, apoi la dreapta, pe malul Tibrului și astfel m-am îndepărtat de turiști. La Orto Botanico măcar era umbră și avea o toaletă pe care am găsit-o conform hărții, unde m-am spălat pe mâini și am stat mult timp cu mâinile în jet-uri apă (relativ) rece de la cele două chiuvete. Mă gândeam să-mi bag și câte un picior în chiuvetă, pe rând, că simțeam că nu mai pot de cald, dar mă temeam (pe bună dreptate cred) că aveau camere video. Apoi am vrut să stau jos pe o bancă să mă odihnesc puțin, la umbra unui copac, mi-am scos picioarele din pantofi, să simt aerul mai rece, dar tot cădeau încontinuu insecte, așa că a trebuit să plec. Se înnorase ușor, apoi chiar a dat câteva picături dar în general am mers pe la umbră fiindcă erau destui copaci. Am luat-o pe o alee care urca, pe lângă un pâlc de bambuși foarte înalți, pe lângă un iaz cu peștișori alimentat cu un pârâiaș în care de asemenea voiam să-mi bag piciorele ca mă răcoresc. Erau oameni, nu era chiar pustiu, câțiva îndrăgostiți, apoi vreo trei tineri care m-au salutat cu Salve, un cuplu cu doi copii și alții. Care era ideea. Voiam să ajung sus, să ies la un loc de belvedere, Passeggiata del Gianicolo, de unde știam că ai priveliști asupra orașului. Dar vai, nu se putea. Cuplul de îndrăgostiți care o luat-o în fața mea, depășindu-mă, căci eu urcam greu, întotdeauna super transpir când urc pe căldură, a dispărut. Era un  turnichet mai înalt decât un stat de om, cu un buton pe margine, de care m-am apropiat. Poate că cei doi trecuseră printre, dar eu nu aveam curajul. Nu voiam să rămân aici. Deci m-am întors, am trecut din nou pe la toaletă, mi-am ținut câte o mână sub fiecare jet de apă rece, timp de câteva minute, apoi m-am îndreptat spre ieșire.

Ploicica se oprise. Am mers spre Trastevere, am intrat în bisericuța unde data trecută mi-am uitat camera foto, și m-am întors după câteva minute, că simțeam că rucsacul parcă e un pic mai ușor, și am văzut-o pe băncuță, iar un om de acolo mi-a spus să mă rog pentru asta. Pe străzi nu era animație, terasele erau mai mult goale, dar eu aveam întotdeauna o jenă în a sta la o terasă. Cu greu mă determin, doar când chiar mă roade foamea. Am mai dat o scurta raită pe acolo, apoi am traversat Tibrul și m-am îndreptat iar spre Largo de Argentina, și am intrat din nou la Feltrinelli. După ploaie orașul nu pare mai curat, din contră, încep să iasă mirosuri urâte din beciurile și din bucătăriile restaurantelor. M-am îndreptat spre localul unde mâncasem ieri, dar era închis pentru încă mai vreo câteva ore. Și deci m-am mai plimbat pe străzi și am bifat toate punctele turistice, dar nu m-am oprit nicăieri. Am mers și prin cartierul evreiesc, dar n-am intrat la sinagogă, știam să e închis, ca de fiecare dată. Tot îmi tot doresc să intru într-una, dar nici în Timișoara nu am prins vreodată deschis, de când mă știu, și doar umblu des prin zona Unirii.

Mă gîndeam întotdeauna la ceva rece, la Polul Nord, la copci în care să-mi introduc picioarele, sau măcar la vănița de acasă pe care mă gândeam s-o umplu și să stau cu labele picioarelor în ea tot restul concediului după ce ajung. Sper, să rezit, îmi spuneam, mă încurajam. Alteori îmi ziceam să nu mă mai gândesc la asta, să ignor căldura. Să mă focusez pe împrejurimi. Îmi amintesc de cîteva localuri care nu mai există, ca de exemplu un restaurant foarte bun în care-am mâncat data trecută, de pe Via Quatro Novembre, unul dintre cele mai bune restaurante la care-am fost în Italia, cu fetele acelea drăguțe, nu pot să nu mă întreb ce s-o fi ales de ele. Sau librăria Feltrinelli din Galeria Alberto Sordi de pe Corso. Pe lângă asta, ruinele antice par cumva ..., nu știu, justificate

Îmi trebuia o destinație. Spre Coloseum. Am mers razant pe lângă Circo Massimo. Un grup de turiști cu temele făcute (eu de ce nu mi le făcusem, și încă, de atâta timp?) m-a depășit și a luat-o în sus pe o cărare pe care nici nu o observasem, și imediat m-am luat după ei, cu pauze, pentru că la urcat mi-e foarte greu, transpir industrial și uite-așa am ajuns unde voiam, pe colina Capitolină, de unde se vede Forumul. În loc să admir priveliștea, atenția mi-a fost atrasă de un grup de oameni strâns în jurul unei turiste mai în vârstă, foarte în vârstă, care stătea la orizontală și i se turna apă pe buze. Săraca, cred că și-a dorit atât de mult să vină aici, dar în august așa e. Am mai stat totuși o vreme acolo vedeam turiști care se pozat cu templele în spate, plecat, veneau alții, eu stăteam mai la o parte să nu deranjez, dar vedeam foarte bine și de acolo. Am mers spre Piața Campidoglio, apoi am urmat un traseu pe care l-am tot văzut și revăzut pe canalul de pe YouTube Pro Walk Tours, Columna cu lupoaica, mica grădină de lângă, am coborât niște trepte, am trecut pe lână închisoarea Mamerime unde se zice c-au stat Sf.Petru și Sf. Paul, am mers pe Via dei Fiori imperiali, m-am uitat puțin la mall-urile lui Traian și a lui Augustus, și-am mers spre Coloseum, mereu cu ochii-n patru, că îmi părea că văd niște persoane dubioase și am fost avertizat că sunt pickpockeți prin zonă. Drumul e mult îngustat din cauza lucrărilor la linia C de Metrou și totul arată ca naiba de urît, fiind practic un șantier. Un șantier modern printre ruine care datează de cam mult. Am înconjurat Coloseum-ul, apoi m-am întors, m-am uitat la cântăreții stradali, cu boxele de amplificare, situați din loc în loc - nu cântau doi odată. Spre Altare della Patria era un alt șantier, parcă și mai urât, ca o uzină chimică sau o rafinărie. Cu greu am ajuns la Columna lui Traian, trecând printre vânzătorii ambulanți negrotei care m-au salutat. Era destulă poliție pe acolo. Eram obosit, mi-era foarte cald că nu mai puteam gândi la nimic, nu mai aveam idei, mă mai aștepta o zi și am decis să merg pe ușor înapoi la hotel, urmând traseul pe care-l făcusem des când am venit prima dată la Roma, pe Via Nazionale. Asta e o arteră dens circulată, elegantă, dar pe margine are destule magazine mai ieftine, dar de unde-ți poți lua o apă sau un sendvici de exemplu. Se însera și încă erau turiști care mergeau spre centru, adică spre forum. Unii mergeau spre gară, sau așa părea. Poate așa păream și eu, dar hotelul meu era în apropiere. Nu eram mulțumit de cum decursese ziua. Sigur, a fost partea cu Vaticanul, un moment deosebit, dar altfel simțeam că-mi irosisem cam ziua. Dar mai aveam o zi întreagă la dispoziție, am zis mai bine mă odihnesc, dorm tun și apoi mâine voi mai recupera.

Continuare în postarea următoare.

Roma, a doua oară, partea întâi

Îmi amintesc totul de parcă a fost ieri, deși a trecut aproape un an. Cel puțin nu cred c-am uitat ceva ce nu țineam minte și atunci când m-am întors. Simt nevoia să consemnez aici această a doua călătorie a mea la Roma, în caz că oi face Alzheimer, dar și mai ales că prima oară, acum zece ani, nu am prea scris, deși și de atunci am o mulțime de amintiri, trăirile fiind intense atunci când călătorești. Și pentru faptul că anul acesta nu voi mai pleca niciunde.

Întâi, plecarea din noua clădire a aeroportului, recent dată în folosință, pe care nu doar că am găsit-o dezamăgitoare, dar mi-a dat un sentiment de tristețe, ca de final al unei epoci, după atâția ani de când tot am plecat din țară din vechea clădire, situată lângă ea, părând mult mai micuță dar mai cochetă, acum cu luminile stinse, arătând îmbătrânită și părăsită, ca o văduvă, că mi s-a strâns inima. Și ca o cutie mare plină de amintiri. În avion, tot cursa Lufthansa de la șase și zece dimineața, stând la locul meu obișnuit de la hublou, în semiîntuneric, privind zorii, ascultând fără să vreau două femei stabilite în State, mergând spre casă, discutând. O femeie tânără, înaltă, uscățivă, cu doi copii adolescenți, de fapt mai mult ea vorbea, deplângând faptul că în localitatea ei de baștină, Șofronea, s-au închis localurile și totul parte pustiu. Cealaltă era mult mai în vârstă, dar arătând ca o țărancă înstărită din anii de înainte de 89, cu soțul ei stând undeva mai în spate, având o haină neagră, de piele, probabil la ultima vizită din viață aici acasă, uitându-se doar în față, stresată, răspunzând doar laconic la întrebările celeilalte, 'aveți copii în Washington?', 'Da, da. Ne așteaptă.' și până la urmă cea tânără n-a mai continuat, și-a dat seama că nu are partener de discuție. Păcat că n-am stat lângă ea, aș fi vorbit mai multe, nu sunt eu sociabil, dar curiozitatea te împinge. Folosea și cuvinte englezești, înainte de deschiderea ușilor, stând în picioare pe culoar (așa mi-am confirmat că e înaltă), a întrebat, mai mult pentru ea însăși cred, "where will it open?", tot uitându-se înainte și înapoi.

Sosirea la aeroportul din München, unde mi-am zis să mă răsfăț și am luat un mic dejun american cu ouă ochiuri și șuncă prăjită, iar după aia m-am simțit cam balonat. Am mai băut un cappuccino și o apă. Apoi o cafea și am luat un ștrudel cu mere, că cine știe cînd voi ajunge. Din ce în ce mai puține reviste care mi s-au părut interesante în magazine, sau cel puțin în engleză. Tot acolo am văzut pentru prima oară cartea Katiei Hoyer, Beyond the Wall, apărută la Penguin, dar nu am cumpărat-o chiar atunci. Stând pe scaun și așteptând avionul de Roma, am văzut-o pe pasagera înaltă de la zborul anterior, cu copii, ei mergând pe coridor spre poarta de îmbarcare. Aveam timp destul, nu prea aveam ce face pe-acolo decât să mai citesc ceva, deși eram cam obosit, nu dormisem bine ziua precedentă, ca de obicei înainte de-a merge cu avionul, nu reușesc să mă odihnesc destul în ziua dinainte. Bine că era aeroportul era aglomerat, fiind în plin sezon turistic, ceea ce m-a împiedicat să ațipesc. Am sunat-o pe Mama de câteva ori, iar de câteva ori, mai multe, m-a sunat ea.

La sosirile într-un aeroport sunt întotdeauna puțin amețit, având în nări miros de kerosen și soluție de curățat scaune. Emoții ca de fiecare dată la caruselul de bagaje, unde m-am rugat în gînd ca de fiecare dată, dar a fost OK. Aveam la mine doar un rucsăcel de 20 de litri și atât, iar bagajul mare l-am lăsat la cală, nu am mai călătorit niciodată astfel, îmi luam de fiecare dată și un troler de cabină, dar atât politica bagajelor Lufthansa care interzice mai mult de un bagaj la tine, cît și comoditatea (nu voiam să mai fiu cu ochii pe două bagaje, și nici să le car, și nu aveam atâtea haine) m-au făcut ca de data asta să risc puțin și să adopt soluția asta. În fine, am mers spre tren, se făcuse cald, mi-am luat de la un distribuitor automat un bilet la Leonardo Express. Am ajuns la peron, unde nu funcționa validatorul, data trecută era un controlor la intrare, puțin mai în vârstă, foarte amabil, dar acum parcă nimeni nu se sinchisea, și nu era nici un oficial pe care să-l întreb. Nici nu eram sigur că asta era trenul, și am început să mă panichez un pic. Odată ajuns în vagon, am întrebat un călător chinez care mi-a confirmat că merge la Roma Termini, dar nu l-am prea crezut, deși părea un om serios, voiam să fiu sigur. Am mers mai în față, apoi am coborât iarăși, poate găseam pe cineva în uniforma TrenItalia, dar tot n-am găsit, așa că m-am întors, în fond aveam data și ora tipărite pe bilet. Asta e, n-ai cum să le prevezi chiar pe toate. A existat un control al biletelor, la puțin timp după ce-am plecat, un controlor tânăr, și totul s-a dovedit că era în regulă. Pe drum nu am recunoscut locurile de data trecută, parca atunci erau mai multe tufe colorate de bougainvillea și erau parcă mai multe blocuri, nu atâtea hale industriale, și case decolorate, atunci și arătau parcă mai curate, sau poate de data asta am luat-o pe alt drum. Ciudat, oricum. La un moment dat am încetinit mult, și ne-am și oprit, deși nu era nicio stație, chiar pe un viaduct de unde se putea vedea o ruină de colonadă romană, pe care nu mi-o aminteam de data trecută. Atunci m-a sunat Mama pe WhatsApp și i-am arătat și ei, ea credea c-am ajuns, m-a întrebat unde e acea priveliște, era aproape de Gară totuși, că ne-am repus imperceptibil în mișcare și am ajuns repede.

