Lucca

Mă aflam în trenul care mă ducea de la Lucca înapoi la Florența și pentru prima dată în această vacanță mă simțeam cu mintea limpede, încărcat cu energie, împăcat cu viața mea de pînă acum, cu vîrsta pe care o am și încrezător în viitor, convins că mi se va revela ce e important în viață și că totul e în regulă cu mine și cu lumea. Lipsea desigur o fată din acest tablou dar eram convins că și asta se va rezolva curînd, cînd voi fi deplin pregătit și voi reuși să mențin momente din astea cel puțin zilnic. Era vreo șase seara, un început de seară de vară aurie iar peisajele care mi se perindau în fața ochilor de la etajul superior al vagonului mi se păreau parcă mai frumoase ca la plecare, la dus mi s-a părut mai sumbru, dar asta poate din cauza ploii de dimineață, cine știe. O combinație de verde cu galben, verde de la dealurile împădurite și de la storurile caselor și galben de la clădirile vechi și noi scăldate în soare. O senzație de magie la vederea vreunui turnuleț cu creneluri pe înălțimi sau un sat medieval cocoțat pe undeva în depărtare. O frumusețe pe care abia atunci o observam, deși mă aflam de aproape o săptămînă în Toscana. Primele trei zile le-am petrecut la Florența, apoi următoarele zile mi le-am petrecut în ordine, cîte-o zi la Siena, Pisa și Viareggio iar acum, Lucca. Mă așteptau încă două zile și jumătate pe care am decis să le petrec explorînd Florența, lăsînd prin urmare pentru altă dată San Gimigniano, Arezzo, Montepulciano și altele. Și îmi mai ziceam să încerc și un fel de slow traveling după ultimele zile de excursie. Și, categoric, Toscana nu se explorează în doar zece zile.

Mă aflam singur în compartiment, trenul fiind cam gol, și mi-am scos picioarele din pantofi, fiindcă mă dureau ca naiba. N-am vrut să-mi iau pantofi de sport, pe de o parte fiindcă aveam de vizitat muzee, biserici și alte locuri care necesită o ținută și mi-am zis hai să fiu un pic elegant, iar pe de altă parte nici n-am vrut să investesc într-o pereche nouă. Și oricum, pantofii îmi păreau destul de comozi, poate n-ar fi avut nici o importanță la cît am mers. În gări mai urcau oameni dar nu se așezau la etaj, din fericire. La un moment dat s-a așezat un om de vîrstă mijlocie cu cîteva scaune mai în față, care citea un ziar, dar asta a fost tot, așa că am fost singur mai tot drumul. Mi-era un pic foame și mă gîndeam unde să merg să mănînc cînd ajung acasă (acasă, ce cuvînt, zic: mă aflu în Italia și mă simt atît de în mediul meu, încît o asociez cu conceptul de acasă!). Cel mai nasol lucru atunci cînd călătorești singur mi se pare cînd te așezi la o masă într-un restaurant, printre atîția oameni, cupluri sau grupuri, bine dispuși, lejeri, degajați iar tu te afli singur neștiind ce să faci cu mîinile, unde să te uiți, în timp ce aștepți să-ți vină felurile de mîncare. Dar cu timpul te obișnuiești.

Cum spuneam, dimineața a fost ploioasă. Cînd am coborît din tren, mi-am scos jacheta din rucsac dar după vreo cinci minute mi-am dat-o jos, fiindcă mi se părea destul de cald și în fond purtam și o cămașă. M-am îndreptat spre zidurile care înconjoară centrul istoric orașului, luîndu-mă după cîteva grupuri de turiști, pe care le-am pierdut imediat ce-am intrat fiindcă unii se opreau prin magazine de suveniruri sau cafenele. La început eram destul de nervos că plouă și sînt nevoit să port umbrela, care mă împiedica să fotografiez ca lumea. Dacă țineam aparatul doar cu o mînă, pozele îmi ieșeau mișcate, așa că trebuia să țin axul umbrelei între bărbie și umăr sau să mă adăpostesc într-unul din diferitele intrînduri unde nu ploua și să fotografiez o stradă, o fațadă sau o piață. Însă ceea ce m-a calmat aproape instant a fost atitudinea celorlalți turiști, care și-au scos frumos umbrelele și au pornit lejer și fără mofturi spre oraș. Același calm care l-am observat la occidentali și la alte zone turistice din Franța cînd stăteau la coadă, calmi, la obiective turistice dar eu uite că tot nu m-am învățat din prima.

