Generații

Întotdeauna am considerat că între mine și cei din generația de dinainte, aceea a părinților mei, există o distanță de netrecut. Între maturitatea lor emanată deschis, natural și veșnica adolescență a generației din care fac parte nu prea văd multe lucruri în comun. La început eram furios pe situația asta, apoi am crezut că poate cu timpul decalajul se va mai atenua, însă lucrurile nu s-au schimbat. Nici la gusturi, nici la mentalități. Cînd mă uit la filmele din anii 70, 80, 90, la valorile sociale impuse acolo (oameni maturi, bărbați și femei, îmbrăcați la sacou și care locuiesc în suburbii, fac jogging și seara ies în oraș la un spectacol sau la un restaurant bun) și cele din ziua de azi (băieți și fete, purtînd denim și tricouri, locuind în oraș, care merg la sală și seara ies doar în cluburi) realizez că de fapt nu va exista niciodată cu adevărat maturizare. Vom rămîne veșnic la nivelul adolescenței, ca-n serialul The Big Bang Theory. Mai sînt și alții, cei pe care eu nu-i pot suferi, din cei care-și fac case și se duc în concedii la all inclusive și care nu citesc deloc cărți și gîndesc defensiv îi admiră cei cei de dinainte. Cei care mai ascultă rock și care citesc și sînt înconjurați de cultura pop, din care fac parte și eu, îi disprețuiesc și pe primii. Așa că sînt prins de fapt într-un dublu conflict. Dacă-i iau în cont pe cei cu cel puțin un deceniu mai tineri și cu care nu împărtășesc cultura pop (pentru care Star Wars este doar un film din 2015 și videoclipurile de la MTV au avut întotdeauna doar muzică și dans, nu și un story) și că nici nu știu să citească literatură mă simt chiar alienat. Iar cei de vîrsta mea, intelectuali sau măcar semi, cu care eram pe aceeași lungime de undă au plecat de mult din țară, așa că efectiv trăiesc ca pe o insulă.

Cumva, parcă viața noastră încă n-a început, că starea în care ne aflăm acum este una temporară, și că ceea ce e bun, adevărat, așteaptă să vină, cîndva, într-un viitor, destul de curînd. Dar timpul trece ca pe avans-rapid și rămînem în situația asta provizorie deja un cuplu de decenii. Ne uităm la videoclipuri pop, cînd ieșim seara de la lucru, rupți de oboseală și nesiguri pe viitorul slujbelor, ne uităm la un film cu explozii la fiecare trei scene, mîncăm la fast food-uri sau în cel mai bun caz la o pizza, căutăm articole cu sens pe facebook, dar nu avem timp să le citim pînă la capăt fiindcă nimeni parcă nu deține adevărul și nu știe ce ne lipsește, nici măcar noi înșine. Diagonalele din ce în ce mai mari ale smart tv-urilor parcă ne înghit cu totul. Nu purtăm sacouri și nici n-am purtat vreodată, ne sperie cînd arătăm matur și cînd vedem oameni maturi. Și nici nu ne luăm prea mult în serios. Nu ne place să avem prea mult contact cu generația de dinainte, simțim cum fiecare privire a lor parcă ne critică, ne privește cu neîncredere și superioritate și nu prea știm de ce. Nu avem timp de noi înșine, de introspecție, trăim în turbionul timpului, nu suportăm să stăm singuri fără să ne verificăm mesajele pe smartphone, societatea ne învață că nu ești sănătos dacă nu ești branșat și relațiile ni le facem mai ales din teama asta, de a fi mereu cu cineva, nu din dragoste (un cuvînt devenit arhaic sau iluzoriu).