Era trecut bine de ora 14. Gara Roma Termini era aglomerată, bineînțeles, (ce clișeu) iar oamenii grăbiți, și mai era zăpușeală, și mirosuri de pizza, îmi era puțin foame, greața de după avion mi se mai risipise, dar abia așteptam să mă văd odată ajuns la hotel. Primisem confirmarea cu o zi înainte, dar cine știe, să fiu sigur că am unde sta următoarele trei nopți, până la următoarea călătorie în Italia. Am mers pe jos, prin soare, că nu era niciunde umbră, pe lângă bulevardele cu trafic intens, cu miros de gaze de eșapament, spre Piazza della Republica, și apoi puțin mai încolo, pe niște străzi în care se simțea izul turistic. Mi-a luat oricum mai mult timp decât mă așteptasem. Hotelul nu avea ascensor iar etajele erau foarte înalte. Genul de clădire care e hotel doar la un nivel, în restul de etaje se afla altceva, poate și apartamente rezidențiale. Recepționerul era foarte simpatic, mi-a dat o hartă, mi-a zis că e foarte aproape de mers pe jos la Colosseum-ul, la 10 minute (în realitate era cam dublu) și cum să ajung la Vatican, să cobor la Cipro (eu știam la Ottaviano), mi-a încercuit cu pixul pe o hartă turistică. Și mi-a mai zis să mă feresc de pickpockeți, mai ales în zonele turistice, dar a zis că eu par un om puternic (nu mi s-a mai zis asta până acum, dar mi-a dat încredere, că aveam nevoie). I-am promis că am să fiu foarte atent. Dar nu i-am spus că am mai fost la Roma, că nu e prima dată, nu știu de ce, poate ca să nu-i scad din entuziasm sau poate ca să nu pierd timpul. Mi-a dat o cheie (nu card) și mi-a explicat. Am mers pe o pasarelă printr-o curte interioară, totul era vechi, vintage, cu mult lemn și elemente de feronerie, Art Nouveau, deși pe mine m-a dus cu gândul la blocul în care-am copilărit la bunici și unde îmi petreceam mare parte a vacanțelor, fiindcă nu prea mă duceam eu nicăieri atunci.

Am plecat de la hotel bucuros că mă aflu din nou, iată, la Roma, a doua oară, după nouă ani, timp în care am mai călătorit și-n alte locuri, și am apucat să citesc mai multe despre istoria acestei țări, a cărei limbă din păcate n-am apucat s-o învăț. Serviciul epuizant, de care de obicei aveam nevoie de câteva zile bune ca să-mi revin, plus timpul liber pe care preferam să-l dedic lecturilor sau muzicii. Și în intervalul scurs am vizionat o mulțime de filme italiene, atât mai vechi cât și mai noi. În fine, eram atît de mulțumit că mă aflu aici că aproape că-mi venea să merg în pas săltat. Singurul bemol, ca să mă exprim ca francezii, era căldura, la care credeam că mă voi adapta, dar n-a fost deloc așa, aveam să sufăr mult, foarte de asta. Transpiram aproape continuu. Drumul m-a dus întîi la Piazza del Quirinale, unde data recută n-am ajuns, cu soldați păzind cu seriozitate intrarea la Palazzo, dar n-am prea zăbovit că era în bătaia soarelui. Primul obiectiv la care m-am oprit a fost Fontana di Trevi, pentru că în 2015 această fântână era în renovare și deci nu avea nici un pic de apă, lucru la care m-am tot gândit în ultimul timp, așa că atunci când am ajuns în acel loc hiper-aglomerat am avut un sentiment de împlinire. Nu am aruncat nici atunci și nici acum o monedă, mă mir că nu înfundă, dar am văzut că toți cei ce făceau treaba asta o făceau filmați de partenerii/partenerele lor. Mă gândesc câți dintre ei au auzit de Bernini sau au citit măcar o carte despre Roma, fiindcă nu mi se păreau ca fiind genul. Și cîți stau cu adevărat la Roma câteva zile, nu vin ca țăranii în trecere doar să se laude după aia pe Instagram. Americanii lui Rick Steves știu că fac asta, la fel și francezii care stau cu nasul în ghidurile lor turistice, dar aceștia nu reprezintă majoritatea. Am intrat și în biserica din colț unde m-am așezat pe o băncuță și m-am rugat puțin.

Apoi imediat m-am îndreptat către un mic local unde mai mâncasem și data trecută, neaglomerat și ieftin, situat pe Via dei Coronari, o stradă care mi s-a părut un pic mai comercială de data asta, cu mai puține galerii de artă, în loc de asta street-foods și răcoritoare extrem de scumpe, unde am băut cea mai scumpă limonadă din viața mea, de cinci euro, deși la Menton cu doi ani în urmă dădusem 4, o fi o criză a lămâilor în ultimul timp de care nu știam, în supermarket-uri la noi nu-mi dădeam seama. Am ajuns la local, îl recunoscusem pe patron, parcă nu se schimbase, am găsit și un loc de stat, la o masă lângă două fete frumoase, de care mă miram că nu-s transpirate, deși erau nemțoaice. Am comandat paste carbonara, dar nu erau prea grozave, bucățelele de bacon erau tari, că a trebuit să le scuip, ca pe sâmburi. Dar mi-au potolit foamea. M-am mai plimbat pe stradă, apoi, ghidat de fluxul de oameni, am luat-o la dreapta pe o străduță și evident am ajuns la Piața Navonna, plină de artiști care vindeau tablouri viu colorate și de terase pe margini cu chelneri cu șorț care-și pofteau clientela, cupluri, deși pe mine, ca de obicei nu, pentru că cei singuri nu-s văzuți cu ochi buni de un popor atât de sociabil și de gregar, deși uneori chiar speram să mă cheme. Sper să ajung vreodată cu o prietenă pe aici, măcar să experimentez sentimentul acesta, și nu numai de asta.

După aceea, nu m-am putut abține să nu intru și într-o librărie, deși mi-am zis să nu intru atât de des de data asta, că n-am atâta timp, însă până la urmă am fost în fiecare zi, în același loc, central. Am intrat deci la Feltrinelli din Largo de Argentina, un loc cu aer condiționat, cu agenți de pază parcă prea vigilenți, cu destule cărți în limba engleză, atât clasici cât și contemporani, pentru toate vârstele, unele apăruseră și la noi, pe unele le aveam acasă dar încă nu le-am citit și mi s-a făcut dor parcă să fiu acasă și mi-a propus ca în săptămâna de concediu care-mi va mai rămâne să stau acasă și să citesc cât de multe pot din ele, asta laolaltă cu alte planuri statice, de făcut în cameră, la răcoare. Exista o secțiune dedicată Italiei (Chaucher and Italy de ex). Am intrat și în încăperile foarte întinse cu cărți în italiană, unde, comparativ cu ce e la noi, am găsit uriașă secțiunea referitoare la romane polițiste, față de care cea din Cărturești, care e cea mai întinsă librărie de noi, pare o glumă, precum și cea de eseuri (gialli). Și tot spre deosebire de noi, toți clasicii din lume, din antichitate până în secolul XIX, se găseau acolo, in print. Și de asemenea cărți despre muzică, în general artiști pop rock din jurul anilor șaptezeci. Ca să nu mai zic de cărți de artă, cu reproduceri, doar ne aflam aici, și care se găsesc și în librăriile muzeelor. Nu am văzut însă cărți de benzi desenate, deși am fost și la etaj, cred că le-au mutat de aici, dar le-am găsit în altă librărie, în zilele următoare, dar despre asta am mai scris și anul trecut.

Continuare în postarea următoare.

Anxietate

Întotdeauna am fost anxios cu privire la ce urmează în ziua următoare la servici. Am crezut că odată cu terminarea studiilor voi gîndi altfel, voi fi mai relaxat, mă voi simți mai liber, mă voi maturiza deci, dar a trecut deja mult timp iar situația a rămas la fel. Nu mai sînt ascultat dar am ședințe, nu mai dau teze, examene, dar am termene-limită și deci sentimentul e cam același. Dar cel mai mult din cauza oamenilor de acolo. Țîfnoși, în cel mai bun caz. Apoi intervine teama că aș fi bombardat cu sarcini cărora nu le voi putea face față, cum de altfel mi se mai întîmplă, destul de des. Sau, la acest servici, mai multe task-uri în paralel pe care nu aș știi să le prioritizez și nici cum să comut între ele. Și mai intervine și un sentiment de inferioritate pe care-l am cu privire la servici, deși, cu modestie spun, nu din punct de vedere profesional, dar care mă cuprinde în ceea ce privește logica proiectului, unde se aplică gîndirea de o raționalitate aproape stalinistă la care colegii mei excelează sau măcar par mai rapizi măcar în prinderea și manevrarea conceptelor după care funcționează, care se mapează perfect după capul lor, și care ajung astfel să fie promovați, iar eu rămîn tot în prima cuartilă salarială. Nu sînt de acord cu direcția în care se îndreaptă proiectul, dar mă abțin să comentez prea mult sau să par cinic, pentru că asta cred că m-ar marginaliza și ar fi interpretată ca o dovadă a lipsei de respect față de lucru. Dar se peticește, se aplică workaround-uri iar pe moment treaba pare că merge cu astfel de soluții șubrede oferite de astfel de oameni. Ce fel de oameni sunt? Colegii mei nu citesc cărți, sau marea majoritate nu o fac, sînt sigur de asta. Și asta se vede. Nici nu merg prin librării, unii n-au intrat în viața lor la Cărturești, spre deosebire de mine care mă necăjesc atunci cînd nu găsesc o carte pe care-o vreau și trebuie s-o caut, s-o comand și s-o aștept. Dar asta e o problemă a acestui oraș în care multe librării nu rezistă prea mult și se închid, cum s-a întîmplat săptămîna asta cu La două bufnițe. Stăteam la masă în pauza de prînz cu unul care are o funcție de lider, deci foarte bine văzut, și acesta a recunoscut senin că nici nu știe diferența între ideologia de dreapta și cea de stînga. Un alt coleg i-a explicat, dar nu cred că a ținut minte. Singurul motiv pentru care acești oameni nu au votat cu extremiștii e că au un job bine plătit și o duc bine material, iar aste e totul pentru ei. Cu astfel de oameni trebuie să lucrez. Și toți aceștia par a se descurca mai bine atît la servici cît și în viață, lucru pe care nu-l înțeleg.

O întîlnire cu un extremist

M-am întâlnit azi cu Simion în aeroportul din Viena. Zice: "auzi, n-ai vrea să luăm un taxi până-n oraș, că am niște treabă pe la ambasada Rusiei? Plătim jumi’-juma’". Cam puțea a brânză de oaie, probabil de la Jiji, dar am zis ok. Pe drum era mereu agitat și mi-a tot povestit una-alta. Zicea:

"Măi, cum naiba de mă votează dobitocii ăia, că io nu pot să-nțeleg? Nu știu cum să scap nicicum de ei, zău așa! Nu m-am dus la dezbateri la tv, doar la una la care m-am făcut de râsul curcilor, că mi-o fost și mie rușine de mine însuși dup-aia. Poftim? A da, însumi, nu le am cu dex-urile, scuze moa. Asta că mă-ntrebau unii de ce tot fugeam. La restul de emisiuni au lăsat scaunul gol, doar cu numele meu scris pe spătar, ca la persoanele căutate pentru recompensă. Prostimii nu i-a păsat, oricum cei cu neuroni puțini nu se uită ei la dezbateri, ei doar cu deș'tu pe telefon.

Am recunoscut că i-am păcălit cu acele case de 35 de mii de euro, că era doar marketing. Le-am mai zis: uitați, dacă chiar aș fi votat, io aș fi președintele, nu nebunu’ ăla de georgescu, deci clar nu vă dau turu2înapoi, că chiar nu pot. Eventual l-aș fi pus prim ministru, deși pe bune că omu’ ăla e dus rău cu pluta, ideea lui economică măreață e să exportăm apă în Grecia printr-o conductă. Noaptea minții, și asta o spun eu.

Odată i-am amenințat că-i jupoi de vii de judecători. Speram să mă aresteze puțin, ceva, da' nimic. Chiar i-am întrebat: ‘mă, ce mă fac eu cu voi’? Individual, nu în grup, mîrlanii pricepe. Am amenințat și jurnaliștii și i-am filmat pe ascuns, să vadă toată lumea că-s și mafiot fioros, la fel ca și participarea la demonstrațiile organizațiilor extreme nostalgice din perioada interbelică.