Nu mai știu la ce oră am ajuns, era oricum dimineață, într-o zi de luni și magazinele se deschideau mai tîrziu. Centrul istoric al orașului e un labirint de străduțe, nu există multe hărți stradale (sau nu le-am observat eu) iar în ghidul meu Lonely Planet nu erau trecute toate străzile, doar cele principale, ceea ce e frustrant, așa că am găsit destul de greu Piazza dell'Anfiteatro. M-am chinuit să fotografiez, să aștept grupurile de turiști să treacă, mașinile de aprovizionare să treacă, și să evit statuia aia modernă din centrul pieței înconjurată de gărdulețele de metal care indicau o mic șantier în lucru, asta pe lîngă schelele întinse pe una din fațade. Străzile acelea înguste semănau destul de bine cu cele din Siena. Ploaia a scăzut în intensitate treptat, treptat însemnînd două ore, dar puțin cîte puțin, constant. M-am adăpostit într-o loggia din Piazza San Michele și i-am telefonat unui coleg să văd ce mai e pe la servici, fiindcă situația de la lucru nu era prea liniștitoare, și i-am promis că-l sun, așa că că am considerat că e cel mai potrivit moment, dar nici el nu era la servici, își luase cîteva zile libere să meargă acasă, unde avea o problemă de sănătate cu maică-sa (i-a murit săptămîna trecută). Apoi mi-am scos ghidul din rucsac și am încercat să memorez străzile (ceea ce n-am reușit așa că m-am rătăcit de cîteva zeci de ori). Am luat-o aleator pe una din străzi, am văzut una din statuile lui Puccini, am intrat într-o cafenea și am mîncat un panini și am băut o cafea uitîndu-mă pe geam la oamenii care mergeau prin ploaie. Am urcat în două turnuri, întîi la Torre delle Ore, apoi la Torre Guinigi, (ultimul e cel care are copaci în vîrf) bine că aveam și ghidul NG la mine, că nu-s trecute amîndouă în LP, (ciudat) dar și mai bine a fost că nu erau închise pe vreme de ploaie, cum sînt toate turnurile, probabil numai pe vreme serios-ploioasă, nu așa. Am făcut eforturi să nu mă uit pe casa scărilor în jos, fiindcă am vertijuri. Cam pe vremea cînd am urcat în Guinigi ploaia s-a lăsat. Panoramele merită să fie admirate, vîrful munților cu norii de ploaie, străzile pe care vezi mergînd turiști cu harta în mînă. Și, mai presus de toate, calm, mult calm, o atmosferă provincială, cehoviană, sau de sat mai mare în care însă ai atîtea de văzut că n-ai cum să te plictisești. Am mai vizitat două biserici dar din păcate nu-mi mai amintesc care anume, și catedrala San Martino (nu mai știu dacă am plătit ca să intru, parcă am plătit). Lucca este supranumit orașul celor o sută de biserici și poate de aici rezultă și atmosfera asta de pace, dar nu o pace din acelea moleșitoare, ci una vibrînd de energii pozitive, plină de beatitudine, în care parcă te aștepți să întîlnești îngeri pe fiecare stradă.

Soarele era din ce în ce mai sigur și mai puternic și începea să ardă. Pe străzi au apărut biciclete, exact ca-n fotografiile din ghidurile turistice, cu oameni de toate vîrstele pedalînd, terasele au început să se umple, storurile la case au început să se deschidă și din cenușii, fațadele clădirilor au devenit galbene și galbene-pal. Ca ultim lucru, am zis hai să mă urc pe zidurile care înconjoară orașul. Eram deasupra Porții S. Pietro. Mi-a plăcut atît de mult, încît am decis să înconjor tot orașul pe deasupra zidurilor. Am făcut vreo o sută de fotografii, cu terasele din oraș văzute de la înălțime, pline cu flori, parcuri și clădiri văzute mai de sus. Pe deasupra zidurile au o lățime de vreo doișpe-cinșpe metri, aleea centrală e încadrată de copaci și e plină de joggeri, de bicicliști, de familii cu copii în cărucior, oameni de toate vîrstele, care se plimbă domol, discută, stau pe bănci. Există multe priveliști care-ți taie răsuflarea, atît cînd te uiți în interiorul orașului cît și în exterior, la peluza și canalul de la baza zidului, cîteva sute de metri pînă la șosea și partea exterioară a orașului, și peisajele montane din depărtare. Cînd am ajuns în locul de unde-am plecat, mi-a venit să intru din  nou în oraș să mai trag o raită, acum că mi se părea că-l cunosc mai bine în lumina aceea aurie. M-am despărțit cu greu de oraș dar în același timp mă simțeam împlinit.

Ce frumos să-ți petreci tot concediul aici, mi-am zis, nici nu mă gîndisem pînă atunci la asta, e atît de odihnitor! Atîția turiști o fac! Gara nu era departe, pleca un tren spre Florența peste un sfert de oră. Parcă și gara era mai liniștită, nu ca-n celălalte orașe din Toscana iar oamenii mai calmi, stînd pe bănci sau pe jos lîngă bagaje. Începeam să mă neliniștesc că dacă mai continui așa o zi să fac atîtea fotografii, nu mai aveam loc pe card, nu știu de ce nu mi-am luat și celălalt card cu mine, pînă mi-am adus aminte că mai aveam și celularul cu mine, care poate face poze decente uneori. Și bine că nu mai e grevă, cum prinsesem cu o zi înainte, cînd m-am întors de la Viareggio. Tutto bene cu alte cuvinte. Lucrurile îmi păreau așezate. Universul îmi părea ordonat. În tren, m-am gîndit la cartea mea pe care am început s-o scriu și pe care am lăsat-o baltă de atîtea ori și la cum aș putea să distilez cumva experiențele toscane într-o carte a cărei acțiune se petrece în Timișoara. Mă simțeam mai aproape ca de orice să o dezvolt și să o termin,  liber de orice fel de complexe, gata să mă reapuc. Sînt pregătit, mi-am zis, în timp ce mă uitam la peisajele aurite ale apusului din trenul care se grăbea spre Florența.