Canada - primele impresii

Amintirile mi se amestecă în cap ca o minge făcută din plastiline din mai multe culori, mi-e greu să mă opresc asupra uneia anume, în fond au relevanță, cel puțin pentru mine, doar luate ca întreg, așa că nu țin să le categorisesc după un criteriu anume. Am să încep aici cu descrierile generale, primele impresii, din pdv al turistului, lăsînd pe data viitoare aminitirile personale.

Trenuri. Pentru mine, simbolul Canadei nu era frunza de arțar, ci o fotografie pe care-am văzut-o cînd eram mic într-o carte, reprezentînd un tren lung trecînd printr-un peisaj cu lacuri cristaline, păduri și munți înzăpeziți în depărtare. Din păcate n-am prea văzut trenuri. La intrarea în portul din Montreal am auzit un sunet de sirenă de tren cu aburi ca-n filmele cu cu cowboy, însoțit de "chuf-chuf"-uri serioase dar cînd m-am întors, am văzut că era un minicar pentru copii, nici măcar pe pe șine. Sunetul m-a însoțit mai apoi cînd mă plimbam prin port (tocmai am căutat pe Google: eram în față la Centre de Sciences de Montréal). Am mai văzut cîteva trenuri pe drumul spre Toronto, la un moment dat șoseaua mergînd paralel cu o cale ferată. La întoarcere, după ce i le-am descris, vagoane de formă trapezoidală, verde cu alb, un coleg canadian mi-a spus că erau trenuri pentru navetiști. Iar marfarele lor arătau destul de ruginite. Apropo, gara din Ottawa e mică, ca și cum guvernanții ar fi spus, hei, dacă tot avem capitală, hai măcar să-i facem și o gară, acolo, doar așa, să nu zicem că n-avem.

Sirop de arțar. Am băut trei sticle de 250ml iar la hotel, la breakfast, am pus pe mini pancakes și mini-gofre, sper că așa se proceda, nu mi-a zis nimeni. Gust de caramel, ușor lemnos și totuși ceva în plus. Nu știu, adică nu cred că e așa de căutat. Eram patru români la coadă la casieria unui supermarket și fiecare aveam o sticlă. Tipa de la casă îi spune pe jumătate unei colege, pe cealaltă jumătate nouă: "N-am mai vîndut sirop de arțar de o lună și acum uite, patru!" Iar cealaltă îi spune: "Poate din cauză că se apropie Thanksgiving-ul!"

Animăluțe. Gîște sălbatice, cu pene gri pasc la colțuri de stradă. Pe drum mai vezi cîte un raton cu coada lată traversînd autostrada. Și veverițele sînt peste tot, prin parcurile publice, în campusul unde-am lucrat, chiar și-n Centrul Ottawei, pe o stradă pietonală, Sparks Street. De diverse forme și culori: negre, gri, maro deschis cu coada de culoare mai închisă. O colegă din Canada mi-a spus că se pregătesc de iarnă, strîngînd provizii. Elani n-am văzut, deși am văzut destule semne galbene de avertizare pe autostrăzi.

Centrele comerciale sînt în general o aglomerație de  clădiri, fiecare de dimensiunea unei hale, fiecare cu tipuri specifice de produse. Walmart-urile sînt un fel de Selgros la noi, numai că de vreo patru ori mai mari, și cu produse de nu-cea-mai-bună calitate. Există și mall-uri, în Montreal am întrat pe Rue St Catherine în vreo trei, și am mai trecut pe lîngă altele, dar n-am mai avut chef. În food court-uri predomină mîncarea asiatică. Și meniul de Thanksgiving de la cantina firmei avea damf de curry. La prețul de pe etichete trebuie să calculezi taxele (numai în piețe nu-i așa), ceea ce-i destul de enervant.

Chapters indigo. Un lanț de librării, foarte bine dotat. Prima oară am zis hai să intrăm, stăm doar puțin. Cînd am ieșit, am văzut că a trecut o jumătate de oră, dar zău că nu știu cum. Timpul trece diferit într-o librărie, cel puțin pentru mine. De exemplu, la literatură, doar scriitorii de la litera M ocupa un culoar întreg! (Mi-am luat un David Mitchell, o Margaret Atwood și ultima carte a lui Douglas Coupland). Oh, aș vrea să lucrez aici!