Cu Nicușor Dan n-am nimic personal, i-am și făcut campanie acum cîțiva ani, lipeam abțibilde cu el pe garduri. El chiar e deștept, admit, matematician, Sorbona, nu ca mine, eu chiar nu știu, io-s din galerie, înțelegi, nu mă pricep la din astea. Zic și eu ce știu, poezia cu patria, glia, poporu', dacii dîrji, îi sperii cu curcubeul, pun placa cu globaliștii soroșiști. Vrăjeli, dar prind, culmea.

Mi-am denigrat țara în străinătate peste tot pe unde m-am dus. Le-am mulțumit americanilor ca ne-au băgat iarăși vizele. I-am jignit pe franțuji la ei acasă, le-am spus că-s murdari, că vor dispărea ca nație, că n-au libertate de exprimare, sper c-or fi înțeles, că franceza mea e cam de baltă. Crezi că ai noștri s-au prins? Aș!

Nu vulonî o încetarea focului, (am zis bine?) în ce privește Geopolitica asta geo strategică dar ce rol aș putea avea dacă-s persona non grata? În Ucraina am interdicție, nu pot să intru acolo că mă ciuruiesc ăia și nici în Moldova, că asmute Maia Sandu câinii pe mine, nu mai bine alegeți pe altul care chiar poate avea relații normale cu țările vecine?

I-am numit paraziți pe juma' de milion de bugetari. Am vorbit urât și chiar mi-am bătut joc de persoanele cu dizabilități, de autiști. Odată m-a întrebat un conspiraționist, unu' cu piercing-uri peste tot, dacă cred că pămîntul e plat, i-am zis păi să lăsăm oamenii de știință să dovedească, eu nu mă bag. Nici un efect, oamenii proști mă iubește.

Mai ales unii din Diaspora de vest, ăia veniții de la coada vacii, cu tricourile mulate peste burtoaie, nu ceilalți, că mai sunt destui civilizați, dar care nu prea ies la vot, că s-au adaptat acolo. M-am dus la ei acolo unde trăiesc, să le spun că-i scot din UE, ca să nu mă voteze. Da' ce să vezi, ăia de-acolo au început să sară ca maimuțele, să aplaude, să m-aclame: "Ura, ura!", ca pe vremurile alea bune pe care eu nu le-am prins. Îmi spuneau: "Luăm autobuzele și merem direct de pe câmp ca să te votăm pe matale!". Spune și tu ce tîmpiți!

Tu crezi că io nu-mi dau seama că n-am față de președinte? Am văzut-o pe Giorgia Meloni cu coada ochiului după ce-a dat mîna cu mine cum se ștergea după-aia pe mîini, ca de viruși.

Mi-am închis ieri conturile de Facebook și TikTok, poate-poate mă mai uită, că ăștia au memoria scurtă, sau îmi deschid altele în franceză, măcar mai exersez limba, mai știi? Da' idioții tot mă votează, de ce oare, nu știu.

Ia să mă lase dom'le toți în pace, că io trăiesc bine miersi la Parlament și mai iau prime de conducere de la UE, și-n plus mă simt bine acolo, fac circ, mai iau de ceafă un ministru, mă distrez, n-am io nevoie să le fiu boilor președinte.

Aoleu, știi ceva, n-am mărunt la mine, ai putea să plătești tu taxiul rogu-te-aș, fac io cinste data viitoare.

Hai pa!"

Unșpe candidați

Crin Antonescu are logoree, asta-i clar. Știe să vorbească proștilor. Dar se vede că are experiență de aproape un sfert de secol în domeniu, găsește răspunsuri și știe să iasă din toate situațiile în care e încolțit, pare uns cu toate alifiile, mai ceva ca Ponta. N-a lucrat niciunde în ultimii zece ani, poate de asta e atît de odihnit. Dar e un exemplu al revenirii în politică.

Elena Lasconi e combativă, atît de vie, empatică, prin felul în care se exprimă. A fost locomotiva USR-ului, obținînd 19% în primul tur, în timp ce partidul a luat doar 11. Crește în sondaje fiindcă a fost părăsită de propriul partid, partid care a făcut și face erori după erori. Folosește cuvinte simple, de asta oamenii n-o consideră inteligentă.

Nicușor Dan, se descurcă greu, devine defensiv la întrebări grele. Dar e mai calm. Totuși e mai incisiv ca Ciucă. Favoritul clasei mijlocii-superioare.

Ponta e un cameleon, e atît de încrezut încît nici nu mai răspunde concret la întrebările care i se pun, răspunde cu totul altceva, cu tupeu. E analfabet, nespiritual, e ca o coajă. Și minte încontinuu. Cred că va ajunge să nu mai știe nici el cine și ce e. Schizo.

Terheș este pompos. Nu e clar ce a făcut în America și nici de ce s-a întors, în afară de faptul că vrea să conducă țara.

Funeriu e un fanfaron. Deci și prost. Mi-a fost scîrbă atunci cînd a imitat accentul unei jurnaliste engleze. E disperat să reintre în politică.

Lavinia Șandru e actriță, dar una isterică, cred că e masochistă. E susținută de o formațiune a lui Dan Voiculescu, deci semi-extremistă. A fost căsătorită 10 ani cu un penal.

John Banu Muscel e clar trumpist, vrea să dea arme la populație, ca să descurajeze un eventual atac al rusnacilor, care cică astfel ar evita un război de gherilă.

Silviu Predoiu e un om de modă veche, tipic anilor optzeci și nouăzeci, autist, destul de binevoitor dar incult, produsul școlii comunistoide.

Pe Sebastian Popescu, de care nu a auzit nimeni, îl susține cineva, care a pariat pe el, s-a îmbogățit brusc de cînd a candidat prima oară, în 2019.

Huliganul de galerie e bolnav psihic. Ce mai poți spune de el decît că e un om prost și violent. Se bazează pe prostia alegătorilor, dar nu-și dă seama că nici ei nu prea îl vor, nici escrocul de georgescu nu-l susține, pentru că e țigan. Din păcate e pe locul întîi în sondaje. Trebuie neutralizat prin orice mijloace.

Tot despre cărți

Oh, și cînd îi aud pe unii vorbind cu emfază despre literatura așa zis mare, de parcă numai ea contează. Disprețuind alte genuri pe care le categorisesc general-ușoară, dar care are mult mai mulți fani. Sigur că trebuie să existe critici care pot prevedea dacă o carte va avea viitor, dacă va rezista, care văd o continuitate a clasicilor. Dar nu e doar asta. Atîtea cărți influente care în același timp au fost de la început best seller-e iar autorii lor nu aveau pretenții. Și atîtea cărți din categoria generală considerate la timpul lor bune și care acum s-au pierdut.

Mergînd constant prin librării de atîta timp nu poți să nu constat că piața de carte de la noi arată mult mai bine ca acum douăzeci sau douăzeci și cinci de ani. E o ofertă mult mai diversificată. Apar mai multe cărți destinate publicului larg, nu doar snobilor, dar clasicii devin o prezență aproape permanentă. Și cu cît prezența cărților young adult, fantasy, best seller, e mai mare, cu atît parcă și clasicii sînt mai căutați. Entropia trebuie întreținută.

Unul puținele din lucrurile bune pe care le fac rețelele de socializare este popularizarea cărților. Mai mult decît o simplă popularizare. Cine și unde ar putea face mai mare reclamă decît cineva care ține o carte în mînă și povestește, așa cum știe el, sau ea, cu pasiune despre o carte pe care tocmai a citit-o? Cum să nu-ți vină să o citești, și să o cumperi? Pentru că o care înseamnă ceva fizic, nu virtual. Fac reclamă în mediul virtual la ceva fizic, nu e puțin paradoxal, dar nu mai puțin adevărat?

Pe vremea lui Shakespeare oamenii îi înțelegeau piesele. Asta deși masele nu erau prea deștepte, plăcîndu-le mai mult să vadă lupte cu cîini cu urși sau să asiste la execuții. Acum este considerat un autor "greu". Și nu doar acum, în ziua de azi, cînd lumea în mod clar s-a prostit, votînd extremismul, dar și în urmă cu cîteva decenii. Ceva nu e-n regulă. Poate de asta am ajuns aici. Dacă oamenilor li se oferă totul de-a gata, nu mai gîndesc, externalizîndu-și creierul la Google la un site de chatbot.

Falii de februarie

Luna aceasta mi-am petrecut cea mai mare parte din timpul liber și o parte din cel ne-liber urmărind știrile. Coșmar peste coșmar. Demisia lui Iohannis, care cică a fost justificată pentru a detensiona situația cauzată de anularea alegerilor, ceea nu cred ca are nici o logică, pentru că eu unul de exemplu am devenit și mai tensionat și la fel am observat și în societate, unde partidele extremiste, prin liderii lor scandalagii huligani, au prins gustul sîngelui și îndeamnă la anarhie populația îndobitocită de escaladarea psihozei misticoide georgeșiene. Individul ăsta nu numai că nu trebuie lăsat să candideze, dar ar trebui închis undeva și legat bine. Apoi nebunia clinică lui Trump, atît în ceea ce face în țara sa, concedieri la stat, reduceri de fonduri (NPR), promovarea escrocilor în funcții de conducere, șeful pentagonului e un predator sexual, dar mai ales, ceea ce ne atinge direct, concesiile făcute rusnacilor, alături de care au semnat împotriva rezoluției ONU care reafirma sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei. Și amenințările americanilor că își retrag trupele din Europa. Americanii sînt de aceeași parte cu ferma animalelor, rusia, cine s-ar fi gîndit vreodată la asta? Oficiali din administrația americană care acuză anularea alegerilor de la noi! Dobitocia/slugărnicia patronilor site-urilor de social media, aliniați ca niște vite la investirea lui Trump, care susțin această "politică" (deși asta nu e politică, e o nouă dictatură, este fascism în stare pură), că nu știu dacă pot să mai postez ceva undeva împotriva guvernului extremist american. Salutul fascist al cretinului de Musk și cel legionar a lui Călin nebunul de azi, de la ieșirea de la audierile de la Parchetul General. O nouă cenzură venită la Washington, oprirea ajutoarelor USAID. Lista jurnaliștilor indezirabili publicați de Casa Albă. Teroriștii Hamas care au ieșit din vizuinile lor de șobolani în timpul acordului de pace și au returnat sicriele ostaticilor (sper ca măcar aici americanii și israelienii să se unească și să-i radă de pe suprafața pămîntului). Aceeași ideologie ca neo-legionarii de azi, care nu știam că mai există și iată că sînt mulți. "Dacul" cu cușmă și tricolor de la manifestații, cu o ideologie la fel ca indianul de la asaltul Capitolului. Și boala Papei Francisc, care în acest moment se află în spital în stare critică, pentru care ne rugăm. Bine că l-am văzut măcar o dată-n viață – anul trecut, la Vatican. Dar și în biserica romano-catolică există extremiști, aici a existat întotdeauna o falie, oameni care s-au opus conciliului Vatican II și care nu pot să-l sufere pe Papă, cum sînt cei din care face parte jegosul de vicepreședinte JD Vance, sînt convins.

Nu știu cum s-a ajuns că proștii au ajuns majoritari peste tot. E irațional. Poate că la noi e și rezultatul deceniilor de îndobitocire a populației, România fiind pe ultimul loc în UE la numărul de cărți citite pe cap de locuitor. Și la noi, după părerea mea, peste 80% din populație e formată din mitocani. Chiar și angajații multinaționalelor, știu bine, unde singura diferență între ei și extremiști e că ei au un loc de muncă legat de Occident. Dar Ungaria? Acolo cum s-a ajuns să voteze cu un măscărici odios ca Orban? În Germania, în care rata de participare la alegerile de duminică a fost de 84%, harta rezultatului alegerilor se împarte clar între fostele RDG (care-a votat cu extremiști simpatizați pro-rusnaci) și RFG. Iar America, țara celor liberi, în care apar în fiecare an atîtea cărți și există o atît de mare activitate culturală și artistică? Cum? Social-media e de vină? Sau internetul în general?

Liste de cărți

La fel cum unii, înainte de a adormi, numără oile care sar gardul, eu pînă nu de mult îmi număram cărțile din biblioteca mea pe care îmi propuneam să le citesc. Ordinea se schimba des și îmi cumpăr destule cărți noi, așa că nu e o activitate chiar monotonă. Dar mi s-a părut cumva o pierdere de vreme, adică mi-am zis că poate mai bine m-aș gîndi la altceva, mai interesant, mai plăcut, sau măcar poate altfel am să și adorm mai repede, dar cum să scap de obiceiul ăsta? Și atunci mi-am făcut o listă, într-un fișier pe cloud, ca să pot să-l accesez de oriunde. Nu pe un site de catalogare, de genul goodreads, acolo intru destul de des și cred c-aș simți un fel de presiune, o competiție cu alții, lucru pe care am vrut întotdeauna să-l evit, pentru că cititul e o chestie individuală.

