Ado în oglindă

Luna aceasta am atins iată și vîrsta asta pe care nu-mi vine să cred c-o am. Uneori mă întreb dacă nu cumva visez și dintr-un moment în altul aștept să mă trezesc și să am ... nu mai știu exact cînd mi s-a oprit ceasul, probabil cînd am terminat facultatea și am început să lucrez, sau în ecartul dintre joburi de acum o duzină de ani. Nici nu arăt și nici nu mă comport și în general nu sînt cum mă gîndeam c-am să fiu cînd eram copil sau mai tîrziu în facultă ori în primii ani de carieră, în care tot așteptam ca ceva să se întîmple, nu știu ce, ceva extraordinar, ceva care însă n-a mai venit. În interior mă simt tot ca un adolescent, deși în societate încerc să ascund asta, ca de exemplu faptul că luna trecută mi-am cumpărat două mașinuțe de fier la scara 1:24 sau că îmi place să citesc benzi desenate și că ascult muzică pop și sînt extrem de fascinat de diorame de trenulețe. Nu doar că nu sînt însurat, și că nici n-am copii și cred că lumea consideră că la vîrsta mea asta e grav, dar sînt și timid cu fetele care-mi plac, nu am un job extraordinar, nu mă prea omor cu munca. Nu sînt manager ca majoritatea foștilor mei colegi și n-am nici o ambiție în privința asta, stau tot la două camere într-un bloc comunist și nu vreau să stau la casă, nu privesc cu ochi buni obsesia concitadinilor mei care vor să stea la case. Din partea mea toți țărănoii să se mute la case repede și cît mai departe de Timișoara și să lase orașul pentru oameni civilizați. Nu cîștig rău pentru zona asta, nu degeaba-mi fut creieru' zi de zi la servici, și nu suficient pentru a-mi lua ceva mare, gen apartament mai mare sau mașină (nu că mi-ar lipsi). Cum spunea Pip în la finalul Marilor Speranțe: lucrez destul de mult ca să am un trai decent. Nu am nicio ambiție să mă depășesc. N-am citit așa de mult (trebuia să fi citit pînă acum vreo trei mii de cărți - nu-s sigur c-am atins nici o treime din atît) așa că nici cult nu sînt, nici de călătorit n-am călătorit, decît în Franța și acolo mai ales prin Paris. Am probleme de concentrare din cauză că visez cu ochii deschiși. Asta mi se întîmplă și cînd citesc o carte de exemplu, atenția fiind-mi deturnată de dezvoltări ulterioare a acțiunii iar unele simboluri pe care le întîlnesc acționează asupra minții mele ca madlena lui Proust. Am și probleme de comunicare, cred că din cauză că oamenii cu care discut nu se pot concentra la o conversație și atunci nici eu nu mai sînt interesat dacă au înțeles ce vreau să le spun sau nu. Lucrez într-un mediu total anti-intelectual, anti-artistic, anti-viață (robotizat). N-am văzut niciodată pe nici unul din colegii mei la Cărturești de exemplu, însă pe plan personal sînt mai "realizați" ca mine. Proști dar fericiți, idealul manipulării sociale. Nu mă îmbrac la sacou, deși am vreo două, e drept că la servici n-aș avea unde să-l port, nu mă duc prin baruri sau cluburi, cum visam cînd eram ado, iar terasele din oraș le disprețuiesc. Viața mea e împărțită între servici (unde mă cam simt ca la școală: rapoarte pe care trebuie să le dau și să scriu, etc.) și casă. Acasă mă simt prea obosit ca să mai fac și altceva, nu înțeleg cum Dumnezeu alții mai pot să mai dezvolte o pasiune (poate apelează la iarbă sau au fizicul mai puternic). După ce m-a lovit boala la sfîrșitul anului trecut, m-am mutat la ai mei și în prima parte a anului acesta am ținut un regim alimentar extrem de dur (acum sînt bine; adică ultima oară cînd mi-am făcut analizele, în iunie, eram bine). Anul ăsta mi-au apărut mai multe fire de păr alb ca niciodată. Cînd mă uitam în oglindă la început credeam că sînt fire de păr blond (am fost foarte blond în copilărie) și m-am bucurat, apoi dîndu-mi mîna prin păr am văzut că-n interior începea să încărunțească. Asta se întîmplă tuturor colegilor mei de fapt, și celor mult mai tineri ca mine. Părul continuă să-mi cadă și privirea mi-a slăbit. Cei de vîrsta mea arată toți rablagiți rău, șifonați ca niște rufe scoase de la centrifugă. Mulți din cei mai tineri ca mine arată mai rău. Nimeni nu-mi dă vîrsta asta. În ciuda a toate astea, nu mă simt chiar prost. Nu știu unde mă îndrept și nu văd nici o ieșire din șablonul sau poate mai exact spirala asta, dar asta mi-e viața. Chiar dacă n-am făcut nimic, trăiesc prin cărțile pe care le citesc, prin filmele pe care le văd. Da, în peștera lui Platon. Mă simt uneori ca într-un uriaș clopot de sticlă care include orașul, ca într-o poză cu o colonie spațială pe care-am văzut-o odată într-o revistă SF, despărțit de viața exterioară, adevărată. Am eu niște planuri, deziderate, pe care însă nu reușesc să le pun în aplicare. Probabil îmi lipsește ambiția și încrederea în mine însumi. Nu cred în relațiile cauzale. Adică dacă știi cauza nu înseamnă că ai și soluția. Cu alte cuvinte cred că se poate rezolva o problemă fără a-i știi exact cauza. Cumva se poate. Dar nu dețin cheia, know-how-ul. Am citit și cărți de spiritualitate, de la ezoterism la Deepak Chopra, dar cred că singurul lucru să-i zic cîștigat e că n-am luat-o razna și m-am ținut pe linia de plutire. De fapt poate că în viață trebuie s-o iei razna uneori, să te pierzi ca să te poți regăsi, nu știu unde-am citit asta sau dac-am citit-o undeva. De fapt, într-un fel sînt un rătăcit, mă aflu într-un punct mort al traficului, într-o mlaștină la marginea unui fluviu și privesc la vapoare, un naufragiat al vieții, visînd încă la voiaje îndepărtate, ca un adolescent.