Muzee. Fiind capitală, Ottawa are o mulțime de muzee. Nu știam că au o astfel de tradiție militară, m-am mai interesat de atunci. Am fost de două ori la muzeul războiului. Sau o astfel de tradiție în aviație. Muzeul Naturii, o clădire cu arhitectură veche, turnuri, creneluri, avînd sus, în sticlă o meduză albă, uriașă, ca de desen animat.

Arhitectura. Gothic Revival-ul din Ottawa arată mai bine decît în poze, adică se încadrează mai bine arhitectural decît ar părea. Cu cît mă uitam mai mult, cu atît îmi ziceam că e mai OK. Clădiri vechi prezervate, printre cele de oțel și sticlă, chiar dacă sînt lipite una de alta și diferența de înălțime e imensă. În Ottawa, cel mai bine m-am simțit în zona Byward Market, un fel de Cartier Latin, adică așa l-am perceput eu, dens și plin de viață, atît ziua cît și noaptea. Clădiri mici, joase, cu unul, maxim două etaje, vechi. Restaurante, magazine, piețe deschise pînă tîrziu. Chelneri super-afabili. Muzică la fiecare colț de stradă. La terase, oameni în pantaloni scurți sau tricouri sau la cămașă, noaptea. Singurul lucru care poate te făcea să te simți în Canada erau plasmele pe care se transmitea hochei.

Mașini. Plin de camionete gen Chevrolet Silverado. Apoi SUV-urile (spunea cineva de criză? n-am auzit!). Tiruri cu bot. Schoolbus-uri galbene (cu bot în Ontario, cu și fără bot în Quebec). Mașini de poliție negru cu alb, late, ca-n filmele americane vechi, pe autostradă și în centru. Autobuzele Greyhound nu-s toate argintii. Stopuri galbene situate de partea opusă a străzii. Limita de viteză pe autostradă de 100km/h, așa că poți măsura distanțele între o localitate și alta în timp (Ottawa-Toronto patru ore). Nici o mașină franceză.

Peisaje. Între Ottawa și Montreal sau Ottawa și Toronto nu e nimic spectaculos. Ok, poate vegetația ruginie, dar nu așa densă pe cît m-am așteptat. Parcul Gatineau însă, cu arțarii cu frunze galben-galben, roșu-roșu și verde te va face să-ți adori toamna.

Montreal. Stații de metrou Art Nouveau. Atmosferă de Cartier Latin cu clădiri de tip americane de cărămidă, însă vopsite în culori deschise, avînd scări la intrare. Un oraș superb, însă îi scad puncte din cauza portului comercial cu silozuri, macarale ruginite. Bine că nu se văd din oraș. Și cam mulți zgîrie-nori. Homeless-i albi, destul de tineri, stau pe cartoane, însoțiți de cîte-un cîine. Am mers mult prin oraș. La un moment dat ne-a ajuns oboseala. Parc du Mont Royal și Lac aux Castors, pline de oameni, ieșiși sîmbătă seara la aer curat.

Toronto. Zgîrie-nori rezidențiali, din sticlă. Destul de groaznic. N-am prea văzut mult din el. Văzut din CN Tower, pare un SimCity. N-am avut timp să stăm, așa că nu mi-am format cine știe ce impresie despre el, în afară că e imens și că începe cu 70 km înainte.

Cascada Niagara. Apa cu dungi verde-deschis/alb, care cade cu încetinitorul parcă. Jos, în aval, se adună spuma. Buza e atît de aproape! Cînd te uiți puțin mai din amonte spre margine, dacă n-ai știi, n-ai crede ce urmează! Nu mă mai săturam privind-o, simțind forța pe care-o emană!

Podul Alexandra (între Ontario și Quebec). Senzație de acrofobie, vertij. Podea de lemn pe structuri de fier. Mașinile făceau un sunet ca de garnituri de metro. Greu să fotografiezi de pe el fiindcă vibrează efectiv la fiecare mașină care trece. L-am traversat pe jos de trei ori, doar fiindcă mașina noastră era parcată în celălalt capăt și trebuia să ne întoarcem.

La televizor, știrile sînt destul de alarmiste și panicarde, deși multe, e drept, sînt preluate de la americani. Oamenii care apar la teve sînt mai calmi, par bine-crescuți, binevoitori. Trăsături nord-americane (înalți, maturi). Civilizați, dispuși la dialog și nu așa agitați sau caustici ca cei din State.

Cartierele rezidențiale din Kanata. Case mari, cu două garaje, cu front stradal lat, cu copaci și peluză manichiurată, cu flori, între casă și șosea. Paradisul? Poate.