Mi-am făcut două liste de fapt, una în care am ajuns la optzeci și patru de cărți de ficțiune și alta cu șaizeci și două de cărți de non ficțiune. Care mă așteaptă. Cele mai multe le-am scris surpinzător de repede, din memorie, apoi uneori mai adăugam cîte una, alta, care știu că se afla undeva pe rîndurile din spate. Le-am și sortat, cît-de-cît în ordinea urgenței și a interesului meu personal. Pe unele le am de destul de mult timp, de peste douăzeci de ani, nu mi se par atît de interesante, așa că nu mă aștept să le citesc chiar pe toate. Iar pe măsură ce citesc cîte una, evident, o scot din listă. Acuma, poate o să credeți că treaba asta n-a avut efect. Ba da, chiar ajută să nu-mi mai fac alte planuri înainte de culcare. Și în plus am descoperit cîteva lucruri interesante. Unul e că mi se par mult mai puține decît m-aș fi așteptat, deci nu simt o tensiune, din contră, chiar mi se par mai accesibile. Altul este că interesele mele diferă destul de mult între ele, nu sînt consistent cu un anumit subiect, un gen literar sau cu o perioadă istorică.

Apoi am decis că mi-ar mai trebui încă o listă, una cu cărțile pe care aș vrea să mi le procur, cele nice-to-have, nu cele care mi se par obligatorii, pe care ard de nerăbdare să le citesc și pe care oricum mi le procur imediat. Acestea le estimez, în mare, fără nici un criteriu logic, ca fiind undeva la vreo două mii. Pe care oricum nu le-aș citi, pentru că nu am nici timp în viața asta și nici energie. Dar, și aici mi s-a părut interesant, cu această ultimă listă n-am ajuns nici măcar la o sută. Cărțile se citesc din alte cărți, din bibliografii, din canon sau chiar din recomandările de pe net, dar cel mai mult și mai mult mă simt inspirat și simt cea mai mare satisfacție atunci cînd mă aflu într-o librărie și găsesc o carte care cred că m-ar pasiona. Uneori o carte nu-mi spune nimic, dar după cîțiva ani îmi dau seama că mă intersează însă atunci poate n-o mai găsesc. Alteori e dragoste la prima vedere. Mă mai și înșel, dar, fără modestie, o fac cam rar, din fericire, aceasta ca rezultat a zeci și zeci de ani de citit, de răsfoit și de de umblat prin librării. Viața e un studiu neîntrerupt, eu cel puțin așa o consider, iar găsirea unei cărți bune de care n-am mai auzit e o bucurie de fiecare dată, ca și recititul unei cărți care mi-a plăcut de altfel, din biblioteca personală.

Bilanț 2024

Și anul acesta am călătorit de două ori, o dată în primăvară la Viena, cu trenurile, unde-am stat trei nopți, și de acolo la München pentru o noapte de unde m-am întors cu Lufthansa, iar a doua oară în vară, trei nopți la Roma, tot cu aceeași companie aeriană, iar de acolo am luat un tren Frecciarossa la Veneția, unde-am stat 4 nopți, tot în același loc ca și anul trecut și de unde m-am întors tot cu avionul. Nu am scris încă despre asta, sper să ajung să relatez impresiile luna viitoare, fiindcă sînt proaspete-n minte și mă gîndesc deseori la ele. Nu-mi dau seama dacă e mult sau puțin. Pe de o parte încă de anul trecut mi-am exprimat aici părerea că nu sînt sigur că ar mai trebui să călătoresc, din aceleași motive majore: oboseala și singurătatea. Pe de altă parte mă întorc de fiecare dată plin de amintiri și cu o experiență de viață pe care n-aș putea-o compensa nicicum altfel. Însă nici nu știu dacă-mi lipsește cu adevărat. Așa că pe anul viitor chiar nu prea aș crede că voi mai merge pe undeva, aș cam vrea să stau acasă și să mă odihnesc la maxim. Deși cine știe? Nu m-am întors mai sigur pe mine, cum speram, dimpotrivă, m-au erodat mereu grija drumului, a mîncării, vremii, dorului de casă în care mă vedeam citind, studiind ceva, lucruri care mi se păreau mult mai atrăgătoare.

Acum de exemplu, de Sărbători, am 15 zile libere, din care 6 deja au trecut și încă nu mi-am revenit din oboseala acumulată de-a lungul anului, oboseală care s-a tradus și printr-o lipsă de concentrare la servici, care sper că nu s-a observat. La servici din nou am lucrat la părți ale proiectului pe care nu le-am considerat necesare și care mai mult îngreunează. Dar ce să fac? Au fost disponibilizați cincisprezece la sută din angajați, sectorul merge prost. Oricum, m-am stresat. Am continuat să merg la sediu de două ori pe săptămînă, iar cînd a fost caniculă, am mers uneori în fiecare zi. Nu am avut timp să studiez nimic din ceea ce mi-am propus anul trecut, nici pentru servici, nici limba italiană, nici măcar Shakespeare, căruia nu i-am citit și nici studiat cele 15 piese pe care mi le-am propus anul trecut pe vremea asta.

Pe acasă mi s-a stricat centrala de apartament cu gaz, a trebuit s-o înlocuiesc. Mi-am schimbat termopanele în tot apartamentul. Apoi a trebuit să-mi comand un nou fridiger, de clasa B, cu care am avut multe pățanii. L-am comandat de la emag dar, neîncăpînd în lift, dobitocii nu au vrut să mi-l care sus pe scări, așa că l-au luat înapoi. După vreo zece zile l-am comandat nou de la Altex de data asta, dar s-a întîmplat același lucru, l-au luat înapoi. Apoi am sunat imediat (Altex-ul are telefon, nu ca emag-ul care nu are nici unul, are doar un formular online la care răspund în 24h) și nu știu dacă a fost asta sau le-am scris eu pe WhatsApp oferindu-le bani curierilor, așa că au venit pe la șapte seara cu încă trei băieți și l-au cărat. Asta e țara nesimțiților în care trăiesc. Laptop nu mi-am luat, deși îmi trebuie, tot la acesta de 12 ani scriu, bine că merge BitDefender-ul. Tot caut un Dell sau HP (singurele mărci în care am încredere) cu procesor Arrow Lake, dar nu se găsesc, pur și simplu. Și oricum generațiile acestea de procesoare Intel se succed foarte repede, mai des de o dată pe an. Și am nevoie de un laptop, sper ca anul viitor să reușesc să fac rost. Și mi-am cumpărat un iPad Pro de 11 inci, cu procesor M4, un lux la care uneori mă gîndesc că este nejustificat.

Am văzut peste 80 de filme, deci nici măcar două pe săptămînă, și toate în streaming, n-am fost la Cinema, oricît de inspiratoare și de diferită știu că este experiența. Noroc cu Netflix-ul care mai bagă filme europene, franceze, nordice, englezești, deși cam de serie B, dar bune și alea, față de Sky Showtime de exemplu, care zic eu că nu se merită deloc, și care difuzează doar filme de acțiune cu efecte speciale. La Disney+ am renunțat. Iar Max este mai mult Hbo, nu Cinemax. Nu urmăresc nici un serial nou, doar Toate viețuitoarele, mari și mici, sezonul 5, al cărui ultim episod a fost săptămîna trecută, de Crăciun. A, m-am apucat de revizionat The Office și Seinfeld, poate este nostalgia, poate în lipsă de altceva mai bun, alte sitcom-uri mi se par prea forțate. Și Comedieni în mașini la cafea, dar care are multe referințe culturale pe care nu le înțeleg, dar măcar e o chestie cu oameni maturi. Și legat de genul ăsta, mă uit uneori la Dr Becker, cu Ted Danson, pe Comedy Central, dar orele de difuzare sînt aproape imposibile. Anul trecut m-am apucat de Star Trek Next Generation și Discovery, acum am trecut abia de jumătatea ultimului sezon al fiecăruia. Știu, mi-am observat această dualitate între maturitate și copilărie, dar cred că este doar nevoia de povești bune, nevoie care nu ține cont de vîrstă.

Mi-am cumpărat vreo 60 de cărți, dacă nu număr și cărțile de benzi desenate cu Die Digedags in Amerika, pe care, după ce m-am tot gîndit o vreme, mi le-am comandat în sfîrșit de pe Net (asta tot ca să-mi satisfac o dorință care datează din copilărie). Dar nu am apucat să citesc mult. Dacă nu erau alegerile, poate mi-aș fi făcut norma de 30 de cărți citite pe an. Scriitori pe care i-am citit pentru prima dată și de care nici nu mai auzisem pînă anul acesta: Nathan Hill - Wellness, Gabrielle Zevin - Tomorrow, and Tomorrow, and Tomorrow, Emily St. John Mandel - Simfonia itinerată și Marea Liniștii, de altfel și unele din cele mai bune cărți citite anul ăsta, și Ken Follet, Stîlpii pămîntului, cu detaliile din cele o mie de pagini ale sale, care însă m-au cam îngrețoșat, iar de non-ficțiune m-a impresionat Biografia lui Tolkien de Humphrey Carpenter și De-a dacii și romanii de la Humanitas a destul de ciudatului Dan Alexe, interesîndu-mă subiectul de ceva vreme încoace, urmărind postările lui Dan Ungureanu, a cărei carte recent apărută la Cartier, Istoria limbii române se află încă pe lista mea. Editura Litera a scos cîteva cărți de istorie interesante despre imperiul roman și despre Renaștere. Am citit un pic mai multe cărți de literatură față anul trecut, dar nu cu mult. Nu am apucat să citesc clasici, poate din lipsa răbdării sau determinării suficiente. Iar de Shakespeare am citit mult mai puține piese, cam jumătate din cîte mi-am propus aici anul trecut pe vremea asta, să-mi fie rușine. Anul acesta tîrgul de Carte Gaudeamus nu a mai avut loc și-n Timișoara, doar Bookfest-ul, nu știu de ce.

Și nu în ultimul rînd, m-am enervat sau mai bine zis m-am îngrozit în ultima lună și ceva la alegerile de anul acesta (în primăvară au fost localele și europarlamentarele). Știam că dobidocia și influența rusnacă e mare în țara asta, dar nu știam că este atît de mare. M-am uitat săptămîni întregi la dezbaterile de pe Digi24, Euronews și TVR Info sau la emisiunile radio de pe YouTube și podcasturile de la Europa Liberă. Un coșmar. Și apoi anularea alegerilor. Nu vom ști niciodată dacă Elena Lasconi ar fi cîștigat alegerile prezidențiale în turul doi. Îmi place să cred că da. Matematic avea șanse. Practic, proștii de pesediști nu i-ar fi dat toți voturile. Avem cu toții mari emoții pentru anul viitor, cu Nicușor Dan în ecuație.

Noiembrie 2024

Nu-mi vine să cred ce s-a întîmplat la acest prim tur al alegerilor. În toată Europa în anul acesta la alegeri extrema a cîștigat mult, așa că ne așteptam la asta și aici, într-o țară aflată pe ultimul loc în UE la nr-ul de cărți citite pe an pe cap de locuitor, în care 70% nu au citit nici o carte. Era clar că la noi ne așteptam la un procentaj mai mare. Știam că prostia și răutatea românilor e imensă. Și mai știam de exemplu că majoritatea celor care votează în străinătate în Vestul Europei sînt imbecili. I-am văzut stînd la coadă la votare cu mutrele lor oacheșe și rînjitoare și cu frunțile înguste. Dar nu la atît de mult. Nu ca un cvasi-necunoscut, un vădit bolnav psihic în stare foarte gravă să ajungă pe primul loc la prezidențiale. Și se vede din postările din care se revărsă ura, comentarii doar cu emoji la clip-urile scurte de pe TikTok. Atît ați putut.

Doar 2740 de voturi i-au despărțit pe Elena Lasconi de pe locul 2 de Ciolacu de pe locul 3. Niciodată de cînd votez nu am simțit că votul meu chiar a contat. Voi vota de fiecare dată de acum înainte.

Cei trei candidați (USR, PSD, PNL) au avut o campanie decentă, nu că aș fi urmărit-o pînă la un punct. Inițial, Ciucă mi s-a părut cel mai potrivit, calm, fost general, dar săptămîna trecută la dezbaterea de la Digi24 a lipsit, ceea ce m-a dezamăgit. De fapt dezbaterea aceea practic a dinamizat campania. Dintr-o dată oamenii au început să fie interesați, inclusiv eu. Treptat, m-am hotărît să merg cu Lasconi, m-a cucerit stilul ei nonșalant, deși mie nu prea-mi place dreapta, protecția socială e cam la pămînt la noi, dar la noi stînga înseamnă pesede, nu Olaf Scholz.

Nu pot să cred că mai există legionarism, un curent dispărut acum aproape 80 de ani. Eliade și Cioran s-au înșelat atît de mult, așa că ce să mai spui de amărăștenii semi-analfabeți. De asemenea nu pot înțelege antisemitismul. Am văzut anul ăsta atît grafitti pe sub podurile din Veneția, cu eliberarea Palestinei. Părerea mea e simplă. Anul trecut Israelul a fost atacat și sute de oameni au fost luați ostatici din care unii au fost uciși, alții eliberați, dar nu toți. Nu toți. Așa că Israelul are dreptul să facă absolut orice în Gaza, poate s-o și anexeze.

