Planuri în ruină

Sîntem la sfîrșitul lunii mai, afară e deja foarte cald, mă gîndesc, ca toată lumea, absolut toată lumea, ce repede trece timpul, uite că aproape a venit vara și sînt literalmente asaltat zi și noapte de amintirile din locurile în care-am fost în ultimii doi ani. Am atîtea flashback-uri cu Italia, cu piețele populate de oameni relaxați care parcă tocmai au făcut dragoste, străzile cu prăvălii și localuri mici și simple, muzeele cu tablouri ca niște ferestre în timp, și mai ales cu chipurile de oameni pe care i-am întîlnit, mai mult în fugă, turiști și localnici, oameni pe care mai mult ca sigur nu-i voi mai revedea niciodată, încît îmi zic că mor, explodez dacă nu plec din nou undeva anul ăsta. Din păcate la servici sînt super ocupat, lucrez la două proiecte, pe unul din ele îl externalizez, altul e nou în companie și e de prioritate zero, sînt cu el abia în fază de schiță, nici măcar design, și în plus sînt umplut de ședințe neprezăvute încît nu știu ce-o să fac mîine, darmite să-mi fac planuri pentru cîteva săptămîni în avans. Planurile cu cartea de povestiri le-am cam abandonat și pe ele din cauza oboselii, stresului. Așa că nu știu dac-o s-ajung să mai plec undeva, poate la sfîrșitul verii, deși nu sînt sigur. Și mai aveam printre planuri, în secret: să merg la unul din concertele lui Springsteen, care e în turneu în Europa, la oricare dintre ele. Merită să-mi distrug așa planurile mele frumoase? În virtutea cărei legi a firii accept să fac asta?