Cred că alegerile ar trebui fraudate, în defavoarea extremiștilor rusnaci. Nu ar fi un lucru ilegal, ci sanitar. Poate o înțelegere între partide, pe baza sondajelor. Nu cred că e prea greu. Niște algoritmi.

Plimbare de toamnă prin Elisabetin

Cîteva zile la rînd, m-am plimbat prin Elisabetin. O dată am plecat din Iosefin, trecînd pe lîngă maternitatea Odobescu, locul unde m-am născut, apoi, din Maria, am luat-o la pas pe străzile din cartier, Parcul Carmen Sylva și zona de case, pe unde de fapt n-am mai fost, cred, niciodată. Am ajuns și la Observatorul Astronomic, care se află în mijlocul un scuar, mărginit de un gard înalt, acoperit cu verdeață, că nici nu se mai vede. Eu n-am distins clădirea. Evident e închis, nu știu cine se ocupă de el, poate nu are angajați decît în perioada cînd e vreo eclipsă. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine ca parcul să fie redat publicului. Am ajuns și-n Zona Bălcescu, cu biserica romano-catolică cu cele două turle înalte, în fața căreia era o nuntă. Există cîteva magazine alimentare, o cofetărie șic, cinematograful Victoria, renovat, unde rulează și altfel de filme, mai de artă, nu mi-a venit să cred. Apoi, în partea a doua, am fost pe străzile de lîngă universități, de pe V. Babeș în zona rezidențială, mai luxoasă. Partea de Est și cea de Vest a Elisebatinului au personalități distincte. Prima are case vechi, de peste un secol, iar în cealaltă casele sînt mai noi și există și blocuri de locuințe. Iar spre sud, parcă ești la țară. Păcat că eram singur, nici nu m-au prea lătrat cîinii. Aș fi vrut să fiu cu cineva, dar asta e, poate altă dată, cine știe, speranța moare ultima.

Străzile sînt mărginite de copaci, iar combinația de toamnă și case vechi le face și mai pitorești. Puține localuri, cîteva biserici și organizații religioase, cabinete medicale. Zona n-a fost sistematizată, nici în sensul bun, nici în sensul rău al cuvîntului. Magazinele se află departe, ești cam ca într-o suburbie. Cred că ar costa mult întreținerea unei astfel de case, curățenia și totul. N-am prea văzut oameni, poate dorm sau se uită la televizor ori se meduzează pe Net. Cred că există totuși.

Îmi place să trec pe lîngă Universitate. Nu sînt sigur dacă mi-ar mai plăcea să fiu student, cu tot stresul acela, sau cel puțin nu în perioada aceea de timp. Sau poate la o altă facultate. Fiind din oraș, n-am prea socializat în perioada aceea, deși nu cred c-aș fi avut cu cine care să merite, eram tot cu cărțile mele și cu calculatorul. Și din fericire tot cu familia. Dar cînd trec pe acolo îmi vine un (fel de) chef de studiu, care însă se cam disipează după o zi de lucru. Mi-ar plăcea să studiez mai multe limbi străine și să aprofundez literatura, și istoria. Dar am nevoie și de bani ca să-mi susțin viața, și corpul beteșugit cu vîrsta. Nu-mi vine să cred ce mult timp a trecut de atunci, și la gîndul ce planuri aveam, ce simplu credeam că va fi totul, nu bănuiam că trebuie să lupți pentru fiecare lucrușor, că mă doare capul, atunci îmi zic hai să merg acasă și o iau, tot pe jos, prin Centru să văd oameni civilizați în zi de ne-lucru, intru în librării să-mi spăl privirea și mă îndrept spre un supermarket din drum.

Călătorii pentru cărți

De fiecare dată cînd mă întorc dintr-o călătorie, am în cap o listă de cărți. De citit dar și de procurat. Poate acesta e și motivul principal pentru care mă duc în fiecare an. Mama zice că de de fapt plec ca să văd cum e să mă descurc într-o altă țară. Poate fi și asta, dar nu pe primul loc. Mai e vorba și de istorie și de călătoria în sine, mersul cu trenurile, gările, aeroporturile, oamenii civilizați pe care-i văd, contrastînd cu cei cu care-am de-a face zi de zi. Și desigur cărțile.

Îmi place să mă uit la rafturile încărcate din care nu lipsește nici un scriitor clasic cu nici o operă a sa, din antichitate pînă în secolul XIX. Văzînd Chaucher's Italy pe raftul dedicat cărților despre Italia, mi-a venit poftă să citesc Povestiri din Canterbury de Chaucer. Am o ediție tradusă de Dan Duțescu, însă aș vrea ediția Oxford, puternic adnotată și cu o prefață profesionistă, doar Evul Mediu are nevoie de introducere. Dar m-am uitat și la noutățile din secțiunea în limba engleză: unele le am, ca Wellness de Nathan Hill, cumpărată prin luna iulie, necitită încă în august, atunci cînd am fost în Italia și care mi-a trezit dorul de a mă afla acasă, citind, sau Mîine, mîine, poate mîine de Gabrielle Zevin, de care nici nu știam că a apărut și la noi (ambele la Bookzone). Rafurile cu cărți de literatură ordonate alfabetic după numele autorului, clasici și moderni, cei locali de asemenea avînd o secțiune separată. Nici o șansă să le termini de citit pe toate în viața asta scurtă. Albumele de artă se află cam în regres. Probabil doar nu se prea vînd în librării, din cauza prețurilor, dar și titurile sînt destul puține, chiar și într-o capitală europeană cum e Roma.

Nu-mi vine să cred cît de multe sînt la secțiunea giallo/crime and mistery, atîția scriitori necunoscuți. La fantasy la fel, dar aceștia sînt din fericire traduși și la noi, în special romanele apărute în ultimul deceniu, de cînd piața de carte de la noi s-a dezvoltat bine (zic eu), și adolescenții par că sînt cei mai mare cumpărători. Deși asta din cauză că au cel mai mult timp. Și ce-am observat la fantasy e că nu prea există clasici decît Harry Potter (pentru care am tot respectul, eu însumi fiind un mare fan a lui J.K. Rowling), Lord of the Rings eventual un Neil Gaiman, dar restul cărților bune din domeniu fiind de dată recentă, nimic mai vechi de cinci-șase ani. Oare de ce? Și prea multe titluri șocante, ceea ce mă cam îndepărtează.

Trec de fiecare dată la secțiunea comics, pe care nu am găsit-o la Feltrinelli din Largo di Argentina, ciudat, în schimb am găsit multe la Borri Books din gara Roma Termini. La nivelul inferior e plin de comics-uri americane. De data asta, în mod ciudat, n-am mai văzut Strangers in Paradise în engleză, ca data trecută, deși am căutat-o bine (oricum, mi-am comandat online cele patru volume, în ediție softcover, cînd am ajuns acasă). În franceză nu am văzut, doar traduceri în italiană ale unor titluri de benzi desenate franco-belgiene. Clasicele Corto Maltese în diverse ediții, mari și mici, color sau alb-negru, și italienele Tex, de care nu sînt atașat. Dar suficient ca odată ajuns acasă, să mă uit după cîteva bd și am ajuns să-mi comand L'Épervier de Pellerin, integrala ciclului întîi, care e exact ce-mi dorea suflețelul: secolul XVIII, Franța, corăbii, desene atent detaliate. Și m-am gîndit să comand cîteva Mosaik-uri cu Die Diegedags, unele a căror acțiune pe petrece în locurile în care-am fost (dublă nostalgie).

Am început să fiu din ce în ce mai interesat de istorie, nu știu cum mi-a scăpat pînă acum Ken Follet cu Stîlpii pămîntului, pe care mi l-am comandat online pe pe Cărturești (îmi place că le împachetează perfect) pentru că în librării nu se mai găseau, deși e apărut la editura Rao, o editură care a avut cîteva scandaluri (traducători neplătiți sau publicații dubioase pro rusnace). Bine că și-a vîndut colecția Agatha Christie și John Le Carré la Litera. Sper să dea cuiva și Tolkien, că nu-s în stare să publice ceva nou. A început să apară și o serie BD a seriei Kingsbridge, în Franța, bineînțeles, dar vreau să mă apuc de citit cartea, asap.

În librăriile de la noi cărțile de istorie sînt ordonate după edituri, nu după perioade. Asta poate din cauză că există edituri care publică titluri neserioase, anecdote, gen viețile secrete, etc. Iar majoritatea cărților acoperă secolul douăzeci, cu cele două războaie, în special a doilea, plus dictaturile. Dacă vrei ceva serios, e mai greu, dar găsești. Sper că Frumusețe și teroare de Katherine Fletcher de la Litera e ok, mi-am cumpărat-o vinerea asta. Deci nu e imposibil. Pentru oamenii ocupați, supra-munciți și stresați de acest context economic în care ne aflăm, poate părea destul de îndestulător. În schimb simt nevoia să-mi iau cărți de istorie a locurilor pe unde merg, de exemplu cartea lui Peter Ackroyd, Venice Pure City, deși există atîtea și atîtea cărți de istorie a acestui oraș dar cînd mă aflu în acel oraș nu mi le pot cumpăra de acolo pe toate, n-aș avea loc la bagaje, și-așa nu știu să călătoresc prea light și nici să-mi împachetez smart. Și atunci fie îmi comand online la întoarcere, fie-mi zic: 'pe data viitoare cînd voi mai veni pe aici'.

Insula proștilor

Parcă niciodată nu m-a simțit înconjurat de atîția proști. Nu mai am încredere în nimeni. Există unele lucruri pe care le consider prea de bun-simț ca să nu fie împărtățite de cei mai mulți apropiați, și totuși nu sînt. Exemple. Am avut un coleg (bețivan, șmecheraș, guraliv, eschivator cînd era de muncă, dar apreciat cred de manageri) din Rep. Moldova care avea sistemul de operare pe laptop în limba rusă. Evident, asta după invazia Ucrainei și l-a setat înainte să plece din companie. Apoi alt coleg căruia i s-au născut două fete, spunea "ale mele alea mici nu adorm decît dacă le pun manele. Pe bune." L-am întrebat dacă a încercat cu Vivaldi, la care el a zis, "ei na, acuma". Asta la cîteva zile după mizeria făcută de cei de la coldplay, cînd au invitat un jegos care lălăia pe scenă. Și tot legat de asta. Consider că una din culmile degradării umane este să urmărești un influencer țigan sau unul pro rusnac. Ei bine cineva apropiat exact asta face, urmărește și pe unul și pe altul. Trebuie să fiu atent cu cine vorbesc, că la servici nu se cade să-ți exprimi opiniile, în numele unei toleranțe prost aplicate, în care mai există de exemplu antisemitism. Cît de idiot poți fi ca să susții palestina liberă, cum scrie pe sub podurile din Veneția la ora actuală? Și totuși există unii care susțin asta (nu scriu cu majuscule numele pe care nu le respect).

Într-o dimineață, mă aflam într-o pauză la servici, cu cîțiva colegi, puțini, afară, în curte, așezați în jurul măsuței de picnic, și așteptam să termine reparațiile cei de la Aquatim, ca să putem lua cafea de la automat. Erau și niște colegi under-30. Mă gîndeam uneori ce cultivați sînt acești tineri care iată, la vîrsta asta deja văd lumea, zboară la Paris, la Londra, eu la vîrsta lor nici nu visam la asta, și nici job-uri nu se găseau. Și totuși, paradoxal, nu. Toți se uită la reality-show-ul insula iubirii, despre care auzisem destul de vag, dar nu doar că se uită, par mega-fani, știu totul despre emisiune, cine e cu cine și ce a făcut, și poartă conversații punctate cu observații care par pertinente. Dar cum poți să mergi la Luvru de exemplu și apoi să te uiți la insula iubirii? Chiar nu permează deloc cultura în creierul lor? E o membrană prea tare care opune rezistență? Apoi discutau despre game of trones, un coleg s-a apucat să citească, și spunea, știi ce fain e, acum, după ce-am văzut serialul, cînd știi fiecare personaj cum arată. O colegă a întrebat dacă se găsește la bookster, și el a zis că și-a cumpărat-o, la care ea s-a mirat puțin. (Discuții prea rapide pentru mine, care nu-mi luasem încă doza zilnică de dimineață de cofeină). A, și tocmai ce izbucnise scandalul bookster, pe care pun pariu că nici unul dintre ei nu l-a urmărit în presă. Cumva a venit vorba de dezvoltare, un manager, care s-a așezat și el între timp și și-a aprins o țigară, a zis că după 18 ani gata, doar acumulezi, nu devii mai deștept. Eu am zis că din contră, dacă te cultivi tot timpul, devii mai inteligent. El a spus că asta e tot acumulare. Nu, zic, cultivarea nu e aia de la agricultură, e un fel de reconfigurare, gîndește-te că are loc o recablare a neuronilor, ca să folosesc un termen cu care era familiar (era inginer, săracu). Acuma, am adăugat, depinde cu ce te cultivi, dacă te uiți la "insula" ... la care imediat toți au izbucnit în rîs iar eu m-am întrebat dacă nu am gafat grav spunînd asta. Am fost prea dur? am întrebat-o pe colegă. A, nu, mi-a răspuns, stai liniștit. Apoi s-a schimbat puțin cursul discuției, cred că și-au cam dat seama de ceva. Colega a spus că ea se uită doar așa, "să nu ajung ca ăia de acolo". Altul a zis că de fapt lui îi place să citească, și citește dostoievski ("serios?", "daa"), și doar cînd e prea obosit, doar atunci se uită la insulă. "Păi nu te-am auzit vorbind de dostoievski, doar de insulă", "cum ar arăta dostoievski pe insulă?", "cred că ar bea și ar juca cărți, ca-n viața reală", "ce, el era cu...", "ăhă", "cred c-ar fi fost eliminat", "disponibilizat", "fără compensatorii", etc.

Și totuși librăriile sînt pline de cărți, deci cineva le citește, nu sîntem doar cîțiva. Mult mai puțin ca procentaj față de vecinii din Ungaria, de fapt sîntem pe ultimul loc în UE la cărți citite pe cap de locuitor. Lîngă unul din automatele de cafea există o bibliotecă în care se pun cărțile de la bookster. Văd că sînt mereu cărți pe rafturi. Întotdeauna mă opresc să mă uit ce mai citește lumea pe aici. Nu am văzut cărți de la Humanitas. În general best-seller-uri și cărți pentru copii. Atît. Dar bine că și din acelea. Să fim optimiști?

Ceremonia de deschidere 2024

Festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice din acest an a avut părți bune și părți nereușite. Defilarea cu vaporașe de exemplu a fost ingenioasă și chiar drăguță, putînd admira malurile Senei încărcate de istorie cu simbolismul adecvat, picturile de la Luvru înghesuindu-se la geamurile muzeului pentru a privi sportivii. Dansul și acrobațiile pe schelele de la Notre Dame. Baletul pe acoperișurile clădirilor. A avut și momente emoționante, ca de exemplu cîntecul lui Celine Dion de la final. În schimb momentele cu dansurile aproape sportive pe melodiile anilor nouăzeci și prea multele referințe la Lgbt chiar nu-și aveau locul aici. Și asta oricum nu doar că nu are de-a face cu sportul dar e incompatibilă. Nu m-a deranjat Lady Gaga cu referințele la Can-Can, însă hip-hop-ul (care nici nu e muzică de fapt, după părerea mea), sau negresa aia acompaniată de orchestra Gărzii Naționale mi-au făcut greață. O paradă a modei la fel, nu avea ce să caute acolo. Cina cea de Taină a lui Da Vinci refăcută cu queers și drag queens. De ce nu s-a făcut mișto și de arăbeți? Formația de death metal a fost așa-și-așa. Se vorbește despre diversitate, dar aproape nimic n-a fost straight. Încă o dată francezii s-au făcut de rîs. Bine c-a plouat.

Fară concentrare

Pierd timpul îngrozitor, în loc să fac ceva, să lucrez sau să-mi planific concediul. De fapt marea problemă este că mă concentrez extrem de greu, iar în cele mai multe cazuri nu reușesc deloc să mă concentrez. Nu știu dacă e din cauza stresului (incertitudinea de la început de an cu locul de muncă de exemplu) sau din alte cauze (știrile îngrozitoare din canalele media), și poate unor posibile probleme de sănătate.

La servici sînt întrerupt mereu de cineva, și mă enervez că trebuie să-mi mut focus-ul spre o altă problemă care intervine, prin zecile chiar sutele de emailuri și prin mesageria instant, iar asta se întîmplă de cîteva ori pe zi, pînă obosesc și simt că nu mai pot contiua, și-mi spun că mai bine o las pe a doua zi, dar a doua zi e la fel, ceea ce nu mă miră, deși nu știu de ce tot continui să sper altceva. Am primit un proiect la care mă tot gîndesc și nu mă încumet să mă apuc efectiv de el, pentru că chiar nu am absolut nici o soluție optimă. Nu înțeleg de ce nu fac ceva, măcar să încerc, să văd ce-o ieși, poate astfel îmi vine o idee, pe care, dacă apoi nu se dovedește bună, o voi putea ulterior modifica, în loc să am planificat absolut totul întîi în cap, și să încerc să-mi imaginez obstacolele, ceea ce îmi paralizează voința efectiv. Și treaba asta se întîmplă de vreo două săptămîni încoace. De fapt am mai avut destule astfel de proiecte la care am lucrat, și în care problema a fost la fel, în ultimii ani. Iar cînd vreau să mă distanțez puțin, prefer să citesc cîteva pagini sau cîteva capitole dintr-o carte, ceea ce de asemenea îmi necesită un efort de voință, pe care uneori nu-l reușesc să-l execut. Și cînd văd alți colegi de-ai mei la birou ce le merge mintea, ce învîrt fraze, și eu stau împotmolit aici și-mi vine efectiv să-mi dau cu capul de pereți, deși treaba mea e clar mai grea, dar de asta sînt pe un post de senior.

Mă gîndesc unde să-mi fac concediul, pentru că aș vrea totuși să plec undeva, maxim o săptămînă, iar în săptămîna a doua să stau acasă. Dar unde, cînd sînt atîtea și atîtea opțiuni? Nu mă pot hotărî și nici gîndi ca lumea, pentru că mintea îmi patinează înainte și înapoi spre problemele de la servici de care nu mă pot desprinde. Și nici n-aș vrea să cheltui prea mult și nici nu mai sînt dispus să fiu plecat atît de mult, ca-n anii precedenți, nu prea înțeleg exact de ce. Nu cred că m-am săturat de a călători, doar mă uit pe YouTube la atîtea walking tour-uri, și citesc, dar oboseala acumulată joacă un cuvînt greu aici. Să plec pentru mai măcar pentru mai puțin timp față de anii anteriori însă da, chiar trebuie, pentru că atunci cînd călătoresc văd atît de multe, trăirile sînt mai intense și mereu am amintiri interesante fie de pe drum fie din locurile pe unde merg, ceea ce-mi adîncește înțelegerea a ceea ce trăiesc și astfel cred că pot face față mai bine și la servici și viața devine parcă mai suportabilă. Deși pe de altă parte îmi place ideea asta de a sta acasă, dar parcă o poți savura mai bine abia după ce te întorci cu bine. M-aș duce într-un loc unde-am mai fost, să nu simt nevoia să mă plimb atît de mult prin locuri necunoscute, să fiu tensionat dacă ratez un obiectiv sau că m-aș pierde, Doamne ferește. Deci și pe asta o văd tot ca pe o problemă de concentrare, în fond. Există o legătură între cele două, în orice caz.

Statuia prințului

În Viena am trecut de cîteva ori prin piața din fața palatului Hofburg, încercînd să prind un cadru cu statuia Prințului Eugeniu de Savoia, pe care-l știți desigur ca eliberatorul Timișoarei din anul 1716. Destul de dificil. Aproape toată piața era plină de mașini, probabil aparținînd complexului muzeal iar eu voiam să prind în poză o scenă atemporală, deși pe de altă parte întotdeauna m-a atras observarea 'trecutului în prezent', sentimentul acesta al continuității istoriei, dacă mă înțelegeți.

Cîteva date din viața acestui personaj fascinant.

S-a născut la Paris (!), avînd descendență italiană (!), și a petrecut o vreme la curtea regelui Ludovic al XIV-lea (!), dar a ieșit din grațiile acestuia poate din cauză că era scund și deloc chipeș sau din cauza unui scandal în care i-a fost implicată familia, așa că a plecat din Franța, oferindu-și serviciile militare Casei de Habsburg. Mi-l imaginez ajuns în fața împăratului Leopold I, după ce a străbătut sala lungă a tronului cu pașii zăngănind de la pintenii și cataramele pantofilor cu toc, făcînd o plecăciune adîncă, scoțîndu-și pălăria cu boruri largi și cu pană, atent să nu-i alunece peruca buclată și pudrată, după moda vremii, declarînd că își pune sabia la dispoziția majestății sale. Împăratul, fiind ocupat și extenuat de la luptele cu turcii, a încuviințat făcînd doar un semn cu degetul său pe care se afla un inel cu diamant, gîndindu-se 'hai să vedem ce poate', și astfel a obținut un post în serviciul imperial, deschizîndu-i astfel calea spre carieră.

O, și ce mai carieră a avut! În primul rînd s-a remarcat în bătălia împotriva turcilor care-a pus capăt lungului asediu de 60 de zile al Vienei din 1683. A urmat asediul din Buda, la fel. După eliberarea Timișoarei s-a îndreptat spre Belgrad și i-a scos afară și acolo pe turcaleți. Dar nu s-a specializat doar în masacrarea otomanilor, pe care de altfel i-a scos efectiv din peisajul zonal. A urmat un lung șir de bătălii, conducînd cu succes armatele împăratului, mărșăluind prin Europa în condiții vitrege și purtînd unele din cele mai sîngeroase bătălii din acea epocă, cîștigînd Bavaria, nordul Italiei (la Torino) și mare parte a Țărilor de Jos. S-a remarcat întotdeauna în urma unor abile și îndrăznețe manevre tactice. (De altfel mai tîrziu în istorie Napoleon l-a avut pe Eugen de Savoya ca model). Asta în ciuda intrigilor, invidiilor și detractorilor de la curtea de acasă, lucru întîlnit în toate timpurile. Dar rezultatele au contat cel mai mult.

A luptat în cîteva rînduri și împotriva francezilor. Poate vă veți întreba dacă asta nu-i un soi de trădare totuși. Păi nu, ia să ne gîndim. Nu e considerată trădare dacă ai fost refuzat de cel căruia i-ai oferit inițial serviciile, nu? Lucru valabil și în alte domenii (afaceri, relații). A fost rănit în luptă de mai multe ori. Pe vremea aceea mai exista încă un cod al onoarei, la finalul unei bătălii comandanții opozanți își făceau întotdeauna cadouri, nu ca acum cînd se bombardează de la distanță cu drone (O, tempora!). Iar bătăliile aveau ceva spectaculos: uniforme colorate, răpăit de tobe, mișcări coordonate și masive de trupe pe cîmpul de luptă. Nu idealizez bătăliile. Fiind pacifist, sînt conștient de tragismul și de absurdul lor. De asemenea a fost și un pasionat de artă, în special de arhitectură și pictură, comandînd tablouri de la marii artiști ai vremii, care pot fi admirate în palatul său, Schloss Belvedere, situat aproape, la sud de Ring, la care nu am mai ajuns. Între atîtea activități nu prea e de mirare că nu și-a mai făcut o familie, deși s-a iubit cu o contesă unguroaică.

Așa că altă dată, cînd vă veți mai plimba pe strada care-i poartă numele din Timișoara, poate vă veți gîndi puțin și la acest capitol al istoriei.

Nepotrivire

Săptămîna trecută am fost plecat la Viena și la München, la dus cu trenurile, trei trenuri mai exact, iar la întoarcere cu avionul, iar acum mă simt și mai obosit decît înainte. Per ansamblu a ieșit bine, prinzînd toate conexiunile, dar per detaliu nu prea, din cauza ploii, a frigului neobișnuit pentru această perioadă, a efortului depus, precum și a unui sentiment de nepotrivire, de alien și de singurătate, ceea ce mă face să mă gîndesc să renunț la alte planuri de călătorie, cel puțin pentru o vreme. Deci o discrepanță între pasiunea de a călători, citind cărți din domeniu, urmărind travelog-uri pe YouTube și sentimentul efectiv pe care-l am fiind acolo, gîndul că ar fi poate mai bine să fiu acasă, citind o carte bună, sau urmărind un film. Poate din cauză că vreau să văd cît mai multe locuri, în loc să fac ceea ce fac și aici, dar într-un alt mediu, cîștigînd din perspectivă. Unde greșesc oare? Cam la fel mi s-a întîmplat și anul trecut în vară, deși atunci mă gîndeam că era din cauză că aceea era a doua călătorie din acel an, dar acum impresia e și mai pregnantă iar hotărîrea parcă și mai definitivă.

Am mers mult în șuvoiul aglomerației de pe străzi, privind la oameni, la cumpărături, în restaurante, cafenele sau mîncînd conștiincios wurști de la tarabe. Sînt diferiți de cei de la noi, clar mai civilizați, chiar și arăbeții, care nu-mi plac defel. Oamenii nu se îmbracă diferit, extrem de puțini au sacou, majoritatea au teniși albi murdari și blugi, cam ca la noi. O societate care a decăzut semnificativ comparativ cu perioada boom-ului economic de acum jumătate de secol. Singurii cu care pare că rezonez sînt cei care merg în librării sau se uită la afișele de la teatru sau alte evenimente culturale. Aceștia sînt oamenii care contează peste tot. Doar aceștia. Sînt mai mulți ca aici, statisticile spun asta. Apoi cuplurile care călătoresc împreună, care mă fac să mă gîndesc cum ar fi putut fi viața mea dac-aș fi avut și eu o parteneră: cei în vîrstă care mă duc cu gîndul la un viitor pe care eu n-o să-l am iar tinerii care mă duc cu gîndul la cum ar fi putut fi viața mea la vîrsta lor, în loc să-mi risipesc viața lucrez la firme de proști, într-o societate de proști. Și totuși îmi zic că am planuri totuși, dar nu fac nimic fiind aici în privința asta, pentru că nu sînt sigur că m-am întors mai inspirat, doar parcă mai obosit.

Spre și de la servici

Merg la servici, la sediu, de două ori pe săptămînă, în medie, uneori ajung chiar și de trei ori. Încă nu mi-am revenit după pandemie, de la începutul căreia, greu de crezut, au trecut mai bine de patru ani. Credeam că sistemul acesta hibrid are mai multe avantaje decît dezavantaje, dar nu e chiar așa. Nu reușesc să-mi creez un ritm. Dacă vin joia, vinerea o simt ca sîmbătă. Lunea intru foarte greu în modul focus. Lucrînd în acelși timp și în flex-office, nu mai ai o masă și un scaun ale tale, așa că trebuie să vii de dimineață, printre primii, ca să-ți ocupi un loc la o masă cu două monitoare, departe de cei a căror meserie constă mai mult din datul din gură, pentru că mă concentrez cu greu la lucru din cauza nivelului sonor ridicat al conversațiilor dimprejur, lucru de care nu mă pot plînge la servici pentru că se uită ciudat la mine colegii spălați pe creier și voi fi exclus social. Preferabil și cu vedere la geam, spre bulevard și puțin mai încolo se întrezăresc uneori trenuri.

Și obosesc mai repede, din cauza mersului dus-întors, cu autobuzele care au un orar imposibil, și uneori chiar nu vin la ora stabilită, așa că uneori vin pe jos, deși astfel transpir din cauza afecțiunii mele cardiace, alteori merg doar o bucată de drum pe jos, de unde aștept/sper să vină mai repede un troleibuz, deși nu prea cîștig mult timp astfel, pentru că oricum e trafic, un șuvoi continuu de autoturisme care înaintează cu greu. Încerc să profit cît mai mult de timpul petrecut în trafic, uitîndu-mă la alți semeni care merg la servici. Oameni care poate au același probleme ca și mine, poate chiar mai grave. Tineri, fete drăguțe, nu acrituri ca la mine la servici, care mă fac să vreau să-mi schimb job-ul, măcar, sau în primul rînd pentru a lucra într-un mediu cu oameni mai civilizați, cum mi se pare că sînt cei pe care nu-i cunosc, n-am de unde ști dacă e adevărat. Apoi mai sînt pensionari. Uneori, fără să vreau, trag cu urechea. Odată am auzit doi oameni discutînd în troleul 14 sau 18, unul zicînd că merge la spital la soția lui care din ce-am înțeles n-o duce prea bine. Două doamne schimbă rețete culinare. Tinerii se uită în smartphone la reels sau scrolează în Facebook. Aș vrea să stau cît mai mult în mijloacele de transport, să amîn sosirea, unde tot ce mă așteaptă e un proiect imposibil, cu care nu prea sînt de acord, la fel ca anul trecut de altfel, un coșmar, dar n-am de ales.

La sediu îmi place că e destul de curat și că merg periodic pe coridoarele mari, lungi, miceniene, o fostă clădire/hală construită în anii dictaturii, spre unul din automatele gratuite cu varietăți de cafea, deși nu prea beau mult, uneori chiar o arunc cînd mă întorc, iar drumul de la birou pînă acolo e destul de lung și ai ocazia să mai vezi lume, poate te mai întîlnești cu un fost coleg cu care să mai schimbi cîtvea opinii despre război, despre alegeri, cînd ești într-un grup presiunea exterioară e mai suportabilă, sau care să-ți mai transmită din entuziasmul său. Deși atmosfera în companie nu e deloc roză. Sîntem în plină criză economică. Se fac o mulțime de disponibilizări, mai mult de 15% din total vor fi virați, cel puțin deocamdată, apoi, dacă piața nu se stabilizează va urma alt un val, nimeni nu știe cînd sau ce va urma. Odată am avut impresia că eu voi fi următorul și m-am panicat, mi-e și jenă acum cînd mă gîndesc. Dar auzi de unul sau de altul că nu mai sînt, bine de ei că iau salarii compensatorii, dar pe de altă parte realitatea e că nu se prea mai găsesc job-uri în domeniu.

Seara iau orice mijloc de transport de la Gară, nu aștept Expresul, numai să ies odată din zona aia, să nu mai văd mutrele ciudaților de acolo. Uneori cobor în Centru, mă uit la vitrine, mai intru într-o librărie, deși am zis că nu-mi mai iau multe cărți, mă abțin, deși mi-e greu, fiindcă nu mai am loc unde să le pun în bibliotecă. Apoi iau unul din tramvaiele care au reînceput să circule, după o pauză de mai bine de trei ani, dar așa se face totul la noi, o lentoare care radiază spre toate sectoarele. Mi-a fost dor de tramvaiul 4. Nu mai merge prin Libertății, fiindcă marile lucrări nu s-au terminat, ci prin 700, dar tot e bine. Oamenii în vîrstă din tramvaiul 4 îmi par toți cunoscuți, toți locuiesc acolo de cînd s-a construit cartierul, și în nordul orașului au fost mai mulți intelectuali sau oameni mai așezați, nu proletari și țărani ca în sud, dar nu numai. Apoi mai sînt o bună parte din pasageri foarte tineri, din nou fete drăguțe. Nimeni nu este de vîrstă mijlocie, păcat, lipsește un segment demografic care fie s-au mutat în suburbii, fie or fi emigrat, în orice caz nu-i prea mai vezi în mijloacele de transport. De fapt ce înseamnă middle age? Mai demult erau cei între 40-55 de ani, acum nu-i mai zici unuia de 50 ca fiind așa. Lucrurile s-au schimbat. Și îmi place să mă uit pe geam. Îmi amintește de liceu, de facultate și chiar de unul din job-uri de la care veneam acum mulți ani. S-au mai construit multe lucruri, supermarket-uri, bănci, au apărut firme cu mici comercianți sau cabinete medicale sau cu alte profesiuni liberale. Mă bucur că merg prin aceleași locuri ca demult, demult, și nu s-au schimbat fundamental, ba chiar în bine și mă face să mă simt iar tînăr.

Și dacă

Mai mult sau mai puțin voalat, mi se reproșează multe de la unii oameni la care țin. Uneori și eu îmi reproșez lucruri. Nu doar că nu mi-am făcut o familie, sau o casă, sau că nu am o carieră de succes, și mă mulțumesc în mediocritate. Dar și că nu sînt orientat mai spre exterior, mai sociabil, adică un om plăcut, care este de fapt, se spune, cheia înțelegerii eșecului meu. Dar nu pot să nu mă întreb: și dacă totuși nu am greșit în viață? Sînt hipersensitiv, fiecare lucru făcut împotriva mea mă rănește mai mult decît alții, dar cu asta te naști, n-ai ce să faci. Și în plus de asta, sau mai ales asta: trăiesc în locul în care trăiesc. Am fost mereu înconjurat de oameni dacă nu mitocani, dar cu siguranță prost-crescuți, sau crescuți cu televizorul, cum se spune, asta atît la școală, apoi la facultate, cît și la servici, locuri unde credeam că va fi altfel, și cam peste tot. Cum să socializez cu astfel de indivizi? Iar fetele? La fel. Multe mi-au făcut chiar foarte mult rău ori eu încercam să fiu cît mai bun, să nu le rănesc nici măcar cu o vorbă. Doar cînd m-am despărțit, și atunci nu știu dacă nu era mai greu pentru mine sau pentru ele, dar uneori nici atunci, pentru că nu întotdeauna aveam parte de-o încheiere. Și nu cred că-s atît de pretențios. Bun-simț și o pasiune pentru cultură sau artă. Ori nu am găsit fete care să citească cărți, nici măcar cît mine, nu că aș citi eu mult sau puțin, dar raportat la faptul că lucrez și revin obosit acasă (ca acum de exemplu) consider că este ceva totuși. Sau să asculte muzică și altfel decît ca un fond sonor. Materialism, distracții, conformism social - nu, mersi! Efectiv nu am avut cu cine, și nici n-am avut unde să găsesc. Probabil că există, pentru că văd în librării, deși acestea de azi sînt prea tinere - generația nouă e mai altfel, și asta observ și la servici, dar acum e prea tîrziu. Ok, eu încerc să dau vina pe mediu, deși asta nu se face, se spune că e un mod de a evita să-ți înfrunți eul, dar nici nu se poate ignora, pentru că de fapt pe mine tocmai mediul m-a înfrînt. Altfel spus, în acest mediu nu am reușit să mă impun sau să-mi croiesc o viață care să fie așa cum mă gîndeam demult, demult...

Planuri de lectură 24

Niciodată nu urmez cu exactitate planurile de lectură pe care mi le fac pentru următorul an. Întotdeauna intervine pe parcurs și altceva care mă abate de la interesele inițiale. Doar vectorii principali rămîn aceiași, ca și pasiunile de altfel, care sînt uneori atît de puternice încît efectiv mă complexează și atunci caut sau dau peste altceva altceva care mă duce într-o altă direcție.

Pe anul acesta planurile mele sînt cele care se regăsesc și în publicația precedentă, de la finele anului trecut. Doresc să citesc vreo douăzeci de piese ale lui Shakespeare (unele să le recitesc) și să le studiez apoi serios pe fiecare cu ajutorul cărților de specialitate pe care le am în bibliotecă. Asta se înscrie și în linia mea de interese de studii renascentiste, din care mai fac parte alți doi scriitori preferați, ambii mari pasionați de Italia: Cervantes (din care-aș mai vrea neapărat să recitesc unele nuvele) și Montaigne, pe care l-am început de cîteva ori dar l-am abandonat de fiecare dată și doresc ca anul acesta să duc pînă la capăt măcar primul dintre cele trei volume de Eseuri apărute recent la Humanitas. Tot despre Italia mai am cîteva cărți despre imperiul roman și poate-mi găsesc timp și despre renaștere. Mi-aș dori totuși să călătoresc pe acolo anul acesta, deși anul trecut m-am gîndit să n-o mai fac, dar nu știu exact, mă aflu într-o mare dilemă aici, eventual cîteva cărți de călătorii ar ajuta aici poate, dar nici asta nu știu. Și, tot asociat cumva de asta, mai am cîteva, nu multe, două-trei, de mitologie clasică, eventual și Jennifer Saint, un gen cu care nu tot mă simt familiar, eu în copilărie n-am avut acces la cărți de genul ăsta, fiindcă nu se prea găseau iar ceea ce am citit ulterior nu mi s-a prea întipărit în minte.

Am fost mereu și continui să fiu atras și de genul fantasy, un gen mai degrabă din altă zonă a Europei, mai din Nord, din Anglia. În legătură cu asta aș dori să citesc cîtvea cărți de studii despre Tolkien, plus încă una-două din ciclul Middle Earth. De fapt am observat, sau aș putea generaliza cred, că scriitorii mei preferați de literatură sînt britanici. Aș citi anul acesta și din cîțiva clasici, ca Brontë, dar și contemporani, ca Julian Barnes, Jonathan Coe și Rachel Cusk. Dar și din seriile polițiste: Agatha Christie și Robert Galbraith. Și despre istorii urbane: Peter Ackroyd, Ruth Goodman și Mary McAuliffe.

Cu siguranță voi mai găsi și altceva pe parcurs, așa cum se întîmplă de fiecare dată. Dar e mult, e puțin? Am prea multe interese oare? Sînt ele divergente sau există o legătură între ele? Nu-mi dau seama.

Bilanț 2023

Au fost cele două călătorii, cea din primăvară, de o săptămînă, în Sudul Italiei și apoi cea de patru zile la Veneția - despre aceasta din urmă am scris în luna august. Sigur, sînt elemente de mîndrie acum cînd stau uitîndu-mă în urmă, dar acolo am avut de-a face cu oboseala (nu prea mai rezist atît de bine de dimineață pînă seara în picioare) și cu un sentiment distinct de solitudine, deznădăjduire, care mergea uneori pînă la a mă simți ca un intrus, oricît de mult aș iubi călătoriile culturale. Asta nu o înțeleg. Așa cum nu înțeleg de ce n-am prea vrut inițial să merg și m-am tot gîndit să-mi anulez rezervările, dar bine că n-am făcut-o. Și tot așa cum nu înțeleg anumite gînduri pe care le-am avut acolo, acelea de a nu mai avea aceste experiențe, și că poate a sta acasă, citind cărți sau uitîndu-mă la ceva, ar fi fost mai bine pentru mine. Ori este vorba doar de singurătate, care se resimte mai ales printre atîția oameni, sau n-am fost pregătit mental înainte, n-am citit destul în prealabil, deși nu știu de ce să fi fost nevoie să mă pregătesc, din moment ce doar cu cîteva luni în urmă mi se părea că îmi este clar ce doresc. Așa că nu sînt sigur dacă anul viitor voi mai merge undeva, poate doar puțin, doar de dragul de a călători cu trenul.

La servici am avut de-a face cu un proiect în care nu prea cred și a trebuit să-mi împing voința la maxim ca să lucrez la el. Asta mi-a cam erodat încrederea în mine. Iar nervozitatea și stresul mi-au diminuat capacitatea de concentrare. Apoi, din cauza rezultatelor financiare ale companiei, s-a anunțat că anul viitor vor avea loc destul de multe disponibilizări. Sînt îngrijorat. Există vreo două, trei firme în oraș care ar părea că mi s-ar potrivi, m-am tot gîndit dacă să-mi schimb job-ul. Principalul avantaj aici e că am mai multe zile de concediu, deși dacă nu mai sînt hotărît să plec undeva, n-ar prea conta, dar pe de altă parte sînt bune și zilele libere. Și stresul de aici la servici ar fi putea fi compensat în altă parte, ceea ce poate n-ar face diferența. Însă mai e și criza asta economică, și nimic nu mai e sigur, nicăieri, așa că n-aș vrea să dau vrabia din mînă, cum se spune. A, și ar trebui să studiez mai înainte, dacă tot schimb profilul. Mi-am făcut un plan de training, dar cînd să-l mai pun în aplicare, dacă seara sînt obosit și mai vreau să fac atîtea lucruri, cînd să citesc de exemplu. Am continuat să vin la sediu, dar nu mă prea întîlnesc cu mulți colegi, majoritatea lucrînd de acasă. Parcă nu mai e aceeași companie.

Anul acesta am văzut peste o sută de filme. Destul de puține dintre ele au fost filme franceze, față de anul trecut - mi se pare mie sau serviciile de streaming încep să le cam scoată din grilă? Bine că mai sînt difuzate uneori și pe TV5 Monde. În rest am vizionat mai mult filme europene. Cîteva filme scandinave, ca de exemplu seria de filme cu Stieg-Helmer, apoi cîteva filme italiene, cu Monica Vitti, dar și contemporane, acestea din urmă mai mult pentru atmosferă și locații și cîteva filme britanice mai vechi. La cinema am fost o singură dată, la Indiana Jones și cadranul destinului. Mie mi-a plăcut, orice s-ar zice. Apoi, eu nu mă prea uit la seriale. Totuși am cîteva pe care le urmăresc. A fost Mandalorianul, o pierdere de vreme, dacă nu făcea parte din seria Star Wars nici nu m-aș fi uitat. La fel Ahsoka. M-am mai uitat la Omul din Castelul Înalt, o pierdere și mai mare de vreme, dar fiind fan a lui Philip K. Dick mi-am zis să încerc. Dar nu s-a meritat. Mie niciodată nu mi-a plăcut Ridley Scott cu filmele sale violente, sîngeroase: Alien, 1492, nici măcar Blade Runner. Poate acum cu foarte controversatul Napoleon au început oamenii să-și dea seama ce fel de om este. Am continuat să mă uit cu drag la Toate viețuitoarele, mari și mici, sezoanele 3 și 4, la ultimul episod chiar săptămîna asta, pe canalul Epic Drama. Și Doc Martin, ultimul sezon, pe care mi l-am descărcat de pe Piratebay, că altundeva nu l-am găsit. Ce bine-ar fi dac-ar mai fi încă un sezon măcar! Mai e loc. Apoi mi-a plăcut în mod deosbit Lucky Hank, realizat după cartea lui Richard Russo, Straight Man. Îmi aduce aminte de Michael Douglas în Wonder Boys, unul din filmele mele favorite din toate timpurile. Asta în ciuda unor elemente de corectitudine politică, dar ce să-i faci, asta e cenzura mondială în secolul 21. Ca și în mini-seria TV engleză de șase episoade Les Misérables de acum patru ani, difuzată în premieră la noi, recent, tot pe Epic Drama. Și am încept să mă uit la Star Trek-uri, în primul rînd am devorat cele 30 de episoade din Picard, de pe Prime Video, apoi imediat am început să mă uit la Next Generation, Voyager și Enterprise, pe Netflix. Pe acesta ultimul l-am pus pe pauză după primul sezon, dar cu primele două continui în paralel. Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că m-aș mai uita la aceste seriale, aș fi rîs. Dar uite că s-a întîmplat, nu-mi dau seama cum. Poate nostalgia după anii nouăzeci, așa cum m-am mai uitat la alte seriale și filme din acea perioadă. Am scris puțin și despre asta aici, în luma mai. De ce doar acestea? Pentru că ele sînt 'de-pe-vremea-mea'. Le vizionez și, cum să spun?, simt că sînt din acea perioadă și deci cumva astfel simt că o retrăiesc. Poate nu-s prea normal, nu știu.

Mi-am cumpărat peste o sută de cărți anul acesta, deși mi-am propus să nu-mi cumpăr mai mult de două pe lună, și prima dintre ele a fost abia la sfîrșitul lunii ianuarie - mai mult n-am putut să mă abțin. Pe la începutul anului m-a intersat mitologia, am citit cîteva cărți, cele două apărute împreună: de Edith Hamilton și de Annette Giesecke, mi-am mai luat cîteva romane contemporane cu subiecte mitologice, fiindc-au apărut o mulțime, dar acum subiectul parcă nu mă prea mai atrage. La fel cum prin vară m-a apucat chef să citesc un John Le Carré și mi-am procurat vreo 15 cărți ale lui (bine că există tradus la noi, și e disponibil). Dar parcă acum nu mă mai interesează. Și în fiecare an redescopăr autori de care am fost interesat mai demult, dar n-am mai continuat să le mai citesc alte cărți. Așa s-a întîmplat de exemplu anul acesta cu Jonathan Coe, mi-am comandat de pe net de pe unde-am mai găsit cărți ale lui, și i-am mai citit trei romane. Mai am două, pentru că nu-mi place să citesc două romane aceluiași autor unul după altul, ci las să treacă un timp, o lună, două, sau mai mult între ele. Scriitoare citită în premieră: Fiona Davis. După ce m-am întors din Italia și am intrat în cîteva librării Feltrinelli, mi s-a retrezit interesul față de cărțile lui J.K. Rowling. Dar în special față de J.R.R. Tolkien (Silmarillion, Povești neterminate, Copiii lui Húrin) și cărți despre el: i-am luat Biografia, de Humphrey Carpenter, apoi două excelente cărți de John Garth și două de Tom Shippey, nu le-am citit pe toate încă, dar anul viitor chiar mi-am propus să le termin. În toamna asta a apărut o ediție extinsă a scrisorilor lui Tolkien, la HarperCollins, trebuie să mi-o procur asap. Așa cum mi-ar plăcea să citesc (și să le am și să am timp să le citesc în același timp) toate cele 12 volume din The History of Middle-Earth. Nu știu exact de unde voi face rost de ele, pentru că din păcate Book Depository s-a închis anul acesta, la noi piața nu cere deci nu se aduc, iar Amazonul are prețurile de livrare de speriat. Am mai citit ceva de Rachel Cusk, una din autoarele contemporane pe care-o admir, în special The Last Supper: A Summer in Italy. Iar în toamnă am reînceput cu Shakespeare. M-am cumpărat vreo zece cărți de studii shakespeareane de pe Net, două biografii, una de de Peter Ackroyd și alta de Stephen Greenblatt (mai aveam acasă încă două de Jonathan Bates iar anul acesta la și la noi a apărut una de Bill Bryson), plus This is Shakespeare de Emma Smith și butucănoasa Shakespeare After All de Marjorie Garber. Cîteva cărți introductive de la Cambridge University Press (nici nu auzisem de editura asta, scoate un fel de manuale pentru studenți). Și cea de la DK, nu-mi plac neapărat cărțile lor schematice, dar în cazul acesta, cu piese avînd atîtea personaje și relații complexe între ele, chiar ajută. Și mi-am propus ca anul viitor să citesc vreo 15 piese și apoi să le studiez. Și de fapt și să recitesc cîteva. Of, am atîtea planuri! Dar despre planuri altă dată.

Culegătorii

Nu cred că în partea asta a lumii ar avea succes o meserie ca în American Pickers / Pe urmele antichităților. Nu ar prea avea ce să culeagă. Aici nici nu au existat vreodată atîtea mașini sau obiecte de uz curent făcute cu bun gust, nici companii care să le construiască și în jurul cărora să se creeze un cult. Pentru că nu toate antichitățile sînt opere de artă, acestea din urmă sînt deja fie în muzee sau au fost deja vîndute sau confiscate de stat. Cine chiar poseda așa ceva de dinainte de cel de-al doilea Război Mondial, cu siguranță au avut probleme în cel 47 de ani de dictatură, posesorii lor fiind acuzați ca fiind burghezi, și se știe ce-au pățit pentru asta, astfel că obiectele au fost cu siguranță aruncate și au dispărut pentru totdeauna. Iar apoi, în perioada de pînă-n '89 nu s-au prea produs lucruri frumoase, ci a primat producția de masă. Dar există sentimente nostalgice totuși, ca peste tot, mă gîndesc la atîtea lucruri din copilăria mea, de care-am fost înconjurat și de care mi-e atît de dor, că aș vrea să dau timpul înapoi.

Și de altfel cu meseria lor nici n-ar avea clienți. Pentru că cine are cîștigă bine acum? Ar fi corporatiștii, în primul rînd, dar ei sînt atît de orientați spre viitor, de preocupați să construiască viitorul luminos, ca și tovarășii de acum șaizeci, șaptezeci de ani, încît orice privire spre trecut e considerată chiar de prost gust, o ofensă adusă progresului și 'inteligenței' lor, asemănător cu mentalitatea din trecutul nu atît de îndepărtat. În plus atît ei, împreună cu altă categorie care cîștigă bine, angajații din funcțiile înalte statului, sînt cu toții de fapt niște țărani, în cel mai bun caz abia la a doua generație de orășeni, sau proletari, ceea ce e și mai rău. Ori atît țăranul de la cooperativa agricolă de producție cît și muncitorul din uzină, precum și urmașii lor direcți care le-au moștenit mentalitatea, nu le au ei nici cu antichitățile, nici cu istoria, după cum nu le au nici cu arta sau cultura și nici nu le vor avea vreodată. Iar civilizația are nevoie de cîteva generații ca să se închege. Se spune că un popor care nu-și învață și nu-și respectă istoria este condamnat s-o repete, lucru evident în ziua de azi cînd au apărut atîtea organizații populiste și extremiste, care conduc foarte îngrijorător în sondaje.

Octombrie acut

Credeam că luna octombrie va fi altfel. Promenade, admirarea cromaticii toamnei, un servici mai lejer, cu puține provocări sau chiar fără nici una și în general mai mult timp destinat lecturii și studiului. N-a fost deloc așa. La servici s-a stabilit un termen limită pentru un proiect imens, în care eu personal nu cred, și mi-e în continuare extrem de greu să mă stimulez să lucrez la el. Iar acum două săptămîni a fost un anunț al managementului companiei privind numeroase disponibilizări colective care vor avea loc începînd chiar cu luna aceasta și care vor continua masiv pe tot parcursul anului viitor. Iar în oraș nu se prea mai fac angajări în domeniu, e criză peste tot. Și de parcă nu era de ajuns, lunea trecută, dimineața, am avut un episod de o durere continuă acută în partea inferioară stîngă a abdomenului, în spate, cu radiații în față, cu spasme, că a trebuit să sunăm la 112 să trimită pe cineva, care mi-a injectat un calmant, pentru că oral nu puteam lua pentru că vomitam de la orice. Nu știu ce a fost. Urmează să merg la un medic.

În contextul acesta totuși am reușit să-mi iau două zile libere să mă plimb prin zona centrală, cum m-am obișnuit să fac în fiecare an pe vremea asta, mai mult pentru a încerca să-mi mai liniștesc mintea decît de plăcere. Plănuiam să-mi cumpăr un laptop luna asta, dar nu găsesc niciunde modelul performant de care am nevoie, și efectiv nu înțeleg de ce. A, și m-a tulburat foarte tare atacul asupra Israelului, însă ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost să văd ce multe manifestații împotriva Israelului au avut loc în Europa noastră, și nu doar ale așa-zișilor pro palestinieni, că pe ei doar atît îi duce capul, dar și a cetățenilor occidentali: după toate cîte s-au întîmplat și se întîmplă în Occident și în întreaga lume, oamenii ăia chiar nu-și dau seama încă de pericolul uriaș pe care-l reprezintă musulmanii pentru civilizația umană? Cum s-a ajuns aici? Toată cultura occidentală, cărțile, muzeele, n-au putut să le deschidă ochii? Sper că există o majoritate tăcută.